PSIHOEDUCATIA IN CADRUL SERVICIILOR DE

SANATATE MINTALA - JAAP van der Stel

JAAP van der Stel
Pentru a veni in sprijinul pacientilor adulti cu tulburari psihice si psihiatrice si al rudelor acestora, in
ultimul deceniu au fost elaborate diferite tipuri de interventii psihosociale. In cele ce urmeaza voi
aduce in centrul atentiei psihoeducatia: o interventie psihosociala cu un obiectiv si o structura
esentialmente educative. Prin psihoeducatie se intelege o serie de obiective, metode si materiale
educative care vizeaza tulburarea in cauza. Ea ofera pacientilor si rudelor acestora un sprijin teoretic
si practic pentru a face fata bolii. Educatia este deseori asociata cu o serie de mijloace de ordin
terapeutic care au ca scop imbunatatirea comunicarii sau reducerea frecventei recaderilor prin
exersarea deprinderilor. In unele tari, in cazul psihoeducatiei mijloacele terapeutice s-au aflat pana nu
demult in prim plan, insa in prezent ele au fost inlocuite intr-o mare masura cu mijloace cu caracter
mai degraba didactic si de suport (Solomon, 1996). In partea intai voi discuta cateva teme generale.
Partea a doua aduce in discutie rezultatele cercetarilor fara a face referire la un anume tip de
tulburare. In partea a treia voi aborda studiile realizate asupra eficientei psihoeducatiei in cazul
diferitor tipuri de tulburari. In partea a patra voi incerca sa formulez cateva concluzii.

1. INTRODUCERE Pentru persoanele care sufera de tulburari psihice, precum si pentru rudele lor,
este extrem de important sa cunoasca mai multe date despre diagnostic, despre evolutia bolii, despre
factorii de risc, precum si despre simptomele si consecintele tratamentului (farmacoterapeutic). In
institutiile de asistenta medicala psihiatrica exista programe psihoeducative destinate in special
pacientilor care sufera de schizofrenie, depresie, anxietate, tulburari bipolare, tulburari digestive si
tulburari de personalitate. Insa psihoeducatia nu ii ajuta pe pacienti si pe familiile acestora doar prin
aprofundarea cunostintelor lor despre boala; ea se axeaza si pe comportamentul alternativ si
exersarea deprinderilor. Printre cele mai importante aspecte ale programelor sau modelelor
psihoeducative la care iau parte atat pacientii cat si rudele lor, se numara, printre altele:

- informarea lor asupra (simptomelor) bolii psihice si asupra medicatiei;

- informarea lor cu privire la serviciile sociale si medicale disponibile;
- distribuirea de informatii privind reabilitarea si modul in care pot lua contact cu alte persoane aflate
intr-o situatie similara;
- explicarea modului in care pot fi recunoscute primele semnale de avertisment;
- cautarea de alternative pentru comportamentele inadecvate: exersarea deprinderilor necesare pentru
a aduce schimbari in atitudinile si conceptiile negative;
- explicarea si/sau exersarea deprinderilor sociale si comunicative;
- instruirea pacientilor in vederea autoingrijirii, in care sunt incluse, printre altele, exercitii de relaxare;
- sprijinirea pacientilor si a rudelor in eforturile acestora de a beneficia de o mai buna ingrijire si o mai
buna pozitie sociala;
- deprinderea modurilor de a face fata sentimentelor dureroase le impiedica buna functionare. Un
program psihoeducativ poate consta dintr-o serie de sedinte de grup saptamanale sau bilunare, cu 6-
12 participanti (cel mult 15). In cazul in care se doreste acest lucru, pot fi utilizate si liste cu intrebari in
vederea evaluarii. Durata psihoeducatiei variaza - exista programe care constau doar din cateva
sedinte, in timp ce altele pot dura pana la unul sau chiar doi ani. Argumentul oferit in favoarea
programelor de lunga durata este acela ca efectele preventive asupra frecventei recaderilor sunt
vizibile de-abia dupa noua luni. E de la sine inteles ca programele de lunga durata presupun
participarea unor grupuri de persoane aflate in situatii similare si ca in acest caz elementul strict
educativ sau informativ reprezinta doar un procentaj redus al activitatilor.

Relatia cu alte forme de activitate Putem vorbi despre psihoeducatie ca fiind o modalitate
preventiva, desi ea cuprinde si aspecte curative si de reabilitare. Psihoeducatia poate fi organizata ca
activitate separata - acest lucru este valabil in primul rand pentru toate formele de psihoeducatie
pentru persoane care (inca) nu au cerut in mod explicit ajutor si/sau in cazul activitatilor preventive.
Insa de multe ori ea este si o componenta necesara, indisolubila, a psihoterapiei. In oricare din aceste
cazuri, nu este probabil recomandabil sa disociem aceasta functie de programul de tratament.
Psihoeducatia nu inlocuie ste insa terapiile existente - ea este doar o com- pletare a lor sau le ofera
sprijin. De asemenea, este important de retinut ca in cele mai multe cazuri psihoeducatia nu este
suficienta pentru tratarea tulburarilor, dar - pe langa medicatie - ea constituie o parte esentiala din
procesul de tratament. Psihoeducatia poate fi cu greu delimitata de alte tehnici terapeutice sau terapii
(de grup).

In mod ideal, ea face parte integranta din alte terapii, si invers. In multe cazuri, psihoeducatia
constituie un aspect "obligatoriu" al tratamentului, alaturi de farmacoterapie si, eventual, de terapia
cognitiv-comportamentala. Un program psihoeducativ oferit, de exemplu, sub forma unui curs poate
constitui o pregatire ideala pentru un tratament mai intensiv. Atata timp cat exista suprapuneri intre
psihoeducatie si psihoterapia de grup, modalitatea de grup este cel mai probabil cel putin la fel de
eficienta ca si cea individuala (vezi si: Van der Stel, 2002). Printre fundamentele psihoeducatiei de
grup regasim urmatoarele:

- Psihoeducatia aduce o contributie importanta la procesul de refacere, orientat spre un mod de viata
mai echilibrat.
- Medicatia poate fi de o importanta vitala, insa psihoeducatia ofera tratamentului o mai mare eficienta:
medicamentele nu dau rezultate daca nu sunt insotite de discutii si sprijin practic.
- Psihoeducatia este in general privita ca o activitate ce presupune cheltuieli reduse pentru personalul
medical.
- Psihoeducatia constituie un bun inceput pentru combinarea interventiei terapeutice cu alte eforturi
orientate spre desfasurarea tratamentului alaturi de niste clienti critici si bine informati.

Teoria cognitiv-comportamentala Dupa cum am mentionat mai sus, psihoeducatia se afla intr-o
stransa legatura cu terapia cognitiv-comportamentala. Aceasta relatie consta in faptul ca ambele
forme de activitate recurg la teoriile cognitive sociale, astfel incat ele au un pronuntat caracter
educativ. Pe langa aceasta, psihoeducatia face parte din terapiile comportamentale din tratamentul
tulburarilor digestive sau de personalitate. Nu mai este necesar sa spunem ca organizarea separata a
psihoeducatiei, sub forma de module, nu duce neaparat la rezultate pozitive: ba mai mult, ea poate
avea un impact negativ asupra caracterului integral al tratamentului. In programele psihoeducative
sunt utilizate in mod frecvent principiile teoriei cognitiv-comportamentale. Urmatoarele inovatii au pus
bazele acestei teorii: (Furniss et al., 2000):

- Conceptul de learned helplessness al lui Seligman, folosit initial pentru a explica aparitia depresiei in
situatiile asupra carora o persoana nu mai detine controlul.
- Conceptul de self-efficacy al lui Bandura. Acesta se refera la diferentele dintre modul in care oamenii
se comporta pentru a aduce sub control situatia in care se afla, precum si la imaginea pe care si-au
format-o asupra masurii in care reusesc sa isi exercite acest control.
- O mare parte din rezultatele cercetarii procesului de autoreglare a comportamentului prin intermediul
limbajului. Incepand din copilarie, intr-o masura progresiva, oamenii invata sa inteleaga lumea din jurul
lor cu ajutorul limbii. Copiii vorbesc cu ei insisi cu glas tare, dar in mod succesiv adopta "inner
speech", devenind din ce in ce mai putin constienti de rolul de directionare a comportamentului pe
care il are limbajul, pana ce se ajunge la un simplu automatism. Teoria cognitiv-comportamentala
reprezinta - asa cum sugereaza aceasta sintagma - o combinare a elementelor teoriilor referitoare la
comportament cu cele referitoare la rolul cognitiilor. Cercetatorii care au studiat comportamentul uman
au pus un accent deosebit pe rolul pe care il are mediul in procesul de invatare si si-au propus sa
analizeze comportamentul complex in unitati mai simple si mai usor de inteles. Schimbarile de
comportament erau considerate de acestia ca fiind un proces succesiv, constituit din mai multe etape
distincte. De asemenea, vizavi de schimbarile de comportament, ei au subliniat si importanta pe care
o au monitorizarea si evaluarea (printre care follow-up si continuarea si consolidarea experientelor de
invatare anterioare).

Psihologia cognitiva a pus in schimb accent pe importanta pe care o au self reports si pe rolul pe care
il joaca limbajul si inner speech in formarea si pastrarea fenomenelor psihice. In timp ce pentru
psihologii comportamentali psihicul a ramas un "black box", cognitivi stii si-au indreptat atentia spre
procesele care vizeaza autoreglarea si autoevaluarea. In prezent, teoria cognitiv-comportamentala
consta dintr-un cadru de activitate coerent in care se regasesc bine definite relatiile complexe si
dinamice dintre ganduri, sentimente si comportament.
Aceasta teorie prezinta si caile prin care pot fi aduse modificari acestor relatii. Furniss et al. sustin ca
exista mai multe variante ale teoriei comportamental- cognitive, dar ca miezul ei il constituie invatarea
modurilor de autoinstruire (ibid). Conceptul de autoreglare este important pentru a putea intelege
comportamentul deliberat. Furniss et al. arata ca autoreglarea nu este necesara pentru indeplinirea
actiunilor preprogramate, cum ar fi obisnuintele, rutinele sau ritualurile. Acestea decurg mai mult sau
mai putin in mod automat. Lucrurile stau insa altfel atunci cand oamenii trebuie sa ia decizii asupra
modului in care urmeaza sa intreprinda ceva, sau cand automatismele lor sunt dereglate. In astfel de
cazuri, ei trebuie sa recurga la functii cognitive superioare (constiinta, gandire, decizie).

Insa indiferent daca este vorba de comportamente sau de procese cognitive, preprogramate sau nu, in
ambele cazuri ele pot fi functionale sau disfunctionale (ibid). In pofida opiniilor primei generatii de
teoreticieni ai comportamentului, consolidarea comportamentului alternativ nu are loc doar prin stimuli
externi (recompense sau pedepse). Potrivit teoriei cognitiv-comporta mentale, oamenii isi pot
consolida propriul lor comportament.

Prin modul in care oamenii isi formeaza opinii asupra lor insisi, ei dau si o directie modului in care
gandesc, simt si actioneaza.

In mod ideal, oamenii gasesc - in functie de obiectivele pe care si le aleg - un echilibru intre stimulii
externi si cei pe care si-i stabilesc ei insisi. In prezenta acestui echilibru, sustine teoria cognitiv-
comportamentala, va exista o congruenta deplina intre ganduri, sentimente si comportament.
Cognitiile se refera la evaluarea realitatii, dar si a posibilitatilor de autoreglare, lasand tot atat de mult
loc pentru autoaprecieri pozitive cat si pentru critica de sine (ibid).

Teoria cognitiv-comportamentala detine un rol important in explicarea reactiilor la stres. Ea explica

diferentele dintre reactiile oamenilor la situatiile de stres pornind de la diferentele dintre modul in care
ei evalueaza situatiile respective.

Aceste evaluari fac trimitere la procese cognitive cum ar fi perceptia si constructia cognitiva a unei
situatii, precum si reactiile emotionale si comportamentale legate de acestea. In centrul unei astfel de
evaluari se afla intrebarea daca se poate intreprinde ceva impotriva situatiei de stres, sau daca simpla
acceptare a acesteia este o solutie mai buna.

Forme de activitate Grupurile sau "clasele" psihoeducative se caracterizeaza printr-o abordare

conceptuala didactica prin care se urmareste, alaturi de transferul de cunostinte, corectarea
deprinderilor sociale si interpersonale deficitare. Pot fi predate tehnici cognitive, dar si deprinderi care
vizeaza prevenirea recaderilor. Exista un consens cu privire la faptul ca in general transferul de
informatii este mult mai eficient atunci cand sunt utilizate metode si mijloace de invatare diversificate.
In ultimii ani, s-a experimentat din ce in ce mai mult cu mijloacele computerizate (Greist, 1998).
Acestea au avantajul ca procesul educativ presupune mai multa interactiune, posibilitate pe care
textele scrise o ofera intr-o mai mica masura. La aceasta se adauga si faptul ca formele de educatie
care apeleaza la tehnologia computerizata pot depasi si obstacolul important pe care il reprezinta
analfabetismul sau deficientele de citire.

Computerele se dovedesc de mare ajutor in acest sens prin intermediul imaginilor si/sau al cuvantului
scris sau vorbit. Din pacate, din cauza costurilor initiale, numarul exemplelor de educatie a pacientilor
bazata pe tehnologia computerizata este inca limitat (vezi si Vollebregt, 2001). Psihoeducatia se poate
desfasura pe parcursul tuturor etapelor bolii. Este de sine inteles ca, in functie de evolutia tulburarii,
precum si de varsta pacientului si de pozitia sa sociala, trebuie stabilit daca (mai) are sens
participarea rudelor la aceasta interventie. Nu exista nici un fel de conditii prestabilite referitoare la
locul de desfasurare sau la forma pe care o va lua interventia. Avand in vedere faptul ca este vorba
despre o forma educativa, chiar si o "sala de clasa" ar putea fi un loc potrivit. Bineinteles, insa, trebuie
tinut seama de eventualele amintiri negative din timpul scolii pe care le-ar putea starni aceasta. De
asemenea, o sala de clasa poate fi mai putin adecvata pentru anumite exercitii.

2. CERCETARI CU CARACTER GENERAL Un numar considerabil de studii sistematice de

specialitate, printre care si o serie de metastudii, demonstreaza eficacitatea psihoeducatiei. Intrucat
aceste lucrari fac in principal referire la anumite tulburari, voi discuta acest subiect pe larg in partea a
treiea. Efectele favorabile pacientului includ reducerea frecventei recaderilor, diminuarea simptomelor
psihotice, imbunatatirea functionarii sociale, un self-efficacy sporit pentru rudele acestuia, precum si o
mai buna intelegere a tulburarilor in cauza. Rezultate pozitive comparabile s-au inregistrat si in aria
exersarii deprinderilor sociale. La toate acestea se mai adauga si eficienta costurilor pe care le
presupune psihoeducatia. (Pollio et al., 1998; Barton, 1999). Intr-un articol recent, Dixon et al. (2001)
afirma ca, oricare ar fi coloritul sau, psihoeducatia orientata spre familie (inclusiv pacienti) constituie o
practica bazata pe evidente pentru persoanele cu tulburari psihice grave. De asemenea, ei subliniaza
nu doar importanta transmiterii de informatii educative catre pacienti si rudele acestora, ci si sprijinul
emotional care le este oferit in cadrul psihoeducatiei. Un alt aspect extrem de important al
psihoeducatiei il constituie, in opinia autorilor, identificarea resurselor de ajutor in perioade de criza si
exersarea deprinderilor de solutionare a problemelor. Avantajele enumerate de cei doi autori sunt
contrabalansate de concluzia lor ca aplicarea psihoeducatiei nu se inscrie in linia tratamentelor de
rutina din serviciile de ingrijire medicala. Atat pentru pacienti, rude si cadre medicale cat si pentru
manageri, exista o serie de obstacole care ingreuneaza implementarea acestui tip de programe. In
cazurile in care aceste bariere sunt totusi depasite, putem totusi vorbi la toate nivelurile (si in special in
cel al grupului-tinta) de utilitatea acestei forme de activitate. Alte conditii pentru implementarea
programelor psihoeducative sunt urmatoarele:
- existenta unei pregatiri suficiente pentru realizarea acestor programe;
- disponibilitatea facilitatilor necesare;
- existenta perspectivei de a realiza aceste programe pe un termen lung, interventiile de scurta durata
neducand la nici un rezultat.

Limitele participantilor Un aspect care deseori ramane doar implicit in literatura de specialitate este cel
al limitelor (cognitive) ale participantilor, in special ale pacientilor, acestea vizand capacitatea lor de
invatare si memorare, precum si cel al modului in care se poate tine seama de aceasta problema.
Macpherson et al [1996a] au acordat atentie explicita acestei chestiuni intr-un RCT (randomised
controlled trial) realizat pentru pacientii de schizofrenie. In urma studiilor, ei au ajuns la concluzia ca
unii pacienti prezentau probleme serioase de memorare (deseori asociate cu simptome negative). De
aceea este important ca la stabilirea numarului de sedinte sa se aiba in vedere acest factor pentru ca
rezultatul invatarii sa fie cat mai bine consolidat. Asadar, continutul programului psihoeducativ trebuie
sa ia explicit in considerare posibilitatile si limitele participantilor. atim deja ca persoanele care se
confrunta cu tulburari psihice prezinta deseori o functionare cognitiva deficitara, precum si tulburari de
comportament care le limiteaza considerabil capacitatea de a retine informatiile oferite. Deficientele
functiei de memorie si atentie si celelalte probleme cognitive impiedica prelucrarea informatiilor
complexe sau invatarea deprinderilor complexe. Insa, pe langa deficientele cognitive cauzate de
tulburarile psihice, este important sa se ia in considerare si nivelul de educatie al pacientilor si
capacitatea lor intelectuala (Macpherson, Jerrom, Hughes, 1996b).

Din nefericire, dispunem inca de putine informatii despre modul in care putem ajunge la o deplina
armonie intre continutul programelor si capacitatea de invatare a diverselor grupuri de participanti.
Continutul educativ si nevoile participantilor Se pot face afirmatii cu privire la continutul programelor
psihoeducative si de nevoile educationale ale participantilor pe baza cercetarilor? Bisbee (2000)
enumara douasprezece aspecte care trebuie abordate intr-un program psihoeducativ:

- drepturile si responsabilitatile pacientilor; - explicarea conceptului de tulburare psihica;

- medicatie;
- autoobservarea si monitorizarea tulburarii;
- prevenirea recaderilor;
- un mod de viata orientat spre recuperare;
- pericolele intrebuintarii substantelor psihoactive;
- stress management; - modul in care pacientii pot face fata simptomelor;
- interactiunea in cadrul familiei;
- comunicarea;
- functionarea sociala a pacientilor.

Aceste aspecte se doresc a fi o serie de linii directoare pentru organizatorii programelor. Ce isi doreste
insa grupul? Din pacate, despre acest subiect nu cunoastem foarte multe date. Intr-un workshop
organizat cu rude ale pacientilor cu tulburari psihice, Pollio et al (1998) au incercat sa gaseasca un
raspuns la intrebarea care sunt nevoile educative ale acestora, pentru a putea face astfel recomandari
in vederea elaborarii unui curriculum pentru interventiile psihoeducative. In ceea ce priveste continutul
si structura psihoeducatiei, au fost realizate - din perspectiva organizatorilor de curs - diverse modele
(curriculumuri, scenarii, etc.), insa acestea au fost doar rareori rezultatul inventarierii nevoilor
educative ale grupului-tinta in cauza. Desi structural pot fi acordate sanse egale de contributie atat
participantilor cat si organizatorilor, din lucrarile de specialitate despre dinamica de grup si terapia de
grup reiese ca organizatorii au o influenta extrem de mare asupra desfasurarii procesului si a temelor
abordate. De aceea, este important sa stim in prealabil care sunt asteptarile participantilor. La acest
studiu explorator trebuie sa se raspunda inainte de luarea unor decizii importante. Pollio et al. au
incercat sa afle si care sunt temele pe care le prefera participantii la programele psihoeducative si au
studiat un numar de curriculumuri publicate pentru a vedea in ce masura acorda acestea atentie
subiectelor care participantii ar dori sa aiba prioritate. Interesanta este concluzia ca, desi toate
curriculumurile care vizau schizofrenia acordau atentie (pe larg) simptomelor pozitive, respondentii
considerau mult mai importante simptomele negative, iar acestea nu se aflau in fruntea listei de
prioritati din curriculum.

Nu trebuie insa sa se inteleaga ca pentru stabilirea continutului programelor psihoeducative trebuie sa

se tina seama exclusiv de lista de prioritati a viitorilor participanti, ci - afirma Pollio et al - ca trebuie sa
se acorde o mai mare flexibilitate continutului in asa fel incat si participantii sa poata avea un cuvant
de spus in planificarea interventiei. Si Gasque-Carter si Curlee (1999) au studiat (intr-un spital de
psihiatrie din Statele Unite) nevoile educative ale rudelor pacientilor spitalizati, apoi au facut cateva
recomandari importante pentru psihoeducatie. In primul rand ei au aratat ca trebuie sa se intreprinda
mai multe pentru consolidarea relatiilor dintre pacienti si rudele implicate in acordarea de ajutor acasa.
In opinia lor, printr-o comunicare mai intensiva si prin desfasurarea de activitati educative, potentialul
de "ingrijitori" al familiei poate fi cu mult incurajat. In al doilea rand, ei insista asupra faptului ca
activitatile psihoeducative trebuie sa aiba loc intr-un mediu in care pacientul sa nu resimta nici un fel
de amenintare la adresa lui. Pentru aceasta, este necesar sa se ceara opinia rudelor cu privire la
modul, locul si momentul in care ar dori sa se desfasoare programul educativ, precum si la modul in
care prefera sa li se prezinte informatiile - materiale scrise, casete video, discutii de grup. Aceste
detalii sunt importante mai ales in cazul familiilor din straturile social-economice inferioare, intrucat
acestea lipsesc de cele mai multe ori sau se retrag din program cel mai des. Increderea in prescriptiile
medicale In urma unui studiu asupra activitatilor educative pe care le desfasoara psihiatrii cu pacientii
lor, Macpherson et al. (1996a) au constatat ca, desi acestia considera extrem de importanta
informarea pacientilor cu privire la efectele secundare ale medicatiei, doar o treime dintre ei fac acest
lucru cu regularitate. Pentru pacientii cu probleme psihice grave, cum ar fi schizofrenia, increderea in
prescriptiile medicale, complianta, nu este doar extrem de importanta, ci constituie si o problema
serioasa. Profilul efectelor secundare al multor medicamente este - din prisma pacientilor - de multe
ori atat de negativ incat ei renunta la mijloacele farmaceutice. In acest context, trebuie sa mentionam
progresul important pe care il reprezinta mijloacele recente, atipice, pentru tratamentul schizofreniei
(Altamura si Malhi, 2000). Insa pe langa incercarea de a gasi medicamente cu un numar redus de
efecte secundare, s-a incercat si solutionarea problemei prin interventii social-psihologice cum ar fi
psihoeducatia (Gaebel, 1997). Sunt interventiile educative eficiente in cazul pacientilor care utilizeaza
mijloace psihofarmaceutice? In psihiatria traditionala, exista o relatie de cauzalitate intre non-
complianta si lipsa de informatii a pacientilor referitoare la starea lor, precum si la efectele secundare
ale medicatiei, lipsa ce conduce la nerespectarea cu strictete a indicatiilor medicale. Pornindu- se de
la aceasta conceptie, au fost elaborate si adoptate diverse strategii ce au ca obiectiv o mai buna
informare a pacientilor si ameliorarea starii lor psihice. In psihiatria clasica, erau organizate cursuri,
conduse de exemplu de asistenti medicali, ce ofereau o sansa minima discutiilor intre participanti. In
ultimul timp, speciali stii si-au indreptat atentia spre modele cu un caracter interactiv mai pronuntat,
optime si pentru distribuirea de informatii terapeutice referitoare la exersarea abilitatilor sociale si
pentru punerea in practica a acestor informatii intr-un mediu in care pacientii se simt protejati. Potrivit
lui Emer si McLarney (1999), studiile arata ca, in comparatie cu cursurile traditionale, grupurile
interactive dovedesc o mai mare eficienta in ceea ce priveste transferul de informatii despre tulburarile
pacientilor si ofera participantilor sansa de a retine mult mai bine datele prezentate. Trebuie sa
remarcam faptul ca pacientii s-au declarat multumiti de ambele modalitati de informare. Evans et al.
(1996) au incercat sa gaseasca un raspuns la intrebarea daca distribuirea de informatii scrise (fact
sheets) constituie un mijloc util pentru informarea pacientilor internati in spitalele de psihiatrie asupra
medicatiei lor si au comparat un grup care a primit doar o astfel de foaie si un grup care in plus a
participat si la o discutie, cu un grup de control care nu a facut obiectul nici unuia dintre aceste tipuri
de interventii. Majoritatea pacientilor au citit foile primite si au declarat ca le considera folositoare.
Daca li s-a oferit aceasta posibilitate, ei au pus si intrebari suplimentare. Autorii au conchis ca simpla
distribuire a unui fact sheet nu are nici un efect asupra atitudinii pacientilor fata de medicatie, dar ca, in
schimb, o discutie cu un profesionist duce la rezultate semnificative.
Pe langa aceasta, ei au mai observat ca pacientii au fost mai mult interesati de informatiile referitoare
la efectele secundare ale medicatiei decat de actiunea farmacologica sau de modul de administrare a
medicamentelor. Efectele interventiilor educative asupra medicatiei persoanelor cu tulburari psihice
pot fi puse in discutie, printre altele, pornind de la urmatoarele variabile:

- complianta pacientului la terapie si evaluare;

- informatiile despre boala (inclusiv semnale si simptome) si despre importanta tratamentului;
- informatiile despre efectele secundare ale tratamentului;
- frecventa recaderilor;
- intrebuintarea serviciilor de ajutor si eficienta costurilor.

Ne putem astepta la un rezultat pozitiv al psihoeducatiei, manifestat prin consolidarea increderii in

terapie? Intr-un studiu sistematic asupra metodelor de tratare a persoanelor cu tulburari psihice grave,
Mueser et al. (2002) au constatat ca efectele psihoeducatiei asupra medicatiei sunt limitate la simpla
imbogatire a cunostintelor despre mijloacele de tratament. Potrivit acestor cercetatori, nu ar exista nici
o dovada ca acest fapt ar conduce si la urmarea cu strictete a indicatiilor medicale, sau ca educatia ar
avea urmari pozitive si asupra altor parametri. Concluzia lor nu este insa tocmai una inedita:
teoreticienii au precizat deja cu multa vreme inainte ca informarea pacientilor si schimbarea atitudinii
lor sunt un factor insuficient pentru a atrage dupa sine schimbari comportamentale semnificative. In
paragrafele de mai jos, in care voi discuta aplicatiile psihoeducatiei in cazul anumitor tulburari, voi
relua detaliat subiectul "increderea in indicatiile medicale".

3. EFICIENTA PSIHOEDUCATIEI IN CAZUL ANUMITOR TIPURI DE TULBURARI Unii cercetatori

resping orice incercare de a vorbi la un mod general despre efectul educarii pacientilor sau al
psihoeducatiei. Acelasi lucru este valabil, de exemplu, si pentru eficienta terapiei cognitiv-
comportamentale sau a altor forme de terapie. De preferinta, verdictul dat acestora face referire la
fiecare tulburare in parte. Din eventuala constatare a ineficientei psihoeducatiei (sau a segmentelor
acesteia) la anumite grupuri de pacienti nu se poate trage concluzia ca esecul este obligatoriu si in
cazul altor grupuri. Un alt motiv pentru care este recomandabil sa se faca o astfel de diferentiere este
acela ca efectele secundare ale medicamentelor sunt diferite, iar deficientele cognitive variaza, global,
de la o tulburare la alta. aansa ca interventia educativa sa nu conduca la un rezultat educativ
satisfacator este, din cate se pare, cu atat mai mare:

- cu cat tulburarea, indeosebi pe plan cognitiv, este mai grava (vezi si Klingberg et al., 1999)
- distribuirea de informatii nu este insotita de exersarea deprinderilor si a comportamentului alternativ.

3.1. Schizofrenia Utilitatea psihoeducatiei in cadrul serviciilor de sanatate mintala a fost studiata
extensiv, atentia cea mai mare indreptandu-se spre aplicatiile ei in tratamentele pentru schizofrenie.
La ora actuala dispunem de numeroase date despre eficienta programelor psihoeducative organizate
pentru pacientii care sufera de schizofrenie si pentru rudele acestora, cele mai multe dintre ele
indicand ca acest gen de interventie are - cel putin pentru o perioada scurta de timp - un efect pozitiv
asupra evolutiei bolii. Un aspect important al educatiei pacientilor bolnavi de schizofrenie este
medicatia.

In cazul schizofreniei, medicatia antipsihotica este indispensabila, insa efectele sale secundare pot fi
vizibile si ii determina de multe ori pe pacienti sa renunte la urmarea cu strictete a indicatiilor medicale.
Prin psihoeducatie, se incearca convingerea pacientilor sa respecte tratamentul prescris. Experienta
ne arata ca informarea pacientilor in legatura cu efectele negative nu are un impact defavorabil
compliantei, ci are o influenta pozitiva asupra increderii lor in persoanele care le asigura ingrijire si in
medicamentele respective (Motlova, 2000). A. Rezultate din literatura de specialitate Pe baza lucrarilor
de specialitate, Dixon si Lehman (1995) au elaborat in urma cu cativa ani un studiu sistematic asupra
efectului psihoeducatiei de familie (pacienti si rude), investigand masura in care acest tip de
interventie, aferenta medicatiei, are un impact pozitiv asupra prevenirii recaderilor, a imbunatatirii
functionarii pacientului si a starii generale a familiei acestuia.

Din cercetarile lor, a reiesit ca, intr-adevar, psihoeducatia reduce frecventa recaderilor sau chiar le
previne complet. Efecte favorabile exista si in cazul functionarii pacientului, dar acestea sunt mai putin
convingatoare. Acelasi lucru a fost constatat si in ceea ce priveste starea generala a rudelor
pacientilor. Cei doi cercetatori au incercat sa gaseasca si raspunsul la intrebarea daca un anumit tip
de psihoeducatie se dovedeste in mod evident superior celorlalte. Pe baza lucrarilor studiate, ei nu au
reusit insa sa dea un verdict final. In schimb, au identificat cateva aspecte aparte care contribuie cel
mai probabil la succesul psihoeducatiei:

- adoptarea unei atitudini pozitive si antrenarea participantilor intr-o "relatie de munca";

- asigurarea unei structuri si a unei stabilitati;

- focalizarea atentiei asupra momentului si locului de fata;

- abordarea conceptelor legate de familie;

- concentrarea asupra restructurarii cognitive;

- orientarea spre comportament;

- imbunatatirea comunicatiei.

Dixon si Lehman au mai incercat sa afle daca succesul psihoeducatiei este influentat de caracterul
pacientului si de mediul sau familial. Concluzia la care au ajuns ei a fost aceea ca de programele
psihoeducative orientate spre familie beneficiaza mai ales pacientii care au o legatura apropiata cu
rudele lor. Din lucrarile de specialitate a reiesit o diferenta vadita intre familiile cu un "expressed
emotion" (EE) ridicat si cele cu un EE scazut. In cazul unui EE ridicat, interventiile la care iau parte
mai multe familii sunt superioare ca numar celor la care participa una singura. Potrivit autorilor, nu la
fel se intampla si in cazul unui EE scazut.

Goldstein si-a indreptat atentia asupra masurii in care succesul programelor psihoeducative variaza in
functie de stadiul de evolutie al bolii. Intr-un studiu al materialelor de specialitate disponibile, el a
constatat ca programele psihoeducative la care participa o singura familie sunt eficiente mai ales in
cazul in care boala s-a manifestat recent, sau in cazul in care inceputul tratamentului a coincis cu
debutul unei etape de stabilizare. Astfel, este important ca programul psihoeducativ sa inceapa
imediat dupa stabilirea diagnosticului. Interventiile la care participa mai multe familii duc la rezultate
pozitive mai ales in timpul etapelor tarzii ale tratamentului si in cazul pacientilor cronici. Intr-o revizuire
a lucrarii semnate de Dixon si Lehman despre succesul psihoeducatiei in cazul pacientilor bolnavi de
schizofrenie si al rudelor lor, Dixon et al. (2000) au discutat rezultatele a cincisprezece studii noi si au
ajuns la concluzia ca dovada eficientei psihoeducatiei se impune neconditionat. In opinia lor,
psihoeducatia trebuie sa faca parte integranta din tratamentul pentru schizofrenie. Pe baza
materialului cercetat, ei au formulat urmatoarele patru criterii ce pot fi luate in considerare in
incercarea de a stabili daca psihoeducatia se recomanda unui anumit pacient si rudelor sale:

- evaluarea importantei interventiei pentru rude si pacient;

- gradul de implicare afectiva si calitatea relatiei dintre pacient si rude;
- identificarea rezultatelor la pacienti pe care si le propun ca obiectiv cadrele medicale, dar si pacientii
si membrii familiilor acestora;
- preferintele exprimate de pacient si rude fata de psihoeducatie in raport cu alte metode de activitate
psihosociale.

Un amplu studiu (metaanaliza) asupra literaturii de specialitate dedicate eficientei psihoeducatiei in

tratamentul schizofreniei a fost realizat recent pentru Cochrane de Pekalla si Merinder (2000). In urma
unei selectii riguroase, acestia s-au oprit asupra a zece interventii psihoeducative de grup la care au
participat atat pacienti cat si rude. Rezultatele au fost rezumate in metaanaliza lor dupa cum urmeaza:
in cazul unei interventii de grup de scurta durata (respectiv zece sedinte), complianta la medicatie a
cunoscut o imbunatatire semnificativa pe parcursul unui an de zile de la incheierea programului, insa
celelalte studii nu au indicat acelasi rezultat pozitiv. Totusi, toate formele de psihoeducatie au
contribuit la reducerea frecventei recaderilor si la diminuarea numarului de spitalizari pe o perioada de
noua pana la optsprezece luni. In opinia acestor doi cercetatori, mult mai dificila a fost insa evaluarea
rezultatelor "secundare" ale interventiilor (asimilarea de informatii, starea psihica, evaluarea generala
a functionarii pacientului si nivelul emotiilor exprimate de rude). Aceasta dificultate s-a datorat faptului
ca in RCT-urile selectate, standardele de evaluare difereau semnificativ. Insa rezultatele studiilor luate
in discutie au aratat in mod consecvent ca interventiile au avut cel mai probabil o contributie
considerabila la imbunatatirea starii generale a pacientului. Cu toate acestea, nu s-a observat nici o
influenta pozitiva a interventiilor asupra urmatoarelor variabile: atitudinea fata de boala si fata de
medicatie (importanta pentru complianta) si masura in care serviciile oferite i-au multumit pe
participanti.

Un singur studiu a evaluat si efectele economice ale interventiei. Nu a fost insa posibila gasirea, pe
baza acestor RCT-uri, a unui raspuns satisfacator la intrebarea ce forma a psihoeducatiei este mai
eficienta si cat de mare este in acest sens influenta duratei interventiei. In ciuda diferitelor deficiente
ale materialului selectat, Pekalla si Merinder au conchis ca psihoeducatia (pentru pacienti si pentru
rudele acestora), ca parte integranta din programele de tratament pentru pacientii care sufera de
schizofrenie sau alte tulburari similare, are o contributie extrem de importanta. De asemenea, ei mai
sustin ca, datorita duratei scurte a acestor interventii si a eficientei costurilor pe care le presupun,
aceste forme de activitate trebuie incurajate in serviciile de sanatate mintala.

Totusi, aceste lucruri nu schimba nimic din faptul ca inca mai sunt necesare multe cercetari in acest
domeniu. Intr-unul din articolele sale, Merinder (2000) sustine ca psihoeducatia pentru pacientii
bolnavi de schizofrenie duce la rezultate pozitive mai ales pe planul asimilarii de informatii si al
compliantei, cu conditia sa fie abordate aspectele comportamentale. Intr-un studiu realizat la institutul
australian Joanna Briggs, Hodgkinson et al. (2000) au ajuns insa la concluzia ca, in cazul acestui tip
de pacienti, psihoterapia nu are un impact vizibil asupra compliantei. Rezultatele lucrarii lor concorda
cu concluzia lui Mueser et al. (2002), potrivit carora, la persoanele care sufera de tulburari psihice
grave, psihoeducatia nu afecteaza in nici un fel segmentul compliantei. Putem asadar afirma ca in
privinta acestui aspect atat de important cum este complianta, exista doar putine congruente intre
rezultatele publicate.

B. Rezultatele trialurilor (RCT-uri) In relatie cu studiile sistematice de mai sus, ma voi opri in cele ce
urmeaza asupra catorva monografii mai importante.

Factori activi In consonanta cu concluziile la care au ajuns Dixon si Lehman (1995), Ascher-Svanum si
Whitesel (1999) sustin ca pe baza cercetarilor la ora actuala se pot face doar putine afirmatii
referitoare la factorii activi. Cei doi au realizat un RCT in care au comparat doua tipuri de
psihoeducatie de grup (unul cu o structura didactica si unul bazat pe discutii libere). Diferentele dintre
rezultatele obtinute au fost minime. Potrivit opiniei celor doi cercetatori, acest fapt ne arata ca succesul
psihoeducatiei nu se datoreaza elementelor didactic-terapeutice, ci, cel mai probabil, are de a face cu
efectele aspecifice ale tratamentului. Aceeasi parere este impartasita si de Dixon si Lehman.
Participarea uneia sau mai multor familii In stransa legatura cu intrebarea formulata in studiul lor de
Dixon si Lehman vizavi de relativa eficienta a interventiilor psihoeducative (pentru una sau mai multe
familii), sunt interesante rezultatele obtinute in urma unui studiu efectuat de McFarlane et al. (1995 a si
b). Intr-un RCT, ei au constatat ca ambele variante ale psihoeducatiei sunt interventii eficiente.
Numarul de spitalizari a scazut semnificativ, iar simptomele psihotice au fost reduse considerabil. Ei
au mai observat ca in cazul in care interventia a fost oferita mai multor familii simultan, numarul de
recaderi (grave) pe o perioada de un an de la interventie a fost vizibil mai mic decat in cazul
interventiilor psihoeducative la care a participat o singura familie. Mai mult decat atat, numarul
spitalizarilor a cunoscut si el o scadere vizibila. Privite indeaproape, interventiile psihoeducative la
care au participat mai multe familii au fost astfel mai eficiente in a extinde perioada de remisie. Efectul
pozitiv s-a manifestat mai ales la pacientii care prezentau un risc mai mare de recadere. Cercetatorii
au mai afirmat ca aceste interventii pot duce si la evitarea unor cheltuieli substantiale.

Psihoeducatia - parte integranta dintr-un program de tratament complex In mod evident, efectul
psihoeducatiei nu este de sine statator, ci trebuie privit in lumina unui tratament complex constituit din
mai multe elemente aflate in stransa legatura si bine integrate intre ele. Buchkremer et al. (1997) au
comparat intr-un RCT efectul diferitor combinatii dintre psihoeducatie (cu accent pe medicatie),
psihoterapie cognitiva si consiliere individuala in cazul unui grup de pacienti (ambulanti) cu
schizofrenie. Dupa analiza rezultatelor obtinute pe parcursul mai multor ani, ei au ajuns la concluzia ca
pacientii care, pe langa medicatie, au beneficiat de un tratament specific au obtinut, in medie, un
rezultat terapeutic relativ mai bun (respectiv reducerea frecventei recaderilor) fata de grupul de control
care nu a beneficiat de un tratament specific. Pe de alta parte, cel mai intensiv tratament, care reunea
toate cele trei elemente mentionate mai sus, s-a dovedit a fi cel mai eficient in ceea ce priveste
scaderea numarului de internari clinice. Trebuie sa mentionam aici si legatura dintre psihoeducatie si
terapiile cognitiv-comportamentale.

Psihoeducatia poate fi descrisa ca o "metoda didactica" ce face parte dintr-un grup de strategii
educative psihosociale - eficiente, dupa cum s-a demonstrat - de tratare si reabilitare a pacientilor
bolnavi de schizofrenie (Heissen et al, 2000). Ca activitate, psihoeducatia prezinta multe similitudini cu
terapia cognitiv-comportamentala.

Succesul terapiei cognitiv-comportamentale este deja bine cunoscut (vezi, printre altele, Liberman si
Green, 1992). Aceasta forma de terapie este indicata si pentru deficientele de procesare a informatiilor
pe care le presupune aceasta tulburare psihica. Intr-un RCT recent, Sensky et al. (2000) au ajuns la
concluzia ca terapia cognitiv-comportamentala reprezinta o forma de tratament eficienta si pentru
pacientii care se confrunta cu halucinatii si cosmaruri imune la medicatia antipsihotica.

De aceea este important ca acordarea ingrijirii medicale sa fie astfel organizata incat fiecare din
efectele celor doua tipuri de interventie sa se completeze reciproc.

Simptome negative Pe masura ce consensul in ceea ce priveste eficacitatea globala a psihoeducatiei

familiale (rude inclusiv pacienti) devine din ce in ce mai pronuntat, este extrem de important sa se ia in
discutie subiecte mult mai exacte. Astfel, Dyck et al. (2000) au discutat impactul pe care l-a avut o
interventie psihoeducativa la care au participat mai multe familii asupra evolutiei simptomelor negative
ale schizofreniei.

Pe baza studiului lor, in care au comparat interventiile psihoeducative cu tratamentele clasice,

cercetatorii au constatat ca participarea la programul educativ a avut intr-adevar consecinte pozitive
asupra simptomelor negative pe o perioada de un an de zile si au insistat asupra importantei
concluziei lor, definind simptomele negative in relatie cu recaderea, proasta functionare sociala si
profesionala si evaluarea negativa a calitatii vietii.

Durata programului Ideea ca "de scurta durata" poate insemna acelasi lucru ca si "de lunga durata" s-
a impus in serviciile de sanatate mintala cu multa rumoare in anii nouazeci. Intr-un RCT, Merinder et
al. (1999) au studiat rezultatele ce pot fi obtinute in urma unei interventii psihoeducative de scurta
durata (opt sedinte) pentru pacientii bolnavi de schizofrenie si rudele lor. La un an de la incheierea
interventiei, s-a constatat o imbunatatire semnificativa a cunostintelor lor despre schizofrenie. De
asemenea, in comparatie cu un grup de control, s-a mai remarcat si o imbunatatire considerabila a
relatiilor dintre pacient si rudele sale, precum si o ameliorare minima a frecventei recaderilor si a
imaginii psihiatrice. Grupul de control nu a prezentat insa diferente in privinta compliantei, a modului
de percepere a bolii, a functionarii psihosociale si a nivelului EE-ului rudelor. Cercetatorii au conchis
ca un program psihoeducativ de scurta durata este insuficient pentru a influenta variabile importante
cum ar fi recaderile, complianta, psihopatologia, atitudinea fata de boala, sau functionarea
psihosociala.

Asteptari si evaluari De mare importanta pentru eficienta psihoeducatiei sunt asteptarile participantilor
si evaluarile lor la incheierea programului. Ascher-Svanum et al. (2001) au studiat in cazul unui grup
de pacienti spitalizati care sunt asteptarile participantilor vizavi de programul educativ (cum ar fi, de
exemplu, masura in care reusesc ei sa faca fata tulburarii) si in ce mod evalueaza ei programul la
finalizarea acestuia. Din cercetari a rezultat ca participantii aveau asteptari ridicate fata de self-
management, pe care, in opinia lor, programul psihoeducativ ar trebui sa-l abordeze. Participarea la
program i-a multumit pe participanti, iar asteptarile ridicate pe care le-au avut la inceput par sa fi avut
un efect de consolidare asupra sentimentului lor de satisfactie de la incheierea programului. Totusi, au
fost inregistrate si cateva deosebiri intre modul in care diferiti pacienti au perceput utilitatea
programului educativ. "Imbogatirea cunostintelor despre diagnostic si medicatie" a fost cel mai bine
cotata de ei, in timp ce informatiile despre prevalenta schizofreniei, posibilitatile de reabilitare
psihosociala si intrebuintarea serviciilor sociale au fost cel mai slab evaluate.

3.2. Tulburarea bipolara Dupa cum am aratat, psihoeducatia in tratamentul schizofreniei a fost
studiata pe larg. Ea a atras insa atentia specialistilor - chiar daca intr-o mai mica masura - si in cazul
altor tulburari psihice. Dintre acestea, ma voi opri pentru inceput asupra tulburarii bipolare.
A. Rezultate din literatura de specialitate In articolul lor despre fundamentele tratamentului eficient al
tulburarilor bipolare, Kusumakar et al. (1997) sustin ca psihoeducatia reprezinta o componenta
indispensabila a unui holistic package de interventii a caror eficienta este incontestabila. De retinut
este faptul ca si in cazul tulburarii bipolare in interventiile psihoeducative au fost deseori implicate
rudele directe (partenerii de viata). Acelasi grup de cercetatori au asezat sub lupa lor succesul
interventiilor psihoeducative in tratamentul tulburarii bipolare (Parikh et al. 1997). Ei au studiat li-
teratura "outcome" produsa pe parcursul a douazeci de ani si au ajuns la concluzia ca, alaturi de
terapia de familie, psihoeducatia are un fundament empiric de o eficienta demonstrata si ca ea ar
trebui recomandata mai des ca parte integranta din tratamentul acestei tulburari. La aceeasi
constatare au ajuns si Rothbaum si Austin (2000).

B. Rezultate ale trialurilor (RCT-uri)Verdictul favorabil pronuntat de Kusumaker et al. (1997)a fost
reconfirmat si nuantat in mai multe studii ulterioare. Psihoeducatia complementara tratamentului clasic
Clarkin et al. (1998) au investigat, intr-un RCT, eficacitatea psihoeducatiei (ca si complementare a
unui tratament clasic fara psihoeducatie) pentru pacientii casatoriti si partenerii acestora. La evaluarea
acestora la aproape un an de la interventie, grupul de pacienti care a luat parte la programul combinat
functiona, in general, mai bine. Desi nu s-au gasit rezultate pozitive la nivelul simptomelor, ei
manifestau totusi o incredere sporita in prescriptiile medicale.

Emotii exprimate (EE) Honig et al. (1997) au stabilit ca, in comparatie cu un grup de control, dupa o
interventie psihoeducativa la care au participat mai multe familii ale unor pacienti care sufereau de
tulburari bipolare, rudele apropiate prezentau o imbunatatire a EE. De asemenea, ei au gasit si o
stransa legatura intre un EE scazut si diminuarea numarului de spitalizari. Cercetatorii au mai
constatat si ca participantii au fost multumiti de interventie, lucru vizibil din numarul redus al
persoanelor care s-au retras pe parcurs.

Semnalizarea simptomelor Intr-un RCT, Perry et al. (1999) s-au intrebat care este rezultatul informarii
pacientilor cu tulburare bipolara asupra modului in care pot fi identificate simptomele recaderii intr-o
faza maniacala si in care ei pot, pe baza acestora, cere ajutor. Concluzia la care au ajuns ei a fost ca
participantii la o interventie experimentala au avut mai putine episoade de recadere intr-o faza
maniacala a bolii. In plus, functionarea lor sociala a cunoscut si ea o imbunatatire semnificativa.
Tratamentul experimental nu a avut insa nici un efect pozitiv asupra momentului primei recaderi intr-o
faza depresiva, nici asupra numarului de faze depresive.

Prevenirea recaderilor Recent, Colom et al. (2003) au studiat efectele psihoeducatiei de grup (21 de
sedinte, oferite atat sub forma structurata cat si nestructurata) in cazul pacientilor cu tulburare bipolara
(de tip I si II). Pe langa o evaluare a activitatii pe parcursul interventiei, ei i-au consultat pe pacienti la
doi ani dupa incheierea acesteia. Concluzia a fost aceea ca dupa aceasta interventie de grup numarul
de pacienti care au suferit recaderi a scazut semnificativ, la fel ca si numarul de recaderi suferite de
ceilalti pacienti. De asemenea, perioada premergatoare aparitiei simptomelor depresive, maniacale,
hipomaniacale sau mixte a fost mult mai lunga. In fine, ei au mai remarcat si un efect pozitiv asupra
numarului si duratei spitalizarilor.

3.3. Depresia

A. Rezultate din literatura de specialitate Pampallona et al. (2002) Si in tratamentul depresiei un rol
important il joaca intrebarea cum poate psihoeducatia conduce la o incredere sporita in terapie,
respectiv cum poate ea contribui la cresterea compliantei la medicatie. Intr-un studiu sistematic al
literaturii de specialitate in care sunt discutate 32 de cazuri, Pampallona et al. (2002) au constatat ca
educatia pacientilor - in ceea ce priveste complianta - este una din cele mai studiate metode de
tratament. Aceasta nu schimba insa nimic din faptul ca, desi psihoeducatia este eficienta in cazul
depresiei, nu este posibil pe baza literaturii de care dispunem sa stabilim cu certitudine care tip de
psihoeducatie, eventual in combinatie cu alte forme de tratament, este cel mai eficient.

B. Rezultatele trialurilor (RCT-uri) Psihoeducatia in comparatie cu cursurile de rezolvare a problemelor

Intr-un RCT bine conceput si realizat in mai multe centre de psihiatrie, Dowrick et al. (2000) au studiat
eficienta a doua interventii psihologice (un program focalizat pe rezolvarea problemelor si un program
psihoeducativ oferit sub forma unui curs) in cazul adultilor care sufera de depresie. Eficienta a fost
masurata cu ajutorul scarii Beck Depression Inventory si cu cel al scarii SF-36. Ambele interventii au
dus la reducerea caseness (adica a momentului in care pacientul este diagnosticat ca suferind de
depresie) si la imbunatatirea starii generale a pacientului. Totusi, cercetatorii au constatat ca
interventia focalizata pe rezolvarea problemelor adultilor intr-un mediu ambulant a avut un succes
oarecum mai mare, prin aceea ca, fata de cursul de psiho-educatie, s-au retras mai putini participanti.

Femeile in varsta In tratamentul depresiei, psihoeducatia este deseori oferita sub forma unui curs
(preventiv). Schimmel- Spreeuw et al. au incercat intr-un mic studiu (organizat in Olanda) sa
defineasca efectul unei astfel de interventii la femeile in varsta. Cursul a cuprins si un training al
deprinderilor sociale. La incheierea interventiei, simptomele depresive au fost evaluate cu ajutorul
scarii SCL-90 si cu cel al Scarii de Depresie Geriatrica. Participantele s-au declarat entuziasmate de
interventii si nu s-a gasit nici un motiv pentru a aduce modificari semnificative programului. Cercetatorii
au constatat ca la persoanele care au participat la acest program simptomele au fost reduse
considerabil si au recomandat ca psihoeducatia sa fie integrata in tratamentul prescris femeilor in
varsta care sufera de tulburari depresive.

3.4. Tulburarile digestive Despre aplicatiile psihoeducatiei in tratarea tulburarilor digestive se cunosc
extrem de multe date, fapt datorat importantei pe care o au in general interventiile psihosociale in
cadrul repertoriului de posibilitati de tratament al acestor tulburari. In special, alaturi de alte interventii
de scurta durata si metode de autoajutor, psihoeducatia reprezinta o interventie extrem de utila in
cadrul programelor de stepped care (ingrijire in trepte de severitate) pentru tulburarile digestive
(Wilson et al., 2000). Anorexia nervosa De ce informatii dispunem in ceea ce priveste succesul
psihoeducatiei in tratamentul acestei tulburari si unde se incadreaza ea intre celelalte interventii
psihologice similare? Intr-un studiu recent, Geist et al. (2000) au comparat eficienta unei terapii de
familie cu cea a unui program psihoeducativ, ambele vizand cateva adolescente care au necesitat
spitalizare din cauza anorexiei nervosa, precum si pe parintii acestora. Atentia grupului de cercetatori
s-a indreptat asupra variatiei greutatii lor corporale si a unui numar de variabile psihosociale, evaluate
la patru luni de la finalizarea celor doua interventii. Concluzia la care au ajuns ei a fost ca ambele
metode s-au dovedit favorabile recuperarii greutatii corporale ideale, conducand in acelasi timp la
formarea unei imagini mai clare asupra patologiei ereditare de la baza afectiunii lor.

Pe de alta parte, nici una dintre interventii nu a avut un efect semnificativ asupra functionarii psihice a
pacientelor si a parintilor lor. Cercetatorii au conchis ca programul educativ a presupus mai putine
cheltuieli, dar ca el a fost in acelasi timp la fel de eficient ca si terapia de familie.

Bulimia nervosa Davis et al. (1999) au investigat succesul psihoeducatiei in combinatie cu terapia
cognitiv-comportamentala, studiul lor (RCT) presupunand un program de 16 saptamani. Asa cum era
de asteptat, programul mixt a dus la rezultate pozitive in ceea ce priveste reducerea simptomelor
specifice bulimiei, precum si la obtinerea unor rate de remisie mult mai ridicate. Nu s-au remarcat insa
diferente specifice pe planul psihopatologiei non-specifice. Totusi, s-a putut observa ca in cazurile in
care s-a inregistrat o involutie a bolii pe planul simptomelor legate de alimentatie, aceasta a fost
insotita de diminuarea considerabila a problemelor psihice nonspecifice. La pacientii a caror stare nu a
cunoscut imbunatatiri, nu s-au observat, nici la incheierea programului, nici in follow-up, diferente intre
aceia dintre ei care au participat la programul educativ si cei care nu au participat. Intr-un
binecunoscut studiu, Uehara et al. (2001) au cercetat efectele pe care le au la nivelul EE (expressed
emotion) programele educative organizate pentru pacientii cu tulburari digestive si pentru rudele
acestora. Cu ajutorul unor instrumente electronice, ei au reusit sa masoare nivelul EE si au ajuns la
concluzia ca, in urma interventiilor psihoeducative, nivelul ridicat al EE-ului rudelor (prin aceasta
intelegandu-se exprimarea emotionala a implicarii lor afective) a inregistrat o scadere considerabila.
De asemenea, s-au observat si imbunatatiri semnificative ale modului de evaluare de catre rude a
problematicii psi