Actele de limbaj: viziunea lui John R.

Searle
Motto:
Et moi, comme les notaires, peu de paroles, des actes!
San-Antonio

Redam, pe scurt, teoria actelor de limbaj in formularea lui Searle. Amintim ca

aceasta teorie a fost dezvoltata pentru prima data de John Austin, proeminent
reprezentant al Scolii de la Oxford, vestita in domeniul filosofiei analitice (de fapt, o
filosofie analitica a limbajului natural Ordinary Language Philosophy). Dupa Austin,
orice discurs asupra utilizarii de cuvinte este inexact si prea nesistematic; bine pusa,
problema s-ar limita la a raspunde la intrebarea ce poate face un om cu o exprimare
anume?.Austin ajunge la concluzia ca ceea ce este exprimarea intr-un caz izolat
depinde de imprejurari, adaugind ca putem realiza cele mai diferite tipuri de actiuni cu
ajutorul exprimarilor lingvistice (care, de aceea, se numesc acte de vorbire). Se
intelege ca semnificatia actului de vorbire este functia sa, iar aceasta poate fi
determinata, intrucit se bazeaza pe conventii lingvistice, care, raportindu-se la modalitati
de actiune si nu la actiuni singulare, devin reguli generale.
John R. Searle ii vede pe interlocutori (adica pe cei angajati intr-o interactiune
verbala) ca fiind un locutor (L) si un alocutor (A) si adauga: dat fiind ca L enunta o
expresie P in prezenta lui A, prin enuntul literal P, L predica, efectiv si fara putinta de
tagada, P in legatura cu un obiect X, daca si numai daca:
1.
2.

conditiile normale de plecare si de sosire sint satisfacute (avem aici referire clara
la comunicatie)
enuntarea lui P apare in interiorul enuntarii unui segment de discurs echivalent, T

3.

enuntarea lui T constituie (ori pretinde a constitui) indeplinirea unui act ilocutionar
(dupa un anumit mod ilocutionar, care este determinat de procedeul marqueur de
forta ilocutionara, continut in fraza)

4.

enuntarea lui T implica o referire efectiva la X (deoarece, pentru ca L sa predice

o expresie despre un obiect, trebuie sa se fi referit efectiv la acel obiect)

5.

X apartine unei categorii sau unui tip, astfel incit este logic posibil ca P sa fie
adevarat sau fals despre X

6.

L are intentia de a ridica, prin enuntarea lui T, chestiunea adevarului sau falsitatii
lui P despre X

7.

L are intentia de a-i transmite lui A ideea ca enuntarea lui P ridica problema
adevarului sau falsitatii lui P despre X, aducindu-l pe A la a-i recunoaste intentia
(iar intentia sa este ca aceasta recunoastere sa se efectueze in virtutea
cunostintei pe care o are A despre semnificatia lui P

8.

regulile care-l guverneaza pe P sint astfel incit P este utilizat corect in T daca si
numai daca sint satisfacute conditiile 1-7.

Intelegerea celor de mai sus ar fi mult inlesnita de parcurgerea tabelului de mai

jos, in care sint analizate, dupa tipuri de reguli, diferite tipuri de acte ilocutionare.
Tabelul este reprodus dupa John R. Searle: Les actes de langage: essai de
philosophie
du
langage.
Hermann, Paris,
1972,
pp.108-109
(versiunea
originala: Speech Acts, Cambridge U.P., 1969).
Regulile luate in calcul sint: de continut propozitional (adica cea care pune in
evidenta continutul fiecarui act ilocutionar), cea numita preliminara (adica cea care
expliciteaza situatia de discurs si modificarea pe care o presupune actul ilocutionar
respectiv), cea de sinceritate (care corecteaza ceea ce s-a putut intelege din regula
preliminara), cea esentiala (care da seama de ce se intimpla efectiv prin executia
actului ilocutionar).
Intra in ecuatie: enuntul P, despre un termen referential R (care trimite la obiect)
si forta ilocutionara F. Procedeele de forta ilocutionara determina modul in care P este
predicat despre R. Exista ceva ce caracterizeaza relatia dintre F si P si care nu exista in
relatia dintre F si R. Important de retinut, conform teoriei actelor de limbaj, este faptul
ca, in orice act discursiv se disting trei acte de limbaj, care se realizeaza simultan: un
act locutionar (de rostire a unei secvente lingvistice), un act ilocutionar (de realizare a
unei intentii de comunicare prin chiar rostirea acelei secvente lingvistice) si un act
perlocutionar (de provocare a unei reactii la auditoriul secventei lingvistice respective).
Regasim aici functionarea limbajului in comunicare, dupa tiparele tripartitiei semiotice:
sintaxa va norma constructia secventei lingvistice, semantica va da seama de
adecvarea alegerii acelei secvente pentru exprimarea intentiei de comunicare, iar
pragmatica va da posibilitatea anticiparii reactiei auditoriului la rostirea secventei in
cauza.

Actele ilocutionare de tipul F(R,P) la care se refera Searle sint de toate

felurile: fie ca se aserteaza ceva, pur si simplu, fie ca se formuleaza o cerere de intrare
in actiune (F stabileste ca obiectul la care se refera R trebuie sa P), ca se pune o
intrebare (unde termenul F are caracter interogativ), ori ca se da o sugestie de actiune
(sfat) etc. In tabel nu apar explicit toate verbele care folosesc la acelasi gen de act
ilocutionar. Alaturi de a cere, de exemplu, ar mai trebui considerate si a comanda, si
a ordona, cu specificarea ca acestea mai asculta de o regula preliminara: L trebuie sa
fie in pozitia de a-si exersa autoritatea asupra lui A. In plus, aceste doua verbe nu contin
conditia pragmatica de incertitudine in privinta realizarii lui C de catre A, iar conditia
esentiala se regaseste corupta de autoritate.
Pe de alta parte, trebuie specificat faptul ca exista doua tipuri de intrebari (si
aceasta, la o analiza doar dintr-o anumita perspectiva): intrebarile propriu-zise (care
urmaresc aflarea unei informatii) si cele care urmaresc sa determine daca interlocutorul
stie si el raspunsul.

In cazul actului de a multumi, se constata ca regula de sinceritate si cea

esentiala se suprapun.
In fine, a avertiza seamana cu a sfatui, dar lipseste implicarea lui L in a-l
determina pe A sa evite evenimentul E. Majoritatea avertismentelor sint ipotetice.
Cunostintele despre teoria actelor de limbaj sint importante in intelegerea
comunicarii ca interactiune sociala, intrucit expresia insasi este intentia de a face
cunoscut. Or, aici se regaseste valoarea pragmatica, de act, a oricarei spuneri, a
oricarui discurs.