Societatea Popoarelor ntr-un scurt text introductiv la o ediie a Cartei Naiunilor Unite, Hartmut Krger susine urmtoarele:"Constituirea Naiunilor

Unite nu a fost prima tentativ de creare a unei organizaii pacifiste internaionale. Avnd nc proaspete n memorie enormele pierderi de bunuri materiale i viei omeneti din Primul Rzboi Mondial, politicienii pledaser ... pentru o nfiinarea unei aliane a naiunilor care s mpiedice declanarea unor alte rzboaie. Preedintele american Woodrow Wilson a chemat lumea n celebrele sale 14 puncte de la 8 ianuarie 1918 la o 'asociere general a naiunilor care s garanteze autonomia politic i integritatea teritorial att a statelor mari ct i a celor mai mici deopotriv'. Ct de revoluionar a fost ideea unei rspunderi colective pentru pace i securitate reiese mai ales dac ne gndim c, conform teoriei dreptului popoarelor, pn la Primul Rzboi Mondial, rzboaiele, chiar i cele de agresiune - atta vreme ct erau declarate n mod formal -, nu erau considerate imorale, ci ultimul mijloc legitim al politici. Statutul Societii Popoarelor de la 1919/20 obliga membrii acesteia s respecte integritatea teritoriului i autonomia politic a tuturor statelor membre. n cazul nclcrii acestei obligaii, Societatea Popoarelor urma s ia 'msurile potrivite'. Statele membre trebuiau s-i rezolve conflictelor pe calea justiiei internaionale. Ele au convenit s nu treac la msuri combatante dect la cel puin trei luni de la pronunarea sentinei judectoreti. Pactul Briand-Kellog din 1928, semnat de toate statele importante, a impus o atitudine general de desconsiderare a rzboiului."

Avnd n vedere felul n care au fost constituite Naiunile Unite, Societii Popoarelor i revine un loc nsemnat n istorie, mai ales pentru c a impus multe elemente inovatoare care au servit ca surs de inspiraie pentru arhitecii Naiunilor Unite. Acest lucru este valabil att n ceea ce privete organele, ct i ideea unui sistem colectiv de securitate, aa cum o arat i urmtoarele pasaje redactate de Sven Gareis i Johannes Varwick:

Organele Societii Popoarelor "Pentru a nelege pe deplin inteniile i normele propuse de sistemul colectiv de securitate al Naiunilor Unite trebuie s schim felul n care era construit Societatea Popoarelor. Cnd fac referire la cele dou Organizaii, analitii spun de obiecei c Naiunile Unite au ncercat s nlture punctele slabe i deficitele predecesorului lor. Chiar dac au dreptate ntr-un anume fel, ei trec cu vederea faptul c nc de pe vremea Societii Popoarelor fuseser puse n micare unele dezvoltri de mare importan, fiind create unele premise organizatorice dup care s-au putut orienta i Naiunile Unite. Acest lucru este valabil mai ales pentru ideea de baz coninut de Societate, constituirea unui regim de prevenire a rzboaielor bazat pe norme juridice internaionale i de a trece meninerea pcii n rspunderea unei organizaii internaionale (...).

Organele Societii Popoarelor erau ... Adunarea Societii, Consiliul i Secretariatul Permanent. (...) n Adunare, toate statele membre erau reprezentate cu delegaii, fiecare delegaie dispunnd de cte un vot (...). Adunarea avea competene extinse n toate domeniile de activitate ale Societii Popoarelor i n problemele privind pacea lumii, astfel nct putea s se ocupe cu orice problem i s formuleze recomandri. Consiliul era compus din membri permaneni i nepermaneni (...). n anul intrrii n vigoare a statutului, n 1920, prin 'reprezentanii puterilor aliate i asociate' din tratatele de pace erau prevzui cinci membri permaneni (Frana, Marea Britanie, Italia, Japonia, SUA) i patru membri nepermaneni ai Consiliului, numii de Adunare dup criterii proprii. Dar pentru c SUA nu a aderat la Societate, locul permanent al acestei ri a rmas neocupat (...).Consiliul lua hotrri i formula recomandri cu unanimitate de voturi (...). n cazul n care membrii Consiliului erau implicai ntr-o disput, acetia erau exclui din procesul de votare, astfel nct s nu poat face uz de dreptul lor de veto n interes personal. Consiliul ... era dotat cu aceleai competene cuprinztoare ca i Adunarea (...).Secretariatul Permanent condus de cei doi Secretari Generali, Sir James Eric Drummond (pn n 1933) i Francois Joseph Avenol, constituia autoritatea

administrativ a Societii Popoarelor. Secretarului General ... i se supunea o autoritate internaional, mprit pe departamente, al cror personal era recrutat n general din rndul funcionarilor din statele membre." Sistemul colectiv de securitate al Societii Popoarelor "Pentru meninerea pcii i securitii internaionale, statutul Societii Popoarelor a creat un sistem colectiv de securitate duplicitar care, pe de o parte, era menit s mpiedice izbucnirea unui rzboi prin procedura de soluionare panic a conflictelor, dar care, pe de cealalt parte, prevedea i un mecanism de sancionare n vederea ncheierii rzboaielor n desfurare. Interzicerea parial a rzboaielor prin statutul Societii Popoarelor a obligat toate statele membre s participe la o aa numit procedur de cooling-off n acele diferende, care ar fi putut s duc la izbucnirea unui rzboi. Scopul acestei proceduri era s prezinte diferendul n faa unei comisii de arbitri, a Curii Internaionale Permanente de Justiie sau Consiliului. ntr-un rstimp de ase luni, Consiliul trebuia s analizeze problema i s elaboreze un raport (...). n aceast faz, precum i n termen de trei luni dup pronunarea rezultatului, nici una dintre pri nu avea voie s declare rzboi celeilalte. Atunci cnd una dintre prile implicate n diferend accepta sentina sau recomandarea Consiliului, i era interzis s mai intre n rzboi."

Punctele slabe ale sistemului "Una dintre cele mai grave probleme coninute de aceste reglementri era faptul c toate celelalte forme de agresiune armat care nu se ncadrau n categoria 'rzboi' rmneau neafectate de aceast interdicie. De aceea, rmnea deschis ntrebarea cnd se putea face uz de for ntr-un rzboi interzis. Aceste puncte neclare au avut o importan major pentru eficiena msurilor colective de securitate. Statul lsa Societii posibilitatea de a ridica sanciuni fa de un stat atunci cnd acesta pornea un rzboi n ciuda prevederilor. Aceste msuri colective, al cror spectru se ntindea de la boicot politic i economic i pn la uz de fore militare, trebuiau executate de toi membrii Societii (...). Totui, din pricina lipsei unei definiii clare a termenului 'agresiune', domnea ... mult nesiguran n ceea ce privea premisele aplicrii de sanciuni n general i limitele obligaiilor militare contractuale n special (...). Practica sanciunilor aplicate de Societate a rmas aadar izolat la un singur caz: n rzboiul din Abisinia din 1937, Consiliul a aplicat un embargo mpotriva Italiei, care i-a ratat ns scopul - terminarea

agresiunii italiene. nc de la invazia japonez din nordul Chinei de la nceputul anilor treizeci, Societatea Popoarelor nu s-a implicat n nici un fel, neputnd astfel, mai ales c Japonia a i ieit n 1933 din Organizaie, s mpiedice izbucnirea rzboiului dintre japonezi i chinezi din 1935. Agresiunea sovietic asupra Finlandei a dus, ntr-adevr, n decembrie 1939, la excluderea URSS din Organizaie, Societatea Naiunilor euase ns deja definitiv n funcia sa de sistem colectiv de securitate: n septembrie 1939 ncepuse cel de-al Doilea Rzboi Mondial." Hartmut Krger a fcut un bilan privind activitatea Societii Popoarelor n domeniul central al meninerii pcii: "Misiunea principal, de mpiedicare a unor noi rzboaie, nu a putut fi ndeplinit de Societatea Popoarelor. Nici una din strdaniile sale de limitare a procesului de narmare, ba chiar de dezarmare total, nu au avut nici un fel de succes. Prevederile din statutul Societii, prin care se dorea mpiedicarea diplomaiei secrete una dintre cauzele care au dus la izbucnirea Primului Rzboi Mondial -, stipulau prezentarea public a tratatelor internaionale, iar n cazul n care acestea nclcau regulile statutului, ele trebuiau considerate n mod automat nule." Cauzele eecului Societii Popoarelor "Eecul acestei prime tentative de constituire a unui sistem global de securitate a fost explicat prin deficitele i neclaritile din sfera normativ a statutului, precum i ... limitarea nenecesar la o interzicere parial a rzboaielor. Dar i slbiciunile structurale din organizare au constituit o cauz a eecului (...). n primul rnd, Societatea Popoarelor nu a reuit niciodat s includ toate marile puteri de la acel moment (...). Societatea nu a putut astfel niciodat deveni o organizaie cu caracter universal. La data de 18 aprilie 1946, la cea de-a 21-a Adunare, Societatea a fost dizolvat." Importana Societii Popoarelor. n ciuda eecului, bilanul activitilor acestei organizaii inovatoare n contextul politicii internaionale nu este eminamente negativ, aa cum o arat i urmtorul fragment al crui autori sunt Sven Gareis i Johannes Varwick: "Societatea Naiunilor a reprezentant un punct de cotitur n istoria relaiilor internaionale, chiar dac la acea vreme statele nu erau nc pregtite s dea o ans real de realizare noii idei de prevenire a rzboaielor i de meninere a pcii prin intermediul unui sistem global i s l fac s devin cel puin o Clearing House pe probleme de securitate global. Eecul final al Societii prin catastrofa care a fost cea de-a doua conflagraie mondial nu a dus n mod necesar i la convingerea c ideile i normele care au stat la baza

Societii sunt utopice sau redundante. Mai mult, prin cel de-al Doilea Rzboi Mondial, necesitatea unui sistem colectiv de securitate a fost nc o dat subliniat n modul cel mai dramatic. Carta Naiunilor Unite a fost un nou punct de start n vederea construirii unei organizaii globale de meninere a pcii." Cum au evoluat operatiunile de mentinere a pacii? de la traditieOperatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci cind puterile internationale mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa numitul proxirazboi) care ameninta stabilitatea regionala si pacea si securitatea internationala. Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Ca regula generala, rolul lor era acela de a interveni atunci cind se inceta focul si cind cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor. Trupele evaluau situatia din teren si raportau cu impartialitate daca s-a incheiat acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras trupele si daca au fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.

la multidimensional Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor ONU de mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a infiintat misiuni mai ample si mai complexe, adesea avind mandatul de a aplica acordurile de pace intre protagonistii conflictelor din interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de mentinere a pacii a inceput sa includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni complexe. In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile. NU a mers insa totul conform planului probabil si din cauza unei evaluari supra-optimiste a rezultatelor asteptate. In timpul derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in indeplinirea

mandatului. Esecurile cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din 1994 au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere propriile operatiuni. Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor dupa anii `90? In 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut necesara. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a inceput o evaluare profunda a evenimentelor care au condus la esecurile enuntate anterior si a solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor derulate de Natiunile Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a organiza operatiuni de mentinere a pacii, in special de a asigura detasarea rapida si autorizarea in functie de cerintele din teren. Misiunile de mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU in ceea ce priveste planificarea si detasarea trupelor in teatrul de operatiuni, precum si de o cooperare mai buna intre ONU si organizatiile regionale. In plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de protejare a civililor in fata conflictului. Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa creasca atit cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii incepusera sa se ocupe si de asigurarea respectarii legii, de administratie, de dezvoltare economica sau de drepturile omului. In 1999, ONU a fost mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est, pregatind drumul catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea infiintarea a trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica Democrata Congo si Etiopia si Eritrea) Dac vrem s ajungem la o adevrat pace n aceast lume, atunci va trebui s ncepem de la copii" Ghandi Educaia pentru Cetenie Democratic (E.C.D.) cuprinde educaia pentru drepturile omului, educaia civic, educaia pentru pace, educaia global i intercultural . Afirmnd ncrederea n capacitatea educaiei pentru pace , pentru pregtirea generaiilor n formare n spiritul cooperrii , al participrii i al democraiei , ne afirmm de fapt ncrederea n succesul aciunilor de aprare a pcii i n viitorul umanitii.

Educaia pentru pace are precursori mai ndeprtai sau mai apropiai de vremea noastr J.A. Comenius (1592-1670), considerat un precursor al O.N.U.-ului i al UNESCO-ului nzuia spre o pace universal i cuta structurile i mijloacele necesare pentru a o instaura i menine. Dup primul rzboi mondial , evitarea unei noi conflagraii mondiale a preocupat spiritele laminate, iar unele organizaii au iniiat aciuni educative specifice pcii. Dup al doilea rzboi mondial , problema aprrii pcii s-a pus i se pune n termeni noi , cu o insisten n cretere devenind o preocupare prioritar i o nzuin a tuturor naiunilor. Ea intr n conexiune cu alte probleme din lumea contemporan , caracterizat prin caracter global , universal i pluridisciplinar : interdependenele i transspecificitatea nu anuleaz diversitatea i specificitatea problemelor i a colectivitilor naionale, dar problematica societii democratice ni se nfieaz din ce n ce mai mult ca o unitate indivizibil. Probleme cum sunt : protejarea mediului terestru, acvatic i aerian , decalajele ntre Nord i Sud , subdezvoltarea , subnutriia , aprarea pcii i mbuntirea calitii relaiilor dintre oameni i dintre grupurile umane , lupta mpotriva maladiilor i protejarea copiilor , promovarea unei viei democratice i aprarea drepturilor omului etc. nu sunt numai probleme ale diplomailor sau specialitilor diferitelor domenii , ci avnd un caracter concret este o preocupare prioritar a tuturor oamenilor i tuturor naiunilor indiferent de mrimea lor i de regiunea creia i aparin. Aceast problematic complex este abordat de omenire , dar soluiile par s nu o acopere. n acest mod se declaneaz o serie de ntrebri : o lume uman i armonios dezvoltat sau o lume divizat , plin de tensiuni i hruit de tulburri i conflicte ? Un mediu protejat i umanizat sau o deertificare galopant ? O afirmare a spiritului raional i a toleranei sau generozitii sau o dezlnuire a fanatismului de tot felul ? O promovare a democraiei i a unei noi etici internaionale sau o rspndire a totalitarismului i a arbitrarului ? Cooperare , respect reciproc , ncredere , dezarmare i pace sau un rzboi nimicitor care s-ar extinde pe ntreaga planet ? Fr pace , dezvoltarea este imposibil : fr dezvoltare drepturile omului sunt iluzorii : fr drepturi pentru om , pacea este violen. (College de France ) Cel mai pertinent i mai util rspuns propus de organizaiile internaionale active n domeniul cercetrii educaiei l constituie noile tipuri de coninuturi. Se impun din ce n ce mai insistent ca surs ale unui coninut pertinent , un sistem de noi educaii care dispun de obiective i coninuturi specifice, dar care sunt greu de conturat sub forme de

discipline independente . Educaia relativ la mediu ale crei coninuturi pot fi distribuite att n sfera tiinelor exacte , ct i n cea a tiinelor umaniste ; Educaia pentru bun nelegere i pace ; Educaia pentru o nou ordine economic i internaional ; Educaia pentru participare i democraie ale crei coninuturi nu pot fi

reduse numai la cele ale educaiei civice ; Educaia pentru participare i dezvoltare care i propune s i nvee pe tineri i s iniieze schimbri , s domine schimbrile, situndu-se i meninndu-se n centrul dezvoltrii ca agent , scop, i beneficiar al acesteia ; Educaia nutriionist etc. Se vorbete foarte mult despre educaia pentru comunicare i mass-media , educaia pentru viitor , educaia economic , educaia cultural i pentru timpul liber , educaia sanitar etc. Noile educaii corespund unor trebuine de ordin socio- pedagogic. Autorii de cursuri i tratate de pedagogie nu au reuit s distribuie noile educaii n sfera educaiilor tradiionale care o compun pe cea integral ( intelectual, tehnologic i pentru munc , moral- patriotic , estetic ,sportiv i igienic ) dar noile tipuri de coninuturi au ptruns n cadrul activitilor educative curriculare i extracurriculare. Educaia pentru pace constituie cea mai sigur modalitate de eliminare a agresivitii , a violenei , a terorismului i a conflictelor dintre comuniti. Ea reprezint un factor capabil de a contribui la crearea unei societi democratice. Pacea este o aspiraie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii noastre i o finalitate prioritar a educaiei de astzi i de mine. "Cu toate diferenele dintre continente i ri , cu toate diferenele culturale i ideologice finalitile luptei pentru un viitor mai bun al lumii sunt pretutindeni aceleai. Pretutindeni se pune problema aprrii pcii , a asigurrii unei educaii de baz pentru toi oamenii, a eliminrii foametei i a protejrii sntii , a aprrii valorilor mediului natural , a salvrii identitii culturale a diferitelor grupuri umane "( Bogdan Suhodolski- filozof polonez )

Educaia pentru pace are anse s fie eficient pe plan socio politic numai dac se propag simultan n toate rile , pe baz de ncredere reciproc i cu obiective fundamentale comune. Finalitile i obiectivele educaiei pentru pace se pot grupa n trei mari categorii : 1. nsuirea unor concepte i a unor cunotine pertinente specifice domeniului: pace i educaie pentru pace, dezarmare i educaie pentru dezarmare, democraie i drepturile omului, cooperare i echitate, cultur universal i culturi naionale, valori finale i

valori instrumentale, problematica lumii contemporane i soluiile posibile, prospectiva social i relaia viitorului cu prezentul i trecutul , cunoaterea omului i a diversitii tipurilor umane , distincia ntre pacifiti aprtori ai pcii i constructori ai pcii, agresiune i agresivitate, conflict i stri conflictuale, fanatism i convingere etc. 2. nsuirea unor priceperi sau aptitudini : a asculta cu receptivitate pe altul sau pe alii , a dialoga , a face propuneri i a da rspunsuri , a comunica fidel propriile opinii sau intenii , a iniia schimbri i a le controla , a nva continuu etc.

3. nsuirea unor comportamente sau atitudini : responsabilitate fa de propria patrie i de colectivitatea mondial , solidaritate i ncredere n semeni ,respect fa de propria cultur i de cultura altor popoare sau colectiviti , toleran n sensul de acceptare a diversitii i generozitate , probitate moral i intelectual, respect fa de valorile spirituale i de purttorii de valori , modestie i recunoaterea meritelor sau a talentelor altora , spirit critic i capacitate de a lua decizii.

Identificarea i stoparea agresivitii , intoleranei , predispoziiei pentru fanatism trebuie s nceap de timpuriu i pentru mbuntirea calitii etice a vieii diferitelor colectiviti umane este foarte important descoperirea i eliminarea egoismului , a comportamentelor nonparticipative care pot duce la conflicte sau la dezagregarea colectivelor : perfidia , intriga , laitatea etc.

n cadrul de promovare a coninuturilor pentru pace s-au conturat dou strategii. Prima const n introducerea unor module specifice care ocup anumite durate putndu-se asocia cu istoria, literatura , psihologia , filozofia , educaia civic , educaia plastic etc. O a doua strategie const ntr-o dubl aciune : de punere n valoare a coninuturilor existente i de difuzare sau introducere n snul acestora a unor noi teme , concepte sau preocupri specifice educaiei pentru pace.

innd seama de faptul c elevii trebuie s nvee s participe la viaa social i s construiasc viitorul , s se simt responsabil cu toate generaiile i cu toate naiunile lumii n realizarea educaiei pentru pace s-au impus anumite metode i mijloace de lucru. n promovarea educaiei pentru pace n cadrul unor organizaii mondiale guvernamentale i nonguvernamentale , considerm c ar fi potrivit s se ia un numr de msuri care ar pune mai bine n valoare experiena dobndit pn acum .

Formele de realizare a acestei educaii sunt ca i la educaia pentru cetenie democratica urmtoarele : - educaia formal nvarea sistematic realizat n instituii specializate - educaia non-formal activitile educative desfurate n afara sistemului formal de nvmnt educaia informal experienele de nvare spontan , cotidian Modalitile de realizare a educaiei pentru pace la nivelul claselor I-IV sunt : - memorizri ,povestiri , activiti de observare , desene realizate de copii , lecturi dup imagini , filme , convorbiri tematice , jocuri de rol , rebusuri , dezbaterea unor fapte , exerciii de simulare etc. Aceste activiti pot fi realizate pe grupe sau individual . La nivel mondial au izbucnit o serie de probleme care ne asalteaz continuu . Acestea au devenit obiectul activitii diferitelor categorii de specialiti . n prezent asistm la o intensificare a revoltelor i conflictelor la care se adaug i dezastrele naturale . Problema pcii este un imperativ al lumii contemporane .

n Noul Testament scrie dac rdcinile sunt sfinte , atunci i ramurile sunt . Altfel spus , dac ngduim ca rul s coboare spre rdcini ( copii ) i s le ntineze , atunci nsui trunchiul i ramurile se vor ofili , iar copacul va putrezi .

Razboiul Razboiul, adica ciocnirea armata sangeroasa a unor tabere organizate, constituie una dintre cele mai grave si mai ingrijoratoare probleme ale omului, in special in epoca noastra. Experienta celor doua razboaie mondiale, sirul nesfarsit de conflicte armate ce le-au urmat, precum si existenta mijloacelor teroriste de distrugere, care pot face sa dispara de sute de ori nu doar neamul omenesc, dar si orice urma de civilizatie de pe fata pamantului, sunt suficiente pentru a arata dimensiunea problemei. Heraclit sustinea, precum este stiut, ca razboiul este "parintele tuturor". Opinia aceasta ramane, intr-o forma sau alta, valabila pana astazi. Multi sunt cei care observa si aceea ca pacea constituie o forma de razboi ce se exercita prin politica si economie. Dimpotriva, pentru Biserica, "Parintele tuturor" nu este razboiul, ci Dumnezeul pacii. Iar venirea Lui in lume este binevestirea pacii. Razboiul vine ca urmare a instrainarii omului de Dumnezeu, de sine insusi si de aproapele. Si intrucat instrainarea aceasta, in

intreita ei forma, este generala, de aceea si razboiul constituie un fenomen general, care apare in toate societatile, de la cele mai primitive pana la cele mai civilizate. Generalitatea aceasta a fenomenului l-a determinat pe cunoscutul sociolog G. Bouthoul, care s-a ocupat special de problema razboiului, sa recomande in urma cu multa vreme infiintarea unei ramuri speciale a sociologiei generale, si anume polemologia, in scopul "studiului obiectiv al razboaielor, aiormelor lor, a consecintelor lor, precum si al periodicelor impulsuri razboinice". Razboiul constituie deci o aventura sau incercare tragica a omului, creat sa traiasca in iubire, pace si demnitate, instrainarea de Dumnezeu este instrainare de iubire si pace. Mai mult, este instrainare si de fundamentul demnitatii umane. Cand omul se instraineaza de Dumnezeul iubirii si al pacii, Care constituie arhetipul fiintei lui, se injoseste pe sine insusi si se afunda inevitabil in tulburare si pietre. In Vechiul Testament Dumnezeu spune catre poporul ales: "De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va manca". Dar si Hristos insusi a condamnat, precum stim, violenta, zicand ca "toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri". Precum nimerit s-a remarcat, "dogma nonviolentei", pe care o intalnim la Tolstoi si la Gandhi, a initiat-o crestinismul. Totodata, desigur, Biserica nu trece cu vederea puterea raului inlauntrul lumii, nici nu pune la indoiala dreptul statului de a-si exercita puterea pentru mentinerea ordinii si restrangerea raului. Insa exercitarea puterii implica si folosirea violentei, ceea ce nu este in duhul lui Hristos. De aceea adevaratul crestin nu recurge la violenta, nici nu rasplateste raul cu rau. Chiar si cand se afla in pericol ca persoana, cu toate ca are dreptul sa se apere, prefera sa fie ranit decat sa raneasca. Dar in calitate de cetatean al unui stat se supune puterii statale, si aceasta nu de frica de a nu fi cumva pedepsit, ci din motive de constiinta. Dar mai presus de puterea statala exista Dumnezeu, Stapanul lumii si al istoriei, Care pentru crestin este Facatorul sau si sistemul sau ultim de referinta. Cand cerintele puterii statale vin in opozitie cu voia lui Dumnezeu, norma crestinului este: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni". Credinciosul nu poate ramane indiferent inaintea nedreptatii pe care o vede in jurul lui. Dupa cum relevant remarca Sfantul Ambrozie al Mediolanului, facand trimitere la pilda lui Moise, care a aparat in Egipt pe israelitul batut de egiptean, cel ce nu combate nedreptatea ce se face aproapelui sau - putand sa faca aceasta - isi atrage asupra lui aceeasi vina cu acela care face acea nedreptate. Iar fericitul Augustin, cu toate ca nu considera ca ar exista razboaie drepte,

accepta totusi motivele ce justifica declansarea lor pentru apararea popoarelor nedreptatite. Evanghelia lui Hristos nu da loc indreptatirii razboiului. Iar Biserica n-a sustinut niciodata vreo doctrina a "razboiului drept", pentru ca razboiul are totdeauna la baza lui o anumita sau anumite nedreptati. A fost insa nevoita sa tolereze din iconomie (pogoramant) razboiul de aparare ca "rau mai mic", razboi la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptatit si asuprit, in vederea salvarii anumitor lucruri mai importante. Cu toate acestea "raul mai mic" despre care se vorbeste aici este foarte relativ. In realitate nu exista pacat mai mare decat razboiul, caci acesta, aproape fara exceptie, ii face pe toti sa participe moral la ucideri. Toti doresc victoria de partea lor. De aceea chiar si cei ce nu ucid, consimt cu uciderile savarsite in randul adversarilor. Iar ceea ce este mai tragic este aceea ca astazi, datorita televizorului, razboiul a devenit un subiect interesant, pe care omul il gusta cu seninatate si impasibilitate in linistea caminului sau. In ceea ce priveste direct inrolarea si participarea crestinilor la razboaie, pozitia Bisericii in primele veacuri ale istoriei ei a fost negativa. Aceasta pozitie nu a fost fara legatura nici cu relatia directa dintre armata, pe de o parte, si religia oficiala pagana si cultul imparatului, pe de alta parte. Cand in cele din urma Biserica a fost recunoscuta de catre stat, crestinii au acceptat functii de raspundere in stat si exercitarea indatoririlor militare. In secolul al treilea, cand crestinismul nu fusese inca recunoscut de stat ca religie oficiala, Origen, respingand pretentia paganilor de a se inrola crestinii in armata si de a nu evita uciderile, scrie ca dupa cum sacerdotii idolilor nu lupta in razboaie, spre a-si avea mainile curate si nepatate de sange pentru aducerea jertfelor, tot astfel nici crestinii nu iau parte la razboaie, dar alcatuiesc totodata o oaste aparte a evlaviei, prin rugaciunile lor pentru stat si imparat. Dimpotriva, in aceeasi perioada Tertulian observa ca in armata, alaturi de pagani, isi satisfac stagiul militar si crestinii. In fine, se stie ca inca de la inceputul veacului al treilea avem Sfinti militari si ca in armata lui Constantin cel Mare existau multi crestini. In ciuda apropierii ei fata de stat, Biserica nu a lasat sa fie inlaturata cu totul opozitia ei substantiala fata de razboi si de participarea membrilor ei la el. Opozitia aceasta se exprima prin neparticiparea clericilor la razboi. Pe de alta parte, faptul de a-i binecuvanta pe credinciosii care se inroleaza si merg la razboi se intelege de pe pozitia pe care Biserica o adopta, ca mama, pusa inaintea unui mare rau pe care il poate abate. Este caracteristic aceea ca recunoasterea virtutii militare si a eroismului nu impiedica Biserica sa consemneze, in paralel, si opozitia ei substantiala fata de orice fapta de

violenta. Sfantul Atanasie cel Mare scrie in legatura cu acestea urmatoarele: "Nu este ingaduit a ucide, dar a rapune pe cei potrivnici in razboaie este si legiuit, si vrednic de lauda. incat acelasi lucru pe de o parte nu este ingaduit, adica in toata vremea, iar pe de alta, cand vremea o cere, se lasa si se iarta". Precum corect s-a observat, Sfantul Atanasie nu expune aici pozitia Bisericii fata de uciderile ce au loc in razboaie, ci parerea statului si a cetatenilor. De aceea si foloseste termenul "legal, legiuit" si nu termenul "crestinesc" sau alt sinonim al lui. Ceea ce este legal, nu este neaparat si crestinesc. In fine, cel de-al treisprezecelea canon al Sfantului Vasile cel Mare spune ca omorurile ce se fac in razboaie nu se socotesc ca omoruri. Totodata, insa, pe cei ce ucid in razboaie ii opreste trei ani de la dumnezeiasca impartasanie. In intreaga istorie a Bizantului, razboaiele nu au avut doar caracter politic, ci si religios. Aceasta s-a intamplat fiindca inamicii statului erau de obicei si potrivnici Bisericii. Astfel ca apararea statului se intampla sa coincida cu apararea Bisericii. Trebuie sa notam aici si conceptia aparte a bizantinilor in privinta imperiului lor, si anume aceea conform careia il considerau stat pazit de Dumnezeu. Conceptia aceasta a atribuit statului caracter sacru si luptelor pentru apararea lui sens religios. In aceasta perspectiva se intelege si rostul imnelor ce se canta in Biserica pana astazi pentru biruinta imparatilor si apararea statului crestin de vrajmasii lui. Stransa colaborare dintre stat si Biserica a estompat opozitia ei clara fata de razboi, influentand totodata statul cu duhul ei pacificator. Pe de alta parte, colaborarea Bisericii cu statul nu a desfiintat hotarele acestor doua realitati, nici nu a dus Biserica la abandonarea principiilor ei. Cand imparatul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut Bisericii sa recunoasca drept mucenici pe soldatii ce sunt ucisi in razboaie, cererea nu I i-a fost acceptata. Argumentul cu care patriarhul si cei dimpreuna cu el au respins cererea imparatului a fost urmatorul: "Cum ar putea fi socotiti mucenici, sau deopotriva cu Mucenicii, aceia care omoara si sunt omorati in razboaie, pe care dumnezeiestile canoane ii supun pedepsei, trei ani oprindu-i de la infricosatoarea si sfanta impartasire?". In general se poate spune ca Biserica, imbratisand toate nivelurile vietii umane, a urmat o tactica mai larga. In timp ce la nivelul primar al relatiilor personale a condamnat absolut si categoric violenta si omorul, la nivelul de ordin secundar al legilor si institutiilor statului a mentinut o pozitie dialectica. Pe de o parte a condamnat razboiul si violenta, in vreme ce pe de alta parte a aratat ingaduinta celor ce au participat la razboaie si au luptat pentru binele comun. Este de la sine inteles, desigur, ca este vorba de luptele din cadrul razboaielor de aparare, nu al celor de cotropire. Daca, insa, in

trecut se putea sustine ca razboiul, in ciuda caracterului sau respingator si infricosator, servea oarecum si binelui comun, astazi aceasta pare mai degraba cu neputinta. Kant sustinea in celebrul sau tratat despre pacea eterna (Zum ewigen Frieden) ca o asemenea pace intre state nu este utopica, ci posibila in linii mari. Recomanda chiar modalitati concrete pentru realizarea ei si sublinia obligatia morala pe care o au toti oamenii de a lucra in acest scop. In fine, nasterea sociologiei a fost insotita de optimismul cu privire la desfiintarea teoriilor despre razboi. S-a sustinut ca dezvoltarea industriala va face sa dispara razboiul. Dar in istorie evenimentele au evoluat intr-o directie diferita. Astfel ca, dimpotriva, tehnologia contemporana a intarit si mai mult razboiul, facandu-l si mai infricosator, prin aceea ca i-a pus la dispozitie mijloace uriase si puteri incredibile de distrugere. Dar chiar si numai poluarile si catastrofele ecologice pe care razboiul le genereaza, cu nesfarsitele lor urmari asupra sanatatii si vietii oamenilor, sunt suficiente pentru a dovedi irationalitatea acestuia. Pacea constituie astazi pentru om unica optiune, daca voieste sa supravietuiasca. Spre deosebire de epocile anterioare, cand se putea sustine, poate, ca razboiul reprezinta modalitatea ultima de solutionare a diferendelor dintre state, astazi razboiul este absolut irational. Al treilea razboi mondial nu poate insemna altceva decat distrugerea totala. Aceasta il race din punct de vedere logic imposibil si fara rost. Dar ceea ce din punct de vedere logic este imposibil si fara rost nu este absolut improbabil, nici absolut exclus. De altfel acest lucru il arata si ultimele razboaie. De aceea supravegherea si mentinerea pacii mondiale si impiedicarea razboiului sunt astazi imperative majore. Insa pacea nu se mentine atat prin efortul evitarii directe a razboiului, cat prin grija eliminarii cauzelor care duc la el. Nedreptatea, violenta, asuprirea, exploatarea, pauperizarea, desconsiderarea drepturilor omului, dorinta dobandirii unei puteri si mai mari si a unei mai extinse autoritati sunt factori care cultiva si pregatesc indelung conflictele si confruntarile militare. Cu cat se intetesc aceste fenomene, cu atat sporeste amenintarea razboiului si se reduc posibilitatile de evitare a lui. Pe de alta parte, pregatirile de razboi si neincetat sporitele si modernizatele arsenale militare este firesc sa duca vreodata la razboi. Cel putin aceasta o arata, pana in zilele noastre, istoria. Intr-o discutie intre monahi, cineva si-a intrebat interlocutorul: "Nu pot intelege pentru ce Domnul nu da pace lumii...". Iar celalalt a raspuns: "Si cum este cu putinta pacea deplina pe pamant, daca ramane fie si un singur om cu rea voire?". O astfel de voire nu a incetat sa existe in lume. Iar aceasta constatare constituie pentru crestinul constient un real impas.

Participarea crestinului la orice fel de razboi vine in vadita opozitie cu credinta sa. Dar si tolerarea nedreptatii ce se face celor nevinovati este culpabila. in cele din urma se dovedeste ca in lumea aceasta omul nu poate trai autentic crestineste. De aceea singurul lucru pe care il poate face crestinul este sa moara crestineste, mai precis, sa moara neincetat crestineste, asa cum a facut Sfantul Apostol Pavel. Multi care constientizeaza adevarul acesta, parasesc lumea murind fata de ea, mai inainte de a ajunge la sfarsitul vietii lor, sau raman in lume, vazandu-i impasurile ei si rugandu-se neincetat sa se dea "sfarsit crestinesc vietii" lor. Reaua voire poate provoca mari distrugeri. Prin posibilitatile care exista in epoca noastra, in special prin actuala tehnologie de razboi, prin armele de distrugere in masa, dar si prin mijloacele de dezinformare in masa, lucrurile se complica si mai mult si capata dimensiuni teroriste. indeosebi dupa atacul terorist de la New York, la 11 septembrie 2001, s-a realizat o importanta modificare in chiar notiunea razboiului, care desfiinteaza in esenta conceptia clasica in legatura cu el. Totodata a fost scos in evidenta terorismul ca raul cel mai mare, pentru a carui eliminare s-a cerut mobilizarea militara a tuturor statelor care nu si-ar dori sa fie caracterizate drept sustinatoare ale terorismului, si s-a pus in aplicare "razboiul preventiv". Daca, insa, razboiul mai poate fi perceput de catre multi ca masura ultima - in extremis - ce poate fi luata de catre politica, razboiul preventiv ramane de neinteles. Adevarata combatere a terorismului nu se face, insa, prin promovarea altei forme de teroare, ci prin eliminarea cauzelor care i-au dat nastere. Dupa cum corect s-a subliniat, daca vrem sa imputinam terorismul, exista o modalitate simpla, care niciodata nu este pomenita. Este aceea de a inceta sa mai participam la el. Dar, in perspectiva crestina, lucrurile nu sfarsesc aici. Nu este suficient sa nu participe cineva la razboi sau la terorism, ci este necesar si sa se ingrijeasca de dreptate si de pace. Cu mult mai mult este necesar sa nu procedeze la fapte de nedreptate si razbunare sterila, care sporesc raul. De aceea, primul lucru de care este nevoie pentru combaterea razboiului si a terorismului este autocritica si promovarea dreptatii si a pacii. Si deoarece acestea, ca de altfel si toate lucrurile bune si rele, nu se pot realiza impersonal, ci doar de persoane concrete, de aceea autocritica si ingrijirea dreptatii si pacii se impun ca obligatii ale tuturor si ale fiecaruia in parte. In Cugetarile sale Pascal noteaza: "Al meu, al tau... Iata obarsia si imaginea uzurparii intregului pamant". Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur numeste distinctia intre al meu si al tau "vorba rece", care ii dezbina pe oameni. Din vorba aceasta rece pornesc, in cele din urma, razboaiele reci si cele incinse. Pornesc toate revendicarile si uzurparile de pe

pamant. Si cu cat mai mari sunt uzurparile acestea si cu cat mai mult tind sa isi revendice intreaga lume, cu atat mai putina omenie au in ele, cu atat mai mult omenia lor tinde la zero. In aceste cazuri liderii politici au, cu siguranta, o raspundere sporita, pentru ca influenteaza si directioneaza in mare masura opinia publica. Dar dincolo de acestia exista factorii impersonali sau multipersonali care reprezinta interesele economice organizate sau alte interese si care dicteaza planurile politice. In ciuda acestei situatii, nici fiecare membru al societatii nu inceteaza de-a fi coresponsabil pentru ce se intampla in ansamblu, dat fiind ca si liderii isi doresc de obicei, sa exprime prin pozitia lor opinia publica, pe care se si straduiesc sa o afle prin diverse sondaje publice.