ADN

• ADN este prescurtarea de la acidul

dezoxiribonucleic (în engleză: desoxyribonucleic
acid, DNA). Acesta este format din molecule
organice dintre cele mai complexe. Substanța se
găsește în fiecare celulă a ființelor vii și este
esențială pentru identitatea oricărui organism,
de la Euglena viridis, mica ființă unicelulară
aflată la granița dintre plante și animale, și până
la Homo sapiens sapiens, omul contemporan.
• Din punct de vedere chimic, ADN-ul este un acid nucleic. Este o polinucleotidă, adică un compus în structura căruia se
repetă un set limitat de macromolecule numite nucleotide; în acest sens, el este definit ca fiind un „copolimer statistic”:
• un „copolimer” este un polimer în compoziția căruia se repetă mai multe "motive" (monomeri); în cazul ADN-ului,
monomerii sunt nucleotidele.
• iar „statistic” înseamnă că monomerii se repetă de manieră aleatorie în lanțul polimer, fără ca ei să fie dispuși alternativ
sau după oricare alt aranjament repetitiv (așa cum se întâmplă, de exemplu, în etilen-acetatul de vinil (EVA) sau în
acronitril-butadien-stiren (ABS)).
• Nucleotida, ce reprezintă unitatea de bază a ADN-ului, este o macromoleculă organică (o N-glicozidă) compusă (prin
policondensare) din:
• un carbohidrat, adică o glucidă (mai exact o monozaharidă) de tipul „pentoză” (în formă furanozică)
• o bază azotată heterociclică ("inel" sau "ciclu" aromatic în 6 atomi) de tipul pirimidinei, sau o variantă a acesteia
condensată cu inelul imidazolic, numită purină
• și un rest de acid fosforic (esterificat cu unul din hidroxilii pentozei), adică un "grup fosfat".
• Pentozele care intră în structura ADN-ului sunt 2-dezoxi-D-riboza (pentru acidul nucleic tip ADN) sau D-riboza (pentru
acidul nucleic tip ARN). Două dintre bazele heterociclice azotate ale ADN-ului sunt purinice (adenina și guanina), iar
celelalte două sunt pirimidinice (citozina și timina). În ARN uracilul înlocuiește timina. În cadrul elicei caracteristice, în
formă de scară spiralată, resturile pirimidinice ale monomerului sunt orientate spre interior, formând cu resturile
purinice ale celuilalt monomer "treapta" scării, în timp ce pentozele formează brațele acesteia, de la o dublă unitate la
alta (adică de la un cuplu purinic-pirimidinic la următorul), legătura fiind realizată de grupările fosfat (prin atomii lor de
oxigen). Legăturile dintre resturile de purine și pirimidine sunt de natură moleculară și nu chimică, ele fiind legături de
hidrogen.
• O formă simplificată de reprezentare a ADN-ului:
• ADN-ul este "rețeta" necesară sintezei de proteine,
molecule organice esențiale pentru organismele vii;
• O moleculă de ADN conține zone numite gene, zone
fără funcție, precum și zone cu un rol încă necunoscut;
• Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix.
"Scara" este alcătuită din două lanțuri organice
elastice ce sunt conectate prin "treptele" realizate de
legăturile de hidrogen.
• "Treptele" sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de
baze azotate, ce pot fi patru tipuri diferite de molecule organice,
adenină (notată A), citozină (C), guanină (G) și timină (T);
• Cele patru baze (A, C, T și G) nu se pot combina decât într-un
anumit mod, și anume: adenina doar cu timina (A + T sau T + A),
și citozina doar cu guanina (G + C sau C + G); cu alte cuvinte, o
bază de tip A, în orice parte a lanțului s-ar afla ea, nu se poate
combina decât cu o bază de tip T, și invers; în mod similar, G nu
se poate combina decât cu C, și invers;
• Ordinea contează: A + T nu este același lucru cu T + A; vezi
codul genetic care e preluat de la ARN.
Având în vedere că orice bază se poate
combina într-un singur fel, pentru
notație se poate alege prin convenție
doar o catenă a dublei elici (secvența
celeilalte catene rezultă din regulile de
combinare);
Secvența de baze este forma canonică a
informației, altfel spus, pentru a descrie
în mod complet o secvență ADN nu este
nevoie de nimic altceva;
Duplicarea moleculei de ADN este
posibilă prin "desfacerea" secvenței "de-
a lungul" ei (se dezintegrează "treptele")
prin acțiunea unor proteine; cele două
catene rezultante sunt copiate de un
complex proteic numit ADN-polimerază.
Cum fiecare bază de pe catena inițială
nu se poate combina decât cu perechea
ei predeterminată, rezultatul final
constă din două secvențe ADN identice,
în afară de cazul în care apar unele erori
ce determină mutațiile genetice;
• Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un "codon". Acesta codifică
un aminoacid. Mai mulți codoni la un loc codifică o proteină.
• Mutațiile nu sunt altceva decât imperfecțiuni în procesul de sinteză al ADN-ului:
o bază este în mod accidental ignorată ("sărită"), introdusă sau copiată
imperfect, sau lanțul este tăiat prea devreme sau i se adaugă baze la capete;
aceste "operații" de bază generează toate mutațiile posibile.
• Mutațiile genetice sunt practic o alterare a unei părți din informația din molecula
ADN. Este suficient ca, de exemplu, să se șteargă doar o pereche de baze azotate
dintr-o genă, pentru ca toată funcția genei să fie abolită. Dacă este ștearsă o
pereche de baze azotate, codonul din care făcea parte aceasta va codifica alt
aminoacid, care va codifica altă proteină, fapt ce, în cele din urmă (așa se
întâmplă probabil cel mai adesea, însă nu în mod obligatoriu), poate să-i altereze
acesteia din urmă funcția biologică. Mutațiile pot avea trei feluri de efecte:
negative, pozitive sau neutre (nu influențează funcțiile nici în bine, nici în rău).
• Aceste mutații sunt provocate fie de așa
numiții factori mutageni (radiațiile cosmice,
substanțe chimice ș.a.), fie de fidelitatea
imperfectă a enzimei ce asigura sinteza ADN-
ului.
• Mutațiile genetice pot fi și induse intenționat
de către specialiști
• ADN-ul se găsește practic în orice celulă:
– de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile sau protozoarele,
– până la organismele pluricelulare (fungi, vegetale sau animale),
– precum și în structura internă a unor virusuri.
• Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci
și pentru orice individ al oricărei specii animale sau vegetale.
• La om ADN-ul conține circa 3,27 miliarde de perechi de baze (3,27
miliarde de "trepte" în helixul dublu).
• Cantitatea de ADN conținută în celule (numită uneori și patrimoniu
genetic) nu este corelată cu complexitatea organismului. Astfel, de
exemplu, există specii mai puțin "complexe" decât omul, dar cu un
patrimoniu genetic mai bogat cantitativ decât cel al omului.
• Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950.
Americanul James D. Watson și britanicul Francis Crick sunt
considerați drept primii care au descifrat structura de dublă spirală a
ADN-ului (în engleză: deoxyribonucleic acid, DNA). Conform propriilor
afirmații, saltul calitativ al descifrării "secretului vieții" s-ar fi produs
în ziua de 23 februarie 1953.
• Aflați în competiție contra cronometru cu alte echipe, mult mai
celebre și mult mai bine dotate, așa cum a fost cea a chimistului
american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în
1954, aparentul "cuplu ciudat" a învins tocmai datorită orizontului lor
intelectual foarte larg în care operau, a solidei și universalei lor
pregătiri interdisciplinare precum și a minților lor flexibile și deschise
oricărei ipoteze confirmabile de către realitate.
• Este demn de remarcat faptul că impecabilele imagini luate unor
molecule "iluminate" prin difracția razelor X de către
Rosalind Franklin[1], specialistă în fotografii de difracție create cu
raze X, a făcut pe Watson și Crick să întrevadă structura de dublă
elice a ADN-ului. Colegul acesteia, Maurice Wilkins, a contribuit
de asemenea decisiv la luarea unor fotografii edificatoare.
• Din păcate Franklin a murit de cancer în 1958, în vârstă de numai
37 de ani, probabil din cauza prea intensei iradieri. Cum premiul
Nobel nu se conferă post-mortem, în 1962 doar Watson, Crick și
Wilkins au fost răsplătiți cu aceasta prestigioasă cunună de lauri
științifică, mult dorită de către toți savanții din lume.
• Avem o sută de trilioane de celule în organism
şi aproape fiecare dintre acestea produce sute
de fragmente de ARN din propriul ADN. Asta
înseamnă că dacă am putea descâlci şi
desfăşura tot ADN-ul din toate celulele
corpului unui om şi l-am dispune cap la cap, ar
rezulta miliarde de mile de ADN. Atât de lung,
încât ar fi suficient pentru a-l întinde de la
Soare până la Jupiter de foarte multe ori.
• DE LA ADN LA ARN
• Pentru moment vom examina secvenţa de paşi în urma cărora
o genă devine proteină (sinteza proteică). Pentru început,
spirala dublă de ADN trebuie să se desfire şi să se separe
temporar în cele două catene de-a lungul (deci în zona
corespunzătoare) respectivei gene. În continuare este produsă
o copie a uneia dintre catene prin alipirea de molecule libere la
şablonul expus în urma separării. Numai că în acest proces de
copiere, timina (T) este înlocuită în cadrul copiei astfel
construite de o rudă foarte apropiată, uracilul (U).
• Proceduri si instrumente

Cateva instrumente si proceduri au fost inventate pentru a studia si a manipula

ADN-ul. Enzime specializate numite enzime restrictionate gasite in bacterii se
comporta ca si niste foarfeci moleculare pentru a "taia" coloana vertrebrala a
moleculelor de ADN. Utilizarea acestor enzime si-a gasit intrebuintarea in
ingeneria genetica in modul in care aceste enzime au fost folosite pentru a "taia"
fragmente din molecule de ADN. Tehnologia consta in indepartarea unei gene
specifice unui organism si implantarea acesteia intr-un alt organism.

Alta procedura pentru a lucra cu ADN-ul este procedura de reactie in lant de

polimerizare. Aceasta procedura utilizeaza enzima de ADN pentru a face copii ale
ADN-ului intr-un proces care se aseamana cu replicarea naturala a ADN-ului.
• Amprenta ADN face posibila compararea unei mostre
de ADN intr-o maniera similara celei folosite pentru
compararea amprentelor degetelor. In aceasta
procedura se folosesc enzime care "sparg" molecula
de ADN in mai multe fragmente. Solutiile care contin
aceste fragmente sunt plasate pe suprafete cu gel
prin care trece un curent electric. Curentul electric
cauzeaza fragmentele de ADN sa se miste prin gel.
• Datorita faptului ca fragmentele mai mici se
misca mai rapid decat cele mari procesul
separa fragmentele in functie de marimea lor.
Fragmentele sunt ulterior marcate cu probe si
expuse unei raze X unde se formeaza amprenta
ADN un model caracteristic alcatuit din linii
negre care identifica unic fiecare tip de ADN.
• Replicarea

In cele mai multe organisme celulare replicarea ADN-ului

moleculei ia loc in nucleul celulei si se intampla chiar inainte
de diviziunea celulei. Replicarea incepe cu separarea celor
doua lanturi de polinucleotide fiecare apoi comportandu-se ca
un sablon pentru asamblarea noului lant complementar. Cum
vechiul lant se separa fiecare nucleotida din cele doua brate
ale lantului atrage nucleotida complementara ei. Nucleotidele
se leaga una de alta de catre legaturi de hidrogen pentru a
forma bazele unei noi molecule de ADN.
• O gena este o secventa de nucleotide de ADN
care specifica ordinea amino-acizilor intr-o
proteina prin intermediul unei molecule de ARN.
Sustragand o nucleotida de ADN si inlocuind-o cu
alta continand ADN alta baza cauzeaza ca toate
celulele sau virusii sa aiba versiunea alterata in
secventa de nucleotide de baza. O astfel de
schimbare in ADN se numeste o mutatie.
• Toate genele umane sunt codificate de aproximativ 10-20% din genomul
uman.
• Astfel, cea mai mare parte (80-90%) a genomului uman conţine regiuni
“non-codificante”,
• care nu conţin informaţie genetică cu semnificaţie directă pentru sinteza
proteinelor. Variabilitatea genetică este relativ limitată în ADN codificant,
cu excepţia regiunilor HLA. Aceasta se datorează faptului că genele care se
exprimă sunt supuse presiunii selecţiei pe parcursul evoluţiei, în sensul că
trebuie să-şi menţină funcţiile specifice. Spre deosebire de acestea, părţile
“non-codificante” ale genomului nu pot fi controlate de presiunea selecţiei,
astfel că mutaţiile din aceste regiuni sunt reţinute şi transmise la
descendenţi, provocând o semnificativă creştere a variabilităţii genetice. De
aceea, aceste regiuni sunt foarte utile pentru investigaţiile din genetica
medico-legală, având o valoare informativă mare
• În SUA, există două reguli majore care decid dacă o descoperire ştiinţifică poate fi admisă
ca probă juridică: testul să fie "general acceptat", şi metodologia să fie standardizată.
Pentru prima condiţie, teoria şi metodologia utilizată trebuie să fie general acceptată în
comunitatea ştiinţifică. Cât de dificil se poate aplica această condiţie este
• ilustrat de celebrul caz "Kelly contra stat", când pentru prima dată a fost admisă ca probă
• analiza ADN. A fost nevoie ca la întrebarea "Nu este tehnologia folosirii testului ADN
• prea nouă pentru a putea fi acceptată de comunitatea ştiinţifică?", să răspundă cinci
experţi. A doua condiţie, standardizarea determinării, implică o mult mai largă reţea de
specialişti care să decidă dacă metodologia propusă are suficientă validitate ştiinţifică.
• Consiliul Europei, Comitetul de Miniştri, cu prilejul reuniunii 470, în februarie 1992, a
• publicat Recomandarea nr. 92 cu privire la utilizarea analizelor ADN în reţeaua sistemului
• judiciar. Astăzi, după ce sistemul CODIS a fost elaborat şi standardizat în SUA, a fost
• extins şi în alte juristdicţii. Cei 13 loci CODIS au fost introduşi şi în “Forensic Science
• Service” din Marea Britanie, pentru baza de date naţională şi pentru INTERPOL, precum şi
• în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană.