Acasa | Arhiva | 2001 | Aprilie | Numarul 58 | Fabule despre perfectionism (II).

Interviu cu Adrian OTOIU

Fabule despre perfectionism (II). Interviu cu Adrian OTOIU

Autor: Raluca Alexandrescu | Categoria: Interviu | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Credeti in cautarile multimedia? Au aceste cautari si o bataie ontologica si morala de care artistii de azi nu sint suficient de constienti? Vedeti, formatia mea e putin atipica pentru un literat. Am urmat un liceu de arta, m-a pasionat grafica, am invatat sa fac fotografie inca din clasele primare, am inceput sa fac filme din clasa a opta. Pina in 1990 am realizat, in echipa cu parintii mei, vreo douazeci de filme pe 16 mm, de la pelicule experimentale la documentare etnografice, care au participat cu succes la tot felul de festivaluri, de la Bucsoaia la Amiens (martor mi-e George Sabau @ KinemaIkon!). In 1977 am ratat admiterea la IATC, iar solutia de avarie Filologia a parut initial o aterizare fortata. Ceea ce vreau sa spun este ca instinctul meu creativ a fost mereu disputat intre o latura puternic vizuala si una pur literara. Concluzia facila ar fi ca scriu o proza vizuala. Nu cred ca e asa. Cele doua laturi sint complet independente; ca dovada, filmele documentare la a caror realizare am participat au fost intotdeauna mute, lipsite de comentariu. Chiar daca unele scene din prozele mele au fost initial un soi de vorspan-uri de filme proiectate pe canavaua cortex-ului, totusi ele au inceput sa existe doar la contactul cu hirtia, ca sir de cuvinte, ca zgomot si furie textuala. Pentru mine, nu exista carti imaginate in abstract, ci doar carti asternute pe hirtie. Imaginatia mea e total dependenta de materie, de senzorial. O hirtie de calitate proasta poate ruina o idee, un corp de litera nefericit ales poate trimite in neant embrionul unei proze. Pe biroul meu se afla, la vedere, tot felul de obiecte-talisman aduse de prin calatoriile mele un picior de crab din Normandia, un con de pin din Alabama, o ghinda din stejarul nostru de la Berinta, o roca rosie de la Santa F, alta din muntii Apalasi, o bula de sticla de pe insula malteza a lui Calypso, o cremene de la Preluca; imi place sa le ating, ca pe niste acumulatori de energie. In concretetea lor ireductibila imi spal simturile, anesteziate de raceala catodica a monitorului. Poate ca aceasta duplicitate aceasta coabitare a vizualului cu textualul are ceva de-a face cu faptul ca, fiind stingaci prin nastere, am devenit ambidextru prin educatie. Probabil ca emisferele cerebrale ale unui ambidextru tind sa se autonomizeze. La fel si interesele mele divergente pentru cultura textuala si cea vizuala. Sau, in termenii discutiei de fata: Guttenberg si Bill Gates. Fir textual si tesatura mediatica. Multimedia e o forma de expresie hibrida, perfect potrivita acestei epoci a tuturor hibridizarilor. Spun forma de expresie insa ezit sa adaug artistica, fiindca acest mediu nu a reusit sa-si creeze inca o nisa ecologica proprie si nu exceleaza in nici una din componentele sale: experienta lecturii pe monitor e handicapa(n)ta, efectele Flash sau Java sint previzibile, filmele digitale arata meschin, VR are un aer de panopticum. Artistul are si alte motive de frustrare: multimedia depinde de o tehnologie sofisticata, cere o intreaga echipa tehnica, iar copyright-ul e

imposibil de aparat. In plus cel putin la noi publicul e o minoritate informatizata, insa nu neaparat si instruita artistic. Totusi, daca toate aceste limitari vor fi depasite, iar forma de expresie va deveni artistica, cred ca rolul textierului va ramine in continuare distinct, asa cum este cel al scenaristului in cinema. Experimentele de fictiune interactiva, de romane colective scrise pe Internet de participanti anonimi mi se par un simplu joc de societate, lipsit de miza artistica. Sau poate ca ele sint simptomul unei frustrari a comunicarii in societate si totodata o forma de renastere a creatiei populare anonime. Poate ele reprezinta folclorul nou al secolului XXI si vom asista la nasterea unor chansons de geste, legende si eposuri transmise nu din gura-n gura, ci din modem in modem. Pentru un artist al secolului trecut (sintem toti oameni ai secolului trecut!), aceasta abolire a notiunii de autor si proprietate intelectuala e insa cam infricosatoare. Anonimatul conditia obisnuita a surfer-ului pe web este adesea un simptom al iresponsabilitatii si al refuzului propriei conditii (intrati intr-un chat room, viriti-va intr-o lista de discutii sau forum si veti vedea citi gigabiti de ineptii, truisme si aberatii curg la adapostul pseudonimelor de ecran). Mai interesanta mi se pare fictiunea nonliniara, desi tehnica povestirilor bifurcate nu e chiar o noutate. Fowles isi termina un roman in coada de peste, Flann OBrien deschidea At Swim-TwoBrids cu trei inceputuri concurente; recent revizionatul Rennt, Lola, rennt al lui Tom Tykwer e un exemplu superb de povestire cinematografica explodata in evantai de optiuni. Incerc sa scriu un roman despre intimplare si hazard intitulat Serendipity S.R.L. sau Leul in aer in formula caruia exista elemente de fictiune nonliniara: retele rizomatice, meniuri, raspintii, diverticule...Posibilitatile fictiunii hipertextuale (teoretizate de George Landow inca inainte de aparitia Internetului) sint fabuloase si arunca in aer tot ceea ce stiam despre textul literar ca obiect finit. Ma numar printre scriitorii care cred ca literatura nu are incotro si va trebui sa iasa pe World Wide Web. Exista azi prospere edituri virtuale (cum este cea a Angelei Adair-Hoy in SUA), exista fictionari digitali precum Stuart Multhorp, Shelley Jackson, Michael Joyce sau, mai recent, chiar Stephen King care publica in format e-book, carti pe care le rasfoiesti cu mouse-ul. Indiferent daca socotim ca Internetul e o enorma ghena de gunoi sau o grota a lui Aladin, un prosper Mall sau o fleur du mal, daca vedem in el sansa interconectarii globale sau pericolul nivelarii culturale web-ul este o prezenta de netagaduit, care schimba lumea in care traim, o face cocolos, o inghesuie pe ecran, accesibila si imediata. Internetul ar putea fi sansa scriitorului de a-si regasi publicul pe care il pierde, nu-i asa, zi de zi, ceas de ceas si in proportie de masa. Contemplu uneori ideea unui peep show mediatic: sa-mi pun pe website-ul propriu (www.otoiu.f2s.com) ebosele urmatoarei carti, ca un fel de work-in-progress consumat sub ochiul public. Internetul poate fi un banc de testare pentru carti imposibile. Un ilustru necunoscut pina anul trecut, Mark Zet. Danielewski, si-a pus pe web labirinticul sau roman House of Leaves, iar interesul publicului a convins o editura sa publice acest volum de 700 de pagini, cu o paginatie deliranta; succesul a fost enorm, iar romanul e considerat deja un clasic postmodern. Romanul a murit pina acum multe morti, supravietuindu-si de fiecare data. Daca romanul, gen

eminamente hibrid, ar supravietui in hibriditatea oferita de multimedia si www, acesta nici n-ar fi lucrul cel mai rau care i s-a intimplat. In urma cu citiva ani, in revista Romania literara, un prozator apropiat de dvs. ca virsta si, probabil, si ca viziune despre posibilitatile actuale ale epicului, Ion Manolescu, a publicat un manifest intitulat Textualismul mediatic. N-ati simtit atunci nevoia unei reactii? Dvs. ce credeti despre textualism si noile medii tehnologice ale lumii postmoderne? Textul lui Ion Manolescu mi s-a parut un lucru absolut firesc (cu doza de fronda absolut necesara unui bun manifest!), un semnal care venea probabil putin prea devreme, dar care anunta o schimbare inevitabila. Unii (burghezii epatati) n-au vazut acolo decit parada de jargon ezoteric si tradare a esteticului. Nu m-au mirat reactiile de contestare purista ce au urmat: sint sigur ca acestea erau subrutine prevazute si ele in programul lui Manolescu. Cred ca e vremea sa fim realisti si sa intelegem ca literatura nu mai are de mult prestigiul pe care-l avea acum treizeci de ani. Oamenii nu citesc azi mai putin ca acum trei decenii, poate chiar citesc mai mult, insa citesc altfel (precipitat, ricosat, fara caderi in extaz la fiecare rind) si altceva. Cititorii nu mai frunzaresc enciclopedii, ci clicheaza butoanele din Encarta, nu mai cheltuiesc pe publicatii academice, ci le citesc la ElectricLibrary, nu mai scriu misive parfumate, ci trimit e-mail-uri sau stau la taclale pe chat. Intrati intr-un Internet caf si veti vedea cum pustani ce abia daca stiu sa scrie cu pixul butoneaza cu o viteza nebuna tastatura jegoasa a PCurilor. Iar daca multi scriitori nu sint entuziasmati de noile medii tehnologice, ar trebui macar sa fie oportunisti si sa invete sa le foloseasca pentru a cuceri un public care acum pare pierdut. Va considerati un scriitor postmodern? Care e relatia dvs. cu traditia prozei noastre? Cum va raportati la actualitatea ei? Ati sesizat vreo schimbare importanta in proza noastra de dupa 1990? (a) Da si nu; mi-e rusine s-o spun, chiar daca asta inseamna sa inot impotriva curentului; mereu dezabuzatul autor roman se tot desparte de postmodernism de vreo 15 ani incoace; dezicerea de postmodernism a inceput la noi prin 1986, cu mult inainte ca textele fundamentale ale postmodernismului sa fie cunoscute ori ca o analiza serioasa a miscarii sa fi fost facuta. (b) Am raspuns recent la o ancheta a Observatorului cultural pe aceasta tema, asa ca nu ma voi repeta. Gusturile mele sint eclectice si am invatat de la autori foarte diferiti, vechi si noi, de la Slavici la Mircea Nedelciu. (c) Curioasa mea biografie literara are si avantajele ei: fiind un alergator solitar, un autodidact si un autoexilat, nu am devenit membru al vreunei grupari literare, nici stilp de generatie. De aceea, pot contempla cu oarecare seninatate luptele de pe scena noastra literara si pot, de pilda, sa savurez simultan ironia optzecistului Ioan Grosan si sarcasmul nouazecistului Horia Garbea fara sa mi se para ca am comis o crima de lse-majest. Pe de alta parte, de citiva ani, in lecturile mele tind sa predomine autorii straini (americani si britanici in special), asa ca ma raportez mult la maniera lor de a scrie. (d) Modificarea majora a venit chiar in 1990 si s-a numit Femeia in rosu, remarcabilul roman semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeti si Mircea Mihaies. Exista in paginile acestei carti o foarte postmoderna preocupare pentru reconcilierea cu literatura populara, o noua strategie de

ispitire a cititorului, foarte in stilul celei care da astazi vitalitate prozei anglo-saxone. M-a mirat cit de palide au fost consecintele acestui roman, care ar fi trebuit sa deschida o pirtie larga. Deceniul 10 a adus apoi carti foarte personale care au insemnat fiecare un pas spre o decongestionare a naratiunii si o recucerire a unei fluiditati uitate, lipsite de tehnicismele tineretii (cum ar fi Frumoasa fara corp a lui Craciun); cu Orbitor, Cartarescu a avansat spectaculos intr-o directie unde nu-l poate urma nimeni; Florin Slapac are o partitura de mare virtuozitate; au aparut voci de o frapanta noutate: Simona Popescu, Ion Manolescu, Ioan-Mihai Cochinescu. Mai exista scriitori a caror tacere este de neiertat si care trebuie somati sa se intoarca la masa de lucru: Al. Vlad, Cristian Teodorescu, Sorin Preda. Iar Gheorghe Craciun trebuie desurubat de la catedra, facut sa uite la langue dO.C. (=Obs. cult.) si inchis citeva luni in odaita aia a lui de la Zarnesti. Ati publicat de curind la Editura Paralela 45 un studiu intitulat Trafic de frontiera. Proza generatiei 80. Cititorii v-au descoperit astfel in ipostaza unui redutabil eseist. De ce ati simtit nevoia sa scrieti aceasta carte? Si apoi, nu vi se pare ca generatia 80 e in momentul de fata mult supralicitata? Nu generatia 80 este supralicitata, ci repetitia acelorasi clisee critice. Cartea aceasta se vrea o evaluare la rece, fara parti pris-uri sau entuziasmari facile, a ceea ce astazi, la 20 de ani de la debutul miscarii, mai ramine valabil din experimentul optzecist. Am inceput sa lucrez nu cu un sentiment de admiratie, ci cu o usoara iritare si cu o doza de scepticism fata de viabilitatea actuala a fenomenului optzecist. Am recitit zeci de volume si, incet-incet, iritarea si scepticismul s-au evaporat in buna masura. Am incercat sa aflu daca exista, dincolo de varietatea stilurilor individuale ale autorilor optzecisti, o figura mentis, un pattern, o trasatura care sa transcenda aceasta diversitate. M-am ferit totodata sa reiau discutia in termenii consacrati si am vorbit doar in treacat despre textualism si autenticitate. Ceea ce mi s-a relevat ca fiind o trasatura comuna a generatiei 80 este omniprezenta barierelor si a granitelor, tatonarea frontierelor, impulsul de a le transcende, urmat de dorinta de a ramine undeva pe prag, intr-un spatiu liminal, un no-mans land al tuturor posibilitatilor, unde opozitiile se reconciliaza in oximoronice imperecheri. Pentru acest model teoretic (bazat pe Mihai Spariosu, Iser, Stallybrass &White) am gasit suficiente argumente la toate nivelele textului, de la transgresiunea limitelor genurilor sau ale literarului pina la salturile metaleptice sau figura ambigua a corpului textual. Cartea in discutie va fi urmata dupa cum spuneti in Introducere si de un al doilea volum. Ce contine el? La ce concluzii ati ajuns in final? Volumul este deja scris si isi asteapta editorul. Este o continuare logica a demonstratiei din primul volum. Explorez aici felul in care istoria este recuperata (si distorsionata) ca text, urmaresc principiul enciclopediei in fictiunea optzecista, apoi analizez pe larg ambiguitatile discursului indirect liber si ma ocup de ceea ce am numit transfocalizari. Un capitol amplu trateaza un subiect total ignorat la noi, cel al ciudatului caz al naratiunii la persoana a doua, extrem de frecventa in proza optzecista. Concluzia ar fi ca ezitarile si contradictiile optzeciste, departe de a fi niste carente stilistice, sint parte a unui program doar vag constientizat, tactici

intr-o strategie a transgresiunii si liminalitatii. Un program in ultima instanta perfect postmodern. Unii critici le-au reprosat scriitorilor afirmati in anii 80 ca sufera in cartile lor de un exces de constiinta teoretica. E reprosul acesta intemeiat? E constiinta teoretica a scriitorului lumii moderne un simptom de alexandrinism? Ostentatia textualista este poate partea cea mai putin digesta a optzecismului. Excesele s-au potolit insa in timp, iar denudarea procedeului, chiar daca nu lipseste, a devenit mai subtila. Cititorul de azi s-a cam saturat de romane prin ai caror pereti transparenti se vede masinaria textuala; el vrea sa fie sedus, mintit cu farmec, vrajit. Michael Ondaatje sau Kazuo Ishiguro ne emotioneaza si tulbura fara a fi scriitori antiintelectuali; in schimb Michel Butor sau Christine Brooke-Rose, cu toata constiinta lor teoretica, dau o senzatie de vacuitate. Pe de alta parte, de postmodernism, de alexandrinism si de Ion Iliescu nu putem scapa decit daca ne teleportam in alta epoca! Sinteti lector la Facultatea de Litere a Universitatii de Nord din Baia Mare. Care sint relatiile scriitorului Adrian Otoiu cu profesorul Adrian Otoiu? Va place sa dati lectii altora? Scriitorul A.O. si profesorul A.O. convietuiesc intr-o simbioza ambidextra: primul scrie pe hirtie cu mina stinga, al doilea scrie pe tabla cu mina dreapta. Am esuat in invatamint din oportunism (nici o alta meserie nu-ti lasa atita timp liber), dar am ramas din idealism. Cred ca lectiile pe care mi le dau studentii la seminar sint deseori mai pasionante decit cele pe care le debitez eu la curs. Incerc sa invat sa-i ascult. Dar dvs. de la cine ati avut de invatat de-a lungul timpului? Ce profesori si ce scriitori v-au marcat identitatea? In studentie am fost un rebel si un nonconformist, asa ca mi-a fost greu sa accept autoritatea vreunui guru. Astazi regret ca nu am stiut sa observ in jurul meu figura luminoasa a vreunui parinte spiritual. Mai tirziu, cind epoca devotiunilor juvenile oricum trecuse, m-am simtit atasat de profesionisti ai scrisului care m-au ajutat sa inteleg mai bine literatura. Mentor si prieten, Ioan Moldovan mi-a deschis ochii spre adevarata poezie. Cu stilul lui inconfundabil, Mircea Dinescu m-a scuturat de multe din prejudecatile mele poetice. Cu inegalabila lui caldura umana, Florin Mugur m-a invatat multe despre poezie. In doamna Magdalena Popescu-Bedrosian am gasit un editor de o rara putere empatica. Lista scriitorilor de la care am invatat sau care m-au impresionat pina la intimidare este lunga si foarte eclectica. Iata citeva nume, absolut la intimplare: Laurence Sterne, A. Cehov, Gustave Flaubert, Virginia Woolf, Malcolm Lowry, James Joyce, William Faulkner, Bruno Schultz, Michel Tournier, Alfred Dblin, Siegfried Lenz, Truman Capote, Toni Morison, Gabriel Garcia Mrquez, Mario Vargas Llosa, Julian Barnes, Patrick Sskind, Italo Calvino, Michael Ondaatje, Peter Ackroyd, Graham Swift... Oh, si Felipe Alfau, un scriitor uluitor de care n-a auzit nimeni, un catalan exilat la New York, care e adevaratul parinte al postmodernismului pe care il inventa acum 65 de ani!

Ce inseamna pentru dvs. sa fii un intelectual care traieste in provincie, intr-un oras care precum Baia Mare nu prea straluceste prin dimensiunea lui culturala? Ce sa insemne? O intimplare. Ati urmarit, probabil, in presa informatiile si comentariile legate de situatia actuala a Uniunii Scriitorilor si de perspectivele viitoarelor alegeri. Dvs. personal, ca scriitor inca tinar, cum priviti aceasta problema a organizarii de breasla? Sint un membru platitor al Uniunii si atit. N-am participat niciodata la vreo sedinta a USR, nu mam insorit in casele de creatie ale breslei. Sint un solitar, refractar la ideea de breasla; asa ca subiectul asta fierbinte ma lasa rece. Ma bucur insa ca, in finalul interviului dumneavoastra, am devenit un scriitor inca tinar.
http://www.observatorcultural.ro/Fabule-despre-perfectionism-(II).-Interviu-cu-AdrianOTOIU*articleID_3145-articles_details.html