Cuprins:

I. Guvernul României...........................................................................................................3
I.1. Scurt istoric asupra instituţiei....................................................................................3
I.2. Formarea Guvernului.................................................................................................4
I.3. Organizarea şi funcţionarea Guvernului....................................................................4
II. Acte juridice ale Guvernului...........................................................................................5
II.1. Noţiuni introductive.................................................................................................5
II.2. Specificul actelor juridice adoptate de Guvern........................................................6
II.3. Controlul de constituţionalitate al actelor juridice ale Guvernului.....................11
III. Concluzii......................................................................................................................12
Bibliografie:.......................................................................................................................15
 Acte juridice emise de Guvern

I. Guvernul României

I.1. Scurt istoric asupra instituţiei

Guvernul sau Consiliul de miniştri a apărut odată cu primele constituţii moderne

şi cu disciplina şi ramura de drept- drept administrativ. Originea sa provine din vechile
"Consilii ale regelui", denumite curia regis1, cum li se spunea în ţările Europei
continentale, sau "Sfaturi Domneşti", în Ţările Române. Evident, apariţia, dezvoltarea şi
perfecţionarea lor au avut un caracter istoric. Instituţiile ca atare, fie că li se spunea curia
regis , fie "Sfaturi Domneşti", au căpătat conţinutul, semnificaţia şi rolul de putere
executivă.
În epoca modernă, schimbările care au intervenit în administraţia centrală au
determinat, în mod firesc, apariţia departamentelor, ca forme organizatorice statale, dar şi
cu trăsături specifice fiecărui stat sau grupe de state. Astfel, istoria ne demonstrează că,
mai întâi, au apărut dregătoriile, structurile departamentale şi chiar ministerele conduse
de miniştri, structuri care au funcţionat independent, perioade mai lungi sau mai scurte de
timp. Ulterior, s-au alcătuit guvernele, ca instiuţii politice şi, evident, juridice ale statelor
cu atribuţii şi competenţe caracteristice zilelor noastre2.
Un veritabil Guvern român întâlnim sub domnia lui Al. I. Cuza, dar apariţia
funcţiei de ministru şi, implicit, a ministerelor, în accepţiunea modernă, precede
Guvernul, ca autoritate sau organ al statului, ca subiect de drept public, întâlnindu-ne cu
ea pentru prima dată în Regulamentele Organice.
Tot Regulamentele Organice reglementează aşa-numitul "Sfat al miniştrilor" şi
Sfatul administrativ. "Sfatul administrativ este o instituţie intermediară între tradiţionala
curia regis şi Guvern"3.
Evoluţia instituţiei Guvernului în accepţiunea prezentă reprezintă o istorie
interesantă a vieţii politice din fiecare ţară. Potrivit Constituţiei din 1991, Guvernul este
organul central al puterii executive care, pe baza programului său de guvernare dezbătut
în şedinţă comună a celor două camere ale Parlamentului şi acceptat de Parlament,
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, exercită conducerea generală a
administraţiei publice.
Competenţele Guvernului au devenit cu adevărat formale în perioada regimului
Antonescu, când, de fapt, Constituţia a fost suspendata. În acest fel întreaga putere
executivă îi revenea Guvernului şi apoi Mareşalului Ion Antonescu, el fiind investit cu
puteri depline, având şi calitatea simultană de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
1
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia a IV-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2005, p.430
2
Gh.T.Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor. I. Budeanu, T.Al. Chiuariu, Tratat de drept administrativ
român, Ed. Junimea, Iaşi, 2001, p.134
3
Ibidem, pg. 435

3
 După anul 1989, pentru a desemna organul suprem al administraţiei publice s-a
adoptat noţiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniştri.
În acest sens a fost adoptată legea 90/2001 de organizare a Guvernului, lege care
a fost implicit modificată ca urmare a adoptării ulterioare a actualei Constituţii. Această
lege nu reglementa în amănunt organizarea şi funcţionarea Guvernului deoarece nu
prevedea o limitare a numărului de ministere, fapt stabilit abia la finele anului 1999
printr-o Ordonanţă de urgenţă.

I.2. Formarea Guvernului

După constituirea Parlamentului şi depunerea jurământului de investire de către

Preşedintele României, acesta, după consultarea partidului sau formaţiunii politice care
are majoritatea absolută în Parlament, sau, în caz contrar, a partidelor parlamentare
desemenează un candidat la funcţia de prim-ministru. Candidatul desemnat are obligaţia
de a cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei
cu membrii doriţi ai Guvernului. Termenul pentru votul de încredere este de 10 zile de la
data investirii. Programul şi lista se dezbat de cele doua camere ale Parlamentului care
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor4.
Odată obţinut votul de încredere al Parlamentului, Preşedintele României, prin
decret numeste Guvernul în integralitatea sa. Membrii Guvernului, după numire, depun
jurământul de credinţă şi devotament, moment ce constituie începerea exerciţiului
mandatului Guvernului.
Constituţia prevede în art. 101 alin.1 că Guvernul este format din Primul-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Legea 37/1990 vorbeşte şi despre
miniştri de stat, miniştri şi secretari de stat.

I.3. Organizarea şi funcţionarea Guvernului

Guvernul, având la bază Programul de guvernare acceptat de către Parlament se

organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale. Pentru
realizarea acestui program, Guvernul exercită o serie de funcţii precum: cea de strategie,
prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de
guvernare; cea de reglementare, realizând cadrul normativ şi instituţional în vederea
atingerii obiectivelor strategice; cea de administrare a proprietăţii statului, prin care se
asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil; cea de reprezentare, prin care se determină,
în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern şi, în sfârşit, cea de
autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în
domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi
desfaşoară activitatea sub autoritatea Guvernului5.
4
Hotarârea Parlamentului României nr. 12/1996 privind acordarea neîncrederii Guvernului în M.O. nr.342
din 12 decembrie 1996
5
Gh.T.Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor. I. Budeanu, T.Al. Chiuariu, op. cit., p.139

4
 Organizarea internă şi structura funcţională a Guvernului se realizează prin
hotărâre a Guvernului, urmărindu-se ca, în raport cu numărul ministerelor, cu conţinutul
programului de guvernare acceptat de Parlament şi alte considerente, să se realizeze o
structură flexibilă, operaţională şi eficientă.
Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi
ministerelor, precizează că această instituţie este alcătuită din prim-ministru şi miniştri,
conform art. 3, alin.1, dar şi din ministri-delegati, cu însărcinari speciale pe lânga primul-
ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului
de încredere conform alin. 2 al aceluiaşi articol6.
În temeiul aceleiaşi legi menţionate anterior se prevede aparatul de lucru al
Guvernului, care este alcătuit din aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul
General al Guvernului, precum şi departamente şi alte asemenea structuri organizatorice
cu atribuţii specifice stabilite prin hotarâre a Guvernului7.
Şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru, şedinţe la
care poate particpa şi Preşedintele României atunci când sunt dezbătute probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.
Guvernul se întrunşte saptămânal sau de câte ori este nevoie, punând în discuţie chestiuni
privitoare la politica internă şi externă, , precum şi aspecte privind conducerea generală a
administraţiei publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare.
Din Constituţie, ca şi din legea privitoare la organizarea şi funcţionrea Guvernului
şi ministerelor, rezultă că Guvernul este un organ de competenţă generală care, pentru
realizarea programului său de guvernare acceptat de către Parlament, are o serie de
atributii grupate în următoarele categorii: atribuţii cu privire la asigurarea executării
legilor şi a celorlalte dispoziţii normative, date în aplicare acestora; atributii vizând
conducerea şi controlul activităţii ministerelor şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale; atribuţii în privinţa elaborării proiectelor de legi, pe care le
supune spre adoptare Parlamentului; atribuţii cu privire la desfăşurarea activităţii
economico-financiare şi sociale şi atribuţii în realizarea politicii interne şi externe.

II. Acte juridice ale Guvernului

II.1. Noţiuni introductive

Problema actelor juridice are multiple contingenţe cu toate ramurile dreptului,

deoarece acestea sunt una din categoriile cele mai importante ale ştiinţei juridice, implicit
ale dreptului administrativ.
În doctrină s-au conturat două categorii de acte ale Guvernului, acte exclusiv
politice- cum sunt moţiunile, declaraţiile, etc. şi acte juridice.
Actele juridice emise de Guvern îşi găsesc reglementare în toate ţările.

6
Lege nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,art.3;
publicată în M.O. nr. 164 din 2 aprilie 2001
7
Gh.T.Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor. I. Budeanu, T.Al. Chiuariu, op. cit., p.141

5
Astfel, Constituţia Franţei stabileşte că Guvernul emite ordonanţe şi decrete care se
semnează de Preşedintele Republicii , cel care în principiu conduce şedinţele Guvernului
(art. 13 alin.1 din Constituţia franceză).
Constituţia Germaniei prevede că Guvernul federal adoptă decrete reglementare,
iar din Constituţia României rezultă că, pentru exercitarea atribuţiilor sale, pe baza şi în
vederea executării legilor, Guvernul adoptă o serie de acte normative menite să
reglementeze şi să perfectioneze relaţiile sociale în cele mai diverse domenii ale
administraţiei publice, precum şi o serie de acte cu caracter individual, care se referă la
aplicarea unor dispoziţii legale aplicate în mod direct la diferite cazuri concrete, bine
definite.
Conform art. 107 al Constituţiei României, Guvernul este abilitat sa adopte
hotărâri şi ordonanţe. Astfel, dacă hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea şi
executarea legilor (art.107, alin. 2), ordonanţa guvernementală este emisă în temeiul unei
legi speciale temporale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta (art.107,
alin.2,combinat cu art. 117, Constituţie). Aceste doua forme de acte normative adoptate
de către Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au
obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României şi numai
după această publicare ea intră în vigoare, cu excepţia cazurilor când s-a prevăzut o dată
certă ulterioară sau un anumit termen pentru intrarea în vigoare a hotărârii respective.
Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau ordonanţei, mai mult, este de precizat faptul
că hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.
Astfel, "Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor
săi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul,
hotărăşte primul-ministru".8

II.2. Specificul actelor juridice adoptate de Guvern

a) Hotărârea
Hotărârea de Guvern vizează stabilirea de măsuri sau reguli subsecvente, care să
asigure aplicarea corectă a legilor. Aceasta poate fi normativă sau individuală, constituind
prin excelenţă, actul prin care Guvernul îşi îndeplineşte rolul său constituţional, privind
conducerea generală a administraţiei publice. Aceasta reglementează relaţiile sociale care
sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cel reglementate prin lege. Hotărârea
nu poate fi decat secundum legem9.
Hotărârile cu carater normativ pot fi la rândul lor hotărâri care stabilesc norme
juridice pe baza şi în vederea executării legii, aceasta însemnand practic crearea cadrului
normativ general pentru o bună şi corectă aplicare a legii şi hotărâri cu caracter normativ
care privesc aprobarea unor regulamente, norme tehnice, instrucţiuni etc. Acestea fac
corp comun cu hotărârea Guvernului. În schimb, hotărârile cu caracter individual au în
vedere numirile şi eliberările din funcţie, stabilirea statului profesional al unei persoane,
aprobarea renunţării la cetăţenie, acordarea acesteia etc.Prin hotărâri de Guvern, de
8
Lege nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,art.27,
publicată în M.O. nr. 164 din 2 aprilie 2001
9
Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Ed.Luminalex, Bucuresti, 1996, p. 345

6
exemplu, se înfiinţează, potrivit legii, organe de specialitate ale administraţiei publice în
subordine, şi în cele mai diverse domenii (învăţământ, cultură, sănătate, economie), aşa
cum, tot prin hotărâri se fac numiri în anumite funcţii publice.
O altă clasificare a hotărârilor o constituie categoria hotărârilor legale sau
nelegale, în nici un caz neconstituţionale. Aceasta precizare constituie o necesitate
deoarece deseori se fac aprecieri asupra constituţionalităţii unei hotărâri de Guvern,
pierzându-se din vedere faptul că Guvernul, ca o autoritate executivă, are o competenţă
legală bine determinată, iar în caz de luare a unei hotărâri declarate ca nelegală presupune
în primul rând faptul că şi-a depăşit competenţa, altfel spus, s-a angajat să reglementeze
într-un domeniu neatribuit competenţei sale. Competenţa Guvernului este totdeauna
legala, stabilită prin lege.
Hotărârile de Guvern pot fi adoptate cu majoritatea memebrilor prezenţi în cadrul
şedintelor de Guvern , iar Guvernul poate lua hotărâri dacă sunt prezenţi majoritatea
membrilor.

b) Ordonanţa
În ceea ce priveşte ordonanţa, aceasta este o expresie a unei competenţe legislative
delegate,competenţă care semnifică autorizarea de către Parlament a delegării unei părţi
din puterea legislativă către puterea executivă. Această mandatare specială a executivului
poartă denumirea, în termeni constituţionali, de delegare legislativă(art.115, Constituţie).
Astfel, ca o definiţie unitară "delegarea legislativă înseamnă împuternicirea, pe timp
limitat, a unei autorităţi alta decât cea legiuitoare să exercite prerogativele legislative"10.
Ne referim în acest sens la abilitarea temporară a Guvernului cu posibilitatea de a emite
norme având putere legislativă şi a căror valoare juridică este egala cu a legii ordinare,
fiind impusă condiţia ca ele să fie emise în conformitate cu preverile constituţionale şi ale
legilor în vigoare în momentul emiterii lor.
Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament şi Guvern, în
virtutea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul
este investit cu exercitarea în mod condiţionat, a unei funcţii legislative, astfel, actul prin
care Guvernul îşi exercită această delegare este ordonanţa.
Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin lege, Guvernul
neavând, potrivit Constituţiei, o putere de reglementare proprie, cu excepţia sferei
hotărârilor pentru organizarea executării legilor11.
Analizând acest punct de vedere, ordonanţa depăşeşte sfera strictă a conducerii
administrative publice constituindu-se într-o formă de participare a Guvernului la
realizarea puterii legislative.
Ordonanţele se emit fie în temeiul unei legi speciale de abiliatare, fie în mod
excepţional, fără existenţa unei asemenea legi, caz în care se emit aşa-zisele ordononţe de
urgenţă. De aceea, referindu-ne la ordonanţa emisă în baza unei legi speciale de abilitare
trebuie sa precizăm că ordonanţa nu poate fi emisă decât prin delegare de putere, adică ca
urmare a unei legi speciale adoptate de către Parlament, de regulă cu caracter excepţional
şi numai pe termen strict delimitat.

10
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 202
11
Mircea Preda, op. cit. p. 345

7
 Ordonanţele emise în baza unei legi speciale de abilitare pot fi la rândul lor:
ordononţe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului şi ordonanţe pentru care nu
se cere o asemenea aprobare a Parlamentului.
Ordonanţele din acestă categorie au ca punct de plecare, în mod obligatoriu, o
lege de abilitare, altfel nici nu ar putea fi emise(art.115, alin.1, Constituţie). Mai mult, în
doctrină s-a arătat că legea de abilitare poate îmbrăca şi forma unui text, având acest
obiect, cuprins într-o lege ce are un alt scop, reglementând alte raporturi sociale anume.
• Ordonanţe care, potrivit legii de abilitare, se supun, ulterior emiterii, aprobarii
Parlamentului
În legea de abilitare poate sa fie cuprinsă şi obligaţia Guvernului de a supune
ordonanţa aprobării Parlamentului. În acest caz, normele juridice cuprinse în ordonanţa
au un caracter temporar şi produc efecte juridice până la aprobarea lor, după care, odata
cu publicarea legii de aprobare, aceste efecte juridice fie încetează (în cazul respingerii
ordonanţei), fie se modifică şi se completează (prin consecinţa modificării sau
completării unor norme juridice), fie îşi continuă existenţa (prin aprobarea ordonanţei).
Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se realizează în temeiul legii. Nimic nu
împiedică Parlamentul ca printr-o singură lege să aprobe sau sa respingă mai multe
ordonanţe. Cum legea nu poate retroactiva, iar termenul de abilitare a încetat şi ordonanţa
şi-a încetat existenţa, normele juridice vor continua să producă efecte, dacă au fost
aprobate, însă de această dată în virtutea legii. Prin legea de aprobare se opereză
eliminarea, modificarea sau introducerea, unor noi norme juridice, având loc o descărcare
a răspunderii Guvernului, în legătura cu aplicarea ordonanţei în forma ei iniţială. După
cum reiese din art. 115, alin. 3, Constituţie, în cazul în care ordonanţa nu este supusa
aprobării Parlamentului, atunci când se cere aceasta, până la împlinirea termenului de
abilitare, efectele sale încetează.
Ordonanţele, în temeiul respectării normei constituţionale, trebuie să respecte data până
la care pot fi emise şi supuse aprobării. Aşadar, până la data limită stabilită în scopul
supunerii aprobării, ordonanţa produce efecte juridice perfect valabile, dar în cazul în
care data a fost depăşită, normele cuprinse în ea pierd caracterul permanent şi se
transformă în norme temporare. Acestea încetează să mai producă efecte juridice odata cu
împlinirea termenului până la care Guvernul a fost abilitat să reglementeze şi să ceară
aprobarea Parlamentului prin legea specială. Aşadar, conform art 115, alin. 3 se prevede
că dacă legea de abilitare o cere, ordonanţa se supune aprobării Parlamentului, conform
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
Ca regulă generală, pentru ordonanţele prin abilitare, până la expirarea termenului
de abilitare, ordonanţa poate fi oricând abrogată sau modificată printr-o altă ordonanţă,
dar odata împlinit acest termen, în lipsa unei alte legi de abilitare, Guvernul nu va mai
putea interveni, Parlamenntul fiind singurul care are competenţa de a o aproba, modifica
sau respinge12.
Pe de altă parte s-a considerat că în sistemul de drept constituţional român, ordonanţa
care necesită aprobarea Parlamentului, după expirarea termenului de abilitare poate fi
modificată, dar numai pe calea iniţiativei legislative sau printr-o mandatare cuprinsă într-
o lege de abilitare a Guvernului13.

12
Lucian Chiriac, Controlul constituţionalităţii ordononţelor Guvermnului, Ed. Accent, Cluj-Napoca,
2004, p. 66
13
Ibidem, p. 69

8
•Ordonanţe pentru care legea de abilitare nu prevede obligaţia de a fi supuse aprobării
Parlamentului
În literatura juridică, acet tip de ordonanţe constituie regula, deoarece aprobarea
care se cere dacă legea de abilitare o prevede constituie excepţia. Cu toate că ordonanţele
nesupuse aprobării Parlamentului nu se transformă, prin voinţa Parlamentului în legi
propriu zise, dar atâta timp cât sunt in vigoare, ele au echivalentul valorii juridice a unei
legi ordinare. Astfel, ele constituie şi rămân acte administrative normative. În consecinţă,
toate celelalte acte administrative normative vor trebui să se subordoneze acestora
întrucat ele au putere de lege. Normele juridice ce le conţin aceste ordonanţe au un
caracter permanent, astfel încât vor putea fi aplicate până la abrogarea sau modificarea lor
printr-o lege ordinara sau altă ordonanţă, dupa caz.
Acestea au valoarea juridică a unor legi ordinare şi în principiu aceste ordonanţe
nu vor putea fi controlate de către instanţele de drept comun sau de contencios
administrativ, pe calea acţiunii directe sau pe calea excepţiei de ilegalitate şi, în
consecinţă, să fie anulate sau înlăturate din soluţionarera unor procese,în cazul în care se
va susţine că ar contraveni unor legi ordinare anterioare.
Însă, sub aspectul controlului asupra acestor ordonanţe se poate reliza pe cale de excepţie
de către Curtea Constituşională. Este de subliniat că, odata cu intrarea lor în vigoare,
orice dispoziţie contrară anterioară cuprinsă într-o lege ordinară sau orice alt act
administrativ normativ, se consideră abrogată explicit sau implict, prin normele cuprinse
în ordonanţă.
Actele administrative normative, inclusiv hotărârile de Guvern, emise ulterior
apariţiei ordonanţei, vor trebui sa fie conforme dispoziţiilor acesteia, deoarece în caz
contrar, pot face obiectul excepţiei de ilegalitate, fiind supuse controlul instanţelor
judecătoreşti.
În literatura juridică s-a susţinut faptul că acest tip de ordonanţe se emit, în
general, în scopul precizării unor prevederi dintr-o lege, Guvernul fiind investit cu
competenţa de a stabili anumite prescripţii, metodologii, instrucţiuni tehnice sau alte
aspecte de detaliu ori norme cu carater subsidiar, complementar sau adiacent. Prin
urmare, ordonanţele care nu se supun aprobării Parlamentului produc efecte juridice în
domeniul de acţiune al legilor ordinare, pot modifica sau abroga o astfel de lege de unde
concluzia că ele nu pot fi caracterizate ca având un caracter subsidiar, demonstrând acest
lucru prin însuşi obiectul lor de reglementare.
Şi în cazul acestor ordonanţe, dacă nu au fost emise până la termenul cerut şi
prevăzut de legea de abilitare, nu mai pot fi emise şi, dacă au fost emise, pot avea cel
mult valoarea unor hotărâri de Guvern, însă numai dacă adoptarea lor s-a realizat cu
respectarea tehnicii şi procedurii necesare elaborării şi emiterii unor astfel de acte juridice
normative. În caz contrar, ordonanţa ar fi apreciată ca fiind neconstituţională.

c) Ordonanţele de urgenţă
Cu privire la aceste ordonanţe de urgenţă, printr-o abilitare constituţională, fără
intervenţia Parlamentului, Guvernul beneficiază de puteri proprii putând să adopte acest
tip de ordonanţe, dar numai în situaţii extraordinare a căror reglementare, nu poate fi
amânată, şi cu condiţia obligatorie de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei. Astfel,
adoptarea ordonanţelor de urgenţă, constituie mai mult o problemă de apreciere a unei
situaţii date, este expresia puterii descreţionare de care se bucură Guvernul în

9
desfăşurarea activităţii sale. Dacă , ordonanţele emise în temeiul legii de abilitare
constituie regula, ordonanţele de urgenţă ar trebui să constituie excepţia.
Pentru a avea un suport cu adevărat constituţional, ordonanţa de urgenţă trebuie să
îndeplinească cumulativ o serie de condiţii de valabilitate specifice.
În primul rând, ordonanţa de urgenţă este emisă de Guvern în situaţii cu totul
deosebite, când, din motive absolut obiective, nu a fost posibilă adoptarea unei legi în
procedură de urgenţă şi nici a uneia de abilitare (art.114, alin.4, Constituţie).
În al doilea rand, acest act normativ intră în vigoare numai după depunerea
acesteia spre aprobare Parlamentului. Dacă acesta nu este în sesiune, el se convoacă în
mod obligatoriu (aceasta constituind de fapt unica împrejurare când, cu ocazia depunerii
unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul poate determina convocarea Parlamentului).
Nici Constituţia şi nici altă reglemetare nu precizează când şi pe ce criterii se
poate aprecia că există cazuri excepţionale, care îndreptăţesc Guvernul să recurgă la
reglementarea unei probleme prin ordonanţă de urgenţă. Prin urmare, în literatura de
specialitate se consideră că aceste cazuri excepţionale nu pot fi identificate cu "starea de
asediu" sau cu "starea de urgenţă", ce constituie obiectul prevederilor art. 93 din
Constituţie, care intră în competenţa Preşedintelui României, potrivit unei proceduri
speciale.
Aşa cum a decis şi Curtea Constituţională, aprecierea asupra constituţionalităţii
unei ordonanţe de urgenţă rezultă din existenţa cumulativa a doua elemente: urgenţa
reglementării unei situaţii, care impune luarea unor soluţii imediate, precum şi evitarea
unei grave atingeri aduse interesului public14.
În al treilea rând, tot ca o trăsătură specifică, ordonanţele de urgenţă nu pot fi
adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică.
În al patrulea rând, ordonanţele de urgenţă intră în vigoare numai după
îndeplinirea a doua condiţii: după depunerea spre dezbatere în procedura de urgenţă la
camera competentă să fie sesizată şi după publicarea în Monitorul Oficial al României.
În al cincilea rând, pentru a sublinia importanţa şi urgenţa acestui tip de
ordonanţe, actul fundamental dispune convocarea Camerei, obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimiterea ordonanţei de urgenţă. Această condiţie reflectă
voinţa legiutorului constituant ca reglemantarea pe calea ordonanţeleor de urgenţă să nu
scape,în nici un caz,controlului parlamentului.
În acest fel, legiutorul constituant a urmărit ca aceste ordonanţe de urgenţă să nu intre în
vigoare decât după aprobarea lor de către Parlament,altfel nu vedem de ce a pretins
convocarea obligatorie a celor doua Camere dacă nu se aflau în sesiune.
În ultimul rand, aceste acte normative pot fi aprobate sau respinse, sau aprobate
cu modificări sau completări, printr-o lege, care le va cuprinde chiar şi dacă efectele lor
au încetat.
În cazul în care ordonanţa este respinsă de către Parlamentu efectele ei înceteză
odata cu publicarea legii de respingere. Atunci când Parlamentul o aprobă, ordonanţa de
urgenţă intra în categoria legilor cu toate efectele juridice pe care le degajă.

14
Decizia Curţii Constituţionale nr. 65/1995, publicată în M.O. nr. 129/1995

10
Astfel, Parlamentul este singura instituţie a statului care poate respinge ordonanţa de
urgenţă pe motivul că în momentul emiterii nu a existat o situaţie extraordinară care să
impuna adopatrea ei, ceea ce va atrage inexistenţa actului normativ, fără să se mai
recunoască că acesta a produs vreun efect juridic pentru trecut şi că îl va produce în
viitor15.
Însă nu este mai puţin adevărat că, dacă Parlamentul poate respinge ordonanţa de
urgenţă pe motiv că lipseşte o situaţie extraordinară care să justifice emiterea ei, şi Curtea
Constituţională, în cadrul controlului de constituţionalitate, poate sa o declare ca fiind
neconstituţională, pentru acelaşi motiv, cu deosebirea că efectele deciziei se produc
numai pentru viitor.
Este de precizat că actele Guvernului se adoptă la propunerea membrilor săi, ori a
conducătorilor autorităţilor centrale ale administraţiei publice care nu sunt membri ai
Guvernului, dar şi la propunerea autorităţilor administraţiei publice judeţene şi a
municipiului Bucureşti. Este firesc ca, în condiţiile în care propunerea se referă la mai
multe domenii de activitate, proiectul respectiv să fie prezentat de către toate parţile
interesate.
d) Actele primului-ministru
Aşa cum am avut ocazia să arătăm,Guvernul este autoritatea publică recunoscută
de Constituţie. Primul- ministru, fără a-i diminua din puterea sa în cadrul sistemului
instituţional din România, este şeful Guvernului şi în această calitate, el poate emite acte
juridice cu forţă juridică restrânsă şi în special cu carater individual şi mai puţin
normativ. Aceste acte sunt denumite decizii şi ele privesc măsuri de organizare internă a
Guvernului, de numire în funcţie sau de eliberare/ revocare din funcţie a unor funcţionări
de conducere ai instituţiilor publice aflate în subordinea ori sub autoritatea Guvernului.
Actele primului-ministru se iau în numele propriu al funcţiei, nu al Guvernului.

II.3. Controlul de constituţionalitate al actelor juridice ale

Guvernului

Principiul constituţionalităţii are drept scop asigurarea conformităţii regulilor de

drept cuprinse în actul administrativ normativ, supus controlului, din punct de vedere
material şi formal cu prevederile Constituţiei16 .
Pe de altă parte, când vorbim de constituţionalitatea legilor, respectiv de
respectarea principiului legalităţii în elaborarea şi adoptarea actelor administrative
normative, în cazul ordonanţelor, înţelegem că ne referim, trecând de la general la
particular, la legile de abilitare ale Guvernului, în vederea adoptării de ordonanţe.
De principiu, ceea ce nu este de competenţa Curţii Constituţionale, chiar daca
priveşte conformitatea cu dispoziţiile Constituţiei, intră în competenţa instanţelor
judecătoreşti, în general, şi a instanţelor de contencios administrativ, în special. Actele
normative ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice

15
Tudor Drăganu , Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol II, Ed. Lumina. Lex,
Bucureşti, 1998, p. 143
16
Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.73

11
centrale sau locale, indiferent de materialul la care se referă, sunt controlate sub aspectul
legalităţii de către instanţele judecătoreşti, în special de contencios administrativ. Curtea
Constituţioanală s-a pronunţat, de exemplu, în sensul că verificarea conţinutului
hotărârilor Guvernului intră în competenţa instanţelor judecătoreşti de contencios
administrativ. Prin urmare, neconstituţionalitatea sau ilegalitatea unei prevederi cuprinse
într-un act administrativ normativ se atacă, pe cale excepţiei de ilegalitate, în faţa
instaţelor judecătoreşti şi, în special, în faţa instanţelor de contencios administrativ,
constituite în cadrul Tribunalului, Curţilor de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Odata ce Constituţia din 1991 a stabilit dreptul Guvernului de a interveni cu
reglementări normative în domeniile rezervate legilor, s-a pus şi problema
constituţionalităţii ordonanţelor. Astfel, atât ordonanţele emise în baza unei legi de
abilitare, cât şi cele de urgenţă se supun . în principal, unui control constituţional
posterior intrării lor în vigoare.
Izvorul controlului de constituţionalitate al ordononţelor este art. 146, litera d) din
Constituţia României. Acest text constituţional indicat anterior fixează limitele acestui
control ce se poate desfăşura numai posterior intrării în vigoare ordonanţelor emise fie în
baza delegării legislative, fie în baza unei autorităţi proprii, respectiv dupa publicarea lor
în Monitorul Oficial, şi numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată într-un
proces ce are loc în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, indiferent dacă
se află în faţa instanţei de fond, apel, recurs, în căile extraordinare de atac sau în faţa
tribunalului arbitral comercial. Prin urmare, ordonanţele pot fi controlate în mod direct,
potrivit art. 146, litera d), Constituţie de către Curtea Constituţională numai pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate. În literatura juridică s-a considerat că, deşi ordonanţele
Guvernului capătă un caracter legislativ, ele nu pot fi exceptate de la controlul instanţelor
de contencios administrativ deoarece ele nu îşi pierd caracterul de acte administrative.
Prin urmare, deoarece ordonanţele Guvernului, chiar dacă prin aprobare Parlamentului
capătă un caracter legislativ, până la aprobare sunt şi rămân acte administrative.
Controlul actelor juridice ale Guvernului poate fi exercitat şi de către
Departamentul de Control al acestei autorităţi care acţionează asupra următoarelor
aspecte principale ce vizează interesul general naţional: legalitatea alocaţiilor bugetare
(control preventiv) şi utilizarea acestora (control posterior); execuţia balanţei de încasări
şi plăţi externe (control concomintent cu carater continuu); modul de utilizare a creditelor
guvernamentale ori garantate de Guvern; integritatea patrimoniului statului şi realizarea
obiectivelor de investiţii din fondurile statului; modernizarea şi retehnologizarea
capacităţilor de producţie ce se realizează prin investiţii de stat; activitatea regiilor
autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat; realizarea programelor de protecţie
socială a consumatorului. De asemena, Departamenul de Control al Guvernului verifică
activitatea organelor de control din ministere şi se pronunţă asupra reclamatiilor adresate
primului-ministru şi Guvernului privind activitatea din administraţia publică centrală,
locală şi a instituţiilor publice subordinate acestora17.

III. Concluzii

17
Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-sat, Arad, 1997, p.113

12
 După cum am demonstrat anterior, Guvernul este instituţia cu sarcina
fundamentală de a realiza politica unei naţiuni, el iniţiază, modelează şi execută măsurile
de redresare economică, de scădere a inflaţiei şi stabilizare economică, răspunde de
ordinea publică, de apărarea naţională şi de raporturile statului cu alte state.
Ca şi o consecinţă, actele emise de Guvern îşi găsesc reglementarea în Constituţia
României, ce stabileşte că Guvernul emite hotărâri, care reprezintă acte de bază,de esenţă
ale acestei instituţii publice. Tot în legea fundamentală, se prevede că Guvernul poate
emite, de asemenea, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă.
La o primă examinare, actele emise de Guvern par a fi în conformitate cu regulile
de adoptare cerute de Constituţie, dar la o privire mai atentă se observă că sunt încălcate
o serie de principii.
Guvernul se consideră îndreptăţit, printr-o legitimitate prevăzută in corpore în
actul fundamental, să emită orice acte crede de cuviinţă, indiferent de modul în care
prejudiciază alte autorităţi, persoane sau organizaţii.
Hotărârile de Guvern nu se emit în realitate doar pentru organizarea executării
legilor, aşa cum prevede Constituţia României, ci adesea le modifică şi le completează,
devenind norme obligatorii chiar în faţa instanţelor de judecată. De asemenea, se adoptă
hotărâri atunci când se dispun finanţări pentru diferite manifestări, creşteri salariale ale
funcţionarilor ministerelor, transferuri de proprietate etc.
Deşi ordonanţele simple se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, aceasta
lege de abilitare are statut de lege ordinară, deci se adoptă conform art. 76 alin. 2 din
Constituţie "cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră". În aceste
condiţii, suntem îndreptăţiţi să observăm că o legitimitate îndoielnică şi extrem de diluată
stă la baza guvernării prin ordonanţe, ca să nu mai vorbim de ordonanţele de urgenţă care
ar trebui efectiv interzise.
Conform legii fundamentale, emiterea ordonanţelor de urgenţă este condiţionată
de îndeplinirea unor cerinţe şi proceduri a căror intenţie pare a fi aceea de a limita
ingerinţa Guvernului în regimul instituţiilor fundamentale ale statului sau în drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. În practică însă, lucrurile nu stau cum
ar trebui, căci mecanismele de limitare a acţiunii Guvernului se dovedesc ineficiente.
Întreaga legislaţie românească a devenit stufoasă şi greu de aplicat din cauza excesului de
norme care nu mai au calitatea de a fi legi generale, ci se aplică din ce în ce mai mult pe
segmente specializate. Ordonanţele, fie ele simple sau de urgenţă, deşi sunt acte ale
executivului, deci de adminstrare, au statut de lege şi sunt aplicate ca atare în toate
domeniile, inclusiv în judecătorii, tribunale şi curţi de apel, Guvernul impunindu-si astfel
politica în instanţele de judecată.
În plus, ele nu pot fi atacate ca orice act administrativ, direct la instanţele de
contencios administrativ (deşi adesea prejudiciază entităţi private, persoane fizice,
asociaţii, firme), ci trebuie în prealabil declarate neconstituţionale de către Curtea
Constituţională a României, lucru adesea dificil.
După cum se observă, actele Guvernului, deşi îşi găsesc reglementare în
Constituţie, încalcă unele principii fundamentale, şi ceea ce ar trebui să reprezinte o
colaborare între puterile statului, executivă şi legislativă, s-a dovedit a fi un sistem în care
se confundă atribuţiile autorităţilor publice.

13
14
Bibliografie:
1. Chiriac Lucian, Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului, Ed. “Accent”,
Cluj-Napoca, 2004;
2. Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. II, Ed. „Fundaţiei
Chemarea”, Iaşi, 1992;
3. Deleanu Ion, Justiţia constituţională, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1995;
4. Drăganu Tudor, Actele de drept administrativ, Ed, „Ştiinţifică”, Bucureşti, 1959;
5. Drăganu,Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol II, Ed.
„Lumina. Lex”, Bucureşti, 1998;
6. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia a IV-a, Ed. „All Beck”,
Bucureşti, 2001;
7. Iovănaş Ilie, Drept administrativ, Ed. „Servo-Sat”, Arad, 1997;
8. Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ român, Ed.”Lumina Lex”,
Bucuresti, 1996;
9. Zaharia Gh., Budeanu-Zaharia Odette, Budeanu Tudor, Chiuariu T. Al., Tratat de
drept administrativ român, Ed. „Junimea”, Iaşi, 2001;

Legislaţie:

1. Constituţia României , publicată în Monitorul Oficial, nr. 669, din 22 sept. 2003
2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 129/1995
3.Hotarârea Parlamentului României nr. 12/1996 privind acordarea neîncrederii
Guvernului în M.O. nr.342/12 decembrie 1996
4. Lege nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, publicată în Monitorul Oficial, nr. 164 din 2 aprilie 2001

15