http://www.revista-ferma.ro/ http://www.agroinfo.ro/ http://www.anunturi-agricole.

ro/

Exploataţia agricolă zootehnică – promotor al calităţii produselor alimentare

Marian BURA

În ţările din Uniunea Europeană fermele sunt private, fiecare fermier deţinând propriul
său teren, clădirile construite pe acesta, efectivele de animale, maşinile şi utilajele agricole
aferente. Majoritatea sunt ferme familiale, peste 80% dintre ele bazându-se în întregime pe
munca desfăşurată de membrii familiei respective şi pe asistenţa primită din partea consultanţilor
agricoli.
În ultimul secol, fermele şi-au mărit dimensiunile prin achiziţionarea de terenuri
agricole şi prin creşterea efectivelor de animale. Începând din jurul anului 1970, fermele
individuale au început să se specializeze. Astfel, majoritatea fermelor se concentrează exclusiv
asupra culturii unei specii de plante sau de animale. Fermele de animale sunt specializate în
creşterea păsărilor sau a suinelor, a vacilor de lapte, a taurinelor la îngrăşat, a animalelor de blană
şi mai nou în creşterea struţilor.
Legislaţia multor ţări din Uniunea Europeană prevede că numai fermierii calificaţi (cu
studii) au dreptul de a achiziţiona suprafeţe arabile sau de a creşte animale, cu obligaţia ca
proprietarul să locuiască în incinta fermei. Tinerii fermieri pot achiziţiona terenuri la preţul
existent pe piaţă numai după ce fac dovada deţinerii unui capital şi au posibilitatea de a face un
împrumut la bancă. În unele ţări legislaţia nu permite donarea sau lăsarea drept moştenire a
fermelor, astfel că urmaşii fermierilor sunt nevoiţi să cumpere proprietăţile părinţilor la preţul de
piaţă din momentul respectiv. Prin urmare, în ferma familială, se investeşte capital nou la fiecare
generaţie. În multe cazuri, generaţia următoare preia treptat ferma, adică, tinerii fermieri pot
cumpăra jumătate din proprietatea părinţilor, urmând ca ulterior să achiziţioneze şi cealaltă
jumătate. Împrumuturile de la bănci sunt garantate cu terenul deţinut, instituţia de împrumut
poate acorda împrumuturi echivalente cu până la 70% din valoarea fermei. În cazul în care nu se
restituie împrumutul şi nu se plăteşte dobânda, băncile preiau ferma şi o pun în vânzare.
În ultimele decenii fermierii sunt stimulaţi să producă ecologic. În acord cu regulile de
producere în sistem ecologic, alimentele ecologice trebuie să fie obţinute cât mai natural posibil.
În acest context, este interzisă utilizarea oricărui aditiv anorganic, a chimicalelor, în general.
În producerea de alimente de origine animală ecologice, se pune accent pe modul cum
este tratat animalul în mediul său, precum şi pe protecţia mediului înconjurător. O companie care
doreşte să proceseze şi să ambaleze alimente organice trebuie să depună un dosar formal la
autorităţile statale. Operatorul cu inspectorul merg pe teren, se întocmeşte un raport conform
căruia se vor stabili elementele de activitate generală şi cele specifice companiei. De exemplu, se
va descrie modul în care produsele ecologice se vor păstra separat de produsele convenţionale, în
ce cantitate şi între ce ore se vor procesa şi ambala aceste produse. Certificarea ecologică este
acordată numai în momentul în care inspectorul de stat are convingerea că acea companie va avea
o activitate de producţie în sistem ecologic. Autorităţile vizitează compania de câteva ori pe an,
ocazie cu care primesc dovezi referitoare la modul cum se asigură producerea alimentelor
ecologice. Produsele rezultate sunt etichetate, fiecare dintre ele având un simbol naţional pentru
produse ecologice. În Danemarca, spre exemplu, principalul produs ecologic este laptele. Unul
din patru litri de lapte este ecologic. Acest tip de lapte reprezintă circa 80% din cantitatea de lapte
vândută. Dacă la începutul anilor ’90 marea majoritate a produselor ecologice erau vândute de la
porţile fermelor şi foarte puţin în magazine special amenajate, astăzi peste 85% din produsele
ecologice se vând în supermarket-uri.
Cele mai importante motive pentru cumpărarea produselor ecologice sunt siguranţa
calităţii şi a sănătăţii.
În concordanţă cu structura exploataţiilor agricole din Uniunea Europeană şi în
România va fi necesar ca cea mai mare parte a producţiei animaliere, destinată pieţei de consum,
să fie realizată în exploataţii zootehnice familiale. Acest tip de exploataţie nu poate apărea şi nu
se poate dezvolta de la sine, ci printr-un proces stimulat, sprijinit şi condus. Dacă administraţia de
stat poate contribui la apariţia exploataţiilor zootehnice familiale, prin pârghiile juridice şi
economice avute la dispoziţie, mediul universitar poate contribui, prin programe de extensie, la
dezvoltarea acestora. Luând în considerare şi sprijinul limitat acordat producătorilor agricoli, cu
mijloace financiare sau materiale, de la bugetul de stat sau din fonduri oferite de organisme
internaţionale, apare evidentă necesitatea intensificării preocupărilor pentru realizarea şi
dezvoltarea unor exploataţii de dimensiuni viabile, eficiente. În România, direcţia corectă nu
poate fi decât spre organizarea de exploataţii zootehnice astfel dimensionate încât să permită
aplicarea unor tehnologii şi managemente performante, obţinerea de producţii în condiţii de
maximă eficienţă economică. În condiţiile socioeconomice de la noi, creşterea animalelor în
condiţii de performanţă, competitivitate şi profitabilitate trebuie să se bazeze pe exploataţia
familială, în care fermierul exploatează direct, singur sau împreună cu membrii familiei sale,
întregul efectiv de animale şi suprafaţa de teren aferentă. În exploataţia zootehnică familială,
fermierul trebuie să aibă cunoştinţe de tehnologie (alimentaţia, reproducţie, selecţie, construcţii,
maşini şi instalaţii, zooigienă ş.a.), de management şi marketing, pe care trebuie să şi le
împrospăteze permanent, în scopul practicării unor activităţi complexe, performante şi profitabile.
Creşterea animalelor, domeniu foarte important al agriculturii, va trebui să devină în
scurt timp o imensă avuţie naţională. În acest scop, programele strategice, imperios necesar
susţinute financiar, trebuie să asigure nu numai creşterea numerică a efectivelor de animale, ci
mai ales, productivitatea pe animal, calitatea producţiei obţinute şi eficienţa economică,
determinată de realizarea şi valorificarea produselor animaliere. Pentru aceasta, trebuie să se
implementeze procesul de ameliorare genetică a efectivelor de animale (prin aplicarea unor
programe naţionale şi racordarea la fondul mondial de gene), să se folosească biotehnologii
moderne de reproducţie (însămânţarea artificială şi transferul de embrioni), să se introducă un
concept nou de nutriţie a animalelor în concordanţă cu cerinţele fiziologice ale fiecărei categorii
de animale, să se folosească echipamente, maşini şi utilaje de înaltă productivitate care să nu
afecteze integritatea funcţională a organismului animal şi salubritatea produselor.
În obţinerea de produse animaliere de calitate, nepoluate, salubre, paralel cu asigurarea
păstrării echilibrului ecologic benefic pentru sănătatea oamenilor şi animalelor, este necesară
îmbunătăţirea cunoştinţelor profesionale ale tuturor categoriilor de crescători. Prin soluţiile de
amenajare a adăposturilor şi de dotare a lor cu instalaţii de muls, adăpare şi de evacuare a
dejecţiilor, se va reduce efortul fizic, va creşte productivitatea muncii şi rentabilitatea
exploataţiilor familiale. Tehnicile moderne de ameliorare vor contribui la îmbunătăţirea
capacităţii productive a vacilor. Folosirea exemplarelor slab productive pentru lapte la încrucişări
cu rase de carne, va mări eficienţa economică a exploataţiei.
Cele prezentate vin să confirme afirmaţiile marelui specialist în calitate, Iosif JURAN
(american de origine română, născut la Brăila) care susţine că obţinerea de produse de calitate
este condiţionată de calitatea tehnologiei, a personalului şi a managementului. Americanul E.
DEMING este de părere că „fără educaţie nu există viitor” şi că „calitatea începe cu educaţia şi se
termină cu educaţia”.
 Încheiem prin a susţine că pentru a realiza criteriile de calitate cerute de Uniunea
Europeană, trebuie să ne preocupăm nu numai de perfecţionarea tehnologiilor ci şi de educaţia
celor ce activează în domeniul agricol.