You are on page 1of 8

Psihologie clinică și medicală Seminarul 1

PSIHOLOGIA CLINICĂ ȘI MEDICALĂ –


OBIECT, METODE, RELAŢII CU ALTE DISCIPLINE

1.1. Delimitări conceptuale


Etimologic, atributul de clinică se referă la îngrijirea bolnavului la pat: gr. klinikos sau lat. clinicus.
Termenul este întâlnit iniţial la Plinius cel Bătrân, care utiliza termenul pentru a desemna îngrijirile
acordate bolnavilor imobilizaţi. În Epoca Renaşterii, termenul era utilizat şi în accepţiune pedagogică,
instructivă, pentru a ilustra învăţământul desfăşurat în spital, lângă patul bolnavului. Această accepţiune se
menţine şi în zilele noastre, când învăţământul clinic se desfăşoară în spital, fiind ilustrat prin observaţie şi
analiza cazurilor clinice. Pe lângă evoluţia sa semantică în domeniul medical, termenului de „clinică” i se
atribuie şi o sorginte filosofică. John Locke folosea noţiunea de clinic în argumentarea sistemului său
filosofic şi considera abordarea clinică definitorie în exprimarea existenţei sensibile.

Psihologia clinică se centrează pe evaluarea, tratamentul și înțelegerea problemelor și tulburărilor


psihologice și comportamentale ale individului. Mai precis, psihologia clinică folosește principiile
psihologiei pentru o mai bună înțelegere, predicție și ameliorare a „aspectelor intelectuale, emoționale,
biologice, psihologice, sociale și comportamentale ale funcționării umane” (APA, 2000). Ea utilizează
cunoștințele psihologiei pentru a ajuta oamenii să depășească numeroasele tulburări și aspecte disfuncționale
care pot apărea pe parcursul vieții.
În ţările de limbă engleză, conţinutul noţiunii de psihologie clinică a fost extins, dincolo de ariile
spitalului, asupra tuturor situaţiilor patologice sau disfuncţionale, susceptibile de a fi investigate prin metoda
clinică. Metoda clinică vizează studiul individual al cazurilor normale şi patologice, ori abordarea care
permite înţelegerea aprofundată a individualului, în raport cu conjunctura socioprofesională şi familială, cu
experienţa de viaţă, cu motivaţiile şi expectaţiile bolnavului. Ea este, deci, orientată spre studiul „singularului
şi simptomaticului, al diferenţialului şi comparativului” (P.Fedida, 1968, apud. G.Ionescu). Actualmente,
metoda clinică în psihologie este considerată mai puţin o metodologie structurată, cât mai curând o „manieră
de a acţiona, simţi şi proceda” (M.Grawitz, 1993, apud.I.Dafinoiu, 2002). Ea acordă prioritate aspectelor
calitative şi relaţiilor cu celălalt. Scopul său este unul practic - vizează realizarea unei evaluări sau a unui
diagnostic, urmate adeseori de o prescripţie terapeutică. Succesul sau insuccesul terapiei sunt cele mai
adecvate mijloace de validare a metodei. Sfera noţiunii de psihologie clinică devine astfel foarte vastă, iar
„domeniul clinic înglobează toate instituţiile şi consultaţiile care se ocupă, în scop terapeutic sau profilactic,
de subiecţi bolnavi, fragili sau inadaptaţi” (W.J.Schraml, 1973, apud.G.Ionescu).
Psihologia clinică este axată, deci, asupra „înţelegerii cazului particular al bolnavului, care-şi trăieşte
boala cu temperamentul său propriu, cu trecutul şi istoria sa individuală, toate acestea conducând spre
nuanţarea unui diagnostic şi instituirea unui tratament” (J.Favez-Boutonier, 1961, apud. G.Ionescu).
Mergând pe această direcţie a individualului şi particularului, a unicităţii individului în boală,
psihologia clinică este preocupată, de asemenea, şi de situaţia reală, aria contextuală în care individul se
dezvoltă şi care îl determină. Ea devine orientată si asupra „scopului practic de a consilia, de a vindeca, de a
educa sau de a reeduca” (G.Chabalier, 1963, apud. G Ionescu).
Considerată ca ramură a psihologiei, psihologia clinică constituie un corp de cunoştinţe şi abilităţi,
orientat spre investigarea persoanelor cu probleme medicale şi comportamentale, în scopul realizării unei
stări personale mai satisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare. Principalele axe ale
psihologiei clinice sunt: axa diagnostică, axa prognostică şi axa terapeutică.
În domeniul psihologiei clinice, există autori care fac o diferenţiere oarecum metaforică între clinica
realizată cu „mâinile goale”, care nu utilizează nici un instrument (cu referire mai exactă la teste, pentru că
în acest caz, metodologia folosită se restrânge la observaţia clinică, interviul clinic şi psihologul însuşi) şi
clinica instrumentală sau „armată”, care utilizează instrumente psihologice (predominant teste).
Putem spune că „obiectul psihologiei clinice este constituit de studiul şi înţelegerea subiecţilor
singulari şi a conduitelor lor în cadrul unei interacţiuni directe a psihologului cu aceştia” (I.Dafinoiu, 2002).
Conform lui M.Moulin (1992) (apud.I.Dafinoiu, 2002), integrată într-un examen psihologic,
abordarea clinică poate fi caracterizată prin patru idei „forţă”:
1. Unitatea şi unicitatea persoanei – psihologul clinician se defineşte ca „specialist în problemele
oamenilor singulari” (Ch.Nahoun), de unde refuzul unei abordări statistice a datelor;
2. „Cei trei muşchetari” ai situaţiei de examen – psihologul, subiectul şi problema/instituţia.
Psihologul este parte integrantă din situaţia de examen psihologic, examenul însuşi fiind o interacţiune şi o

1
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1
punere în relaţie a unor indivizi (izolaţi sau în grup) cu un psiholog care îşi propune să-i observe şi să-i
înţeleagă. De asemenea, trebuie ţinut cont de instituţia în care are loc examenul – şcoală, spital, întreprindere.
3. Experienţa subiectivă a subiectului şi atitudinea non-directivă – psihologul clinician caută să
cunoască, pentru a putea descrie, modul în care persoana trăieşte şi îşi formulează problema. În acest context,
singura abordare eficientă este una non-directivă, psihologul lăsând libertate maximă subiectului, pe care îl
consideră un expert în propria problemă.
4. Perspectiva temporală – concret, abordarea clinică se derulează în trei timpi: examenul situaţiei
prezente a subiectului; analiza trecutului, pentru a clarifica prezentul prin „istoria vieţii” subiectului; schiţa
viitorului, prin luarea în considerare a celor două abordări anterioare.
Psihologia clinică a fost supusă în timp unor obiecţii, sintetizate pe trei direcţii mari de către
Cloninger (1996, apud.I.Dafinoiu): nu permite predicţii, care să poată fi testate cu ajutorul unor observaţii
clinice; lipsa obiectivităţii - studiul unui caz este fondat pe o intersubiectivitate la care psihologul şi subiectul
contribuie fiecare cu partea sa, în cadrul unei situaţii unice şi neanalizabile; nu permite generalizări.
Psihologia clinică contemporană folosește o perspectivă integrativă pentru a înțelege și aborda în
mod eficient problemele care pot apărea în cursul vieții. Perspectiva integrativă, biopsihosocială pune
accentul pe interacțiunea influențelor biologice, psihologice și comportamentale asupra comportamentului și
funcționării psihologice. Deși, de obicei, psihologii clinicieni nu pot interveni asupra tuturor factorilor
biologici, psihologici și sociali care definesc existența individului, ei trebuie să țină cont de aceste influențe
în înțelegerea și tratarea celor care apelează la serviciile lor. Abordarea biopsihosocială este o abordare
sistemică, punând în evidență influențele reciproce între diferite sisteme care definesc existența umană. De
exemplu, depresia poate fi asociată cu perturbări neurologice, cu conflicte interpersonale, dezamăgiri diverse
în viață, factori stresori acasă sau la locul de muncă, așteptări nerealiste, un anumit context cultural și mulți
alți factori care acționează, de obicei, în interacțiune. Modul de înțelegere a problemei individului și de
abordare eficientă a acestuia trebuie să țină cont de toate aceste aspecte.
!!!!!!Activitățile care definesc profesia de psiholog clinician se referă la: evaluare psihologică,
tratament, activitățile de cercetare, activitățile de predare, servicii de consultanță.
- evaluarea psihologică include numeroase componente, utilizând un ansamblu de metode
(observația, interviul, metoda testelor etc.) și tehnici psihologice, pentru a surprinde aspectele
cognitive, de personalitate/, comportamentale, neuropsihologice în funcționarea individului.
Datele obținute în urma evaluării sunt integrate într-un profil complex al individului, necesar
pentru înțelegerea problemei acestuia și pentru stabilirea modalităților de intervenție;
- tratamentul (intervențiile psihologice) se adresează unei mari diversități de probleme, folosind
diverse abordări. Psihoterapia se poate adresa indivizilor, cuplurilor, familiilor, grupurilor și
poate viza probleme umane foarte diverse (anxietate, fobie, depresie, timiditate, boli somatice,
pierderi, traume, adicții, tulburări de alimentație, dificultăți relaționale, dificultăți profesionale).
Există o mare diversitate de abordări terapeutice și de modele teoretice utile în abordarea
problemelor psihologice și comportamentale. O parte dintre psihologii clinicieni folosesc o
abordare eclectică, integrând diverse perspective și abordări clinice în abordarea problemei
individului. Alți psihologi clinicieni se specializează într-unul dintre tipurile de abordare
terapeutică, modelele teoretice majore care sunt utilizate în psihologia clinică fiind modelele
psihodinamic, cognitiv-comportamental, umanist/existențial și terapia sistemică.
- programele de cercetare – psihologii clinicieni conduc sau participă adesea la programe de
cercetare, care au ca scop determinarea celor mai adecvate formule de evaluare și tratament
pentru diverse problematici apărute în practică (depresie, anxietate, dependențe etc.). Aceste
programe de cercetare pot pune în evidență factorii de risc pentru anumite tulburări sau
dificultăți, pot evalua diverse metode sub raportul eficienței acestora în evaluare. Chiar dacă nu
toți psihologii clinicieni sunt implicați în cercetări proprii, ei trebuie să fie sau să devină
„consumatori” de cercetare, în vederea optimizării activităților lor profesionale, prin aplicarea
rezultatelor obținute prin diverse cercetări în activitatea lor clinică. Acest lucru presupune
consultarea revistelor de specialitate, participarea la conferințe, la workshop-uri sau organizarea
de grupuri de lucru, pe diverse teme de interes, în care pot împărtăși cunoștințe și experiențe
profesionale cu colegi din același domeniu.
- activitățile de predare – psihologii clinicieni pot realiza activități de predare în diverse instituții:
ca profesori în universități, ca formatori, ca și coordonatori ai unor programe de practică
desfășurate pentru studenți care se formează în acest domeniu. De asemenea, psihologii
clinicieni pot organiza traininguri pentru diverse categorii de persoane care le solicită ajutorul:
cursuri pentru viitorii părinți, pentru medici, pentru preoți, pentru manageri, în vederea unei mai

2
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1
bune înțelegeri a problemelor cu care se confruntă și pentru optimizarea modalităților lor de
raportare la aceste probleme.
- activități de consultanță – pentru biserici, profesioniști din domeniul sănătății, oameni de
afaceri, judecători, organizații etc. Aceste activități de consultanță pot include discuții informale,
rapoarte sau modalități organizate formale de asistență psihologică. Ex. companiile pot consulta
un psiholog pentru a reduce conflictele sau pentru a le furniza strategii mai adecvate de
management al stresului, psihologii pot lucra împreună cu specialiștii din domeniul judiciar
pentru organizarea unor programe de prevenire a violenței sau pentru selecție a personalului pe
diverse posturi.
!!!!!!!!În ceea ce privește instituțiile și cadrele în care psihologii clinicieni își pot desfășura
activitatea, acestea sunt foarte diverse, incluzând spitale, clinici, organizații, practică privată etc.
- practica privată – profesioniștii care lucrează în practica privată pot oferi servicii clinice în
practică individuală sau în asociere cu alți specialiști din domeniu sănătății mentale, într-un
cadru multidisciplinar (clinici). Psihologii care lucrează în practica privată raportează, de obicei,
un nivel mai înalt de satisfacție profesională și un nivel mai scăzut al stresului profesional în
comparație cu psihologii care lucrează în alte forme de organizare. Una dintre problemele care
se ridică în țara noastră în ceea ce privește practica psihoterapeutică privată este absența unui
sistem de asigurări care să acopere prestațiile pentru diverse categorii de persoane;
- spitale – mulți psihologi clinicieni lucrează în spitale; dintre activitățile specifice acestor posturi:
evaluare psihologică, furnizarea de psihoterapie individuală, de familie sau de grup, consultanță
pentru alți specialiști care lucrează în spitale (psihiatrice sau spitale generale), funcții
administrative;
- clinici specializate pe anumite problematici sau centre de sănătate mentală - psihologii pot
oferi, de exemplu, servicii de psihoterapie pentru copii abuzați, terapii de grup pentru adulții
dependenți, cursuri de educație a părinților etc.;
- în domeniul industrial și organizațional – psihologii clinicieni pot oferi servicii de consultanță,
de evaluare și psihoterapie scurtă pentru angajați: ex. pot colabora cu departamentul de resurse
umane în activități de selecție, în dezvoltarea unor tehnici de intervievare, pot organiza
workshop-uri de management al stresului sau workshop-uri pentru dezvoltarea unor abilități de
comunicare, de relaționare etc. De asemenea, îi pot ajuta pe manageri să-și optimizeze
capacitatea de a-și motiva și de a-și coordona angajații.

Dincolo de pregătirea de bază a oricărui psiholog clinician, care include cunoștințe de psihologie
generală și clinică, principalele abordări din domeniul clinic, cercetare, statistică, etică, evaluare psihologică,
psihoterapie, prestațiile de psihologie clinică pot necesita cunoștințe suplimentare, o pregătire mai
aprofundată pe diferite problematici ale unor populații specifice. Mulți psihologi clinicieni ajung adesea la o
specializare foarte strictă de cercetare sau de practică. Unele dintre cele mai cunoscute subspecialități ale
psihologiei clinice sunt: psihologia clinică a copilului, psihologia sănătății, neuropsihologia clinică,
psihologia criminologică și gerontopsihologia.
Psihologia clinică a copilului – psihologul specializat în acest domeniu trebuie să aibă, pe lângă
cunoștințele uzuale ale oricărui psiholog clinician, cunoștințe de psihologie și psihopatologie
developmentală, evaluare clinică a copilului (ex. el poate lucra cu copii cu tulburări comportamentale,
dificultăți de învățare, întârzieri în dezvoltare motrică etc.) și psihoterapie (ex. terapie prin joc, terapie de
grup, consultație terapeutică). Poate lucra în clinici specializate pe diverse problematici, în cabinete de
consiliere, în școli, spitale de copii și în practica privată, cu copii abuzați, cu diverse patologii (ex. ADHD,
tulburări de comportament, autism, enurezis, boli somatice grave, tulburări posttraumatice sau diverse
probleme emoționale, comportamentale sau medicale). Poate furniza, de asemenea, consultații pentru
profesori, consiliere școlari, pediatrii, asistenți sociali, părinți etc.
Psihologia sănătății – domeniul psihologiei sănătății s-a conturat începând abia din anul 1980, fiind
definit ca un agregat de cunoștințe din diverse domenii ale psihologiei, reunite sub egida psihologiei clinice,
și care are ca scop promovarea și menținerea sănătății, prevenirea și tratarea bolilor, identificarea corelatelor
diagnostice din sănătate și boală și optimizarea sistemului de sănătate al societății.
Neuropsihologie clinică – se focusează pe relațiile dintre funcționarea neurologică și comportament,
mai precis pe modul în care funcționarea creierului influențează comportamentul și determină probleme
comportamentale. Psihologii clinicieni specializați în acest domeniu oferă evaluare și tratament psihologic
pentru pacienți cu tulburări determinate de o serie de probleme cum ar fi: demență, traume, tumori, autism,

3
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1
atacuri cerebrale, AIDS, Alzheimer, epilepsie și alte probleme care generează disfuncții cognitive și
neurologice. Ei pot lucra în spital, clinici de reabilitare sau în practica privată.
Psihologie criminologică – este definită ca aplicare a psihologiei clinice în problematici judiciare.
Psihologii clinicieni specializați în acest domeniu realizează evaluări psihologice ale persoanelor acuzate de
diverse delicte, pot realiza evaluări pentru custodia copiilor, pot emite judecăți asupra gradului de risc al
diverșilor infractori sau asupra discernământului acestora în momentul comiterii unor infracțiuni. Pot lucra în
penitenciare, centre pentru minori, servicii de probațiune etc.
Gerontopsihologia – furnizează servicii de psihologie clinică pentru vârstnici. Acesta devine un
domeniu tot mai important, datorită creșterii segmentului de populație vârstnică la nivel mondial. Pot oferi
servicii de consultanță psihologică în casele de bătrâni, aziluri, centre de recuperare, sau spitale generale. Pot
furniza servicii de evaluare psihologică și neuropsihologică, psihoterapii scurte individuale sau de familie,
consiliere pentru dobândirea unor strategii de creștere a independenței și capacității de a-și purta singuri de
grijă.

Psihologia medicală are în centru corelarea modificărilor obiectiv-biologice pe care le induce boala
cu modificările subiective, de trăire a situaţiilor de boală şi cu modificările de ordin relaţional.
Politzer arată că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul ei drama persoanei umane
(aflate în situaţia de boală)”.
P.Popescu-Neveanu arată că psihologia medicală este „ştiinţa care studiază psihologia bolnavului
şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia; ea
priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al
subiectivităţii sale, al naturii sale umane”.
Ea studiază, de asemenea, coeficientul de psihogenie al fiecărui bolnav, reflex al reacţiei sale faţă de
agresiunea somatică/psihologică, ca şi mijloacele psihologice de tratament. Coeficientul de psihogenie se
referă la particularităţile psihologice premorbide ale individului, atât sub aspectul „rezistenţei”, cât şi al
structurii reacţiei patologice.
Săhleanu şi Athanasiu adaugă celor precizate mai sus, ca şi problematică a psihologiei medicale, şi:
- problematica psihologică a profesiunii medicale;
- problematica relaţiei interpersonale medic-pacient.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii, abordându-l într-
o perspectivă dinamică şi comprehensivă.
Dicţionarul de Psihologie (Doron, R.; Parot, Fr.) defineşte psihologia medicală „... studiul
psihologic al întregului domeniu medical, în special al relaţiei bolnav-medic (şi de o manieră mai generală,
al relaţiei bolnav-personal de îngrijire), ca şi al aspectelor psihice ale comportamentelor şi proceselor
morbide şi ale metodelor terapeutice”. Formarea psihologică a medicilor (ex. în cadrul grupurilor Balint) şi
abordarea psihosomatică în medicină sunt principalele aplicaţii ale psihologiei medicale (J.M.Petot).
Dicţionarul de Psihologie coordonat de Ursula Şchiopu defineşte psihologia medicală ca fiind „un
domeniu care s-a dezvoltat prin practica medicală şi care este destinat unor sarcini practice ale profesiunii
medicale” (E.Kretschmer, 1956).
Psihologia medicală este născută la confluenţa psihologiei cu medicina (G.Ionescu), dar depăşeşte
simpla „aplicare a cunoştinţelor de psihologie la domeniul medical” (D.Lagache). Ea abordează omul bolnav
într-o viziune tridimensională complexă şi integrativă, somato-psiho-socială. M. Uzan Doll consideră că
psihologia medicală are în atenţia sa mai ales cazurile de neadaptare, conflict, opozabilitate, nedezvoltarea
caracteristicilor structurale şi etiologice ale acestora, căile de recuperare.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală este preocupată de câteva aspecte importante:
- studiază problemele teoretice şi practice ale medicinei, legate de psihologie, ca şi problemele
psihologice ale oamenilor bolnavi, care fac parte din sarcinile diagnosticului, tratamentului şi
profilaxiei bolilor;
- are o mare importanţă în instruirea şi formarea medicilor, care trebuie să ajungă să înţeleagă
bolnavul ca pe o persoană umană ce suferă de o boală şi care are nevoie nu doar de sprijin strict
medical, ci şi de o puternică susţinere psihologică;
- este luat în considerare şi rolul analizei şi cercetării ştiinţifice, psihologia medicală fiind privită ca
„domeniu al psihologiei aplicate, ataşat colaborării cu medicii în ceea ce priveşte diagnosticul,
tratamentul, reabilitarea şi prevenirea, cât şi cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia,
psihosomatica şi reacţiile emoţionale la boală” (R.M.Goldenson, 1970).

4
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1

!!!!!!!!!R.M.Iamandescu, în „Manualul de psihologie medicală”, prezintă câteva elemente ale


câmpului de preocupări al psihologiei medicale:
- rolul factorilor psihologici în geneza şi evoluţia ulterioară a bolii, cu accentul pus pe elemente
specifice de tipul stresului psihologic şi al modelelor implicării stimulilor psihici (chiar fără stres) în
patogeneză;
- relaţia interpersonală dintre medic şi pacient, cu mai multe aspecte specifice:
 aspecte de ordin psihologic ale formării viitorului medic;
 cunoaşterea pacientului, a universului de preocupări şi aspiraţii ale acestuia, ca şi a mediului
socio-familial al bolnavului:
a) personalitatea premorbidă a bolnavului, care generează predispoziţia spre contactarea
facilă a unor îmbolnăviri şi personalitatea modificată, temporar sau stabil, de către
boală;
b) interacţiunile anterioare îmbolnăvirii, în plan psihocomportamental şi relaţiile de la
nivel de microgrup/macrogrup, implicit obligaţiile care decurg şi cele care sunt atenuate
de boală;
c) cadrul relaţiilor interpersonale contractate de pacient din momentul îmbolnăvirii
(cu medicul, cu personalul medical, cu lumea spitalului), cu accentuarea impactului
întâlnirii bolnavului cu modul adesea tehnicist, alienant, depersonalizat de abordare a sa
de către corpul medical;
d) modalităţile de reacţie a bolnavului la demersurile diagnostice, terapeutice şi de ordin
educaţional întreprinse de medic.
 deprinderea unor modalităţi de acţiune asupra bolnavului, în plan psihic:
- tehnici de abordare psihologică diferenţiată a bolnavului;
- cunoaşterea frecventelor deformări ale informaţiei despre boală de către
subiectivitatea bolnavului;
- instituirea unor măsuri de psihoterapie simplă (de susţinere) de la primele contacte
cu bolnavul;
- principiile de selecţie a bolnavilor pentru consultul psihologic.

În funcţie de autor şi de cultura psihologică dintr-o ţară sau alta, psihologia medicală este
considerată a fi diferită sau nu de psihologia clinică, deşi au unele preocupări comune. S-a pus problema
diferenţelor existente între psihologia medicală şi psihologia clinică, termeni care sunt folosiţi adesea
nediferenţiat, fără argumente suficiente pentru o poziţie sau alta.
Astfel, G.Ionescu realizează o trecere în revistă a motivelor pentru care unii autori preferă să
folosească termenul de psihologie medicală şi pe cel de psihologie clinică. Concluzia la care ajunge autorul
este aceea că nu există o delimitare foarte clară între conţinutul psihologiei medicale şi conţinutul psihologiei
clinice. Conform acestui autor, există o serie de distincţii!!!!!! între cele două ramuri ale psihologiei,
acestea păstrând însă ample arii comune:
- se poate spune că psihologia medicală are un domeniu mai vast decât psihologia clinică,
dacă ţinem cont de faptul că surprinde o serie de elemente psihologice adiacente bolnavului:
psihologia mediului terapeutic, a personalului sanitar, psihologia relaţiilor profesionale din
instituţiile medicale, formarea psihologică şi formarea etică a personalului medical;
- psihologia medicală are un caracter aplicativ, similar cu cel al psihologiei clinice, dar
psihologia medicală prezintă şi o mare disponibilitate de esenţializare şi teoretizare a datelor,
faptelor şi observaţiilor izvorâte din analiza clinică directă, concretă şi imediată;
- psihologia medicală depăşeşte aria observării imediate, directe şi individuale, propriu-zis
clinice, recurgând la observaţii mediate, indirecte, obţinute prin tehnici, teste şi metode de
laborator, care conferă conţinut explorării psihologice paraclinice;
- psihologia medicală păstrează relaţii ample cu alte ramuri ale psihologiei, cum ar fi:
psihologia experimentală, psihofiziologia, psihodiagnoza, ea însăşi fiind considerată ca un
domeniu aplicativ al psihologiei, spre deosebire de psihologia clinică, care este mai ferm
axată asupra pacientului, păstrând relaţii mai strânse psihoterapia şi cu orice domeniu clinic
medical, al cărui problematică psihologică o abordează predilect.
Cu toate aceste deosebiri, G.Ionescu precizează că,deşi clare în formulare, aceste distincţii nu pot fi
considerate actualmente esenţiale, domeniul psihologiei clinice fiind în cea mai mare parte comun cu acela

5
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1
al psihologiei medicale şi numai cercetări ulterioare le vor contura sferele, le vor îmbogăţi conţinutul şi vor
aduce delimitări fundamentale.

1.2. Aspecte de etică în psihologia clinică și medicală


Ca orice activitate umană, și prestațiile de psihologie clinică și medicală trebuie să respecte anumite
principii și standarde etice. Analizând diverse coduri etice ale domeniului, din diverse țări, se pot desprinde
câteva aspecte etice esențiale. Astfel, putem vorbi despre !!!!!5 principii etice generale și 10 standarde
etice. Principiile servesc ca scopuri spre care se tinde în practica clinică, în timp ce standardele etice
descriu o varietate de comportamente care definesc acte neetice.
Cele 5 principii etice generale ale psihologiei clinice sunt:
1. a acționa întotdeauna în beneficiul persoanelor care solicită ajutor, fără a le aduce vreun prejudiciu;
2. fidelitate și responsabilitate - psihologii stabilesc întotdeauna relații de încredere cu cei cu care
lucrează și sunt conștienți de responsabilitățile lor profesionale și științifice față de societatea și
comunitățile în care lucrează;
3. integritate – psihologii promovează întotdeauna acuratețea, onestitatea și adevărul științific în
practica lor psihologică, în cercetare și predare;
4. dreptate/justiție – psihologii respectă și promovează dreptul tuturor persoanelor de a avea acces și de
a beneficia de servicii psihologice;
5. respectul pentru drepturile și demnitatea fiecărei persoane – psihologii respectă demnitatea fiecărei
persoane cu care lucrează și drepturile acesteia la intimitate, confidențialitate și autodeterminare.

Cele 10 standarde etice care guvernează activitatea psihologului clinician se referă la: 1. posedarea
unor strategii de rezolvare a problemelor etice; 2. competență; 3. relații umane (ex. hărțuire, discriminare,
conflicte de interese); 4. dreptul la intimitate și confidențialitate; 5. publicitate și declarații publice; 6.
înregistrarea ședințelor și taxe; 7. educație și pregătire profesională; 8. cercetare și publicare; 9. evaluare; 10.
terapie.

Vom analiza mai jos câteva dintre aceste standarde, cu cel mai mare impact asupra activității
profesionale.

 Competența
Psihologii trebuie să posede un grad înalt de competență în aria lor de specializare, să ofere servicii
doar în acele probleme și pentru acele persoane pentru care au calificarea necesară pentru o intervenție
eficientă. Ei trebuie să își cunoască și accepte punctele tari și punctele slabe și mai ales limitele profesionale.
De asemenea, acest standard presupune ținerea permanentă la curent cu cele mai noi descoperiri din
domeniul lor de specializare, în așa fel încât să poată oferi cele mai calificate servicii. De asemenea,
psihologii trebuie să se asigure de faptul că viața lor personală nu interferează cu prestațiile lor profesionale.
Există o serie de situații care pot face ca psihologul să acționeze mai puțin competent în activitatea
lui profesională:
- poate dezvolta o tulburare psihiatrică sau o problemă psihologică care îi afectează judecata clinică (ex. o
depresie sau probleme cu consumul de alcool);
- poate trece printr-o serie de probleme specific umane: divorț, boală, probleme financiare, anxietate, stres;
- poate resimți unele condiții ale cadrului său profesional ca sufocante sau nemotivante: număr prea mare
de pacienți, remunerație neadecvată cu prestațiile sale profesionale, oboseală, blazare etc.;
- poate fi arogant sau narcisic. De exemplu, un psiholog arogant va considera că poate rezolva orice
problemă, a oricărui pacient, că nu are nevoie de nici o pregătire suplimentară profesională, fiind deja
foarte competent, că un anumit tip de serviciu este foarte bun și trebuie aplicat tuturor pacienților săi, că
nu există nimeni mai competent ca el, printre colegii săi, cu care să se poată consulta. Un psiholog egoist
poate accepta orice caz, din dorința de a avea cât mai mulți pacienți, chiar dacă problemele lor nu sunt
acoperite de aria sa de competență, poate fi mai interesat în a câștiga bani sau în a promova decât în a
acționa în interesul pacientului său, poate pune nevoile, dorințele sale mai presus decât cele ale
pacienților, studenților, colegilor. Un psiholog incompetent poate furniza servicii lipsite de competență, în
absența unei formări și informări suficiente.
Este esențial ca psihologul, dar și cei care acreditează psihologul în activitatea lui profesională, să
încerce reducerea la minim a acestor factori perturbatori.

6
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1
 Integritatea
Psihologii trebuie să mențină un grad înalt de integritate profesională și personală și să dea dovadă
permanent de respect, corectitudine și onestitate în relațiile cu ceilalți. Aceasta înseamnă onestitate în
prezentarea către pacienți a serviciilor pe care le vor oferi, a ariei lor de competență și a ceea ce poate fi
așteptat în urma intervențiilor lor, în comunicarea taxelor ş.a.m.d. De asemenea, ei trebuie să aibă onestitatea
de a referi un pacient a cărui problemă depășește aria sa de competență, în vederea asigurării celei mai bune
condiții pentru pacientul său.
Dat fiind faptul că, în relația cu pacientul, psihologul deține o poziție de putere, el trebuie să se
asigure de faptul că nu folosește această putere în dauna pacientului, cu alte cuvinte, că el nu folosește
transferul pacientului în defavoarea acestuia.
Psihologii trebuie să evite stabilirea de relații personale în afara cadrului profesional. Acest lucru se
referă la stabilirea de relații romantice sau sexuale cu pacienții în cursul muncii lor cu aceștia, la stabilirea de
relații de afaceri sau la participarea la activități de orice fel în afara cadrului profesional. Unele relații de
acest tip sunt inevitabile (de ex. într-un oraș mic sau în anumite contexte profesionale, aceste relații sunt
inevitabile). Aceste situații, care nu pot fi evitate, trebuie tratate cu maximă grijă și sensibilitate de către
psiholog, în așa fel încât pacientul să nu aibă de suferit.

 Responsabilitatea profesională și științifică


Psihologul trebuie să se consulte cu alți colegi sau cu specialiști din alte domenii, pentru a rezolva
probleme ale pacienților pe care nu le poate rezolva sau înțelege singur.
În măsura în care trebuie să se supună unor standarde etice, psihologul trebuie să vegheze și la
respectarea acestor standarde de către alți colegi ai săi. În condițiile în care constată încălcarea acestora
standarde etice, psihologul trebuie să încerce remedierea acestei situații, fie prin acordarea de sprijin
informal colegului respectiv, fie – dacă acest lucru nu este posibil sau dacă încălcarea respectivă este foarte
periculoasă pentru pacient sau pentru profesie – prin sesizarea situației respective unei comisii de etică
acreditată pentru rezolvarea acestor probleme.

 Respectul pentru drepturile și demnitatea omului


Psihologul trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru respectarea drepturilor fundamentale și a
demnității pacientului, să fie sensibil la diferențele individuale și culturale, să respecte dreptul la libertate,
intimitate și confidențialitate. Trebuie să evite orice formă de discriminare (sexuală, religioasă, etnică,
datorată orientării sexuale etc.). să manifeste o grijă deosebită în direcția evitării oricărei biasări sau a
interferenței valorilor, normelor sale de orice fel în abordarea pacientului.

 Confidențialitatea
Reprezintă cerința cea mai importantă în prestațiile de psihologie clinică. Tot ceea ce este menționat
de către pacient în camera de consultație trebuie să rămână confidențial. Este prima condiție pentru
dezvoltarea unei relații transferențiale între pacient și psiholog.
Există câteva situații care justifică încălcarea acestei confidențialități: existența unui pericol imediat
pentru pacient sau pentru ceilalți, cum ar fi suicidul sau homicidul, informațiile privind existența unui abuz
fizic, sexual sau emoțional asupra unui copil, persoană în vârstă sau persoană cu dizabilități. Persoana care
apelează la servicii psihologice trebuie să fie informată asupra acestor limitări ale regulii confidențialității,
pentru a acționa în cunoștință de cauză. În cazul în care pacientul cere el însuși ridicarea acestei
confidențialități, din dorința ca psihologul să împărtășească informații importante pentru pacient cu terțe
persoane, acordul pacientul trebuie consemnat în scris.

 Grija pentru starea de bine a celorlalți


Psihologul trebuie să caute permanent să îmbunătățească calitatea vieții celor cu care lucrează și să
evite orice vătămare a acestora, implicit și evitarea oricărei tendințe de a manipula sau exploata în favoarea
sa, în vreun fel, pacientul sau pe alte persoane cu care se află în relații profesionale (studenți, colegi etc.).

 Responsabilitatea socială
Psihologul trebuie să acționeze întotdeauna în spiritul responsabilității sociale. Acest lucru se poate
concretiza prin: implicarea în combaterea unor cauze sau politici care contrazic principiile pe care le respectă
sau care duc la exploatarea altora, implicarea în activități cu caracter social (tratarea unor pacienți care nu au
posibilități financiare, susținerea în regim de voluntariat a unor cursuri pentru diverse categorii de populație,
care duc la creșterea caliății vieții acestor oameni).

7
Psihologie clinică și medicală Seminarul 1

 Evaluare, măsurare sau intervenție


Psihologii trebuie să folosească numai acele instrumente de evaluare pentru care au formare. De
asemenea, trebuie să utilizeze aceste instrumente numai pentru scopurile pentru care acestea au fost create și
validate, să le cunoască punctele tari și limitele și să realizeze o intepretare cât mai riguroasă a datelor
furnizate de aceste teste. Ei trebuie să ofere pacientului un feedback al evaluării formulat într-o manieră care
să poată fi înțeleasă de aceștia. De asemenea, instrumentele psihologice de evaluare trebuie protejate
împotriva folosirii lor neadecvate, de către persoane necalificate, evitându-se folosirea lor în dauna
pacientului.

Respectarea eticii profesionale reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale profesiei de psiholog
clinician. Dincolo de aspectele de nuanță, de reglementările legale, postulate în codul etic al profesiei din
fiecare țară, este esențială interiorizarea spiritului care însuflețește aceste norme etice și menținerea
permanentă în minte de către psiholog a respectului față de profesie și a respectului față de cel pentru care
lucrează.

You might also like