Revoluţia franceză

Revoluţia franceză (1789-1799), eveniment major al epocii moderne care a dus la

răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini politice şi sociale în Franţa În
timpul desfăşurării revoluţiei, Franţa a experimentat toate sistemele de guvernare trecând
succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia
constituţională, după model britanic, în care domină principiul ,,regele domneşte, dar nu
guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea şi egalitatea tuturor
cetăţenilor.

Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franţei, trecerea la epoca
modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale şi
căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon
Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în
toată Europa, având ca efect intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei
străine. Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind
precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular
model de insurecţie până la Revoluţia Rusă din 1917.

Originile Revoluţiei
Vechiul Regim

Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul
francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789. Acesta se
sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a
burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp
ce starea III-a reprezenta 96% din populaţia franceză.

Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acţiona în manieră
arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului său şi existau multe
organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care
regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea
consilierilor săi, deşi nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările
locale limitau,de asemenea,puterea regală.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34 de

circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi
răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi acoperi
cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau foarte mult,
recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata dobânzilor la datorii a devenit
în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.

Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbaşi aducea adesea prejudicii
statului,deoarece,uneori aceştia foloseau banii în scopuri personale.
Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria
Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea, a
acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din
partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta
pentru frivolitatea şi aroganţa sa.

Iluminismul

Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică şi culturală, care s-a manifestat pe parcursul

secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să
,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură.

Iluminiştii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu şi Rousseau.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile
sale sunt îndreptate împotriva inechităţilor sociale, superstiţiilor, intoleranţei religioase. A
criticat Vechiul Regim şi Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii şi egalitatea
tuturor oamenilor în faţa legii. Considera că relele societăţii pot fi îndreptate prin alianţa între
monarhi şi filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721 a

publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa şi care critică
realităţile continentului nostru şi anume: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale şi de stat,
inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul separării
puterilor în stat. Considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă,
deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de
cealaltă.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra
inegalităţii de avere” şi ,,Contractul social”, exprimă aspiraţiile micii burghezii din care făcea
parte. Considera sursa inegalităţii şi a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de
aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetăţenilor la viaţa
politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot şi d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume, "Enciclopedia"

conţine ideile revoluţionare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate şi toleranţă,
egalitatea între oameni şi între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critică la
adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluţia
franceză.

Societatea franceză

În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma prima
stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, formată din
burghezie, ţărani şi muncitori urbani.

Prima stare

Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei
70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să
urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi deţineau mai multe
episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari
scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o instituţie coruptă.

Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa. Clerul beneficia de pe urma
perceperii dijmei şi era scutit de plata impozitelor. Preoţii ocupau o importantă poziţie în stat,
se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de stare civilă, notând în registrele
parohiale naşterile, căsătoriile şi decesele.

Starea a doua

Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 –
adică 0,5% până la 1,5% din populaţie.

Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendenţă
nobiliară data de dinainte de 1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la Versailles.

Următoarea ca importanţă practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administraţie şi
justiţie, în special magistraţii din parlamente.

Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ţară. Principala sursă de
venit a nobilimii era pământul, deţinând ¼ până la 1/3 din acesta precum şi între 15%-25%
din venitul Bisericii, întrucât toţi episcopii erau nobili.

Toate funcţiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase

privilegii, fiind judecaţi de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de munca la
întreţinerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit, drept de monopol
asupra morilor, cuptoarelor de pâine şi teascuri, beneficiau şi de scutiri de impozite.

În general nobilimea era ostilă schimbării şi se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele
care îi distingeau de oamenii de rând. Totuşi nobilimea nu era o castă închisă ci o elită
deschisă, acceptând deseori alianţa cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii
sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie
cumpărând anumite slujbe. Deşi nobili îşi puteau pierde titlul de nobleţe dacă desfăşurau
activităţi economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerţul sau munca manuală, unii
dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar.

Starea a treia

În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau
titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi din categoria
burgheziei erau negustori ale căror venituri din activităţile comerciale au sporit în numai un
secol la 440% mai bogaţi. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesionişti (medici,
scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa
8% din totalul populaţiei.

A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa 85%
din populaţia Franţei trăia în mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările suprafeţei
de teren pe care o deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa
600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua şi dădeau
bani cu împrumut. Mai numeroşi erau les laboureurs, ţăranii care cultivau pentru propriul
consum şi care, în anii buni, obţineau şi un mic surplus. Aceste două componente ale
ţărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părţi ale
ţărănimii erau ţăranii dijmaşi, lipsiţi de capital şi care dădeau jumătate de recoltă
proprietarilor pământului, şi ţăranii lipsiţi de pământ care nu deţineau decât casele şi grădinile.
Ţăranul sărac nu avea nici o speranţă în a trăi mai bine şi trăia în nesiguranţă deoarece vremea
rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerşit, furt şi slujbe
ocazionale. Toţi ţăranii erau obligaţi să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la
vingtieme, la capitation şi la gabelle) şi obligaţiile feudale seniorului lor (la corvee, le
champart – părţi din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile îşi
schimbau proprietarul). Situaţia ţăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, ţăranii din
Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania şi Burgundia aveau dările cele mai
mari. Povara cea mai grea pentru ţărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creşterii populaţiei de la 22,4 milioane în 1705
la 27,9 milioane în 1790.

Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea
muncitorilor de la oraş trăiau în locuinţe aglomerate şi insalubre. Ei erau necalificaţi şi săraci.
Meşteşugarii erau organizaţi în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe
săptămână. Nivelul de trai al salariaţilor scăzuse lent deoarece preţurile urcaseră în medie cu
65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producţie pe scară mare: numărul
mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiştrii şi lucrătorii munceau şi
trăiau împreună şi erau afectaţi de creşterea preţului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana
zilnică.

Cauzele Revoluţiei
În ciuda transformărilor economice ce au dus la dezvoltarea comerţului şi industriei,
organizarea societăţii franceze era anacronic divizată în trei stări: nobilimea, clerul şi "a treia
stare" (restul populaţiei).

Având un nivel de trai din ce în ce mai apropiat de cel al nobilimii, burghezia, educată în
spiritul filozofiei iluministe şi având exemplul recent al Revoluţiei americane, ar fi dorit să-şi
asume o parte din responsabilitatea politică.

Statul şi populaţia trecea printr-o gravă criză economică şi financiară. Criza financiară a fost
determinată şi de faptul că, în intervalul 1740 şi 1783 Franţa a fost implicată în trei războaie:
mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în războiul de 7 ani (1756-
1763) şi, în sfârşit, războiul american pentru independenţă (1778-1783). Tentativele de
reformă ale sistemului financiar francez au eşuat. Nu doar statul era în pragul falimentului ci
şi populaţia. Anii premergători izbucnirii revoluţiei, sunt anii cu producţii slabe ceea ce
duseseră pe mulţi la ruină. În consecinţă, din cauza datoriilor mari, statul menţinea un nivel
ridicat de impozite şi taxe. În 1788, mai mult de 80% din dările strânse au fost absorbite de
plata datoriilor statului. Nobilimea şi clerul fiind exceptate de plata impozitelor, numeroase
cereri au denunţat mărimea si injusteţea acestor impozite.
Desfăşurarea Revoluţiei (1789-1799)
Revoluţia moderată (1789-1793)

Convocarea Adunării Stărilor Generale

În faţa cererilor nobilimii şi a provinciilor, regele Ludovic XVI convoacă Adunarea Stărilor
Generale pentru mai 1789, lucru ce nu se mai întâmplase din 1614. Perspectiva acestei
Adunării a reaprins conflictul de interese dintre nobilime şi a treia stare (burghezia). Primele
două stări nu reprezentau la un loc decât 2% din populaţie, iar burghezia deţinea o parte tot
mai importantă din bogăţia ţării. După modelul din 1614, fiecare stare ar fi trebuit să fie
reprezentată de un număr egal de deputaţi. A treia stare a cerut dublă reprezentare, obţinând
un număr mai mare de reprezentanţi decât celelalte două.

Adunarea Stărilor Generale

La 5 mai 1789, în mijlocul a numeroase festivităţi, respectând strict eticheta de la 1614,

Adunarea Stărilor Generale se deschidea în palatul regal de la Versailles. Regele a dorit să
impună votul colectiv, astfel încât majoritatea avută de a treia stare să devină inutilă, votul
acestei stări ar fi cântărit exact la fel ca şi cel al fiecăreia dintre celelalte două stări. În loc de
discutarea impozitelor, principala preocupare a Adunarii a fost organizarea legislaturii, în
discuţii separate. La 17 iunie, în urma eşecului tentativelor de reconciliere între stări,
reprezentanţii celei de-a treia stări s-au declarat ca fiind Adunare Naţională, fără ordine, ci a
poporului. Celalte două ordine au fost invitate să adere, dar noua adunare şi-a exprimat clar
intenţia de a se ocupa de naţiune, cu sau fără ele.

Începutul Adunării Constituante

Noua adunare s-a ocupat imediat de finanţe şi de nevoile poporului. Deşi, cu scopul de a anula
hotărârile adunării, regele a încercat să împiedice reunirea acesteia, Adunarea şi-a mutat
deliberările în sala de tenis, unde deputaţii, la 20 iunie, au depus jurământul de a nu se
despărţi până când nu vor oferi Franţei o constituţie. Două zile mai târziu, împiedicată fiindu-
le intrarea în sala de tenis, Adunarea s-a reunit la biserica Saint-Louis, unde o parte a clerului i
s-a alăturat. La 23 iunie, regele a ordonat dispersarea Adunării Stărilor Generale. Majoritatea
nobilimii şi clerului s-a supus ordinului, deputaţii celei de-a treia stări au rămas fideli
jurământului de a realiza o constituţie. Regele a înconjurat cu trupe Parisul şi Versailles, dar
Adunarea primea numeroase mesaje de sprijin din partea populaţiei din Paris. La 9 iulie,
reconstituindu-se ca Adunare Constituantă naţională, aceasta cerea regelui respectuos, dar
ferm, retragerea trupelor, inclusiv celor străine. Regele a refuzat cererea şi a oferit Adunării
posibilitatea de a se deplasa în afara Parisului, pentru a o priva astfel de sprijinul parizienilor.

La 11 iulie, regele, acţionând sub influenţa nobililor conservatori, şi-a schimbat miniştrii.
Ştirea a fost anunţată în Paris la 12 iulie, fiind interpretată ca o lovitură de stat a
conservatorilor şi a reprezentat începutul unei periode insurecţionale în Paris. În acest timp,
Adunarea se afla într-o sesiune continuă pentru a nu-şi pierde din nou spaţiul de reuniune.
Căderea Bastiliei

Ziua naţionala a Franţei, 14 iulie, comemorează căderea, in 1789, a închisorii Bastilia. Cu

toate ca în închisoare nu se găseau decât 7 prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot ceea ce
fusese detestabil în vechiul regim. În dimineaţa de 15 iulie, regele a realizat înfrângerea în faţa
insurecţiei cetăţenilor parizieni şi a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui şi a revenit
asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un
nou primar, într-o nouă structură, numită "comună" şi s-a înfiinţat o armată populară, "Garda
Naţională". Revoluţia s-a răspândit în ţară după modelului parizian, populaţia organizându-se
în municipalităţi cu scop de auto-guvernare şi au înfiinţat corpuri ale Gărzii Naţionale,
ignorând autoritatea regală. La 27 iulie, într-un gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat
o cocardă tricoloră, intrând în Primăria Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au
început să părăsească ţara, începând să pregătească un război civil şi agitând o coaliţie
europeană împotriva Franţei.

Abolirea Vechiului Regim

La 4 august, Adunarea Naţională a abolit feudalismul, ştergând privilegiile nobililor şi

clerului, anulând ordinele, precum si drepturile speciale ale oraşelor şi provinciilor. Din noua
societate era exclus priveligiul, forma veche de libertăţi, astfel că egalitatea juridică devenea
regula şi cadrul pentru noua libertate. Adunarea a înlocuit provinciile istorice cu 83 de
departamente, administrate uniform şi aproximativ egale între ele, în teritoriu şi populaţie.

Are loc clarificarea facţiunilor din cadrul adunării. Aripa dreaptă reprezenta opoziţia faţă de
revoluţie. "Monarhiştii democraţi" şi-ar fi dorit instalarea unui regim asemănător celui
britanic. "Partidul naţional" reprezenta, în principal, burghezia. Pentru un timp, a existat un
consens între centrul şi stânga politică. La 26 august, Adunarea a publicat Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, în care idealurile revoluţionare sunt rezumate în
formularea "Libertate, Egalitate, Fraternitate". În ceea ce priveşte forma de organizare,
partidele populare au impus un model legislativ unicameral. Regele păstra un drept de blocare
prin veto.

Între timp, o mulţime de parizieni, în principal femei, mărşăluind spre Versailles, la 5

octombrie, a reuşit să îl aduca pe rege înapoi în Paris, separându-l de eforturile regaliştilor de
a bloca noua ordine.

Constituţia civilă a clerului

Pentru a rezolva criza financiară, cât şi datorită ideologiei anti-creştine a revoluţionarilor

francezi, la sfârşitul anului 1789 şi începutul lui 1790 au fost emise o serie de legi, prin care
au fost confiscate averile Bisericii Catolice. Constituţia civilă a clerului a fost adoptată la 12
iulie 1790 şi ratificată de rege în acelaşi an, la 26 decembrie. Ea prevedea transformarea
membrilor clerului în funcţionari şi interzicea ordinele monastice. Victorie a forţelor celor mai
ostile Bisericii, legea va transforma în adversari ai revoluţiei acei preoţi care contribuiseră la
succesul ei. Textul legii prevedea, printre altele, ca alegerea în funcţiile clericale să se facă de
către toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Mai mult, la 27 noiembrie,
Adunarea decretează că toţi preoţii sunt obligaţi să depună jurământ de fidelitate faţă de
naţiune, lege şi rege, sub ameninţarea cu destituirea. Aproximativ 45% dintre preoţi
-refractarii- au refuzat să presteze jurământul, pe care îl considerau drept o schismă faţă de
Roma.
Monarhia constituţională

Veritabila ruptură între popor şi familia regală s-a produs în timpul tentativei de a fugi în
străinătate. Membrii familiei regale au fost opriţi la Varennes, în 21 iunie 1791. Deja
discreditat de vizibila sa ostilitate faţă de Revoluţie, Ludovic XVI-lea este readus la Paris, în
25 iunie, şi este suspendat.

În septembrie, în faţa dezordinilor în creştere şi a ostilităţii vechilor monarhii europene,

majoritatea moderată din Adunarea Constituantă decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI pe
tron, în speranţa de a frâna radicalismul Revoluţiei şi de a împiedica o intervenţie străină.
Regele a acceptat sa contrasemneze noua constituţie, care transforma Franţa într-o monarhie
constituţională. El era nevoit să partajeze puterea cu Adunarea Legislativă (ce succeda
Adunarea Constituantă), păstrându-şi dreptul de veto şi cel de alegere a miniştrilor. În
Adunarea legislativă, s-au constituit facţiunile:

• monarhişti;
• republicani liberali (girondini);
• republicani radicali (iacobini).

Căderea monarhiei şi Comuna din Paris

Uniţi provizoriu de convingerile lor republicane, girondinii şi iacobinii au votat împreună mai
multe texte importante, cum ar fi obligaţia emigranţilor de a se întoarce înainte până la
sfârşitul anului 1791 şi condamnarea la închisoare sau deportare pentru clerul refractar. Veto-
ul emis de Ludovic XVI-lea împotriva acestor legi a suscitat o criză ce a acordat girondinilor
accesul la putere, în martie 1792.

Din motive diferite, regele, monarhiştii şi girondinii îşi doreau război cu puterile ostile.
Regele considera că înfrângerea ar putea să-i consolideze puterea. Girondinii doreau să
canalizeze elanul revoluţionar înspre exteriorul Franţei. Războaiele revoluţionare încep odată
cu declaraţia de război din 20 aprilie 1792, adresată Austriei, de partea căreia se va alătura şi
Prusia, după câteva săptămâni.

Creată în Paris în iulie 1789 şi instalată la Primăria oraşului după căderea Bastiliei, Comuna a
devenit insurecţională în 10 august 1792, pe fondul înfrângerilor suferite pe front şi a
ameninţărilor primite din partea străinilor, ce au determinat creşterea fervoarei naţionale şi a
nemulţumirilor faţă de familia regală. O manifestaţie a luat cu asalt Palatul Tuileries şi regele
a fost arestat, sub suspiciunea de trădare.

La începutul lui septembrie 1792, panicat în faţa înaintării armatelor inamice şi de rumorile de
complot contra-revoluţionar, poporul înarmat a masacrat mai mult de o mie de regalişti, preoţi
refractari şi deţinuţi de drept comun în închisorile din Paris şi din alte oraşe din provincie.
Masacrul, permis de unii lideri iacobini, marchează prima derivă a Revoluţiei.

Iacobinii, sub conducerea avocatului Georges Danton, dominau Communa şi şi-au mărit
influenţa în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu sufragiu universal
masculin, destinat să reunească o nouă convenţie constituţională.
Convenţia girondină

O data cu căderea monarhiei, războiul a luat un caracter naţional şi politic, nemaifiind un

conflict între regi. La 20 septembrie 1792, o armată franceză a oprit la Valmy înaintarea
prusacă. Recent aleasa Convenţie Naţională, reunită în ziua victoriei de la Valmy, proclamă
Republica la 21 septembrie. Adunarea Constituantă îşi schimbă denumirea în Convenţia
Naţională. În toamna anului 1792, armata, în ofensivă după bătălia de Valmy, reuşeşte să
pătrundă în Imperiul Romano-German, în Savoia şi în Ţările de Jos austriece. În cadrul
Convenţiei, lupta politică se intensifică, plenul oscilând între a sprijini girondini şi iacobini
(mai radicali şi având populaţia Parisului de partea lor). Convenţia decide ca regele să fie
judecat pentru trădare în faţa sa şi printr-un vot cvasi-unanim, Ludovic al XVI-lea este găsit
vinovat. Cu o majoritate mică, de un singur vot, regele este condamnat la moarte şi ghilotinat
la 21 ianuarie 1793. După execuţia regelui, influenţa girondinilor scade în cadrul Convenţiei.
În plus, armatele franceze suportă loviturile coaliţiei formate din Anglia, Austria, Spania,
Ţările de Jos şi mai multe state italiene.

La 24 februarie, Convenţia votează conscripţia militară a 300.000 de oameni. Comisarii

trimişi în departamente pentru a organiza mobilizarea, sunt aleşi dintre iacobini, lărgind falia
dintre girondini şi masele populare. În Vendeea, regalişti şi preoţi refractari, incurajaţi de
traumatismul cauzat de executarea regelui şi ostilitatea ţăranilor faţă de conscripţie,
organizează o revoltă armată care se extinde şi în Bretania.

Girondinii încearcă în van să se opună propunerilor iacobine destinate a creşte puterea

guvernului central. Un Tribunal revoluţionar este instituit la 10 martie pentru a judeca
suspecţii iar la 6 aprilie, Convenţia creeaza Comitetul de Salvare Publică, organul executiv al
Republicii.

Dificultăţile militare, extinderea războiului civil, avansul forţelor inamice pe teritoriul

naţional, au produs o criză în cadrul Convenţiei, rivalitatea dintre girondini şi iacobini fiind
din ce în ce mai mare. Un contra-atac nefast al girondinilor, îndreptat împotriva lui Jean-Paul
Marat, unul dintre şefii iacobini cei mai populari şi radicali, eşueză prin achitarea sa în faţa
Tribunalului revoluţionar, la 24 aprilie.

Revoluţia radicală (1793-1794)

Între 31 mai şi 2 iunie, o insurecţie pariziană condusă de Jacques Hébert, somează Convenţia
să aresteze 27 de deputaţi şi 2 miniştri girondini. Populaţia cerea o restribuire a bogăţiei şi
continuarea acţiunilor anti-creştine. La 10 iunie, iacobinii preiau controlul asupra Comitetului
de Salvare Publică din care vor face principalul instrument al dictaturii revoluţionare.
Asasinarea lui Marat de către o girondină, duce la creşterea influenţei iacobinilor. La 24 iunie,
Convenţia promulgă o noua Constituţie, cu o nouă versiune, a "Declaraţiei drepturilor
omului", ce punea accent mai mare pe egalitate si merit. După ce,la 10 iulie Danton părăseşte
Comitetul Salvarii Publice, pe 27 iulie, îşi face intrarea Maximilien de Robespierre, devenit
rapid cel mai influent membru, luând măsuri radicale pentru salvarea Revoluţiei şi distrugerea
inamicilor săi interni şi externi.

Situaţia militară a Republicii fiind critică, contra-revoluţionarii controlând Vendeea şi

Bretania, mai multe oraşe importante -Bordeaux, Marsilia, Lyon- fiind sub autoritatea
girondinilor şi armate străine invadând teritoriul francez atât în est, cât şi vest, la 23 august,
printr-un nou ordin de conscripţie, se ordonă mobilizarea generală a bărbaţilor apţi pentru
serviciul militar, astfel că sunt constituite, echipate şi expediate pe front 14 armate, totalizând
750.000 oameni.

Legea asupra suspecţilor, votată la 17 septembrie, permite instalarea regimului de Teroare.

La 16 octombrie, în lipsă de alte probe, ca pedeapsă pentru un aşa-zis incest cu fiul ei in
vârstă de doar 9 ani Ludovic al XVII-lea[1], închis impreună cu restul familiei, smuls din grija
mamei şi incredinţat spre creştere unui temnicer, regina Maria Antoaneta este executată.
Ulterior, pe 31 octombrie, un număr de 31 de lideri girondini suferă aceeaşi soartă.
Represiunea se abate asupra tuturor, regalişti, preoţi, girondini, oricărui suspect de activităţi
sau simpatii contra-revoluţionare. Tribunalele revoluţionare funcţionează intr-o manieră
expeditivă, trimiţând mii de persoane la ghilotină în Paris şi in alte oraşe franceze. În afară de
condamnările la moarte, numeroase persoane mor în închisorile suprapopulate ori sunt sumar
executate, astfel că se estimează la aproape 40.000 numărul de victime ale regimului de
teroare.

Între septembrie si octombrie, mormintele tuturor regilor Franţei din abaţia Saint-Denis sunt
profanate, catedrala este vandalizată, iar rămăşiţele pământeşti ale regilor sunt aruncate în
gropi comune[2]. În octombrie începe să fie folosit calendarul republican. Impulsionat de
Robespierre[3], Comitetul încearcă reformarea Franţei, inducând un amestec de umanitarism
fanatic, idealism social şi patriotism, într-o Republică a Virtuţii. Două zile după ce
Robespierre ia poziţie împotriva des-creştinării, la 23 noiembrie, Comuna din Paris, la
instigarea şefilor radicali ("furioşi", "hebertişti"), decide închiderea tuturor bisericilor şi
încurajarea activă a cultului Raţiunii, religia revoluţionară. Scene incredibile au loc in
bisericile franceze. O prostituata dezbrăcată, in chip de "Zeiţă a Raţiunii", este adusă
revoluţionari si întinsă pe altarul catedralei Notre Dame din Paris. Preoţi sunt linşaţi in public
de către revoluţionarii atei. Mişcarea de des-creştinare activă se întinde rapid în întreaga ţară.

Datorită mobilizarii generale, soarta războiului se întoarce în favoarea Franţei. Până la

sfârşitul lui 1793, invadatorii sunt respinşi de pe teritoriul francez. În interior, Comitetul
reuşeşte să înfrângă insurecţiile regaliste şi girondine.

Disputelor filosofice asupra noii religii, Robespierre le pune capăt în primăvara lui 1794, după
executarea lui Hébert şi a partizanilor săi anti-creştini, apoi a lui Danton şi a indulgenţilor,
care ceruseră sfârşitul Terorii. Ostil des-creştinării şi cultului Raţiunii, prin decretul de la 7
mai, el recomandă Convenţiei admiterea existenţei lui Dumnezeu, iar in ziua următoare are
loc sărbătoarea "Fiinţei Supreme". Deşi ameninţările la adresa securităţii Republicii fuseseră
îndepărtate, Robespierre cere ca virtutea sa fie instituită prin teroare.

La 10 iunie (22 Prairial), se institutie marea teroare printr-o lege ce scotea Tribunalele
revoluţionare de sub incidenţa Convenţiei, limita posibilitatea acuzaţilor de a se apăra, iar
orice critică la adresa guvernului devenea criminală. În următoarea lună, marea teroare
produce peste 1.000 de victime.

Convenţia thermidoriană (1794-1795)

După o nouă serie de succese militare, regimul cvasi-paranoiac menţinut de Robespierre, îşi
pierde justificarea. O parte dintre cei implicaţi în regimul de Teroare se aliază cu moderaţii
din plenul Convenţiei şi la 9 thermidor anul II (27 iulie 1794), Robespierre şi colaboratorii săi
apropiaţi sunt supuşi unui decret de arestare şi eşuează în tentativa lor de insurecţie la
Comuna din Paris. Arestaţi în cursul nopţii, sunt executaţi în seara următoare, iar în zilele
următoare mai mult de o sută de partizani de-ai săi urmându-i soarta. Sfârşitul Republicii
Virtuţii, visate de Robespierre, îl antrenează şi pe cel al radicalizării mişcării revoluţionare,
reprezentând un moment de cotitură în desfăşurarea Revoluţiei.

Până la sfârşitul lui 1794, Convenţia este dominată de deputaţii de centru care au răsturnat
regimul de teroare, apoi anuland o serie de decrete şi suprimând tribunalele revoluţionare.
Suprimarea bugetului acordat cultelor a pregătit separarea Bisericii de Stat, confirmată la 21
februarie 1795. După revenirea în Convenţie a girondinilor proscrişi, reacţiunea violentă faţă
de protestele din primăvara anului 1795 determină eliminarea ultimilor iacobini radicali.

În vara aceluiaşi an, Franţa se mai afla în război doar cu Anglia, Sardinia şi Austria, pacea
revenind la frontiere,după stoparea unei armate de emigranţi debarcată în Bretania.

Directoratul (1795-1799)

Convenţia adoptă o nouă Constituţie, aprobată la 22 august 1795, prin care se conferă puterea
executivă unui Directorat compus din cinci membri, care trebuie să numească miniştrii.
Puterea legislativă va fi împărţită între două camere, Consiliul Bătrânilor, cu 250 membri şi
Consiliul celor 500. Începând din mai 1797, în fiecare an, un membru al Directoratului şi o
treime din adunări sunt înnoite.

Convenţia a numit primii Directori şi două treimi din corpul legislativ din cadrul membrilor
săi. Reacţia insurecţională a regaliştilor parizieni, din 5 octombrie 1795 este înfrântă rapid de
trupele generalului Napoleon Bonaparte, încă puţin cunoscut. Convenţia se dizolvă la 26
octombrie şi un nou guvern este instalat.

Directoratul a stabilizat bulversaţiile aniilor precedenţi. Unul din mijloace l-a constituit
continuarea războiului, canalizând energia eliberată de Revoluţie. Succesele Revoluţiei inspiră
războaie de cucerire si de export al idealurilor revoluţionare în întreg restul Europei. Câteva
luni de la intrarea sa în funcţiune, Directoratul oferă lui Bonaparte comanda unei campanii
militare în Italia, între martie 1796 şi octombrie 1797, care a permis tânărului general să
căştige popularitate.

Luptele de facţiuni au dus la instablitatea regimului. Revenirea stângii iacobine se manifestă

printr-un complot (conjuraţia egalilor) condus de Babeuf, care preconiza distribuţia egală a
pământurilor şi veniturilor. Conjuraţia eşuează în mai 1796.

În timp ce în Franţa principiile revoluţionare erau în retragere, ele se răspândeau în Europa

prin intermediul războaielor napoleniene. Înfrângerile militare din vara anului 1799,
dificultăţile economice şi agitaţia socială au determinat lovitura de stat a generalului
Bonaparte, din 9 noiembrie (18 brumar), prin care Directoratul a fost înlăturat. Noua
Constituţie instaura Consulatul, organism în care Bonaparte a avut putere dictatorială. Deviză
republicană devine "Libertate, Egalitate, Proprietate", iar la 15 decembrie 1799, prim-
consulul Napoleon Bonaparte, prezentând francezilor noua Constituţie, proclamă:

Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat la principiile pe care am început-o: ea s-a încheiat!

Cronologie
Anul 1789

• 5 mai: Deschiderea oficială a Adunării Stărilor Generale

• 17 iunie: Starea a treia proclamă Adunarea Naţională
• 20 iunie: Jurământul din sala de tenis
• 24 iunie: Majoritatea clerului se alătură Adunării Naţionale
• 2 iulie: Regimente străine sunt concentrate în jurul Parisului
• 12 iulie: Demiterea miniştrilor provoacă insurecţia armată a parizienilor
• 14 iulie: Căderea Bastiliei. Revoluţia se declanşează şi în provincie
• 15 iulie: Conducerea revoluţionară se organizează ca şi Comuna din Paris
• 16 iulie: Regele decide să retragă trupele din capitală
• 4 august: Abolirea corvezilor şi servituţilor feudale
• 26 august: Declaratia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
• 6 octombrie: Femeile pariziene obligă regele să revină în Paris.
• 19 noiembrie: Decret privind naţionalizarea bunurilor Bisericii

Anul 1790

• 16 ianuarie: Este creată Jandarmeria naţională

• 31 martie: Robespierre este ales preşedinte al Clubului iacobinilor.
• 19 iunie: Un decret al Adunării aboleşte titlurile de nobleţe ereditare
• 12 iulie: Constituţia civilă a clerului
• 14 iulie: În cadrul primei zile naţionale, Ludovic al XVI-lea jură că va accepta
Constitutia
• 21 octombrie: Drapelul tricolor înlocuieşte vechiul drapel regal al florii de crin
• 27 noiembrie: Decretul jurământului clerului

Anul 1791

• 19 martie: Introducerea sistemului metric ca sistem de măsură

• 13 aprilie: Papa Pius al VI-lea condamnă Constituţia civilă a clerului
• 26 mai: Regele cedează naţiunii bunurile Coroanei
• 1 iunie: Abolirea tuturor formelor de tortură
• 14 iunie: Legea Le Chapelier. Grevele şi sindicatele sunt interzise
• 20 iunie: Fuga la Varennes
• 25 iunie: Aducerea regelui la Paris şi demiterea sa temporară
• 17 iulie: Masacrul petiţionarilor iacobini de pe Champ-de-Mars
• 27 august: Declaraţia de la Pillnitz. Franţei i se cere să restaureze vechiul regim
• 3 septembrie: Adoptarea primei Constituţii
• 13 septembrie: Sancţionarea Constituţiei de către rege
• 1 octombrie: Deschiderea noii Adunări Legislative
• 11 noiembrie: Regele se opune prin veto decretelor asupra emigranţilor

Anul 1792

• 25 ianuarie: Adunarea lansează un ultimatum Austriei

• 20 aprilie: Adunarea, dominată de girondini, declară război Austriei
 • 21 aprilie: Condorcet expune în Adunare principiile educaţiei publice
• 26 aprilie: Rouget de Lisle interpretează Cântec de război pentru armata Rinului ([[La
Marseillaise]])
• 27 mai: Decret al Adunării privind deportarea preoţilor refractari
• 20 iunie: Manifestaţie anti-regalistă la Tuileries
• 7 iulie: Liderii Comunei din Paris sunt suspendaţi din funcţii
• 22 iulie: Declarând patria în pericol, Adunarea cheamă cetăţenii sub arme
• 25 iulie: Manifestul lui Brunswick la Coblenz (cunoscut la Paris la începutul lunii
august)
• 30 iulie: Marseillaise la Paris
• 10 august: Căderea monarhiei. Convocarea Convenţiei naţionale ca nou organ
legislativ
• 2 septembrie: Masacrul a peste 1.000 de preoţi refractari, nobili şi alţi prezumptivi
adversari ai naţiunii
• 20 septembrie: Bătălia de la Valmy. Armata prusaca este oprită
• 21 septembrie: Convenţia proclama republica
• 4 decembrie: Începe procesul regelui

Anul 1793

• 17 ianuarie: Adunarea votează vinovăţia regelui şi îl condamnă la moarte

• 21 ianuarie: Ludovic al XVI-lea este executat
• 10 martie: Este creat Tribunalul revoluţionar
• 18 martie: Înfrangere armată şi retragere din Belgia
• 6 aprilie: Constituirea unui Comitet de salvare publică, cu putere executivă
• 2 iunie: Demiterea şi arestarea liderilor girondini. Conventia montagnarda
• 24 iunie: Constituţia anului I
• 13 iulie: Charlotte Corday îl asasinează pe Marat
• 27 iulie: Robespierre este numit în Comitet
• 1 august: Convenţia decretează distrugerea Vendeei
• 23 august: Mobilizare generală şi rechiziţionarea de bunuri
• 29 august: Regaliştii permit intrarea englezilor în Toulon
• 5 septembrie: Instituirea terorii
• 17 septembrie: Convenţia votează legea suspecţilor
• 29 septembrie: Legea maximului general blochează preţurile şi salariile
• 9 octombrie: Armata înfrânge insurecţia din Lyon
• 16 octombrie: Procesul şi execuţia reginei Maria Antoaneta
• 31 octombrie: Execuţia a 21 de girondini
• 10 noiembrie: Sărbătoarea Raţiunii la catedrala Notre-Dame
• 24 noiembrie: Introducerea calendarului republican
• 19 decembrie: Englezii sunt respinşi din Toulon
• 25 decembrie: Robespierre prezintă raportul privind principiile guvernului
revoluţionar

Anul 1794

• 4 februarie: Convenţia aboleşte sclavia în metropolă şi în colonii

• 13 martie: Arestarea şi executarea indulgenţilor
• 24 martie: Executarea furioşilor
• 8 iunie: Sărbătoarea Fiinţei supreme
 • 10 iunie: Debutul marii terori
• 26 iunie: Victorie franceză la Fleurus contra Austriei
• 27 iulie: Înlăturarea lui Robespierre
• 28 iulie: Executarea iacobinilor. Începutul reacţiunii thermidoriene
• 24 august: Reorganizarea gouvernământului revoluţionare
• 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
• 10 octombrie: Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii
• 24 octombrie: Şcoala Normală Superioară
• 12 noiembrie: Închiderea cluburilor iacobinilor
• 24 decembrie: Abolirea legii maximului

Anul 1795

• 21 februarie: Restablirea libertăţii religioase

• 1 aprilie: Protest al populaţiei împotriva scumpirii alimentelor
• 5 aprilie: Tratat la Basel cu Prusia
• 7 mai: Fouquier-Tinville, acuzatorul public, împreună cu alţi 15 membri în Tribunalul
Revoluţionar, sunt ghilotinaţi
• 20 mai: Insurecţii populare violent reprimate. Teroarea albă
• 30 mai : Restitutirea bisericilor
• 22 iulie: Tratat la Basel cu Spania
• 22 august: Constituţia anului III
• 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
• 1 octombrie: Anexarea Belgiei
• 5 octombrie: Insurecţia regalistă contra Convenţiei este înfrântă de Bonaparte
• 31 octombrie: Debutul Directoratului
• 5 decembrie: Decret de arestare contra lui Babeuf care intră în clandestinitate

Anul 1796

• 23 februarie: Napoleon numit în fruntea armatei din Italia

• 10 mai: Eşecul "conspiraţiei egalilor" condusă de Babeuf
• 15 mai: Napoleon intră în Milano
• 15 mai: Prin Tratatul de la Paris, Franţa obţine Savoia şi Nisa
• 15 octombrie: Republica transpadană
• 29 decembrie: O expediţie ratată în apropierea Irlandei

Anul 1797

• 4 februarie: Revenirea la moneda metalică

• 12 mai: Bonaparte intră în Veneţia
• 27 mai: Execuţia lui Babeuf
• 6 iunie: Proclamarea republicii liguriene
• 9 iulie: Proclamarea republicii cisalpine (Lombardia împreună cu republica cispadană)
• 16 iulie: Talleyrand numit ministru de externe
• 24 august: Abrogarea legilor contra preoţilor refractari
• 3 septembrie: Adunările cer punerea sub acuzare a directorului Barras
• 4 septembrie: Lovitura de stat a lui Barras (18 Fructidor)
• 5 septembrie: Legi împotriva deputaţilor opoziţiei şi împotriva libertăţii presei
• 17 octombrie: Tratat la Campoformio cu Austria
Anul 1798

• 18 ianuarie: Începutul blocadei împotriva Angliei

• 15 februarie: Proclamrea Republicii romane
• 21 februarie: Tratat de alianţă şi comerţ cu republica cisalpină
• 8 mai: Adoptarea unei liste de 146 de aleşi de extremă stângă excluşi din Consilii
• 11 mai: Lovitura de stat contra deputaţilor iacobini aleşi (22 Floreal)
• 19 mai: Flota franceză părăseşte Toulon în direcţia Egipt
• 11 iunie: Malta este ocupată
• 2 iulie: Alexandria este ocupată
• 21 iulie: Bonaparte câştigă batalia de la piramide contra mamelucilor
• 23 iulie: Cairo este ocupat
• 1 august: Flota franceză este distrusă la Abukir de Nelson
• 6 august: Expediţie franceză in sprijinul insurecţiei irlandeze
• 23 august: Napoleon pleacă din Egipt
• 5 septembrie: Legea Jourdan instituie serviciul militar obligatoriu
• 9 septembrie: Imperiul Otoman declară război Franţei
• 15 septembrie: Capitulare franceză în Irlanda
• 16 septembrie: Plecarea celui de-al doilea corp expediţionar spre Irlanda
• 11 octombrie: Dezastrul flotei franceze în Irlanda
• 24 noiembrie: Impozit pe uşi şi ferestre
• 29 decembrie: Tratat de alianţă între Rusia, Anglia şi Napoli

Anul 1799

• 23 ianuarie: Armata franceză ocupă Napoli

• 12 martie: Directoratul declară război Austriei
• 28 aprilie: Adoptarea taxei vamale protecţioniste
• 16 iunie: Consiliul celor 500 în conflict cu Directoratul
• 18 iunie: Demiterea directorilor de catre consilii. Lovitura de stat din 30 priarial
• 28 iunie: Decret privind mobilizarea generală
• 6 iulie: Deschiderea clubului amicilor egalităţii şi libertăţii (neo-iacobin)
• 29 iulie: Fouché este numit ministrul poliţiei
• 1 august: Abrogarea legilor din septembrie 1797 ce restrângeau libertatea presei
• 6 august: Insurecţie regalistă în sud
• 13 august: Închiderea clubului amicilor egalităţii şi libertăţii
• 27 august: Debarcare engleză în Olanda
• 16 octombrie: Napoleon revine la Paris
• 9 noiembrie: Lovitura de stat provoacă vid de putere (18 Brumar)

Almaş, Dumitru, Căderea Bastiliei, Bucureşti, 1959.

Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1998.