ADOLESCENŢA PRELUNGITĂ

Etapa adolescenţei prelungite cuprinde grupa de vârstă 18-25 ani şi se caracterizează prin
anumite atribute sociale, comportamentale, psihice, fizice, relaţionale.

Este o etapă caracterizată, în primul rând, prin nevoia de independenţă, ceea ce duce la o
dilatare şi o energizare a personalităţii, se manifestă dorinţa de deschidere culturală, de
acumulare de informaţii din domenii diverse, precum şi de integrare socială. Aceste nevoi duc la
o preocupare intensă pentru lectură, pentru vizionarea de emisiuni cu caracter ştiinţific, pentru
dezbateri şi confruntări pe tărâmul ideilor cu persoane de aceeaşi vârstă. De altfel, nevoia de
participare socială este intensă şi unii adolescenţi îşi îmbogăţesc nivelul cunoştinţelor şi al
exprimării prin selecţionarea şi înregistrarea de cugetări, maxime şi reflecţii care le reflectă
modul în care ei văd lumea şi viaţa.

Se observă schimbări radicale, la adolescenţi, în domeniul relaţiilor interpersonale, multe din

aceste relaţii contribuind la consolidarea personalităţii individului. Se observă schimbări
radicale ale relaţiei adolescentului cu familia şi comunitatea în care trăieşte. Relaţiile sociale
devin mai complexe şi capătă o importanţă deosebită în viaţa şi dezvoltarea adolescentului.

În timpul adolescenţei, influenţa familiei este diminuată faţă de etapa anterioară, fiind
înlocuită de grupul de prieteni. Adolescentul caută să-şi consolideze independenţa prin
distanţarea de familie, căutându-şi un rost în afara ei, în diferite grupuri, cum ar fi cele ce
privesc activităţile de voluntariat, formaţii muzicale, activităţi sportive, ascensiuni montane etc.
Unele grupuri sunt însă dăunătoare, în sensul că adolescenţii se pot asocia cu răufăcători,
consumatori de substanţe interzise, traficanţi. Totuşi, familia este unul din factorii de prim rang
care declanşează preocupările adolescenţilor pentru alegerea unui model şi făurirea unui ideal
de viaţă, părinţii constituind în primă fază modelul preferat.

Adolescentul doreşte să devină un adult, dar el evită să părăsească securitatea climatului

familial, iar părinţii doresc în egală măsură ca adolescentul să devină adult, dar privesc cu
teamă şi neîncredere acest lucru, dând naştere astfel unor dificultăţi care se manifestă între
părinţi şi copil. „Criza de conduită” caracteristică acestei perioade se traduce, de cele mai multe
ori, prin atitudinea de emancipare şi independenţă adoptată de tânăr faţă de grupul familial.
Adolescentul doreşte să fie considerat o fiinţă liberă, independentă, care nu acceptă să fie
tutelată sau condusă autoritar.

La adolescenţi, nivelul stimei de sine rezultă din două judecăţi de evaluare, egale ca importanţă.
Prima judecată este aprecierea propriei valori, iar cea de-a doua este estimarea calităţii
susţinerii sociale oferite de anturaj. Aprecierea propriei valori vizează cu precădere ceea ce este
considerat important, definitoriu pentru cel în cauză. Aprecierea anturajului este, de asemenea,
importantă, pentru că măsoară gradul în care fiecare adolescent se conformează cerinţelor
grupului.