Diana

23 dec. 2014
Bobul de nisip
Am petrecut o zi intreaga gandindu-ma cum va arata lumea viitorului. Aveam tot ce
aveam nevoie sa stiu in fata ochilor mei, si totusi parca un val imi acoperea ochii.
Eram in mijlocul actiunii, in mijlocul schimbarii erei noastre si totusi credeam ca
ceea ce simteam sau vedeam era SF.
Ma atrageau din ce in ce mai mult filmele si documentarele SF, stirile si tot ce tinea
de ceea ce prezumam eu ca ar putea fi posibil in viitor, sau macar as fi putut sa imi
imaginez.
Incepeam sa cunosc tot mai multi oameni vizionari ca mine, datorita tehnologiei
avansate, adica prin intermediul internetului care iti oferea posibilitatea sa comunici
cu persoane din toate colturile lumii.
Avusesem o perioada destul de complicate din punct de vedere psihologic, simteam
ca mor incet, ca nu mai pot sa fac nimic, dar ceva din interior ma impingea fortat
inainte; cu cat ma opuneam mai mult curentului, cu atat ma simteam mai rau fizic.
Simteam ca trebuie sa fac ceva pentru comunitate, sa scriu dar in acelasi timp o
lene, o stare de comfort ma tragea inapoi si ma impiedica sa duc mai departe
misiunea care simteam ca mi-e pregatita.
Uneori parca ieseau cuvintele din mine si nu le mai puteam opri. Idei ciudate se
amestecau in capul meu, si nu intelegeam de unde vin. Erau prea multe si prea
complexe si nu-mi apartineau. Ca sa le tin minte ar fi trebuit sa le notez undeva,
altfel le-as fi uitat odata cu timpul.
Intr-o seara, dupa o zi teribil de plictisitoare si obositoare la noul meu loc de munca,
m-am intins in pat mai repede decat as fi facut-o de obicei, in ideea de a adormi.
Dintr-o data imi veneau idei si cuvinte in cap, fara sa vreau, fara sa pot controla.
-Ah , numai bine, iarasi nu o sa pot adormi.
Simteam ca parca as viziona un film, nimic din ce vedeam nu imi apartinea si totusi
totul era in mine.
Si mesajul era in felul urmator:
Cand erai mica iti placeau mult furnicile, te jucai cu ele, le ajutai, le stricai
adapostul, tu erai un monstru sau un binefacator pentru acele mici fapturi. Ele te
puteau crede pe tine, mic copil, dar gigantic pentru ele un Dumnezeu. Tu erai
Dumnezeu, cel care le observa dar si intervenea din cand in cand.

Uneori erai ignoranta si le calcai din greseala si le omorai pe unele furnici, dar nu iti
doreai ca ele sa moara. Cu toate acestea, ele mureau zicandu-si probabil ca tine
acum, ca a fost voia sortii.
Si totusi pe tine nu te afecta prea mult, iti indreptai privirea spre celelalte furnici
care neincetat carau firimituri de paine la musuroi, neoprindu-se din drumul lor,
chiar daca surorile lor au murit.
Ai observat ca nimic nu le oprea din drumul lor. Tu, uneori fascinata de acest mic
univers, pe care aveai sa il intelegi mai tarziu nu sesizai ca in momentul in care le
lasai jos din mana ele isi continuai drumul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Odata de curiozitate, chiar tu insati ai schilodit o furnica, dar a doua oara n-ai mai
facut-o, ai simtit ca nu e bine. O mai faceai uneori din greseala.
Ai inceput sa intri in universul lor, desi poate locul tau nu era acolo. A fost suficient
sa distrugi o parte din musuroi pentru care ele au lucrat luni intregi, doar de o
ramurica. Ai bagat-o in musuroi si furnicile fugeau care incotro, unele ramaneau si
tu le priveai mirata. Pentru ele erai Dumnezeu sau un monstru.
Dupa aceasta distrugere, totusi te-ai gandit ca ai putea sa le observi cum se
comporta cand le ajuti.
Si ele saracele carau obiecte de 10 ori mai mari decat ele, care pentru tine erau o
nimica toata. Asa ca din belsug tu le-ai dus in fata musuroiului diverse gaze, pe care
le-ai gasit gata moarte, paine, bucati de mar, de porumb.
Nu ai observat daca sunt bucuroase sau nu, dar ai observat graba lor de a baga
toate acele daruri in casuta lor.
Si asa pierdeai ore in sir, analizand acest univers, care tu poate il intelegeai mai
bine ca acum desi aveai 6 ani.
Stiai ca in multe nopti, te voi purta in trecut, in perioada aia dinainte de a merge la
scoala, ca tu sa iti indeplinesti destinul. Odata ce ai mers la scoala, ceva s-a
schimbat in viata ta, nu stii ce dar simteai ca trebuie sa te intorci in trecut, sa iti
amintesti ceva care iti va schimba in continuare viata. Vei cauta neincetat pana vei
gasi raspunsul. Raspunsul tau se afla in acea perioada cand erai la gradinita.

Si ascultam aceasta poveste pe care o stiam, si pe care credeam ca mintea mea mio reaminteste, cand am auzit niste cuvinte in interiorul meu, care nu imi apartineau.
Aceasta poveste imi apartinea dar interpretarea mi-era straina.

Noi suntem doar un bob de nisip in lumea aceasta mare. Diferenta dintre noi
si acel bob de nisip este mult prea mica. Nu valoram nimic pentru Univers, si
totusi atunci de ce existam?
Suntem muritori pe Pamant, timpul nostru este mult prea mic, si suntem
fragili. Un singur cataclism natural si intr-o clipa putem muri cu totii. Noi toti
traim pe Pamant, dar mii de planete si de stele exista. Si totusi noi ne credem
Centrul Universului.
De ce am fi atat de semnificativi pe aceasta lume, daca suntem la voia naturii
si o intamplare banala ne poate limita accesul nostru aici.
Asa cum universul furnicilor era plin de pericole, datorita noua umanitatii, asa
si noi poate ca nu suntem chiar unici, si suntem controlati de alte universuri
mai mari.
De ce am crede ca Universul nostru este singurul, cand de fapt noi in
comparatie cu Planeta noastra suntem minusculi, si muritori. De ce am fi noi
semnificativi cand de fapt moartea unuia dintre noi nu valoreaza nimic, ba
chiar uneori e necesara. E necesara pentru binele Planetei.
De ce am crede ca suntem atat de valorosi cand nimic nu e important la nivel
microscopic.
Si totusi ceva ne facem sa fim mareti, pentru ca altfel nu am putea trai noi cu
noi, cu faptul ca suntem nesemnificativi, si servim doar unui scop, pe care
inca nu-l stim, pe aceasta Planeta. Stiu doar ca nu poate fi o intamplare.
Si atunci ma gandeam oare ce rol are Dumnezeu in toata aceasta poveste.
Primele dubii au inceput sa apara in ceea ce priveste religia. Si ma simteam
rau, foarte rau. Intr-un final am adormit.
Zilele urmatoare, ma simteam si mai rau, pentru ceea ce am gandit, pana am
inceput sa ma rog si sa il implor pe Dumnezeu sa ma ierte pentru necredinta
mea, si ii promiteam ca daca imi va alina durerea fizica care imi strabatea tot
corpul, nu voi mai pune la indoiala existenta lui.