Hematopoieza si organele hematopoietice

Hematopoieza este una din functiile vitale ale organismului si consta în producerea celulelor
sângelui. Acestea sînt globulele rosii, globulele albe si trombocitele, fiecare din ele având rol fiziologic
bine definit. Opusa hematopoiezei este hemoliza sau functia martiala, fenomen care se petrece în mod
normal în splina si care consta în distrugerea globulelor rosii îmbatrânite.
Hematopoieza are loc în mod normal în maduva rosie a oaselor si în foliculii limfatici (ganglioni,
splina, amigdale etc.)" în unele stari de boala, ca o redesteptare a potentialitatilor latente ale tesuturilor
organismului, se pot dezvolta focare de hematopoieza si în alte locuri.
Maduva oaselor
Maduva hematogena a oaselor se gaseste repartizata la adult în corpurile vertebrelor, în oasele
craniului, în stern, coaste, omoplati si oasele iliace, precum si în oasele mici ale mâinilor si picioarelor si
partial în capetele oaselor lungi. In restul oaselor se gaseste maduva galbena, care nu are rol în
hematopoieza.
Cu toate ca este raspândita în diferite oase, maduva rosie hematogena formeaza un organ unitar,
care se comporta peste tot la fel, iar reactiile ei sînt identice, unitare si generale. Maduva oaselor produce,
în general, trei serii de celule circulante, care provin din aceeasi celula mama:
- seria rosie, corespunzând în sângele circulant globulelor rosii (hematii);
- seria alba, corespunzând în sângele circulant globulelor albe (leucocite);
- seria megacariocitara, corespunzând în sângele circulant plachetelor sangvine (trombocite).
Actul final al evolutiei medulare a celulelor sângelui provenit din cele 3 serii (diabaza) este un
fenomen activ, de trecere a celulelor maturizate din maduva în circulatia sangvina. Celulele care
alcatuiesc seria alba si cea trombocitara emit prelungiri protoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul carora
traverseaza singure peretele vascular si patrund în circulatia generala. Pentru ca globulele rosii nu au
posibilitatea sa emita pseudopode, se dezvolta cuiburi de elemente ajunse la maturitate si se petrece un
fenomen asemanator spargerii unui abces: globulele patrund în sânge prin dislocarea unui perete vascular.
Tesutul limfatic
Se gaseste raspândit în întregul organism, si este cuprins în organe speciale, ca splina, ganglionii
limfatici, timusul, amigdalele sau în formatiuni limfatice, ca foliculii limfatici si nodulii limfatici.
în tesutul limfatic ia nastere un tip de globule albe numite limfocite. Acestea, împreuna cu
celelalte leucocite, au rol important în apararea organismului contra infectiilor.
Tesutul limfatic are în general ca structura de baza foliculul limfatic, formatiune care consta într-o
aglomerare de celule specifice în jurul unui vas sangvin, formând un fel de nodul. Foliculii limfatici sînt
locul de formare a limfocitelor, care trec în numar mare în circulatie în cursul afectiunilor cronice, ca
tuberculoza, si în unele boli infectocontagioase (tusea convulsiva). La nevoie, organismul are posibilitatea
sa si formeze noi foliculi limfatici în lungul cailor limfatice, care se dezvolta pe seama celulelor din
peretii vaselor limfatice.
Ficatul
Ficatul este sediul hematopoiezei numai în perioada embrionara, intrauterina, dar poate deveni
hematoformator în anumite boli de sânge.

Componentele sângelui

Sângele este un tesut compus din celule (globulele rosii sau hematiile, globulele albe sau
leucocitele si trombocitele) si o substanta intracelulara lichida (plasma), formata din apa, care contine în
solutie substante proteice si saruri. Sângele fixeaza oxigenul la nivelul plamânului si îl transporta la
tesuturile si celulele din întregul organism; de asemenea în intestin preia substantele nutritive, rezultate
din procesul digestiei si absorbtiei intestinale, pe care le transporta spre utilizare la tesuturi si organe.
Substantele nefolositoare, rezultate din procesul de asimilare si dezasimilare celulara sînt transportate de
sânge la organele însarcinate cu transformarea si eliminarea lor. Sângele mai are rolul de a transporta
hormonii produsi de glandele cu secretie interna. Leucocitele din sânge au rolul important de a apara
organismul de microbi, distrugându-i fie prin procesul de fagocitoza (înglobare si digerare), fie printr-un
proces imunologic (anticorpi). Sângele reprezinta a 13-a parte din greutatea totala a organismului, adica
aproximativ 5 litri la o persoana de 65-70 kg. In afara organismului, sângele se coaguleaza datorita
1
transformarii fibrinogenului (proteina care se gaseste în solutie în plasma) în fibrina, sub actiunea
diferitilor factori ai coagularii aflati atât în plasma, cât si în trombocite. Plasma lipsita de fibrinogen
devine ser.
Proteine plasmatice
Plasma sangvina normala contine o cantitate de 6-8% proteine: albu-minele, globulinele si
fibrinogenul. Proteinele plasmatice au rol multiplu de a fixa si transporta apa sau alte substante, de a apara
organismul împotriva infectiilor (functia imunologica prin gammaglobulina, anticorpi si alexina), de a
realiza coagularea si hemostaza prin fibrinogen si factorii coagularii existenti în plasma si de a îndeplini
diferite activitati enzimatice.
Orice abatere de la raportul normal dintre proteine sau fractiuni proteice si volumul lichidului în
care sînt solubilizate poarta numele de disproteinemie. Testele de disproteinemie sînt examene ale
sângelui care informeaza asupra variatiilor cantitative sau calitative ale proteinelor plasmatice. Din
acestea, mai frecvent, utilizate sînt:
- viteza de sedimentare a hematiilor (V.S.H.). Se bazeaza pe proprietatea hematiilor de a se
sedimenta într-o pipeta speciala, gradata în 200 mm, dupa ce a fost facut incoagulabil cu o solutie de
citrat de sodiu într-o anumita proportie. Rezultatele sînt citite la o ora si la doua ore. Metoda se
deosebeste, dar se completeaza cu hematocritul, deoarece în acest al doilea caz este necesara o
centrifugare înainte de citire.
Valorile normale ale V.S.H. sînt 3 - 10 mm la o ora si 5-15 mm la 2 ore, la barbati; la femei: 6-13
mm, respectiv 10-20 mm. Hematocritul are valori normale între 40-50%.
Cresterea valorii V.S.H. se datoreste maririi concentratiei în sânge a fractiunii proteice de
gammaglobulina. Se constata aceasta crestere în foarte multe boli, dar în special în bolile cronice si
degenerative ca tuberculoza, cancerul, dereglari ale unor organe interne ca ciroza, si boala reumatismala.
Examenul înseamna pentru medic numai un semnal de alarma si nu un diagnostic.
în cazul unor valori crescute peste normal, V.S.H. trebuie repetata dupa 2 saptamâni, deoarece în
acest fel pe de o parte se controleaza evolutia unei boli descoperite sau se înlatura erorile eventuale de
tehnica si pe de alta parte sînt ocolite conditiile unei stari fiziologice sau patologice din timpul recoltarii
sângelui (menstruatie, sarcina înaintata, vârsta, afectiuni virale si microbiene, anemii, boli parazitare).
Proba de turbiditate cu timol, Takata-Ara^Gross, sulfat de zinc (Kunkel) si alte probe au drept scop
stabilirea pe baza determinarii calitative a proteinelor plasmatice din sânge a starii de sanatate a celulelor
hepatice, care produc aceste proteine. Un ser sangvin cu proteine normale, va da urmatoarele rezultate:
Reactia timol: 1 - 4 unitati Mac-Lâgan Reactia Gross - negativa Reactia Kunkel- 12-10 unitati
Reactia Takata-Ara - negativa
Valorile crescute peste normal arata o functionalitate deficienta a celulei hepatice, o suferinta a
acesteia. Aceasta situatie apare totdeauna în boli ca hepatita acuta si cronica, ciroza, colecistita, dar se
pozitiveaza si în alte boli, ca cele de rinichi, plamâni, splina, boli de sânge sau tumorale.
Pentru stabilirea unui diagnostic corect este necesar sa se ia în considerare, alaturi de probele de
disproteinemie mentionate anterior, si examenul proteinelor din plasma sangvina care au valori normale
între 660 si 860 mg/100 ml, precum si electroforeza, care da procentual toate proteinele principale ale
sângelui. Aceasta din urma este o metoda de punere în evidenta a proteinelor plasmatice, prin separarea
lor pe cale electrica. Se stie ca fiecare tip de proteina care face parte din complexul proteic plasmatic, într-
un câmp electric, migreaza de la polul negativ la polul pozitiv, cu o anumita viteza. In acest fel, pe hârtia
de filtru pe care se efectueaza migrarea se obtin, distantate între ele, cele cinci fractiuni proteice mai
importante în ordinea departarii de la punct de plecare: albumine, alfa^globuline, alfa2-globuline, beta-
globuline si gamma-globuline. Rezultatul normal al unei electroforeze este urmatorul: albumine 56%,
alfa^globuline 4%; alfa2-globuline 8%; beta-globuline 14%; gamma-globuline 18%.
Proteinele plasmatice arata deseori modificari cantitative caracteristice pentru anumite boli.
Astfel, fractiunea albuminica este crescuta în cancerul sângelui (leucoza) si scazuta în afectiuni
gastrointestinale, hemoragii, revarsate pleurale, nefroza lipoidica, albuminurie cronica, ciroza hepatica.
Fractiunea globulinica este crescuta în unele boli cronice, ca ciroza hepatica a trofica si scazuta în cazul
când organismul nu are capacitate de aparare împotriva infectiilor. Un examen mai recent adaptat este
imunoelectroforeza, care combina electroforeza cu precipitarea proteinelor, printr-un ser imun
antiproteine serice umane. Substantele care asigura inactivarea antigenilor microbieni, luptând astfel
împotriva bolilor infectioase, se gasesc tot printre proteinele sangvine (în special în fractiunea gama-
globulinelor) si poarta numele de anticorpi. Deci gamma-globulinele reprezinta scheletul anticorpilor.
2
 Saruri minerale plasmatice
In afara de proteine, în plasma se gasesc solubilizate unele saruri minerale, fiecare în cantitate bine
determinata, saruri care contribuie la pastrarea constantelor biologice ale sângelui si umorilor, la
întretinerea reactivitatii tesuturilor. Aceste substante chimice, care poarta numele de electroliti sau ioni,
sînt: clorul, fosforul, calciul, sodiul, potasiul si magneziul. Analiza care stabileste cantitatea electrolitilor
în sânge poarta denumirea de ionograma.
Globulele rosii
Globulele rosii, numite si hematii sau eritrocite, sînt lipsite de nucleu la om. în mod normal, la
barbat se gasesc 4500 000-5 000000 de globule rosii într-un milimetru cub de sânge; la femeie 4000000-
4500000. Raportând aceasta cifra la întreaga cantitate de sânge .circulant (circa 5 litri) reiese ca, în medie,
un om dispune de 25 000 de miliarde de globule rosii care, puse cap la cap, ar realiza un lant lung de 175
000 km, cu care s-ar putea înconjura de 4 ori globul pamântesc. Hematiile, în forma de disc, mai subtire
în partea centrala si cu marginile rotunjite si mai groase, au o dimensiune medie de 7 microni. Dupa o
viata care dureaza în medie 130 de zile, eritrocitele sînt distruse. Hemoglobina din globulele rosii are
functia vitala de a capta oxigenul în capilarele aflate în peretele alveolelor pulmonare si de a-1 ceda
tesuturilor. Hemoglobina confera hematiilor culoarea 'rosie, datorita încarcarii acestora cu o substanta
proteica, globina, combinata cu fierul.
Hemoglobina din sângele provenit din vene si care este dirijata catre plamân are o culoare rosu
închis (visinie) datorita lipsei oxigenului si prezentei în cantitate mare a hemoglobinei reduse. Sângele
arterial, dimpotriva, are o culoare rosu aprins, deoarece trecând prin plamân hemoglobina a preluat
oxigenul din aerul atmosferic.
Valoarea normala a hemoglobinei continuta în sânge este de 130-160 mg/100 ml la barbati si 110-
150 mg/100 ml la femei. Aceste valori au variatii fiziologice: in minus, la femei în functie de fluxul
menstrual, în plus, la cei ce fac ascensiuni pe munti, ca fenomen compensatoriu al scaderii oxigenului si
presiunii atmosferice. Valoarea este foarte crescuta în stari patologice (poliglobulii, eritremii etc.).
Imunohematologia
Aceasta disciplina cuprinde studiul fiziologiei si afectiunilor care apar în urma unui conflict
imunologic între un anticorp circulant (în sânge) si un antigen (sau aglutinogen) existent pe elementele
figurate ale sângelui (hematii, leucocite).
Dezvoltarea imunohematologiei este strâns legata de descoperirea grupelor sangvine.
Exista doua categorii de afectiuni imunologice: unele de izoimunizare, cum este imunizarea dintre
indivizi apartinând aceleiasi specii, spontana si naturala, determinând aparitia grupelor sangvine clasice O
(l), A (II), B (III), AB (IV).
A doua categorie, prin heteroimunizare, când apar anticorpi împotriva unui antigen strain de
specie, provenit din afara organismului.
Afectiuni prin izoimunizare
Aceste boli afecteaza în principal hematia, ca boala hemolitica a nou-nascutului, accidentele
posttransfuzionale prin incompatibilitate grupala; in secundar, leucocitele (leucopenii) si trombocitele
(trombocitopenii în special la nou-nascuti). ele nu pot primi prin transfuzii decît sânge din acelasi grup
sangvin al hematiilor lor si Rh- negativ.
Gravidele Eh-negative cu sotii Eh-pozitivi pot fi izoimunzate, în organismul acestora formându-se
anticorpi anti-Rh. în cazul când fatul este Rh-pozitiv, mostenind genetic aceasta apartenenta de la tata,
hematiile fatului pot fi atacate de anticorpii materni, care, având un diametru foarte mic, trec bariera
placentara, patrunzând în circulatia fatului, în acest caz fatul, are la nastere boala hemolitica a
nou-nascutului, cu cele trei forme de gravitate: anemia grava, icterul grav sau anasarca fetoplacentara.
în prezent, depistându-se din timp incompatibilitatea serologica Rh dintre soti, se poate înlatura
îmbolnavirea imunologica a nou-nascutului prin tratament cu seruri speciale produse de Centrul de
Hematologie din Bucuresti, care împiedica izoimunizarea.
Globulele albe
Globulele albe sau leucocitele sînt celule nucleate, care pot sa aiba diferite forme. Numarul
normal este de 5 000 - 8 000 de leucocite pe milimetru cub. De forma sferica, au deseori mici prelungiri
protoplasmatice numite pseudopode, care le ajuta sa se miste în mediul înconjurator si sa înglobeze în
protoplasma microbi sau alte particule, pe care urmeaza sa le digereze. Diametrul leucocitelor variaza
între 7 si 20 microni, în raport cu tipul lor, cele mai mici fiind limfocitele si cele mai mari monocitele. Cu

3
ajutorul pseudopodelor, leucocitele pot traversa peretele vascular în tesuturile în care este nevoie de
aparare împotriva microbilor. Aceasta trecere poarta numele de diapedeza.
Leucocitele se împart, în functie de caracterele, originea lor si modul în care se coloreaza, în:
- Granulocite (produse de maduva oaselor) neutrofile, eozinofile, bazofile.
- Limfocite (produse de ganglionii limfatici).
- Monocite (produse de maduva oaselor).
Granulocitele neutrofile sînt cele mai numeroase leucocite din sânge, însumând aproape 3/4 din
totalul leucocitelor. Aceste celule au rolul de a înghiti (de a fagocita) microbii, formând astfel puroiul.
Granulocitele eozinofile sînt în proportie de 1-3% din totalul leucocitelor si au rol în apararea asa-
zisa anafilactica a organismului.
Granulocitele bazofile, foarte rare (0,5-1% din totalul leucocitelor), au rol în împiedicarea
coagularii intravaseulare, prin secretia de heparina.
Limfocitele j produse de ganglionii limfatici si de splina, aproximativ 1/4 din totalul leucocitelor,
au rol în combaterea unor infectii ca tuberculoza, sifilisul, tusea convulsiva.
Limfocitele, ca si plasmocitele, elemente derivate din limfocite, potrivit ultimilor cercetari sînt
elemente care intervin direct si specific în reactiile imune de aparare împotriva microorganismelor.
Limfocitele se diferentiaza prin maturare în limfocite T timodependente si limfocite B
bursodependente. Limfocitele T se transforma in limfocite mici, iar limfocitele B în plasmocite,
secretoare de anticorpi.
Limfocitul mic este pionul apararii imunologice. Ambele populatii de limfocite produc
imunoglobuline de tip Ig.
Dupa cum aglutininele sînt anticorpi antiaglutinogen hematie, tot asa anticorpii lupta împotriva
tuturor agresiunilor bacteriene si virale patrunse în organismul uman.
Suportul anticorpilor cu o stricta specificitate sînt imunoglobulinele. Aceste proteine sînt secretate
de limfocite si plasmocite. La om au fost identificate în serul sangvin 5 clase de imunoglobuline: IgG,
IgM, IgA, IgD, IgE, puse în evidenta prin imunoelectroforeza calitativa si cantitativa. Se presupune ca
IgE este responsabila de hipersensibilitatea anafilactica la om (alergie).
Monocitele (b- 8% din leucocite) sînt produse de tesutul reticular al maduvei oaselor si au rol
important în combaterea bolilor cronice si degenerative.
In timpul digestiei exista o crestere trecatoare a numarului de globule albe. Din aceasta cauza,
numararea lor nu poate fi facuta decît pe nemâncate. Cresterea numarului de leucocite (leucocitoza) apare
în cursul tuturor infectiilor acute microbiene, în afara de febra tifoida, în care numarul lor este scazut.
Numarul lor este foarte crescut în leucemie (cancerul sângelui). Scaderea numarului de leucocite
(leucopenia) sub cifrele normale se întâlneste în bolile virotice, intoxicatii ale maduvei oaselor
(agranulocitoza), dupa tratamente cu raze Rontgen.
Hemograma. Interpretarea hemogramei, în functie si de starea clinica a bolnavului poate stabili fie
o anemie, fie o infectie în organism, fie alte stari patologice. Este bine ca bolnavul sa nu se aventureze în
a aprecia el însusi daca cifrele si procentele se încadreaza sau nu în limite normale.
Trombocitele
Trombocitele sau plachetele sangvine sînt cele mai mici elemente figurate din sânge. Lipsite de
nucleu, provin din fragmentarea unei celule medulare mari, numita megacariocit. în numar de 18 000 -
300 000 pe mm3, trombocitele au forma unui disc biconvex de 2-5 microni diametru, cu prelungiri de
lungime variabila, numite prelungiri dendritice. Trombocitele actioneaza asupra contractiei vasculare si
retractiei cheagului de sânge, format la locul hemoragiei si intervin în procesul coagularii.
Cresterea numarului de trombocite peste cifra normala poarta numele de trombocitozâ si apare
dupa prânz, în perioada dinaintea menstruatiei, în timpul graviditatii, precum si la nou-nascut, dar si în
unele cazuri patologice (unele boli infectioase, în perioadele imediat urmatoare unor hemoragii mari,
dupa splenectomie, în cursul leucemiei mieloide cronice). Scaderea numarului de trombocite,
trombopenia, apare în timpul noptii, la femei în timpul menstruatiei sau în conditii de boala.

Genetica hematologica

Nucleul celulelor este sediul cromozomilor. Cromozomul este alcatuit din gene. Pe o pereche de
cromozomi, doua gene care determina ereditatea ocupa un loc determinant.
4
 Cromozomii sînt asezati perechi, doi cîte doi. Fiecare individ mosteneste un cromozom dintr-o
pereche de la tata si celalalt cromozom din perechea corespunzatoare de la mama.
In ovul si spermatozoid exista 23 de cromozomi, care prin fecundare dau nastere la 23 de perechi
de cromozomi, din care 22 sînt identici, a 23-a pereche, numita sexuala, fiind deosebita la femeie fata de
cea a barbatului.
în cadrul hematologic, un singur cromozom contine gene diferite, iar acest cromozom, din punct
de vedere genetic poate controla prezenta mai multor factori de grupa sangvina de pe eritrocite. De
asemenea, poate controla productia de factori plasmatici si în special al imunoglobulinelor si gamma-
globulinelor.
Bolile genetice, în principal cele hematologice, sînt grupate în trei categorii mai importante:
Grupa I cuprinde mutatii într-o gena, în functia de sinteza a lanturilor de ADN (acid
dezoxiribonucleic) sau prin actiunea nociva a unor virusuri. Hemofilia si unele boli ereditare ale
coagularii apartin acestei grupe.
Grupa a II-a, cuprinde boli ereditare cu aberatii cromozomiale importante, determinate de prezenta
unui cromozom suplimentar peste normalul de 23, care duce la mongolism.
Grupa a III-a, boala cromozomiala rar întâlnita la om, afecteaza mai ales animalele.
Stabilirea paternitatii pe baza genetica
Din sistemul sangvin OAB de care apartine toata specia umana genetic, atât tatal cât si mama unui
copil, poseda o anumita grupa sangvina. Copilul va mosteni caracterul transmis prin genele purtate de un
cromozom omolog, fiind posibile diferite combinatii între aglutinogenii A, JB, O si AB, pe baza
urmatoarelor criterii:
1. Aglutinpgenele A si B nu apar la copil daca lipsesc la parinti.
2. Aglutininogenele A si B pot sa nu apara la copil chiar daca se gasesc la parinti.
3. Caracterul O poate sa apara la copil chiar daca aparent nu exista la parinti.
4. Parintii O nu pot avea copii de grup AB.
5. Parintii AB nu pot avea copii de grup O.
Alaturi de stabilirea grupei sangvine clasice la parinti si la copil, se mai fac si alte examene de
sânge tot imunologice, care dau si mai mare precizie testului de stabilire a paternitatii.

Bolile sângelui

Prezentarea bolilor sângelui separat de cele ale organelor hematoformatoare este greu de facut.
Bolile sângelui au de obicei o localizare principala pe elementele figurate ale seriei rosii, ale celei albe
sau ale celei trombocitare, dar ele nu se limiteaza la o serie, ci au ecou si în celelalte serii, în afara de
bolile celulelor sângelui se mai pot întâlni si boli ale proteinelor sangvine si în special boli ale coagularii.
Ne vom opri la cele mai des întâlnite.
In raport cu cresterea sau scaderea numarului globulelor rosii, bolile care afecteaza seria rosie se
împart în eritremii si anemii.
Eritremiile sînt boli grave ale celulei rosii, în cadrul lor s-au descris: policitemia, eritroblastozele
cronice si eritroblastozele acute.
o Policitemia sau poliglobulia se caracterizeaza printr-un sânge vâscos cu peste 6 000 000 globule
rosii pe mm3, dar care nu sînt încarcate suficient cu hemoglobina. Boala se asociaza cu cresterea
volumului ficatului si splinei, datorita faptului ca aceste organe devin la rândul lor producatoare de
hematii, alaturi de maduva oaselor. Boala dureaza în medie 10 ani si este grava daca nu se aplica
tratamentul.
o Eritroblastozele sînt, de asemenea, boli de sânge grave, care se caracterizeaza prin aparitia în
sângele circulant a elementelor tinere nucleate ale seriei rosii. Boala este asemanatoare cancerului seriei
albe (leucemie). Forma cronica a eritroblastozei duce la anemie grava, mortala (hematiile normale sînt
înlocuite treptat cu celule tinere, care nu pot satisface nevoile respiratorii ale organismului).
Anemiile sînt cele mai frecvente boli de sânge.
O trasatura caracteristica a tuturor anemiilor este scaderea în proportii variabile a numarului
globulelor rosii, fenomen asociat cu modificari în forma, structura si compozitia chimica a hematiei.
o Anemiile posthcmoragice se caracterizeaza prin scaderea masiva a numarului do globule,
precum si a cantitatii de hemoglobina. O forma grava a anemici acute posthemoragice este însotita de soc
5
sau colaps cardiovascular. Forma cronica apare dupa pierderi mici, dar repetate, de sânge, prelungite
deseori timp do luni si ani, ducând la epuizarea maduvei oaselor si a rezervelor de fier ale organismului.
Aceasta situatie apare în caz de ulcer duodenal sângerând, hemoroizi, colita ulceroasa, cancer gastric sau
intestinal, metroragii, hematurii. Tratamentul acestor anemii consta în înlaturarea cauzei care le-a
declansat, medicamente (produse de fier, vitamina B^) si transfuzii cu sânge total sau masa eritrocitara.
o Anemia feriprivâ se caracterizeaza prin încarcarea redusa cu hemoglobina a hematiillor si apare
la persoanele care primesc prin alimentatie cantitati insuficiente de fier, la cele cu absorbtie defectuoasa
de fier prin intestin sau la cele la care consumul de fier este crescut (gravide, fete la pubertate etc.),
precum si în utilizarea defectuoasa a fierului, în tumorile maligne si infectii. Tratamentul consta în
administrarea pe gura sau prin injectii a preparatelor de fier, îmbunatatirea alimentatiei cu alimente cât
mai bogate în proteine si fier.
o Anemia pernicioasa (Biermer) se caracterizeaza prin lipsa de maturizare a globulelor rosii,
datorita lipsei sau insuficientei sinteze a factorului antianemic (Castle) în mucoasa gastrica. Prin
tratamentul cu vitamina B12 se constata o maturizare rapida a tuturor globulelor rosii. Bolnavii cu
tulburari gastrice cronice pot preveni aceasta boala, prezentându-se cu regularitate la controlul medical
periodic, în cadrul dispensarizarii.
o Anemiile hemolitice apar în urma unei distrugeri exagerate a globulelor rosii, datorita fio
calitatii defectuoase a hematiei, fie anticorpilor din plasma sangvina, fie, în sfârsit, distrugerii într-un ritm
prea accelerat a globulelor rosii de catre splina. Factorii chimici care pot declansa anemii hemolitice sînt
cloratul de potasiu, benzenul, plumbul, fosforul, sulfamidele, fenacetina si chinina, toxinele unor microbi
(streptococi, stafilococi), toxinele unor paraziti (hematozoarul palustru), precum si unele toxine provenite
din ciuperci sau veninuri de sarpe si paianjen. Factorii imunologici sau anticorpii hemolizei apar datorita
incompatibilitatii dintre aglutinogenul aflat pe hematiile sângelui administrat prin transfuzie si
aglutininele din sângele bolnavului. Acesti anticorpi distrug hematiile introduse si provoaca o stare grava,
numita soc hemolitic posttransfuzional. O boala similara însa aparuta în mod "fiziologic" este boala
hemolitica a nou-nascut ului, care apare dupa cum am vazut prin conflict serologic, în special în sistemul
sangvin Rh. în acest caz, tatal fiind Rh pozitiv, transmite fatului acest caracter al globulelor rosii. In
timpul sarcinii, globulele rosii Rh-pozitive ale fatului trec prin placenta în corpul mamei, producând în
sângele acesteia anticorpi specifici anti-Rh. Trecând din nou prin placenta în corpul fatului anticorpii anti-
Rh distrug hematiile acestuia, determinând aparitia boli hemolitice.
Caracteristica tuturor anemiilor hemolitice este scaderea marcata a numarului de eritrocite, care
poate atinge valori severe, sub l 000 000 globule rosii pe milimetru cub. Din cauza efortului la care este
supusa, în unele cazuri maduva oaselor nu mai poate compensa pierderile. Aceasta faza grava a bolii
poarta numele de panmieloftizie. Urina este colorata în rosu, datorita eliminarii resturilor provenite din
cantitatea mare de hemoglobina pusa în libertate prin distrugerea globulara.
o Anemiile prin defect de generare a eritrocitelor, numite hipoplastice sau aplastice, sînt datorite
incapacitatii maduvei oaselor de a produce hematii. Aceste anemii care apar în special în timpul bolilor
maligne ale sistemului hematopoietic (leucemii acute si cronice, reticuloza), sînt asociate si cu o scadere a
numarului de trombocite, din care cauza, alaturi de anemie, la bolnavi survin si hemoragii. Forma grava a
anemiilor hipoplastice si aplastice se confunda cu panmieloftizia.
Bolile globulelor albe sînt starile morbide în care numarul sau calitatea leucocitelor difera de
normal.
o Leucopenia, care consta în scaderea leucocitelor sub cifra normala de 5 000-8 000 elemente pe
milimetru sub, apare ca un simptom în cursul bolilor date de virusuri, precum si în febra tifoida. Cifrele
înregistrate nu scad în aceste cazuri mult sub normal (2 000- 4000 pe mm3), în intoxicatiile maduvei
oaselor apare o forma foarte grava de leucopenie, denumita agranulocitoza. Spre deosebire de leucopenie,
în care numarul global de globule albe este scazut, în agranulocitoza scaderea generala a leucocitelor este
însotita de o scadere mare sau disparitia selectiva a granulocitelor (polinucleare), fie din cauza neputintei
maduvei de a le produce, fie prin distrugerea lor masiva în circulatie. Apar ulceratii necrotice pe mucoase.
Boala survine în intoxicatia organismului cu substante chimice (benzen) sau medicamente (pyran, atofan,
chinina, fenacetina, penicilina, barbiturice, cloramfenicol), precum si în cazul administrarii unor doze
mari de raze Rontgen.
Tratamentul consta în primul rând în îndepartarea cauzelor toxice care au determinat aparitia bolii.
Lucratorii din industria chimica de sinteza, în care se utilizeaza substantele care dau agranulocitoza, sînt

6
obligati sa respecte în modul cel mai strict masurile de protectie. Bolnavii care utilizeaza medicamente ce
pot determina aparitia agranulocitozei au obligatia sa se conformeze întocmai prescriptiei medicale.
o Limfocitoza se caracterizeaza printr-o crestere a proportiei de limfocite peste 25% (cât
reprezinta acestea fata de celelalte globule albe). Acest simptom hematologic este caracteristic anumitor
stari de aparare a organismului, limfocitul considerându-se astazi ca sediul de formare a anticorpilor. în
limfocitoza infectioasa, o viroza limfatica acuta caracterizata prin leucocitoza cu limfocitoza, numarul de
globule albe poate sa creasca la 40000 - 50 000 elemente pe mm3, din care 50-80% sînt limfocite. Boala
nu este grava, evoluând de cele mai multe ori benign.
o Mononudeoza infectioasa este de asemenea o boala a sistemului limfatic, data de un virus.
Clinic se caracterizeaza prin: amigdalita, febra, umflarea ganglionilor si a splinei, cresterea importanta a
leucocitelor, cu predominanta monocitelor. Boala nu este grava. Fiind o boala infectioasa, poate fi
prevenita prin masurile generale de profilaxie a contagiunii, în primul rând prin evitarea contactului cu
persoanele bolnave.
o Leucemia mieloidâ cronica se caracterizeaza prin cresterea masiva a leucocitelor (50000-200000
pe mm3), predominând elementele granulocitare adulte si tinere. Pe masura ce procesul canceros
invadeaza întreaga maduva, sînt prinse si celelalte serii de celule: rosie si trombocitara. Apare o anemie
grava, însotita de hemoragii, prin scaderea numarului de trombocite. în formele avansate se constata ca si
alte organe hematopoietice, care în mod normal nu produc granulocite, devin sedii suplimentare de
productie a acestor elemente sanguine (splina). Tratamentul leucemiei mieloide cronice ramâne înca bazat
pe chimioterapie si medicatie simptomatica, având scopul sa prelungeasca viata bolnavului.
o Leucemia limfatica cronica este localizata pe organele limfatice. Este o leucemie mai benigna
decît cea mieloida. Boala se manifesta asemanator cu leucemia mieloida, cu deosebirea ca elementele
care predomina în formula leucocitara sînt limfocitele.
o Leucemia acuta este cea mai grava forma a leucemiilor, putind evolua mortal în 2-3 saptamâni.
în circulatia sangvina, globulele albe sînt înlocuite aproape în totalitate de un singur tip de celule tinere,
fara functiile pe care le au de obicei globulele albe. Datorita chimioterapiei moderne, leucemia acuta are
astazi o perioada de evolutie mai lunga ca în trecut, putându-se transforma în forma cronica.

Bolile ganglionilor limfatici si ale splinei

Bolile ganglionilor limfatici, în afara celor care apar în cursul altor boli infectioase si care nu
prezinta gravitate, sînt de tip canceros, ca: retieulosarcomul, limfosarcomul si limfogranulomatoza
maligna (boala Hodgkin).
In afara de bolile comune ale celorlalte organe limfatice pe care le-am enumerat, splina poate fi
afectata de o boala numita hipersplenism, o exagerare patologica a functiilor normale ale acestui organ.
Pe de o parte se modifica activitatea normala a maduvei oaselor, iar pe de alta parte are loc o actiune de
distrugere a globulelor rosii si a trombocitelor, mult crescuta fata de normal. Singurul tratament care se
poate aplica în aceste cazuri este scoaterea chirurgicala a splinei.