Actele procesuale sau procedurale
sunt mijloace juridice prin care se
realizează activitatea procesuală
penală. Codul de procedură penală nu
le defineşte, dar foloseşte frecvent
aceste noţiuni în numeroase texte.
În literatura de specialitate, actele
procesuale sunt definite ca fiind
manifestări de voinţă ale
participanţilor la proces, prin care se
exercită drepturile şi obligaţiile şi se
îndeplinesc dispoziţiile legii. Sunt
acte procesuale: punerea în mişcare a
acţiunii penale, luarea măsurilor
preventive, trimiterea în judecată,
hotărârile prin care instanţa
soluţionează cauza, hotărârile
instanţei de recurs etc.
Actele procedurale sunt mijloace prin
intermediul cărora se aduc la
îndeplinire actele şi mijloacele
procesuale. În procesul penal,
fiecărui act procesual îi corespunde
un act procedural (ex. actul prin care
se dispune arestarea este pus în
executare prin actul procedural numit
mandat de arestare).
Dispunerea actelor procesuale şi
efectuarea actelor procedurale se
consemnează prin anumite acte
scrise, acte de documentare
procedurală (rezoluţia, ordonanţa,
rechizitoriul, procesul-verbal).
Actele procedurale
commune.Cererea este actul prin care
orice persoană interesată poate să
solicite sprijin organelor judiciare,
pentru recunoaşterea unor drepturi,
pentru satisfacerea unor pretenţii sau
pentru intervenţia organului judiciar
(ex. în cursul procesului penal,
părţile pot cere administrarea de
probe, aplicarea de măsuri
asigurătorii, recuzarea unei personae
incompatibile etc.).
Legea nu prevede dispoziţii
referitoare la conţinutul şi la forma
unei cereri în general, dar
reglementează amănunţit cuprinsul
anumitor cereri în situaţii speciale,
cum ar fi cererea în cadrul procedurii
plângerii prealabile sau cererea de
revizuire a liberării provizorii.
Cuprinsul unei cereri trebuie să aibă
următoarele menţiuni: numele,
prenumele şi adresa petiţionarului,
identificarea organului ce a solicitat
detenţia, motivele pe care se
întemeiază cererea, semnătura şi
data.Citarea (art. 175-181 CPP) este
actul procedural prin care o persoană
este chemată să se prezinte în faţa
organului judiciar la o anumită dată
şi oră, cu indicarea calităţii sale
procesuale şi a sancţiunii în caz de
neprezentare. Dispoziţiile de citare se
consemnează într-un act scris
(citaţie).
Pentru valabilitatea citării, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
procesul penal să fi început,
chemarea să fie obligatorie şi
dispoziţia de chemare să fie luată
prin rezoluţie, în cursul urmăririi
penale, şi prin încheiere, în cursul
judecăţii.
Potrivit art. 176, citaţia trebuie să
cuprindă: denumirea organului de
urmărire penală sau a instanţei ce
emite citaţia, sediul acestora, data
emiterii, numărul dosarului, numele
şi prenumele celui citat, calitatea
acestuia, indicarea obiectului cauzei,
adresa celui citat (localitatea, strada,
numărul, ori, după caz, în comune,
judeţul, comuna, satul), ora, ziua,
locul şi anul, arătarea consecinţelor
neprezentării.
Locul de citare este reglementat de
art. 176, în raport de diferitele situaţii
posibile. De regulă, învinuitul sau
inculpatul se citează la adresa unde
locuieşte, iar dacă aceasta nu este
cunoscută, la adresa locului de
muncă prin oficiul de personal al
unităţii. Dacă nu se cunoaşte adresa
unde locuieşte şi nici locul de muncă,
atunci citaţia se afişează la consiliul
local în a cărui rază teritorială s-a
comis infracţiunea. Dacă infracţiunea
s-a comis în mai multe locuri, atunci
se afişează la sediul consiliului local
în a cărui rază teritorială se află
organul ce desfăşoară urmărirea
penală. Nu este legală citarea prin
afişarea la sediul unităţii unde
lucrează persoana citată. Citarea nu
se face la domiciliul legal, nici la
adresa indicată de partea vătămată, ci
unde cel citat locuieşte efectiv.
Dacă învinuitul sau inculpatul
locuieşte în străinătate şi nu se
cunoaşte adresa, va fi citat cu
scrisoare recomandată, cu excepţia
cazului când prin lege se prevede
altfel, iar avizul de primire a scrisorii,
semnat de destinatar, va servi de
dovadă că procedura de citare a fost
legal întocmită. Dacă scrisoarea
recomandată nu poate fi înmânată din
cauza refuzului de primire sau din
orice alt motiv ori în cazul în care
statul destinatar nu permite citarea
prin poştă a cetăţenilor săi, citarea se
va afişa la sediul parchetului.
Bolnavii internaţi se citează prin
administraţia instituţiei de internare;
deţinuţii se citează la locul de
deţinere prin administraţia acestuia;
militarii încazarmaţi se citează la
unitatea militară; unităţile economice
de stat (art. 145) se citează la sediul
acestora, iar dacă sediul nu se
cunoaşte, citaţia se afişează la sediul
consiliului local în a cărei rază
teritorială s-a comis infracţiunea.
Procedura de înmânare a citaţiei (art.
178-179 CPP). Înmânarea citaţiei se
face, de regulă, persoanei citate, care
trebuie să semneze la primire. Dacă
nu vrea să primească citaţia sau nu
poate să semneze dovada, atunci
agentul însărcinat cu înmânarea
citaţiei trebuie să realizeze un proces-
verbal şi să afişeze citaţia pe uşa
locuinţei. În lipsa celui citat, ea poate
fi înmânată soţului, rudelor apropiate,
persoanelor de locuiesc cu el. Citaţia
nu poate fi înmânată minorilor sub 14
ani şi nici persoanelor puse sub
interdicţie.
Dovada de primire a citaţiei se
depune la organul judiciar ce a dispus
citarea şi va face proba că citarea s-a
îndeplinit în condiţiile legii.Mandatul
de aducere (art. 133-134 CPP). Dacă
persoana invitată prin citaţie nu s-a
prezentat în faţa organelor judiciare
şi dacă este necesară prezenţa ei, se
poate recurge la aducerea cu mandat
a persoanei anterior citate.
Aducerea cu mandat este o măsură de
constrângere care constă în obligarea
persoanei de a se lăsa condusă în faţa
organului judiciar care a emis
mandatul de către persoana care a
emis ordinul de executare a
mandatului. Dispoziţia de aducere cu
mandat este un act procedural care
poate fi efectuat în tot cursul
procesului penal. Mandatul de
aducere se execută prin organul de
poliţie sau prin comandantul unităţii
militare, atunci când mandatul îi
priveşte pe militari. Pot să fie aduşi
cu mandat de aducere învinuitul sau
inculpatul şi martorii.
Condiţiile necesare emiterii unui
mandat sunt:
1) neprezentarea nejustificată a
persoanei la chemarea prin citaţie;
2) prezenţa persoanei chemate să fie
necesară;
O excepţie de la condiţia citării
anterioare o constituie cazul
infracţiunii flagrante, precum şi
situaţia când invinutul sau inculpatul
poate să fie adus cu mandat înainte
de a fi citat, dacă aducerea silită este
în interesul cauzei. Persoanele aduse
cu mandat nu pot rămâne la
dispoziţia organelor judiciare decât
timpul strict necesar pentru audiere,
în care se dispune reţinerea sau
arestarea preventivă. Dacă persoana
arătată în mandatul de arestare nu
poate fi adusă din motive de boală,
atunci cel însărcinat cu executarea
mandatului constată aceste
împrejurări într-un proces-verbal pe
care îl înaintează organului judiciar
care a emis mandatul. Dacă
învinuitul sau inculpatul refuză să se
supună mandatului sau încearcă să
fugă, va fi constrâns la aducerea
silită.Termenele (art. 185-188 CPP)O
condiţie de valabilitate a actelor
procedurale şi procesuale priveşte
timpul în care trebuie efectuat
actul.Termenele sunt intervalele de
timp înăuntrul cărora sau după
epuizarea cărora se pot efectua acte şi
măsuri pentru folosirea căilor de atac,
pentru îndeplinirea procedurii de
citare, pentru luarea măsurilor
preventive etc.
Fixarea unor termene în cadrul
procesului penal are ca scop, pe de-o
parte, să limiteze în timp măsurile
preventive, iar pe de altă parte, să
împiedice tergiversarea procesului
penal. În unele cazuri, deşi legea nu
prevede o unitate de timp, impune
totuşi o obligaţie care se referă la
timp, atunci când utilizează
expresiile „de îndată” sau „de
urgenţă”. Dacă în privinţa unor acte
legea nu prevede nici un termen,
aceste acte se pot efectua oricând.
Clasificarea termenelor.1. În raport
de natura drepturilor şi intereselor pe
care le ocrotesc, termenele pot fi:
a) termene procedurale – intervale de
timp fixate pentru a ocroti drepturi şi
interese conferite persoanelor în
cadrul procesului penal (ex. termenul
de apel, de recurs, de rezolvare a
plângerilor formulate împotriva
actelor de urmărire penală etc.);
b) termene substanţiale – intervale de
timp determinate de lege pentru
ocrotirea unor drepturi, interese
extraprocesuale (ex. cele ce privesc
durata măsurilor de prevenţie, cele
aplicabile în domeniul liberării
condiţionate, cele de prescripţie a
răspunderii penale etc.); 2. În raport
de organele care le stabilesc,
termenele pot fi:
a) termene legale – cele prevăzute de
lege (ex. de apel, de recurs);
b) termene judiciare – fixate de
organul judiciar în faţa căruia se află
cauza.
Termenele legale nu se pot modifica,
spre deosebire de cele judiciare, care
se pot modifica, fără însă a aduce
atingere intereselor părţilor. 3. În
raport de efectele pe care le produc,
termenele pot fi:
a) termene dilatorii (prohibitive) – nu
permit efectuarea unor acte decât
după ce a expirat durata termenului,
sancţiunea în cazul nerespectării
termenului fiind nulitatea actului (ex.
intervalul de timp care desparte
momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti de momentul rămânerii
definitive a hotărârii, numai după
trecerea acestui termen hotărârea
poate fi pusă în executare);
b) termene peremtorii (imperative) –
termenele înăuntrul cărora trebuie
îndeplinit un act, cum ar fi termenul
de declarare a unei căi de atac;
nerespectarea unui termen imperativ
atrage sancţiunea decăderii din
exercitarea dreptului procesual şi
nulitatea actului tardiv;
c) termene orânduitoare (de
recomandare) – cele ce prevăd o
durată de timp în interiorul căreia
este recomandabil să fie îndeplinit
actul procedural sau procesual;
nerespectarea acestui termen nu
atrage sancţiuni procedurale. 4. În
raport de factorul timp, termenele pot
fi:
a) termene fixe – când prevăd o
durată de timp invariabilă pentru
efectuarea actului;
b) termene maxime – termenul de
apel este maxim atunci când indică
durata maximă de timp în care
trebuie efectuat actul;
c) termene minime – când au o
durată determinată minimă care,
după ce a fost atinsă permite
efectuarea valabilă a actului. 5. În
funcţie de modul de calcul, termenele
pot fi:
a) termene de succesiune – se
calculează în sensul curgerii normale
a timpului;
b) termene de regresiune – se
calculează în sensul invers curgerii
timpului, de la un anumit moment
înapoi. 6. În raport de durata
lor, termenele pot fi:
a) pe ore – ex. 24 de ore pentru
reţinere;
b) pe zile – ex. 10 zile de declararea
apelului;
c) pe luni – ex. 2 luni pentru
intentarea plângerii prealabile;
d) pe ani – ex. termenul pentru
introducerea recursului în anulare în
defavoarea condamnatului.
Modul de calcul este diferit după
cum termenele sunt substanţiale sau
procedurale.Calculul termenelor
substanţiale pe ore sau pe zile se
face, potrivit art. 138 CPP, pe unităţi
pline de timp, în sensul că ora şi ziua
la care începe şi se sfârşeşte termenul
intră în durata termenului. Acest mod
de calcul se utilizează în cazul
măsurilor preventive (ex. în cazul
reţinerii, termenul de 24 de ore ce a
început pe 27 aprilie, la ora 8, va
expira pe 28 aprilie, la ora 7; de
asemenea, un termen de 10 zile
pentru arestarea învinuitului, care
începe pe 27 aprilie, va expira pe 5
mai. În ce priveşte modul de calcul al
temenelor substanţiale pe luni sau pe
ani, termenele se calculează potrivit
art. 154 CPP, şi anume, luna şi anul
se socotesc împlinite cu o zi înaintea
zilei corespunzătoare datei la care au
început să curgă (ex. un termen ce va
începe pe 27 aprilie 2004 expiră pe
26 mai 2005). Calculul termenelor
procedurale pe ore sau pe zile se
face, potrivit art. 186 CPP, pe unităţi
libere de timp, în sensul că ora şi ziua
la care începe să curgă termenul şi
ora şi ziua când se împlinesc nu intră
în durata termenului (ex. un termen
de apel de 3 zile, care începe să curgă
luni, expiră vineri).
În cazul termenelor procedurale pe
ore sau pe zile, durata timpului
material este cu două unităţi mai
mare decât termenul procedural în
sine. Astfel, un termen procedural ce
începe pe 27 aprilie, la ora 11, va
expira pe 28 aprilie, la ora 13.
Termenele pe luni sau pe ani se
calculează calendarisitic şi, conform
art. 186, expiră la sfârşitul zilei
corespunzătoare a ultimei luni sau la
sfârşitul zilei corespunzătoare a
ultimului an. Prin urmare, în durata
termenelor pe luni sau pe ani intră
ziua când durata începe să curgă, dar
nu şi ziua când se împlineşte. Astfel,
un termen de o lună expiră ca în
exemplul: 27 aprilie – 27 mai.
În cazul termenelor socotite pe luni
sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o
dată pe care nu o are luna respectivă,
atunci termenul va expira în ultima zi
a acelei luni (ex. 31 martie – 30
aprilie).
Potrivit art. 186, în cazul în care
ultima zi a unui termen procedural
cade într-o zi nelucrătoare, termenul
va expira la începutul primelor zile
lucrătoare. Aceasta vizează calculul
termenelor pe luni sau pe ani astfel:
un termen de apel de 3 zile, ce începe
să curgă miercuri, va expira luni.
Orice act depus la organul judiciar la
sfârşitul zilei în care expiră termenul
prevăzut de lege este considerat ca
fiind în termen. Legea a prevăzut şi
reguli speciale ce se aplică în caz de
împiedicare obiectivă. Astfel, este
considerat ca depus în termen actul
depus la unitatea locului de deţinere,
la unitatea militară, la oficiul poştal
prin scrisoare recomandată, chiar
dacă a ajuns la organul judiciar după
expirarea termenului. Dovada că
actul a fost depus în termen rezultă
din înregistrarea făcută la locul de
deţinere, la unitatea militară sau la
oficiul poştal.
Actele făcute de procuror se
consideră făcute în termen, dacă data
trecută în registrul parchetului este
cuprinsă înăuntrul termenului
prevăzut de lege. O excepţie o
constituie folosirea căilor de atac ce
trebuie introduse în termen la organul
competent.
În dreptul procesual nu există
împrejurări care să atragă
suspendarea sau întreruperea
termenului. Totuşi, în cazul unor
evenimente excepţionale (război,
calamitate, stare de asediu) se poate
dispune suspendarea termenelor
procedurale.
Sancţiunile procedurale (art. 197
CPP) Principiul legalităţii impune ca
atât actele procesuale, cât şi cele
procedurale să se îndeplinească cu
respectarea condiţiilor prevăzute de
lege. Persoanele ce nesocotesc
legalitatea în cursul procesului penal
pot fi trase la răspundere
administrativă, civilă sau penală. În
privinţa actelor viciate, o garanţie a
respectării legalităţii o reprezintă
sancţiunile procedurale (mijloace
prin intermediul cărora actele devin
lipsite de valabilitate). Orice act
viciat va fi lovit de nulitate –
sancţiunea procedurală cu caracter
general. Legea prevede şi alte
sancţiuni: decăderea,
inadmisibilitatea, iar doctrina
recunoaşte ca sancţiune şi
inexistenţa.
Decăderea este sancţiunea specifică
ce constă în pierderea exerciţiului
unui drept subiectiv, ca urmare a
nerespectării termenelor imperative;
în acest caz, actul efectuat peste
termen este nul. Decăderea operează
când persoana prejudiciată prin
infracţiune nu s-a constituit ca parte
civilă până la citirea actului de
sesizare în primă instanţă, astfel că
partea vătămată pierde dreptul de a
deveni parte civilă. Prin urmare,
decăderea, spre deosebire de nulitate,
se referă la drepturile procedurale şi
are în vedere un act ce nu poate lua
fiinţă pentru că nu a fost efectuat în
termenul legal.
Inadmisibilitatea, spre deosebire de
decădere, atrage nulitatea actului
efectuat cu încălcarea legii. Dacă
actul a fost declarat inadmisibil, nu
mai poate fi refăcut. Astfel, este lovit
de inadmisibilitate apelul pe care îl
declară partea civilă privind latura
penală a cauzei.
Inexistenţa se referă la faptul că actul
inexistent, spre deosebire de actul
nul, ce este o realitate juridică, este o
realitate de fapt şi priveşte acele acte
ce au doar aparenţa existenţei
juridice. Astfel, este considerată ca
inexistentă o hotărâre judecătorească
întocmită de un procuror sau de un
student în practică.
Nulităţile sunt considerate cele mai
importante sancţiuni, prin nulitate
fiind desfiinţate actele încheiate cu
nesocotirea legii, iar anularea are
drept urmare considerarea actului
fără valoare juridică. Potrivit art. 197
CPP, încălcările dispoziţiilor legale
care reglementează desfăşurarea
procesului penal atrag nulitatea
actului, numai când s-a produs o
vătămare ce nu poate fi înlăturată
decât prin anularea acestui act. Prin
urmare, nu orice încălcare formală a
legii conduce la nulitatea actului.
Astfel, nu e lovită de nulitate citaţia
unde nu s-a scris numărul casei, dacă
agentul procedural a identificat casa
şi a realizat procedura de citare.
Nulitatea, ca sancţiune procedurală,
poate fi îndreptată atât împotriva
actelor procesuale, cât şi a celor
procedurale. Din dispoziţiile art. 197
rezultă următoarele condiţii necesare
pentru anularea unui act procesual
sau procedural:
a) să se constate o încălcare a legii,
încălcare ce poate consta fie în
întocmirea unui act contrar legii, fie
în omisiunea de a întocmi actul în
condiţiile legii;
b) prin încălcare să se producă
vătămare care să fie de natură
procesuală; vătămarea trebuie să
constea într-o încălcare a drepturilor
părţilor sau a modului de
administrare a justiţiei penale;
c) vătămarea produsă să nu poată fi
înlăturată decât prin anularea actului
făcut cu încălcarea legii.
Clasificarea nulităţior.
1. După modul de reprezentare,
nulităţile pot fi:
a) nulităţi exprese – prevăzute de
lege, în art. 197 (2);
b) nulităţi virtuale – prevăzute de
lege, în art. 192 şi art 197 (1), (4).
2. În funcţie de întinderea lor,
nulităţile pot fi:
a) nulităţi totale – atrag nulitatea
întregului act viciat;
b) nulităţi parţiale – se aplică numai
la o parte a actului viciat.
3. În funcţie de felul în care legea
permite acoperirea lor prin voinţa
părţilor sau prin trecerea unui anumit
timp, nulităţile pot fi:
a) nulităţi acoperibile – îşi pierd
efectul prin voinţa părţilor sau
trecerea unui anumit interval de timp;
b) nulităţi neacoperibile – pot fi
invocate oricând.
4. În raport de natura sau de modul
de aplicare sau de efectele pe care le
produc, nulităţile pot fi:
a) nulităţi absolute – prevăzute
expres de lege şi pot fi invocate
oricând;
b) nulităţi relative – sunt virtuale şi
pot fi acoperite.
Nulităţile relative (art. 192 şi art. 197
(1), (4) CPP). Pe lângă condiţiile
generale comune nulităţilor, în cazul
nulităţilor relative există şi condiţii
speciale:
a) nulităţile relative pot fi acoperite
prin voinţa părţilor, ceea ce atrage
valabilitatea actului făcut cu
încălcarea legii; este cazul situaţiei
când inculpatului nu i se acordă
ultimul cuvânt şi el acceptă această
omisiune;
b) nulităţile relative trebuie invocate
pentru că nu operează din oficiu
decât în mod excepţional, iar
invocarea se face de partea interesată,
cu condiţia să nu fi provocat chiar ea
nulitatea; cel e invocă nulitatea este
obligat să dovedească existenţa
vătămării (atingerea unui drept sau a
unui interes personal, vătămări de
ordin material);
c) nulităţile relative trebuie invocate
într-un anumit timp (în timpul
efectuării actului, dacă cel vătămat e
prezent, sau până la primul termen de
judecată cu procedură completă, dacă
cel interesat a lipsit la efectuarea
actului; în asemenea caz, nulitatea se
consideră acoperită şi nu mai poate fi
invocată într-o altă etapă a
procesului);
d) invocarea din oficiu a nulităţii
relative este posibilă doar în mod
excepţional, dacă se ajunge la
constatarea că anularea actului făcut
cu încălcarea legii este necesară
pentru aflarea adevărului sau pentru
soluţionarea justă a cauzei. Nulităţile
absolute (art. 197 (2), (3) CPP)
intervin în cazul celor mai importante
dispoziţii şi se caracterizează prin
trăsături opuse nulităţilor relative:
a) în cazul nulităţilor absolute,
vătămarea produsă prin încălcarea
legii se prezumă de lege, fără să
poată fi contradovedită, iar cel ce o
invocă nu trebuie să facă dovada
vătămării suferite;
b) nulităţile absolute nu pot fi
înlăturate în nici un mod şi pot fi
invocate în orice fază a procesului
penal, chiar şi prin folosirea căilor
extraordinare de atac;
c) nulităţile absolute pot fi invocate
de oricare dintre părţi ori de procuror
şi se iau în considerare şi din oficiu.
Cazurile de nulitate absolută sunt
expres prevăzute în art. 197 (2):
a) încălcarea dispoziţiilor privind
competenţa după materie şi după
calitatea persoanelor atât a instanţei,
cât şi a organelor de urmărire penală;
nulitatea absolută nu operează în
cazul încălcării dispoziţiilor care
relementează competenţa teritorială;
o excepţie de la regula privind
nulitatea absolută în materie de
competenţă materială este
constatarea încălcării normelor de
competenţă materială de instanţă,
după începerea dezbaterilor judiciare,
precum şi situaţia în care instanţa,
după efectuarea cercetării
judecătoreşti schimbă încadrarea
juridică a faptei într-o altă infracţiune
pentru care competenţa materială a
organului de urmărire penală ar
reveni altui organ;
b) încălcarea dispoziţiilor referitoare
la sesizarea instanţei;
c) încălcarea dispoziţiilor privind
compunerea completului de judecată
(v. legea 92/1992);
d) încălcarea dispoziţiilor privind
publicitatea şedinţei de judecată;
e) încălcarea dispoziţiilor referitoare
la prezenţa procurorului, când
participarea e obligatorie, precum şi
la prezenţa inculpatului şi la asistarea
acestuia de apărător, când sunt
obligatorii potrivit legii;
f) încălcarea dispoziţiior privind
desfăşurarea anchetei sociale în
cauzele cu infractori minori.
Declararea nulităţii. Efectele ei.
Nulitatea se invocă pe cale de
excepţie de nulitate. Efectul direct al
nulităţii este ineficienţa actului,
lipsirea lui de valoare juridică din
momentul efectuării lui şi nu din
momentul constatării nulităţii. Acest
efect se produce atât în cazul nulităţii
absolute, cât şi în cazul nulităţii
relative.
Nulitatea produce şi un efect indirect:
anularea actelor anterioare,
concomitente sau posterioare, care se
află în legătură cu actul anulat.
Organul judiciar ce constată nulitatea
trebuie să dispună refacerea actului,
dacă este posibilă şi necesară.
Refacerea actului se face de acelaşi
organ judiciar ce a întocmit actul cu
încălcarea legii. În unele situaţii,
actul nul nu mai trebuie refăcut.
Asistenţa judiciară (art. 171-173 CPP
şi legea 51/1995 privind exercitarea
profesiei de avocat)
Asistenţa judiciară constă în
acordarea de consultaţii şi întocmirea
de alte acte cu caracter juridic,
apărarea persoanei fizice sau juridice
în toate fazele procesului penal,
precum şi în susţinerea cu mijloace
juridice a drepturilor şi a intereselor
legitime alte acestora, în raporturile
lor cu organele puterii, ale
administraţiei de stat sau cu alte
persoane române sau străine.
Apărătorul în procesul penal nu este
parte, însă, datorită contribuţiei pe
care o are la aflarea adevărului şi
datorită funcţiei procesuale pe care o
exercită, se înscrie printre principalii
participanţi la rezolvarea cauzei
penale.
În principiu, asistenţa juridică a
părţilor din proces este facultativă,
adică cei interesaţi sunt lăsaţi să
decidă dacă îşi aleg sau nu un avocat
care să le asigure asistenţa juridică.
De la acestă regulă există derogări,
existând unele situaţii (reglementate
expres) când asistenţa juridică este
obligatorie. Asistenţa juridică
facultativă este regula în materia
asistenţei juridice. Legea a prevăzut
expres şi în mod amănunţit aspecte
privind acordarea asistenţei juridice
învinuitului sau inculpatului.
În art. 171 CPP se arată că învinuitul
sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de apărător în tot cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, iar
organele judiciare sunt obligate să-i
aducă la cunoştinţă acest drept.
Anumite categorii de persoane
beneficiază în mod gratuit de
asistenţă juridică:
a) la aprecierea decanului baroului,
cei care nu au posibilităţi materiale să
plătească onorariul;
b) militarii în termen;
c) persoanele care solicită consultaţii
referitoare la drepturile sau la
interesele lor, vătămate în timpul
evenimentelr din Decembrie 1989.
Asistenţa juridică obligatorie. În
anumite situaţii, legea impune
asistenţa juridică şi aceasta este o
consecinţă a faptului că apărarea este
o instituţie de interes social, care
funcţionează nu doar în interesul
învinuitului sau al inculpatului, ci şi
în interesul unei bune desfăşurări a
procesului penal.
Asistenţa obligatorie este
reglementată în art. 172 CPP astfel:
„asistenţa este obligatorie când
învinuitul sau inculpatul este minor,
militar în termen, militar cu termen
redus, rezervist concentrat sau
mobilizat, elev al unei instituţii
militare de învăţământ, internat într-
un centru de reeducare sau într-un
institut medical educativ, când este
arestat chiar în altă cauză ori când
organul de urmărire penală sau
instanţa apreciază că învinuitul sau
inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
În privinţa asistenţei învinuitului sau
a inculpatului minor, aceasta este
obligatorie în cursul urmăririi penale,
cât timp învinuitul sau inculpatul nu
a devenit major, iar în cursul
judecăţii, dacă învinuitul sau
inculpatul este minor în momentul
sesizării instanţei, asistenţa rămâne
obligatorie, chiar dacă, în cursul
judecăţii, acesta devine major. În
privinţa asistenţei obligatorii a
învinuitului sau a inculpatului arestat,
aceasta se referă numai la cel arestat
şi nu se extinde şi la cel reţinut
preventiv. Această obligaţie există
numai în intervalul de timp cât
durează arestarea, iar dacă învinuitul
sau inculpatul este pus în libertate, nu
mai există obligaţia asistării.
La situaţiile de asistenţă obligatorie
prevăzute pentru tot cursul procesului
penal se mai adaugă, pentru faza de
judecată, cazul când legea prevede
pentru infracţiunea comisă pedeapsa
detenţiei pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mari de 5 ani.
Asistenţa juridică obligatorie priveşte
pe învinuit sau pe inculpat, dar, în
mod excepţional, legea prevede
asistenţa obligatorie şi a celorlate
părţi. Astfel, în art. 173 CPP se arată
că, în situaţia în care instanţa
apreciază că din anumite motive
partea nu şi-ar putea face singură
apărarea, va dispune asistarea de un
apărător din oficiu.
Atât în cazul asistenţei facultative,
cât şi în cazul celei obligatorii, legea
a lăsat posibilitatea celor interesaţi să
aleagă apărătorul pe care-l preferă.
Când asistenţa este obligatorie şi
învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales
apărător, se desemnează unul din
oficiu.
Posibilitatea alegerii apărătorului
primează faţă de numirea din oficiu
şi, de aceea, delegarea apărătorului
din oficiu încetează la prezentarea
apărătorului ales.
În cazul în care inculpatul are
apărător ales şi dacă acesta lipseşte
de la judecarea cauzei, acesta nu
poate fi înlocuit cu unul din oficiu,
iar instanţa trebuie să dispună
amânarea cauzei. Apărătorul ales
poate fi înlocuit cu unul din oficiu,
atunci când apărătorul ales lipseşte
nejustificat la două termene
consecutive cu scopul de a îngreuna
rezolvarea cauzei.
Drepturile apărătorului. În art. 172
CPP sunt reglementate următoarele:
- dreptul apărătorului de a asista la
efectuarea oricărui act de urmărire
penală; lipsa acestuia nu împiedică
efectuarea oricărui act de urmărire
penală, dacă există dovada că
apărătorul a fost încunoştinţat de data
şi de ora efectuării actului;
- când asistenţa juridică este
obligatorie, organul de urmărire
penală trebuie să asigure prezenţa
apărătorului la ascultarea
inculpatului;
- când apărătorul este prezent la
efectuarea unui act, se va face
menţiunea despre acest fapt şi actul
va fi semnat şi de apărător;
- în cursul urmăririi penale,
apărătorul poate să ia contact cu
învinuitul sau inculpatul arestat sau
reţinut şi va fi asigurată
confidenţialitatea convorbirilor.
- în cazurile în care consideră că
cererile pe care le-a făcut organului
de urmărire penală au fost respinse
nemotivat, apărătorul poate formula
plângere (art. 275 CPP);
- în faza de judecată, apărătorul are
dreptul să-l asiste pe inculpat, să
exercite drepturile procesuale ale
acestuia, să ia la cunoştinţă de
dosarul cauzei, să formuleze cereri,
să ridice excepţii, să pună concluzii,
să utilizeze căile de atac.
Apărătorii părţii vătămate, ai părţii
civile şi ai părţii responsabile
civilmente au aceleaşi drepturi ca şi
apărătorul învinuitului sau ai
inculpatului.
Reprezentarea (art. 174 CPP)
Legislaţia noastră permite alături de
asistenţa juridică şi reprezentarea, ce
constă în împuterniciera dată unei
persoane (reprezentant) de a
îndeplini, pe seama unei părţii care
nu se poate prezenta sau nu doreşte
să se prezinte, acte procesuale în faţa
organului judiciar.
Ceea ce deosebeşte reprezentarea de
asistenţa juridice este faptul că, în
cazul asistenţei juridice, apărătorul
pune concluzii în prezenţa părţii, iar
în cazul reprezentării, persoana
reprezentată este înlocuită de
reprezentant.
Tipul obişnuit de reprezentare este
reprezentarea convenţională, care se
întemeiază pe existenţa unui contract
de mandat, ce intervine între
reprezentat şi reprezentant. În cursul
urmăririi penale, legea permite
reprezentarea, spre exemplu, în cazul
unei percheziţii, al cercetării la faţa
locului etc.
Reprezentarea învinuitului sau a
inculpatului nu poate avea loc în
cazul actelor cu caracter personal (ex.
ascultarea).
În faza de judecată există obligaţia
inculpatului de a fi reprezentat la
judecată în primă instanţă. Potrivit
art. 174 CPP, în cursul judecăţii atât
învinuitul sau inculpatul, cât şi
celelalte părţii pot fi reprezentate, cu
excepţia cazurilor când prezenţa
învinuitului sau a inculpatului este
obligatorie.
Reprezentarea poate fi şi legală,
pentru ocrotirea persoanelor fără
capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate restrânsă. Acest tip de
reprezentare este specific procesului
civil, în procesul penal nepunându-se
problema reprezentării legale.