Stilul personal de comunicare al lui Le Corbusier

Introducere
Le Corbusier a fost un arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier,
teoretician i scriitor elveian. Acesta este faimos pentru contribuiile sale importante la curentele
arhitecturale ce astzi poart numele de modernism, brutalism sau stilul internaional n
arhitectur, alturi de Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius i Theo van Doesburg. Le
Corbusier este, de asemenea, cunoscut ca teoretician i promotor al Purism-ului, respectiv al
conceptului de arhitectur adaptat proporiilor i nevoilor fireti ale corpului uman, precum i
fora motrice a seriei de congrese dedicate arhitecturii, care au influenat pentru mai multe
decenii drumul arhitecturii secolului al XX-lea.
Pentru Le Corbusier, arhitectura a constituit o arta nobila, o chemare in care arhitectul a
combinat inventia plastica, speculatia intelectuala, si matematici superioare care au mers mai
presus de simpla nevoie utilitara dincolo de stil, pentru a obtine o pura creatie a spiritului care a
stabilit relatii emotionale prin intermediul materialelor brute. Le Corbusier si-a expus teoriile
tehnice si estetice, viziunile asupra industriei, economiei, relatia formei cu functia, spiritual
productiei in masa si multe altele. Acesta a creat unele din cele mai celebre cladiri ale secolui
XX: Capela de la Ronchamp, Caminul elvetian de la Cite Universitaire, Paris, Unitate de
locuire, Marseilles, si multe altele.
Le Corbusier a contribui cu multe pasiune si inteligenta la aceste esee care ii prezinta ideile intr-o
forma foarte concise, stil pregnant, impanzint cu epigram e si adesea observatii provocatoare :
Inginerii americani coplesesc cu clalculelor arhitectura noasta expirata, Arhitectura este
inabusita de dogme. Este singura profesie in care progresul este considerat necesar, Roma este
blestemul celor cu o educatie precara. A trimite student arhitecti in Roma este o trauma pentru
viata lor
Programul de locuinte
Le Corbusier a cautat modalitati eficiente de a crea facilitati de spatiu locativ pentru un numar
mare de oameni ca raspuns la criza locuintelor urbane. El credea ca formele arhitecturale noi si
moderne ar putea oferi o solutie noua de organizare, care poate contribui la ridicarea calitatii
vietii pentru clasele de jos ale societatii.
Le Corbusier isi prezenta principiile sale in La ville contemporaine (1922) si La ville radieuse
(1933), ca rezolvare a problemelor existente.
Intuitia lui cu privire la cresterea numarului de autoturisme a condus la ideea unor bulevarde
largi care sa treaca prin centrul orasului insa nu a tinut cont de locurile de parcare sau de
mutilarea mediului. Marimea si pozitionarea unitatii de locuit depindea de meseria locatarului.
Astfel n centru erau birourile pentru elite, industriasii, oamenii de stiinta, artistii. In exteriorul

acestui centru se vor gasi apartamentele de lux construite in cladiri pe cadre de beton cu 6 nivele,
cu POT-ul 15% si blocuri pentru muncitori cu curti interioare si un POT-ul de 52%. Blocurile
pentru muncitori trebuiau sa fie construite in masa, iar Le Corbusier le denumeacelule de
locuit.
Sfarsitul razboiului a insemna o alt filozofie de a rezolva problema oraselor si implicit cea a
locuintelor. Orasele distruse au fost demolate si reconstruite dupa principii noi. Guvernul englez
a fost nevoit sa acorde asistena sociala celor care au rmas fara locuinta. La inceputul acestei
noi ere, Abercrombie si Forshaw au sustinut ca pentru familiile cu copii este de preferat oferirea
unei locuinte colective. In aceste conditii s-a decis ca o treime din propuneri sa fie case
individuale si doua treimi locuinte colective. Iar pentru realizarea proiectului s-a renuntat la
inaltimea maxima pentru locuit de cca 26 de metri din planul de dezvoltare din 1951.
Insa aceste noi atitudini au fost criticate chiar de la inceput prin anul 1953 pentru lipsa unui
urbanism coerent. Cu toate acestea trebuia sa se apeleze la un sistem industriazat prin care spatiul
rural sa nu fie afectat ci poate chiar extins si acest lucru se putea face doar prin constructia pe
inaltime si prin compacteizarea oraselor. Asadar s-a inceput subventia cladirilor inalte pentru a se
demara n anul 1955 un program masiv de demolare a mahalalelor si creerea de centuri verzi in
jurul tuturor oraselor. Subventia cladirilor inalte a inceput din 1956 cu un procentaj de trei ori
mai mare la cladirile cu mai mult de 15 etaje decat pentru casele individuale. Costurile
terenurilor au explodat dup 1959, ceea ce fost interpretat ca singura solutie ramasa era
constructia pe inaltime.
Toate aceste facilitati au determinat constructia intr-un numar tot mai mare a blocurilor cu multe
etaje. Primul cartier corbusianist a fost construit la sfritul anilor 50 n Alton West, Roehampton.
Intre 1964 si 1974 au fost construite peste 375 de astfel de turnuri zvelte. Insa cercetatorii au
aratat ca existau foarte multe neajunsuri si totodata s-a incercat remedierea acestora prin
aplicarea unor noi principii din care amintim: separarea circulatiei pietonale de cea auto prin
realizarea unor dale de beton; in blocurile existente erau functiuni multiple, locuinte si spatii
comerciale; gasirea unor identitati proprii pentru noile ansambluri.
Caderea in dizgratie a acestui tip de constructii a inceput in anul 1968 cand o cladire inalta a
explodat in estul Londrei. Desi procedeul subventiilor a inceput sa fie redus deja cu un an
inainte, totusi momentul acestei explozii a constituit momentul declansarii tuturor criticilor
impotriva blocurilor inalte. S-a descoperit brusc ca totul era defectuos cu privire la ele: peretii
erau acoperiti de condens, tevile explodau, lifturile nu functionau, copiii le distrugeau, doamnele
in varsta traiau cu teama. Esecul provenea din faptul ca cei saraci si cu familii numeroase nu-si
puteau intretine apartamentele. Cei bogati au putut trai in continuare in blocuri inalte, acestia
beneficiau totodata de toate serviciile adiacente la parter si mezanin in conformitate cu ceea ce
isi dorea de la inceput Le Corbusier. Pentru familiile sarace si cu multi copii cel mai convenabil a

ramas constructia de case individuale, dar care necesitau investitii publice pe care administratiile
locale nu si le puteau permite.