Secularizarea ca şi provocare pentru Europa*

Jan A. Jeremia, Arhiepiscop ortodox de Varşovia şi Stettin (Polonia)

1. Observaţii introductive

Aprecierile asupra procesului de secularizare au deja o istorie. Aceasta înseamnă că există şi

destulă literatură despre acest subiect. Evaluarea secularizării însă nu este clară, existând numeroase
păreri contradictorii. Există opinii care văd în acest fenomen aspecte pozitive pentru viaţa spirituală,
precum există opinii care văd în secularizare cel mai mare pericol pentru credinţa creştină. Ambele
puncte de vedere au argumente numeroase de partea lor şi astfel ambelor opinii ar trebui să li se dea
dreptate.
Din punct de vedere fenomenologic, secularizarea a devenit, în mare măsură datorită liberalei
orientări critice asupra oricărei religii, un aspect al vieţii moderne care adesea este identificată cu
ateismul oamenilor şi cu o anumită comportare morală care – aşa cum cred mulţi – este în contradicţie
directă cu credinţa creştină.
Încă de la început ar trebui formulată următoare teză principală: secularizarea ca şi mişcare
spirituală a modernităţii este un fenomen cu numeroase faţete şi aspecte care, din punct de vedere
ortodox, conţine atât elemente pozitice cât şi negative. Secularizarea poate fi înţeleasă ca şi o
provocare ce se poate dovedi pozitivă pentru credinţa creştină.**

2. Despre punctele de plecare ale dezbaterii

a) Mesajul secularizării
Întâi de toate, secularizarea ca şi fapt al prezentului, ar trebui să fie în mod serios luată la
cunoştinţă. Pornind de la ascultarea creştină, se pune întrebarea: ce ne poate transmite nouă
secularizarea?
În negarea tuturor autorităţilor şi chiar în concepţia ateistă (numită eufemistic şi agnostică)
despre lume, precum şi în liberalismul etic, secularizarea poate fi înţeleasă ca şi un apel extrem la
autonomia şi libertatea oamenilor. Acest apel se dovedeşte a fi – probabil – necesar.

*
Referat susţinut la Wittenberg la data de 15 februarie 2007 în cadrul celei de-a treia etape pregătitoare a celei de-a Treia
Adunări Ecumenice Europene, Sibiu, 4-9 septembrie 2007 (Secţiunea de dezbateri cu tema Secularizarea ca şi provocare
pentru Europa);
**
Forma de scriere a textului urmează în totalitate textul original;
1
 Ar trebui să ne întrebăm dacă tradiţionala expunere a credinţei creştine făcută oamenilor a lezat
atât de mult demnitatea şi autonomia, încât o revoltă împotriva Dumnezeului predicat de către creştini
este de neocolit. Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci ar fi necesară cercetarea aspectelor teologice (în
sensul de cuvânt despre Dumnezeu) şi antropologice al procesului secularizării din vremea noastră.
Răspunsul la această întrebare ar aduce cu ea consecinţe etice, adică ar determina ce anume
este drept, respectiv ce anume este nedrept în raportul nostru faţă de Evanghelie.

b) Problema istorico-teologică

O problemă a timpurilor noastre este aceea că la creştinii secularizaţi, cât şi la cei din cercurile
neseculazizate, precum şi la agnostici, le lipseşte conştiinţa că există o strânsă legătură între concepţia
despre Dumnezeu şi principiile umane.
Etica actuală este determinată întâi de toate de concepţia despre bine şi rău moştenită de la
generaţiile anterioare. Există tendinţe care neagă rolul decisiv al concepţiei despre Dumnezeu
(teologiei) şi al concepţiei despre lume (cosmologiei) pentru determinarea valorilor şi criteriilor
acestui raport. Există adesea impresia că “ideea de Dumnezeu” mai mult deranjează decât ajută.
Mult mai răspândită este convingerea că din cauza diferendelor teologice din trecut care au
provocat violenţă şi chiar a curs sânge, fapte ce ar fi compromis de fapt teologia. Pe lângă aceasta,
nimeni nu ar fi interesat de fineţurile teologice. Triadologia, homousios, învăţătura despre cele două
naturi, monotelismul ar fi teme care astăzi nu mai au vrea legătură cu realitatea. Europenii de astăzi ar
putea trăi şi fără să aibă cunoştinţe despre aceste subiecte. Acestea ar fi subiecte care de mult nu mai
transmit nimic oamenilor, iar a încerca înviorarea lor ar însemna căderea în conflicte fără sens.
Fără a intra în polemică cu aceste opinii, remarcăm aici faptul că locul lăsat liber în conştiinţa
oamenilor de către teologie a fost ocupat de ideologii care adesea scot la iveală o înclinaţie spre
totalitarism. Comunismul ateu şi naţionalismul ateizant ca şi semnale de alarmă, nu ar trebui trebui
date uitării nici pe viitor.
Este însă părtinitor să atragem atenţia numai asupra experienţei avute cu aceste două ideologii.
Aceste ideologii au fost rezultatul unei îndelungate dezvoltări care sunt strâns legate atât de
colonialismul europenilor cât şi de ideile aşa-numitei “ere constantiniene.”
Încercarea constituirii unui stat creştin a fost foarte atrăgătoare. În Bizant ea a durat mai bine
de o mie de ani, iar în cazul statelor vest europene a durat secole de-a rândul dar şi scurte perioade de
timp.
Puterea de atracţie a acestei iniţiative a constat în încercarea de a concretiza credinţa creştină în
viaţa de toate zilele, precum şi în toate compartimentele vieţii umane. Astăzi însă aproape nimeni nu
se gândeşte că în gândirea creştină a primelor trei secole şi la începutul secolului al patrulea, acest
2
subiect era mult mai complicat. Statul cu structurile sale era perceput doar ca o instituţie existentă
numai pentru un timp limitat. Dacă împăratul va deveni creştin, atunci el va înceta să mai fie împărat.
Aşa gândeau creştinii primelor veacuri. Statul îşi va înceta existenţa – sau de fapt trebuia să-şi
înceteze existenţa. Relatarea despre instalarea regelui în Israel ca semn al necredinţei israelitenilor,
potrivit I Regi cap. 8, a fost decisivă pentru această concepţie.
Bucuria convertirii statului prin persoana împăratului a fost atât de mare încât acest punct de
vedere temperat a fost repede uitat. Creştinii din est şi din vest nu au putut rezista acestei tentaţii. În
cadrul controverselor teologice ale secolului al patrulea, ambele părţi au apelat cu plăcere la ajutorul
puterii statale.
În numele credinţei creştine şi al statului au avut loc persecuţii şi uneori chiar cenociduri.
Statele naţionale din Europa au trăit în acest spirit până la marele cutremur care a fost primul război
mondial.
Astăzi ar trebui să avem mult mai puţină frică pentru secularizare şi să depunem mult mai
multă strădanie pentru întoarcere şi căinţă, pentru metanoia. Aici apare o întrebare centrală cu
privire la termenii concreţi ai acestei metanoia în sfera vieţii sociale, economice şi politice. Este
pregătită Uniunea Europeană şi alte state, care se consideră cu plăcere drept creştine, să ajute alte
state printre care se numără şi naţiuni şi state care cu scurtă vreme înainte au fost umilite, chiar cu
preţul renunţării la propriile avantaje?
Sesizarea şi îndeplinirea acestei misiuni, fără repetarea greşelilor trecutului, are nevoie de un
recurs la învăţătura biblică şi patristică despre Dumnezeu. Dacă în gândirea teologică nu se reuşeşte
prezentarea interesantă şi vivace a importanţei universale a triadologiei după modelul căreia este
configurată viaţa, atunci Europa îşi va pierde identitatea.
Pentru noi creştinii, această întrebare este şi mai presantă: în ce măsură suntem noi capabili să
dovedim cu viaţa noastră că credem într-unul Dumnzeu care este Tatăl tuturor oamenilor, că El suferă
datorită păcatelor oamenilor şi că ne dă nouă tot ceea ce este necesar construirii comuniunii tuturor
oamenilor şi a întregii creaţii.
Această viaţă începe cu metanoia, adică presupune o iluminare, theosis, a omului. Această
schimbare înseamnă a fi în măsură să ne controlăm şi să ne îngrădim propriile necesităţi trupeşti; să
depăţim egoismul; să ne eliberăm de autosuficienţă şi de trufie.

c) Chipul omului
Prin cele spuse până acum, se pune problema legată de om. Secularizarea pune această
problemă în centrul atenţiei. Aceasta se întâmplă în numele eliberării omului. Nu numai creţtinismul,
ci şi alte religii au fost acuzate de asuprirea sau înrobirea omului. În mare parte drepturile omului au
fost formulate în epoca modernă de către mişcări care s-au impus fără a fi parte a vreunei Biserici.
3
 În mediile eclesiale medievale şi ale epocii moderne a dominat nepermis de mult o concepţie
despre om care nu corespunde cu antropologia creştină biblică.
Iluminismul şi revoluţia franceză au deschis în mod paradoxal, în ciuda desfăşurării lor
violente, drumul preţuirii noţiunilor biblice de libertate şi egalitate a tuturor oamenilor.
Dezvoltarea antropologiei care vorbeşte de libertatea şi responsabilitatea tuturor oamenilor, a
avut loc în mare măsură în opoziţie cu concepţiile „creştine” dominante la acea vreme. Antropologia a
avut de suferit din cauza presiunii unei eclesiologii piramidale, iar aceasta s-a întâmplat nu numai în
Biserica Romano-Catolică.
Aceste realităţi trebuie luate în considerare. Pe de altă parte, este evident că alte concepţii
despre om pur seculare sau declarat ateiste şi au dus în mai mare măsură la înrobirea omului decât
concepţiile creştine similare.
Fără a intra în detaliile concepţiilor primitiviste despre om. care văd în el doar o fiinţă
consumistă, ar trebui să ne fie clar că viziunile seculare fac imposibilă constituirea comuniunii
umanităţii. Aceasta pentru că ele (concepţiile mai sus amintite) eclipsează posibilitatea omenilo de a
realiza comuniunea şi sunt subordonate unui etos al luptei pentru existenţă.
Patimile oamenilor nu sunt depăşite prin renunţare. Egalitatea poate degenera în uniformitate.
Libertatea poate fi practicată sub forma unei anarhii periculoase pentru oameni.
Omul nu poatre exista fără de Dumnezeu. Parteneriatul dintre oameni şi cu alţi oameni este
fundamentat pe parteneriatul lui Dumnezeu cu oamenii. Chenoza Fiului lui Dumnezeu, Întruparea şi
moartea Sa pe Cruce înseamnă suprema renunţare şi fundamentul de nezdruncinat al oricărei
comuniuni. Umanitatea a urmat deja numeroase căi, însă poate să urmeze şi altele. Istoria ne învaţă că
fără dragoste, care este dispusă la jertfă, toate drumurile duc la distrugerea omului şi a întregii creaţii.

d) Relaţia cu Sfânta Scriptură

Istoria ne mai învaţă că fiecare generaţie are nevoie de cunoaşterea modului în care se pot evita
căile greşite. Biblia este pentru creştini cel mai important sistem de orientare. În ce priveşte cărţile
Vechiului Testament, acestea sunt valabile atât pentru evrei cât şi pentru creştini.
Rolul de ghid al Scripturii a fost ameninţat de-a lugul istoriei din două părţi, uneori chiar
distrus. Un pericol ar putea fi numit, cu unele rezerve, verbalismul stupid, celălalt un liberalism
extrem.
Primul consideră Sfânta Scriptură drept o carte de legi ce operează prin frică şi pedeapsă şi
care, pe deasupra, este plină de contradicţii. Dumnzeu este conceput ca un tiran, iar omul ca un slujitor
antipatic. Lumea materială este considerată ca şi adversar al lui Dumnezeu şi al omului pătat de păcate
şi care din această cauză va trebui distrus în cele din urmă.
4
 În ce priveşte raportul faţă de Sfânta Scriptură, liberalismul consecvent merge în direcţia
ignorării efective a fiinţei lui Dumnezeu şi a identificării libertăţii omului cu respingerea vieţii în
Hristos. Concepţia despre lume înclină spre înlocuirea lui Dumnezeu cu esenţa materială.
Ambele puncte de vedere pot avea diferite forme. Există o serie întreagă de poziţii care se
plasează între aceste două extreme.
Se pare că rădăcinile ambelor puncte de vedere se află în incapacitatea de a aplica principiul,
sau mai bine spus realitatea divino-umanităţii la forma teologiei şi antropologiei. Dumnzeu Cel în
Treime ca şi partener al omului şi omul ca şi partener al lui Dumnezeu – aşa ar putea fi formulată, în
cel mai simplu mod această teză, spre a fi în conformitate cu viziunea biblică despre Dumnezeu şi om.
Divino-umanitatea aplicată la toate aspectele gândirii şi acţiunii umane ar putea să ne ferească
de greşelile trecutului. Nu este o simplă noţiune teoretică, ci descrierea modului în care Dumnezeu
determină viaţa omului.

2. Secularizarea ca şi şansă ppentru matanoia

Acţiunea unui creştin nu are voie să fie determinată nici de un spirit al triunfului şi nici de
tremur înfricoşat. Primul ar fi semnul lepădării de Dumnezeu, iar cel de-al doilea al slabei credinţe.
Aceste aprecieri pot fi aplicare şi evaluării secularismului.
Fenomele de secularizare ar putea fi interpretate mai degrabă ca şi urmări ale eşecurilor
creştinilor. Acest eşec nu poate fi considerat nici ca deplin, dar nici ca lipsit de importanţă. Istoria
Europei şi a întregii umanităţi oferă suficiente exemple cât de adâncă a fost credinţa multora dintre
înaintaşii noştri şi cât curaj, încredere, dragoste dezinteresată şi înţelepciune au arătat ei. Generaţia
actuală nu este mai îndepărtată de Dumnezeu decât cea anterioară.
Omul a fost pus de către Dumnzeu ca şi stăpân peste pământ. Aceasta însă nu înseamnă că
Dumnezeu s-a retras. Dumnezeu Cel răstignit rămâne atotputernic. Omul ca şi stăpân peste pământ, ca
şi partener al lui Dumnezeu, este omul care îşi cunoaşte propriile responsabilităţi. Sfântul Apostol
Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-i fie următori, aşa cum el este următor al lui Hristos (I Cor. 4, 16
vezi şi Gal. 2, 20). Acesta ar fi răspunsul unui creştin faţă de secularizare.
Dacă s-ar întâmpla aceasta, atunci orice împrejurare spirituală, chiar şi cea a secularizării, va
deveni o chemare creatoare la îndreptarea vieţii, o şansă de îndreptare atât în viaţa fiecărui om cât şi în
sfera întregii creaţii.

Trad. din germ. de Lect. Dr. Daniel Buda