LISTA DE SUBIECTE EXAMEN IBU

Semestrul I, anul II

1. Situaţia bisericească din Răsărit, după schisma de la 1054

2. Reforma gregoriană.
3. Cearta pentru investitură – definirea conceptului şi evaluarea evenimentului
4. Cearta pentru investitură – desfăşurarea evenimentelor şi rezolvarea controversei
5. Captivitatea babilonică a papilor
6. Schisma papală: naşterea ei şi cele trei căi de soluţionare propuse
7. Sinodul conciliarist de la Pisa
8. Sinodul conciliarist Konstanz
9. Sinodul conciliarist Basel
10. Cruciadele – definirea conceptului, ideologia şi evaluarea lor istorică
11. Cruciada I
12. Cruciada a IV-a
13. Încercări de unire în secolele XI-XIV: primele încercări
14. Încercări de unire în timpul Imperiului de la Niceea
15. Sinodul unionist de la Lyon
16. Sinodul unionist de la Ferrara Florenţa
17. Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean: parohiile şi episcopiile
18. Cistercienii
19. Ordinele cavalereşti
20. Franciscanii
21. Dominicanii
22. Cultura în Apus în secolele XI-XIV. Anselm de Canterbury
23. Toma din Aquino
24. Erezii în Apus.
25. Situaţia politică şi religioasă în Imperiul bizantin înainte de căderea sub turci ( pe
baza lucrării lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1991, cap. 1: Imperiul care murea, p. 12-34)
26. Căderea Constantinopolului (sau a oricărui alt tratat sau manual de Istorie
bisericească universală)
27. Situaţia creştinilor din Constantinopol imediat după cucerire ( pe baza lucrării lui
Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, cap.
11: Soarta celor învinşi, p. 155-169).

1
 Situaţia bisericească din Răsărit şi Apus după schisma de la
1054

I. În Răsărit
Anul 1054 nu a însemnat în nici un caz, la acea vreme, o cotitură în viaţa
Bisericii din Imperiul Bizantin. Marea majoritate a bizantinilor nu a cunoscut
schisma care avusese loc între Răsărit şi Apus. Abia pe la mijlocul secolului al
XI-lea masele largi ale clerului şi credincioşilor au început să conştientizeze
separarea dintre Răsărit şi Apus. Această conştietizare a fost consolidată
definitiv de efectele dezastruoase ale cruciadei a patra (1204) asupra relaţiilor
dintre Răsărit şi Apus (vezi cursul despre cruciada a patra).
Din punct de vedere politic, Imperiul bizantin a cunoscut la începutul
secolului al XI-lea, trecerea de la o dinastie la alta. Dinastia macedonenilor, care
a condus Imperiul bizantin între anii 867 - 1081 a fost înlocuită de dinastia
comnenilor a cărui prim împărat a fost Alexios I Comnenul (1081-1118).
Luptele pentru tron (dinastia macedonenilor s-a menţinut la putere în ultima ei
perioadă datorită încheierii unor căsătorii ale femeilor din această dinastie) au
fost marcate de ameninţări militare concrete venite mai ales din partea turcilor
selgiucizi. Aceştia au cucerit treptat, în decursul secolului al XI-lea, Armenia,
Capadocia, Siria şi Mesopotamia.
Suveranitatea bizantină continua linia tradiţională care avea drept model
pe Constantin cel Mare. Imperiul bizantin se considera a fi de fapt Imperiul
roman cel universal, veşnic şi indivizibil, dar şi indisolubil legat de Ortodoxie.
Teologia bizantină s-a dezvoltat în această perioadă prin autodelimitare
faţă de principalele schisme de care era conştientă şi pe care le condamna. Este
vorba, pe de pe de o parte, de delimitarea faţă de armenii, sirienii şi egiptenii
(copţii) din Răsărit care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă după
451,nerecunoscând sinodul de la Calcedon (451), iar pe de altă parte de
delimitarea faţă de faţă de latinitatea din Apus, după schisma de la 1054. Tot în
această perioadă, teologia bizantină a început să-şi definească treptat un fel de
identitate naţională.
Biserica Ortodoxă din Imperiul bizantin era, precum în secolele
anterioare, condusă de către patriarhul ecumenic, sprijinit de sinodul Marii
Biserici. Cunoaştem bine viaţa şi activităţile patriarhilor ecumenici din această
perioadă, pentru că acestea sunt bine prezentate de izvoarele care ne stau la
dispoziţie. În virtutea tradiţiei bizantine, împăratul avea o strânsă legătură cu
Patriarhul, nefiind străin de alegerea acestuia. Patriarhul era ales din rândul

2
clerului înalt, dar uneori se întâmpla ca şi un simplu laic să fie ales în această
înaltă funcţie. Principalele atribuţii ale împăratului erau:
- hotăra în chestiuni legate de credinţă putând pretinde mărturisiri
de credinţă din partea celor suspectaţi de erezie;
- deţinea controlul arhivei şi a bibliotecii patriarhale;
- conducea şedinţele sinodului Marii Biserici.

Din această perioadă provine un decret imperial (1094) care a restructurat

administraţia patriarhală. Avem informaţii cu privire la principalele funcţii din
administraţia patriarhală şi atribuţiile acestora.
Arhivarul (chartophylaxul) a devenit cel mai important funcţionar
patriarhal, fiind în acelaşi timp şi purtătorul de cuvânt al Patriarhului; era
responsabil cu emiterea actelor; el era păstrătorul ştampilei patriarhale şi juca
rolul de mediator oficial între Patriarh şi restul clerului.
Urmau apoi învăţătorii (didaskaloi) care erau împuterniciţi să înveţe
credinţa creştină. Mai târziu s-a făcut diferenţa între „învăţătorii psalmilor” şi
„învăţătorii Evangheliei”. Această tagmă se pare că a existat doar la
Constantinopol unde era nevoie de o mai intensă şi sistematică propovăduire a
învăţăturii şi moralei creştine către popor.
Marele iconom, care tradiţional era un preot, era administratorul bunurilor
lumeşti ale Patriarhiei. Mai târziu marele iconom al Patriarhiei ecumenice putea
fi numit de către împărat şi putea fi şi un laic. Mitropoliţii aveau de asemenea
iconomi sau un mare iconom.
Sachelarul (sakellarios) era administratorul financiar, o funcţiune pe care
o întâlnim pentru prima dată în secolul XI.
Protekdikos-ul, un fel de „prim acuzator” conducea un aşa-numit tribunal
eclesial care judeca litigii interne.
Exita de asemenea un sinod permanent specific doar Patriarhului de
Constantinopol fiind o formă concretă de exercitare a puterii patriarhului peste
episcopii din provincii, peste Bisericile din afara Împeriului şi chiar în relaţia cu
împăratul. De regulă era format din arhontele marii Biserici, mitropolitţii
provinciilor şi reprezentanţi ai puterii publice, iar în caz de judecare a unei
erezii, de către împăratul însuşi. Acest gen de sinod a devenit permanent doar pe
parcursul secolelor X-XI. Sinodul permanent avea atribuţii legate atât de
disciplină cât şi de dogmatică sau de alte chestiuni curente ale vieţii bisericeşti.
Sinodul alegea episcopii după următorul procedeu: propunea trei
candidaţi, hotărârea finală aparţinând patriarhului. În cazul alegerii patriarhului,
hotărârea alegerii dintre cei trei candidaţi aparţinea împăratului. În caz de
vacanţă patriarhală, sinodul permanent era convocat de împărat. Această formă
de organizare este întâlnită şi la mitropoliţii anumitor provincii.

Rolul împăratului în viaţa Bisericii era hotărâtor. Am arătat deja că

modelul oricărui basileu bizantin era Sfântul Împărat Constantin cel Mare ,
supranumit„al treisprezecelea Apostol”. În epoca sinoadelor ecumenice, rolul
3
împăratului în păstrarea dreptei credinţe a crescut, în special în perioada crizei
iconoclaste. În secolul al X-lea, el era numit „învăţătorul tuturor ştiinţelor”. În
timpul dinastiei comnenilor, această atribuţie a primit contururi clare. Misiunea
sa era aceea de a încerca să convingă pe eretici să renunţe la învăţătura lor
greşită înainte de a fi discutaţi în sinod. Unii împăraţi au posedat cunoştinţe
teologice solide. Împăratul Justinian (527-565) a scris lucrări de teologie. Cu
privire la perioada pe care o abordăm aici, Ana Comnena în lucrarea sa
Alexiada, care descrie viaţa şi activitatea lui Alexios I Comnenul (1081-1118)
arată cum acesta şi soţia sa se străduiau zi şi noapte să studieze cuvântul lui
Dumnezeu.

Monahismul. Din secolul al IX-lea a devenit dominantă viaţa monahală în

formă comunitară. Forma cenobitică (solitară) nu dispăruse, fiind prezentă în
sudul Italiei şi în Capadocia. De asemenea existau monahi itineranţi (vagabonţi)
chiar dacă Biserica condamnase acest gen de monahism. Mănăstirea era
determinantă pentru viaţa spirituală atât a monahilor cât şi a clericilor. Intrarea
în mănăstire se făcea la diferite vârste. S-a încetăţenit în această perioadă
obiceiul călugăririi pe patul de moarte. Astfel, anumiţi nobili care au urmat acest
obicei, şi-au transformat caselele lor de locuit într-un fel de mănăstiri.
Monahsmul era influent, monahii formând şi din punct de vedere social un grup
distinct. Unele mănăstiri erau bogate, posedând multe proprietăţi primite
donaţie.
În această perioadă s-a încetăţenit obiceiul punerii la dispoziţie de către
stat a unui administrator laic al averilor mănăstireşti, care purta numele de
charistikarios. În ciuda unor avantaje imediate pentru viaţa monahală, această
instituţie a devenit în multe cazuri coruptă şi a fost aspru criticată de către
Patriarhul Ioan al Antiohiei spre sfârşitul secolului X, care dorea o reformare a
monahismului bizantin. În anul 1081 şi mai apoi în 1087, împăratul Alexios I
Comnenul a confiscat o parte din averile mănăstirilor, dar şi ale unor biserici
pentru a putea purta războaiele în care se angajase. Împotriva acestor măsuri s-
au ridicat doi ierarhi: patriarhul Ioan al Antiohiei (deja amintit) şi mitropolitul
Leon al Calcedonului. Primul a trebuit să demisioneze, trăind restul vieţii într-o
mănăstire constantinopolitană aflată în posesia Patriarhatului de Antiohia, iar cel
de-al doilea a fost pedepsit cu exilul.
Mănăstirea Studion din Constantinopol şi Muntele Athos erau modele
monahale influente. Pentru această perioadă, merită amintită reorganizarea
monahismului în Sicilia după cucerirea acesteia de către normanzi şi întemeierea
mănăstirii Sfântului Ioan pe insula Patmos, de către monahul Hristodulos (în
anul 1088).
În această perioadă apar numeroase lucrări haghiografice care prezintă viaţa
unor monahi spre a fi modele demne de urmat. Modelul monahal este cel care
absolută întâietate în această perioadă, inclusiv pentru credincioşii laici. Merită
amintită aici Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog scrisă după anul 1054 de
ucenicul său Niketas Stethatos, lucrare ce reprezintă în egală măsură
4
personalitatea Sfântului Simeon, dar şi curentele spirituale din interiorul
monahismului grecesc din secolul al XI-lea.
Norme canonice. Pe la mijlocul secolului al XI-lea avem deja o serie
întreagă de norme canonice care reglementau viaţa religioasă a laicilor.
Astfel, o hotărâre patriarhală luată în jurul anului 1094 fixa Botezul pentru
cea de-a patruzecea zi a naşterii, după ce deja de multă vreme se încetăţenise
Botezul pruncilor. Se reglementa de asemenea modul alegerii naşilor de
botez, călugării fiind excluşi.
Tot în această perioadă s-au stabilit cu mai multă exactitate reglementările
cu privire la gradele de rudenie care puteau constitui un impediment la
căsătorie şi s-a permis căsătoria a doua şi a treia în cazul celor rămaşi văduvi.
De asemenea s-a reglementat divorţul.
Există şi câteva reglementări cu canonice cu privire la cler: bărbaţii laici
căsătoriţi puteau să intre în cler doar dacă atât ei cât şi soţiile lor se aflau la
primă căsătorie. O a doua căsătorie nu era permisă celor hirotoniţi nici în caz
de văduvie.

II. În Apus

Secolul al XI-lea este văzut de către cei mai mulţi istorici apuseni drept o
perioadă de profunde transformări pe toate planurile. Sistemul feudal în
forma lui. Din perspectiva istoriei bisericeşti, cele mai importante
evenimente au fost:

1. Reforma gregoriană. Cearta pentru investitură

Defininea noţiunii de „ceartă pentru investitură”. Noţiunea de „ceartă

pentru investitură” apare în secolul al XIX-lea şi defineşte un conflict din
sec. al XII- lea din Apus dintre puterea bisericească şi cea politică, cu privire
la dreptul de a investi clerul superior, în special episcopi şi abaţi ai marilor
mănăstiri.
În secolele anterioare, în Europa occidentală, dar mai ales pe teritoriul
Imperiului german, episcopii erau investiţi de către puterea politică, întrucât
adesea ei îndeplineau şi rolul de senior local. Episcopul sau abatele primea,
în virtutea investirii lui de către puterea politică, o feudă, precum şi alte
privilegii lumeşti. Situaţia era departe de a fi ideală pentru Biserică, existând
numeroşi clerici interesaţi mai mult de puterea politică decât de interesele
spirituale ale Bisericii, şi cu o moralitate îndoielnică.
În sânul Bisericii apusene a apărut o mişcare de reformare iniţiată din
cadrul mănăstirii Cluny din Burgundia, pe teritoriul Franţei de astăzi.
Programatic, această reformă a fost formulată de către sinodul de la Lateran

5
din anul 1059. Ţinut în timpul papei Nicolae al II-lea, sinodul a luat o serie
de hotărâri menite să îmbunătăţească starea Bisericii.
Aceste măsuri au fost:
- clericii nu aveau voie să accepte investitura din partea unui laic;
- era interzisă cu străjnicie simonia, s-au obţinerea oricărui beneficiu în
urma săvârşirii unei hirotonii;
- nerespectarea celibatului trebuia amendată de către credincioşi prin
neparticiparea la Liturghia săvârşită de către cel care a încălcat celibatul;
- sinodul a stabilit reguli clare cu privire la alegerea Papei. Dacă până
atunci s-a ţinut seama în alegerea papilor de voinţa poporului din Roma
sau de voinţa împăratului, de acum numai cardinalii aveau drept activ în
alegerea episcopului Romei. Clerul şi poporul roman puteau doar să îşi
exprime consensul pentru alegerea care a avut loc, iar împăratului german
doar i se comunica alegerea făcută, din respect pentru el.

Cel care a încercat punerea în practică a acestor principii a fost papa

Grigorie al VII-lea (1073-1085) fapt pentru care această reformă mai este
cunoscută în istorie şi sub numele de „reforma gregoriană.” Personalitate
extrem de controversată, Grigorie al VII-lea (care anterior s-a numit
Hildebrand), de origine modestă, educat în spiritul mănăstirii de la Cluny, a
luptat cu toate forţele pentru întărirea autorităţii papale. În bogata sa
corespondenţă purtată cu arhiepiscopii şi episcopii apuseni, dar şi cu regii şi
principii Europei Occidentale, el a pus accent pe drepturile Bisericii şi pe
îmbunătăţirea situaţiei acesteia prin combaterea simoniei şi a altor vicii din
interiorul Bisericii.
Programul papal de reformare a Bisericii urmat cu stricteţe de Grigorie al
VII-lea, s-a lovit de opoziţia lui Henric al IV-lea (1056-1105). În momentul
izbucnirii conflictului dintre cei doi, Henric era de 23 de ani, şi este descris
de istoricii Bisericii ca fiind de moralitate îndoielnică, cu educaţie greşită,
caracter dificil şi extrem de schimbător, în funcţie de circumstanţe. Pe
teritorul Imperiului german, episcopii erau de asemenea funcţionari şi
principi civili. Programul papal de a numi pe toţi clericii în mod direct sau
indirect, s-a lovit aici de interesul împăratului german de a-şi numi el însuşi
cei mai importanţi vasali. Problema consta aşadar în faptul că reprezentanţii
puterii politice care în mod firesc trebuiau numiţi de către împărat, erau
aceiaşi cu reprezentanţii puterii ecclesiale, pe care în mod firesc, papa dorea
să îi numească.
Conflictul a fost declanşat în anul 1075 când Henric al IV-lea l-a numit pe
episcopul de Milano, fără să îl consulte pe Papă. Arhiepiscopul de Milano nu
era un principe imperial, fapt pentru care papa a considerat gestul ca un
amestec în treburile Bisericii. Grigorie al VII-lea i-a trimis lui Henric al IV-
lea o scrisoare foarte dură în care îl ameninţa cu excomunicarea. Drept
răspuns, în ianuarie 1076, împăratul a adunat la Worms 26 de episcopi care
l-au depus pe papă. Hotărârea sinodului i-a fost comunicată papei printr-o
6
scrisoare plină de dispreţ, în care destinatarul este numit „pseudo-călugărul
Hildebrand”. Drept răspuns la scrisoare, în februarie 1076, Grigorie al VII-
lea l-a excomunicat pe Henric al IV-lea şi a dezlegat pe supuşii acestuia de
jurământul fidelităţii pe care-l depuseră faţă de împărat, conform tradiţiei
feudale.
Spre surprinderea multora, principii germani au trecut de partea Papei.
Într-o dietă întrunită în 1076, ei au hotărât că împăratul trebuie să se abţină
de la exercitarea publică a funcţiunii sale, iar într-un an trebuia să se împace
cu papa, astfel încât să scape de excomunicare. Papa era invitat să vină în
Germania.
Grigorie al VII-lea s-a îndreptat spre nordul Italiei, unde era aşteptat de
principii germani spre a fi condus spre Munţii Alpi, spre Germania. În
aceeaşi direcţie s-a îndreptat şi Henric al IV-lea cu o armată echipată ca
pentru război. Aflat în situaţia dificilă de a fi părăsit de principii germani,
Henric al IV-lea, a trimis Papei scrisori pline de umilinţă, cerându-i să îi
ridice excomunicarea. Aflat în castelul fortificat de la Canossa, la sud de
Parma, Grigorie al VII-lea a fost implorat de către împăratul Henric al IV-lea,
în haine de pocăinţă, să fie iertat. În cele din urmă papa s-a lăsat înduplecat,
Henric al IV-lea promiţând solemn că va îndeplini tot ceea ce-i va cere papa.
Ca semn al împăcării, Grigorie al VII-lea a trimis principilor germani o
scrisoare. Aceştia însă nu au ţinut cont de iertarea obţinută de Henric, şi în
martie 1077 au ales un nou împărat, pe Rudolf de Şvabia. Henric al IV-lea
şi Rudolf de Şvabia au început lupta pentru supremaţie. Papa l-a susţinut pe
Rudolf pentru că Henric încălcase jurămintele făcute la Canossa, fapt pentru
care s-a ales cu o nouă excomunicare din partea papei. În cadrul conflictului
dintre Rudolf şi Henric, Rudolf a fost omorât. Henric al IV-lea a ţinut un
sinod în care l-a depus pe Grigorie al VII-lea şi a numit un antipapă, în
persoana lui Clement al III-lea, după care în 1083 a pătruns în Italia, a asediat
Roma, pe care a cucerit-o în 1084. Antipapa Clement al III-lea l-a încoronat
ca împărat. În tot acest timp, Grigorie al VII-lea a fost exilat în castelul Sant
Angelo.
Robert Guiscard, conducătorul normanzilor din sudul Italiei şi aliat al
papei, a venit şi a eliberat oraşul Roma şi pe papă. Comportamentul brutal al
normanzilor a stârnit revolta populaţiei Romei împotriva papei Grigorie al
VII-lea, astfel încât Grigorie al VII-lea nu a putut să rămână la Roma, ci a
fost nevoit să plece spre sudul Italiei împreună cu normanzii, murind în 1085
la Salermo. Potrivit biografului său, ultimele cuvinte ale lui au fost: „Am
iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de aceea mor în exil.” Cuvintele sunt
o parafrazare a Psalmului 44, care spune „Am iubit dreptatea şi am urât
fărădelegea, de aceea Dumnezeu m-a uns cu undelemnul bucuriei.”
Cearta pentru investitură, şi-a găsit în cele din urmă rezolvarea. În 1098,
papa Urban a ajuns la un acord cu Franţa: regele a renunţat la oferirea
inelului şi cârjei episcopale, semn al numirii episcopilor, în vreme ce papa
recunoştea dreptul de confirmare al alegerii, după ce episcopul era ales
7
 conform procedurii canonice. Regele francez şi-a păstrat însă dreptul de a
încredinţa feude episcopului.
În ceea ce priveşte relaţia cu împăratul german, conflictele au continuat.
Când papa Pascal al II-ea a propus episcopilor germani să renunţe la feudele
imperiului condus la aceea vreme de Henric al V-lea, aceştia au protestat
zgomotos. În cadrul unui sinod ţinut la San Pietro, Pascal al II-lea, papă
provenit din rândul călugărilor, a fost făcut prizonier de către împărat şi forţat
să acorde privilegiul de a conferi investituri în mod necondiţionat. Pentru că
după plecarea împăratului din Roma, papa Pascal al II-lea a revocat
concesiile făcute, împăratul a revenit, asediind oraşul. Pascal al II-ea a murit
în timpul asediului. Urmaşul său, Gelasiu al II-lea l-a excomunicat pe
Henric al V-lea şi a fugit la Cluny unde a murit la un an după alegere.
Urmaşul acestuia, Calist al II-lea, fost arhiepiscop de Vienne, a ajuns la un
pact cu împăratul cunoscut în istorie de Concordatul de la Worms. Acesta
prevedea:
- împăratul va repara, în limita posibilităţilor, daunele materiale aduse
Sfântului Scaun;
- împăratul renunţa la investituri, permiţând ca alegerile episcopilor şi
abaţiilor să fie făcute în mod canonic;
- papa permitea coroanei regale să participe la alegeri. În cazul unor alegeri
nesigure putea să ia decizia finală împreună cu episcopii regiunii
respective;
- împăratul avea dreptul de a da celor aleşi în mod canonic feude şi de a
impune taxe legate de acestea;

Evaluarea evenimentului. Cearta pentru investitură, mai ales scena în care

împăratul German Henric al IV-lea a cerut iertare în mod umilitor papei
Grigorie al VII-lea la Canossa a devenit celebră în istorie, bucurându-se de o
popularitate ulterioară excesivă. În vremea lui Luther, episodul a fost
prezentat ca o dovadă a ostilităţii papei faţă de germani. În secolul al XIX-
lea, în timpul lui Otto von Bismark, istoricii şi publiciştii germani au
considerat episodul de la Canossa drept o ruşine naţională. Cearta pentru
investitură poate fi considerată ca un moment al înfruntărilor dintre Biserică
şi puterea lumească. În termeni moderni putem vorbi de conflict între
Biserică şi Stat, rezolvat în spiritul Evului Mediu, când o separare între
Biserică şi stat era de neconceput. Cearta pentru investitură marchează
sfârşitul Evului Mediu barbar.

2. Capitivitatea babilonică a papilor

Rezultatul la care s-a ajuns în urma certei pentru investitură a conferit

papei un mare prestigiu şi o mare putere în Apus. Unii dintre papii ce au urmat
8
lui Grigorie al VII-lea au continuat să urmărească întărirea autorităţii papale.
Exemplul clasic de putere este papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216), care
afirma: „Am primit de la Roma mitra, semnul puterii religioase, precum şi tiara,
semnul puterii pământeşti”.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, papalitatea a avut parte de o nouă
confruntare cu puterea lumească, de această dată cu regatul francez, care
cunoştea o puternică ascensiune. Deja regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt
(+1270), care se bucura de o mare reputaţie, a restrâns autoritatea Romei, prin
aşa numitul recursus ad principem adică prin dreptul de apel la suveranul
statului, în cazul în care cineva se simţea neîndreptăţit de sentinţa dată de un
tribunal ecclesial.
Protagoniştii captivităţii papale au fost: Papa Bonifaciu VIII (1294-
1303), şi regele Filip al IV-lea cel Frumos. Bonifaciu era un om energic,
savant, canonist, cu aspiraţii spre dominaţie. Regele Filip era fără scrupule şi cu
o înaltă concepţie despre autoritatea statală.
Mobilul controversei a fost determinat de conflictul dintre Anglia şi
Franţa. Consturile acestui război i-au determinat atât pe Filip cât şi pe Eduard al
II-lea al Angliei să pună impozite şi pe cler, care s-au plâns Papei. În anul 1296,
prin bula Clerici laicos, papa i-a excomunicat atât pe cei care cereau dări de la
cler, cât şi pe cei care plăteau dările fără permisiunea lui. Cei doi regi au cerut
arbitrajul papei în conflictul dintre ei. Papa a văzut în această cerere un prilej de
a-şi întări autoritatea. Prin bula Una sanctam din 1302, a afirmat că cel care vrea
să se mântuiască, trebuie să creadă că papa a primit puterea asupra tuturor
făpturilor. Acest document este considerat cea mai mare pretenţie de supremaţie
a papei asupra puterii civile. În faţa acestor pretenţii, Filip al IV-lea a aranjat
arestarea papei la reşedinţa sa de la Avignon. În cele din urmă papa a fost
eliberat datorită sprijinitorilor săi, dar a murit de inimă rea.
Urmaşul acestuia, Benedict al XI-lea a păstorit doar opt luni, după care a
murit. Cardinalii s-au împărţit în două tabere: cei francezi au ales ca papă pe
Clement al V-lea, arhiepiscop de Bordeaux, şi supus al regelui Angliei (zona
Bordeaux de pe teritoriul Franţei de astăzi se afla atunci în stăpânirea regilor
englezi). Clement al V-lea, descris de istorici ca fiind slab la trup şi cu voinţă
slabă, a cedat cu uşurinţă în faţa puterii ambiţiosului rege Filip, cu care avea
relaţii bune. A fost instalat la Lyon şi şi-a manifestat dorinţa de a veni la Roma
dar nu a făcut nici un demers în acest sens, întrucât la Roma domina
instabilitatea.
În anul 1309, după o scurtă şedere la Poitiers, Clement V s-a mutat la
Avignon, unde a căzut sub inflenţa regelui francez. Clement al V-lea, a făcut o
serie de concesii regelui Filip:
-membrii familiei Colona care au ajutat la arestarea papei a fost
reabilitată;
- a fost anulată bula Una sanctam din 1302,
- bula din 1296 a fost reformulată astfel încât să nu lezeze independenţa
Franţei,
9
 - nu a recunoscut oficial faptul că Filip al IV-lea a avut vreo legătură cu
incidentul arestării lui la Avignon,
- cel mai mare compromis este a fost acceptarea desfiinţării ordinului
templierilor (vezi capitolul dedicat acestora).

Toţi papii care au rezidat la Avignon au fost francezi, iar după 70 de ani,
se credea că papalitatea a devenit o instituţie franceză. Pentru că ulterior această
şedere a papilor la Avignon a fost asociată cu exilul în Babilon al poporului
evreu, această realitate istorică a primit numele de „capitivitatea babilonică”
Cel care a adus definitiv scaunul papal înapoi la Roma, a fost papa
Grigorie al XI-lea în anul 1377. De acum sediul papei nu va mai fi în palatul
Lateran, ci în palatul Vatican din Roma.

Evaluarea evenimentului. Istoricii consideră „captivitatea babilonică a

papilor” ca având aspecte pozitive:
- papalitatea era scutită de intrigile de la Roma;
- Avignonul se afla într-o zonă mai liniştită. Când rezida la roma, adesea
papa a fost nevoit să se refugieze în afara Romei;
- de multă vreme Roma nu se mai afla în centrul creştinătăţii apusene.
Pentru 4/5 din populaţia Europei, o vizită la Avignon era cu mult scurtată
decât o vizită la Roma.

Istoricii catolici, mai ales cei simpatizanţi ai primatului papal, subliniază

aspectele negative:
- Avignonul nu se bucura de prestigiul Romei şi nici de istoria cetăţii
eterne;
- adversarii primatului papal folosesc realitatea istorică a captivităţii ca o
dovadă împotriva acesteia: cum anume au putut şapte urmaşi ai lui Petru
să rezideze în altă parte decât la Roma?

3. Schisma papală. Sinoadele conciliariste de la Pisa, Konstanz şi

Basel

10
 După moartea în 1378 a papei Grigorie al XI-lea care a adus scaunul
papal înapoi la Roma, populaţia oraşului a hotărât să determine alegerea unui
papă italian, deşi cei mai mulţi cardinali erau francezi. Sub influenţa poporului
care a intrat în palatul papal, a fost ales papă arhiepiscopul de Bari, italian de
origine, care şi-a ales numele de Urban al VI-lea (1378-1389).
Urban al VI-lea, care a încercat să curme anumite practici formate în
timpul captivităţii babilonice, precum luxul exagerat şi iubirea de bani, nu a fost
tolerat de cardinalii francezi, dar nici de cei italieni. Susţinând că Urban al VI-
lea a fost ales necanonic sub presiunea poporului, colegiul cardinalilor a ales un
nou papă, pe Clement al VII-lea, care însă nu a reuşit să se stabilească la Roma,
ci a plecat din nou la Avignon. Astfel, Biserica Apuseană se vedea în situaţia de
a avea doi papi. Existaseră şi înainte în istorie doi sau trei papi (unul legitim şi
un antipapă sau chiar doi) însă situaţia era acum fără precedent datorită faptului
că ambii papi existenţi au fost aleşi de acelaşi corp de cardinali. Lumea apuseană
s-a împărţit în două: papa Urban al VI-lea era recunoscut în Italia de Nord, cea
mai mare parte a Germaniei şi în Anglia. Clement al VII-lea era cunoscut în
Franţa (care se afla în aşa-numitul război de o sută de ani cu Anglia), Scoţia şi
Sicilia. Anatematismele dintre cele două scaune papale se ţineau lanţ.
În această situaţie demnitatea papalităţii a avut mult de suferit. De aceea
s-a născut repede ideea revenirii la normal. Universitatea din Pris, cea mai
apropiată de Biserică, a venit cu o serie de propuneri de soluţionare a
conflictului: s-au propus trei soluţii:
1. via cessionis – ambii papi trebuiau să abdice pentru a putea fi
ales un altul recunoscut de către toţi;
2. via compromisis – recurgerea la un albitru care să spună care
este adevăratul papă.
3. via concilii – convocarea unui concilui general al Bisericii care
să se pronunţe asupra situaţiei create.

Sinodul de la Pisa (1409)

Aşa cum remarcă un autor catolic, pentru prima dată în istoria Bisericii
apusene, avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali şi, mai
mult, un sinod în opoziţie faţă de papi. Deşi au fost invitaţi ambii papi (Urban al
VI-lea şi Clement al VII-lea), aceştia au refuzat să participe, trimiţându-şi
reprezentanţi. Bucurându-se de o largă reprezentare din partea călugărilor şi
cardinalilor, sinodul deschis la 28 martie 1409. A fost dominat de ideile
conciliariste susţinute de Universitatea din Paris. Sinodul a declarat pe ambii
papi schismatici, eretici notorii, sperjuri şi un scandal pentru Biserica universală,
fapt pentru care au fost depuşi. Sinodul a ales ca papă pe Petru Philargis,
arhiepiscop de Milano, care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea (1409-
1410), şi care a prezidat ultima şedinţă.

11
 Departe de a fi rezolvat problema, Sinodul de la Pisa a complicat-o. Papii
de la Roma şi Avignon au declarat nule lucrăriile sinodului şi nu au recunoscut
pe Alexandru al V-lea ca papă. Biserica avea de această dată trei papi. În cele
din urmă, Biserica l-a recunoscut pe Alexandru ca papă, dar în 1410 acesta a
murit. A fost ultimul papă de origine grecească. În locul lui a fost ales papă Ioan
al XXIII-lea (1410-1415).

Sinodul de la Konstanz (1414-1418)

Întrucât schisma din Apus continua, s-a iniţiat un nou sinod, de această
dată de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, ales împărat al
Germaniei. Sigismund a considerat că Biserica trebuie să fie un factor de
stabilitate în situaţia în care din punct de vedere politic Europa era destabilizată
de războiul de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, de tensiunile din Boemia
cauzate de husiţi şi de presiunea otomană.
Ioan al XXIII-lea şi-a dat acordul pentru convocarea sinodului. El a fost
sigur că majoritatea prelaţilor vor fi de partea lui, însă odată ajuns la Konstanz a
constatat că lucrurile stüteau altfel. În cadrul sinodului s-a decis să nu se voteze
individual ci pe naţiuni după modelul universităţilor apusene. S-au format cinci
naţiuni: germană, franceză, engleză, italiană şi colegiul cardinalilor. Astfel a fost
anulată majoritatea italiană care era de partea lui Ioan al XXIII-lea. Au participat
18000 de oameni, fapt pentu care sinodul a fost considerat cea mai strălucită
adunare din Evul Mediu occidental. Văzând că Sinodul nu-i va da câştig de
cauză, Ioan al XXIII-lea a fugit din Konstanz, îmbrăcat în hainele unui vizitiu.
Ioan al XXIII-lea a fost depus, el acceptând depunerea cu condiţia ca şi ceilalţi
doi papi să se retragă. Grigorie al XII-lea s-a retras, iar Benedict al XIII-lea,
după ce a rămas fără susţinerea spaniolilor a acceptat retragerea. A fost ales ca
papă Martin al V-lea (1417-1431), recunoscut de toată lumea.
Sinodul a discutat şi alte probleme ale Bisericii, luând o serie de hotărâri
în sens conciliarist:
− limitarea taxelor papale;
− convocarea cu regularitate a unui astfel de sinod. S-a hotărât
convocarea peste cinci ani a unui nou sinod la Pavia.
Sinodul de la Konstanz a fost considerat ca fiind cel de-al XVI-lea sinod
general al Bisericii Apusene.

Sinodul de la Basel 1431-1437

Deşi la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani,

Martin al V-lea ales la Konstanz, nu a fost foarte entuziasmat de ideea unui
conciliu întrunit cu regularitate, întrucât trebuia să îi pună în aplicare hotărârile.
12
După planul conciliarist de la Konstanz, cel mai important sinod a fost cel de la
Basel, 1431-1437, socotit al XVII-lea sinod general al Bisericii Apusene. Papa
Eugeniu al IV-lea (1431-1447), care a urmat lui Martin al V-lea, a confirmat pe
cardinalul Giuliano Cesarini ca şi preşedinte al Sinodului.
În prima sesiune care a avut loc în decembrie 1431, s-a stabilit o agendă a
sinodului în trei puncte:
1. înlăturarea ereziei husite.
2. stabilirea păcii între naţiunile creştine (războiul de o sută de ani nu se
terminae încă).
3. reforma Bisericii la toate nivelele – celebra Reformatio ecclesiae in
capite et membris.

S-au luat hotărâri pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii şi în sens

conciliarist:
- înlăturarea concubinajului clerului şi a simoniei;
- limitarea consecinţelor juridice ale excomunicării;
- suprimarea unor taxe;
- reducerea numărului cardinalilor la 24;

4. Cruciadele

În 1070, turcii selgiucizi au cucerit Ierusalimul. Pelerinajele spre

Ierusalim care au continuat şi în vremea stăpânirii arabe asupra locurilor sfinte
au fost întrerupte acum de către turcii care erau intoleranţi faţă de creştini. În
anul 1070, papa Grigorie VII a elaborat un plan de mobilizare a întregii
creştinătăţi, inclusiv a bizantinilor, împotriva acestora. Cearta pentru investitură
însă a împiedicat acest plan. Papa Urban al II-lea, la îndemnul împăratului
bizantin Alexius I Comnenul, prin sinodul de la Clermont din 1095, a trezit
entuziasmul pentru cruciadă.
Prin cruciadă se înţelege în sens larg, războiul sfânt care a fost purtat
pentru redobândirea domeniilor sau drepturilor creştine şi pentru apărarea
Bisericii, a creştinilor sau împotriva acelora care erau consideraţi duşmani
interni sau externi ai creştinătăţii. În sensul larg al cuvântului, cruciade au fost
organizate în Orientul Mijlociu, Spania, Africa de Nord, zona Baltică şi
interiorul vestului Europei. Între duşmani au fost consideraţi slavii, mongolii,
păgânii, ortodocşii creştini, ereticii precum catarii, bogomilii şi husiţii precum şi
adversarii politici ai papalităţii.
În sens strict, denumirea de cruciadă desemnează acţiunile militare
pornite din Apus în secolele XI-XIII în vederea redobândirii din mâinile
păgânilor a locurilor sfinte, aflate în stăpânirea necredincioşilor. Au avut loc
zece astfel de cruciade, cele mai importante fiind însă şapte.

13
 S-a format o ideologie a cruciadei sau a războiului sfânt. Se credea că
acest război este dorit de către Hristos şi iniţiat de către papă, iar participanţii
erau convinşi că îndeplinesc o misiune sfântă asemănătoare pelerinajelor, numai
că de această dată drumul spre Ţara Sfântă avea drept scop eliberarea acesteia,
de unde şi denumirea dată cruciadelor de „pelerinaje înarmate”. Acestor
avantaje spirituale li s-au adăugat privilegii concrete: protecţia propriei
persoane, a familiei şi a avutului în timpul participării la cruciadă, valabile şi în
timpul pelerinajelor anterioare. Papa Urban al II-lea (1088-1099) a predicat
cruciada ca un pelerinaj subliniind că participarea la ea este un act al iubirii
creştine. Predica lui pentru cruciadă s-a bucurat de un ecou pe care foarte
probabil papa nu l-a aşteptat. Numeroşi creştini din Spania, Italia şi Germania s-
au declarat gata să plece în cruciadă. În rândul acestora se aflau şi un mare
număr de săraci cărora nu li se putea interzice participarea la un pelerinaj. Ei au
iniţiat tradiţia unor cruciade populare care a cunoscut forma cea mai concretă
prin cruciada copiilor din 1212.
Unele succese ale cruciaţilor au fost atât de surprinzătoare încât se credea
că au fost cauzate de intervenţii divine, de aceea treptat s-a dezvoltat o
spiritualitate adiacentă cruciadelor. Tot treptat, cei care mureau în cruciade au
început să fie consideraţi martiri. Prezenţa în Ţara Sfântă a numeroşi creştini
apuseni a retrezit interesul pentru relicve. Adesea interpretat greşit în epoca
modernă, fenomenul venea în întâmpinarea unei societăţi care avea nevoie de
lucruri palpabile pentru a crede. Astfel a luat amploare în Apus cultul relicvelor
şi adiacent acestuia, negoţul cu ele.

Apelului lui Urban II au răspuns un număr de 90 000 de cruciaţi dintre

care doar aproximativ 8% erau nobili şi cavaleri. O primă grupă a ajuns în
Orient în primăvara anului 1096, mai devreme decât se aştepta papa. A doua
grupă a ajuns în toamna şi iarna aceluiaşi an. Era formată din cavaleri şi nobili.
Aceştia au reuşit să cucerească Ierusalimul în anul 1099, înnecând oraşul într-o
baie de sânge. S-a format astfel un fel de tradiţie: oraşele cucerite de cruciaţi,
creştinii de orice confesiune puteau să rămână, iar necreştinii erau expulzaţi sau
masacraţi. Golul de populaţie era umplut de colonişti din Apus. Strategia a fost
schimbată începând cu 1110 probabil şi datorită faptului că prea puţini creştini
se hotărau să părăsească Occidentul spre a fi colonizaţi în Răsărit. Cruciaţii au
întemeiat colonii în Palestina şi Siria care au rezistat peste 200 de ani.

Cruciada a IV-a (1202-1204). La începutul sec. XIII, entuziasmul faţă

de cruciade a scăzut, astfel încât o acţiune militară cruciată putea să fie
concretizată doar cu oameni angajaţi (mercenari). Cruciada a IV-a a rămas
cunoscută în istorie pentru trista realitate că nu a cucerit vreun teritoriu ocupat
de musulmai ci Constantinopolul. În legătură cu această cruciadă există două
teorii:
1. teoria premeditativă potrivit căreia cruciaţii încă de la început au
vrut să meargă la Constantinopol şi să-l cucerească. Ţinta
14
 declarată (Egiptul – centru lumii musulmane) a fost doar un
pretext.
2. teoria ocazională, potrivit căreia cursul evenimentelor a dus la
rezultatul cunoscut, neexistând iniţial planul cuceririi
Constantinopolului.

Cruciaţii nu au fost în stare să plătească transportul trupelor, de aceea au

acceptat propunerea ducelui veneţiei Enrico Dandolo, de a cuceri oraşul Zara de
pe coasta Dalmaţiei aflat în stăpânirea regelui Ungariei, în schimbul
transportului gratuit. Asediul cetăţii Zara a fost condamnat de papa Inocenţiu al
III-lea. În timpul asediului, cruciaţilor li s-a adresat Alexios IV, fiul împăratului
bizantin Isaac al II-lea Anghelos, care a fost detronat şi orbit de Alexios III,
fratele lui Isaac II. Alexios IV a cerut cruciaţilor ajutorul pentru redobândirea
tronului tatălui său în virtutea faptului că era cumnat cu Filip de Şwabia, unul
dintre căpeteniile cruciaţilor. Alexios IV a reuşit să îi convingă pe cruciaţi să îl
ajute să recucerească tronul bizantin, promiţând în schimb o recompensă
considerabilă şi unirea Bisericilor. În anul 1203, cruciaţii s-au achitat de
angajament, dar au constatat că Isaac al II-lea nu putea achita suma promisă şi
nici nu avea puterea să determine Biserica Ortodoxă să se unească cu Roma.
Cruciaţii se aflau în afara zidurilor Constantinopolului aşteptând
recompensa promisă. Pentru că aceasta întârzia să apară, ei au cucerit
Constantinopolul, la 13 aprilie 1205, dedându-se la un jaf înfiorător. După
cucerirea oraşului, apusenii au instaurat un Imperiu latin cu capitala la
Constantinopol, primul rege fiind Balduin de Flandra. Papa Inocenţiu al III-lea,
care a condamnat pe cruciaţi pentru că au ocupat o cetate creştină precum Zara,
i-a felicitat pentru cucerirea Constantinopolului, iar pe Balduin de Flandra l-a
numit „adevăratul soldat al lui Hristos”.
Cucerirea Constantinopolului de către latini nu a însemnat şi cucerirea
întregului teritoriu bizantin. Administraţia imperială şi eclesială bizantină s-a
retras la Niceea.
A fost instaurat şi un patriarh latin al Constantinopolului în persoana lui
Thomaso Morosini. În anul 1215, conciliul IV Lateran a recunoscut scaunul
latin al Constantinopolului ca al II-lea după Roma. Imperiul latin a rezistat până
în 1261 când Constantinopolul a fost recucerit de către Mihai VIII Paleologul,
care a readus capitala Imperiului bizantin la Niceea.

Cruciada copiilor. În anul 1212, a avut loc o încercare de cruciadă

iniţiată de copii. După unii istorici, idea unei astfel de cruciade s-a născut din
credinţa că doar copii lipsiţi de păcate vor putea să elibereze Locurile Sfinte.
Potrivit unei alte ipoteze, la originea acestei cruciade ar sta tendinţa comună a
copiilor de a imita pe cei mari. După alţi istorici, o astfel de cruciadă nici nu ar fi
avut loc, fiind doar o informaţie nesigură din întunecatul Ev Mediu.

15
 Această cruciadă a fost iniţiată de doi copii, unul Ştefan din Franţa şi
altul Nicolae din Köln (Germania). Ei au adunat mai mulţi copii, majoritatea sub
12 ani, care au pornit spre Ţara Sfântă. Mulţi au murit de foame şi frig, s-au
înnecat în mare s-au au fost vânduţi ca sclavi musulmanilor.

Cruciada a V-a (1228-1229) a fost iniţiată de Andrei II al Ungariei şi

ducele Leopold VII al Austriei. După o expediţie în jurul Iordanului ei s-au
întors acasă. A doua fază a cruciadei a fost iniţiată de Federic II. În urma unei
înţelegeri cu sultanul Egiptului au obţinut Ierusalimul, Betleemul şi Nazaretul.

Cruciada a VI-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic IX cel Sfânt al

Franţei şi s-a desfăşurat în Egipt finalizându-se dezastruos. Ludovic IX a fost
luat prizonier după care a fost răscumpărat în schimbul unei mari sume de bani.

Cruciada a VII-a. În 1270 Ludovic IX a iniţiat o nouă cruciadă. El a

sfârşit prin a fi omorât în asediul cetăţii Tunis. Fiul său, Filip III, a încheiat
anumite acorduri cu mahomedanii.

Evaluarea cruciadelor. Cruciadele în sensul strict al termenului au

urmărit cucerirea Ţării Sfinte din mâinile musulmanilor. Privite din perspectiva
acestui scop, ele au reprezentat un eşec pentru că deşi au stăpânit temporar Ţara
Sfântă, această stăpânire a fost de scurtă durată şi s-a realizat cu enorme eforturi
materiale şi umane. Eşecul cruciadelor s-a datorat nu numai unor carenţe de
strategie militară, ci şi faptului că nu existau informaţii suficiente despre
populaţia şi regiunile ce urmau a fi cucerite, turcii având o strategie militară
suplă şi greu de cucerit cu ajutorul unei armate compacte. În afara urmărilor
negative amintite mai sus, se mai poate adăuga următoarele:
- discreditarea ideii de Biserică luptătoare;
- înrăutăţirea relaţilor dintre Răsărit şi Apus;
- cruciada a IV-a a iniţiat declinul iremediabil al Imperiului bizantin.

Istoricii vorbesc însă şi de efecte pozitive:

- s-a născut ideea unei familii a popoarelor occidentale;
- s-a lărgit orizontul cunoaşterii fiind aduse anumite invenţii şi tehnică în
Europa;
- Europa a fost eliberată de un surplus de aventurieri;

Încercări de unire dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană în

secolele XI-XIV

16
 Prezenţa turcilor în Asia, pe teritoriile cucerite de la bizantini, precum şi
continua lor expansiune i-a determinat pe aceştia să încerce o apropiere de Roma
sau chiar o unire în schimbul unui ajutor militar împotriva turcilor. Istoria
bisericească a înregistrat o serie întreagă de încercări de unire, unele rămase la
simple iniţiative de unire, altele concretizate în dialoguri pentru unire sau
sinoade unioniste.
Ioan Mihail Ducas (1071-1081) a oferit unirea Bisericilor în schimbul
unui ajutor militar. Papa Grigorie al VII-lea nu a putut concretiza ajutorul
promis bizantinilor datorită problemelor pe care le avea cu împăratul Henric al
IV-lea (vezi cearta oenbtru investitură).
Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a militat şi el pentru o unire
politică creştină în vederea alungării turcilor din Europa. La iniţiativa lui, din
Apus s-a organizat cruciada I. Mai târziu Papa Pascal II, într-o scrisoare către
împăratul bizantin, arăta că condiţia primară pentru unire este recunoaşterea
primatului papal înainte de deschiderea oricăror discuţii. În 1112, Pascal II a
trimis la Constantinopol o delegaţie din care făcea parte arhiepisciopul de
Milano, Petru, care, datorită modului în care s-a comportat cu Bizantinii s-a ales
cu supranumele de Grossolanus.
Între 1101-1135 s-au înregistrat 6 acţiuni de încercare de unire. Cea mai
interesantă s-a consumat în anul 1135 şi a pornit de la Apus spre Răsărit. Este
vorba de călătoria la Constantinopol a lui Anselm de Havelberg care a fost
trimis de împăratul german, Lothar III, cu o misiune mai degrabă politică,
anume să încheie o alinaţă cu Ioan al II-lea Comnenul, împotriva lui Roger al II-
lea al Siciliei. În timpul delegaţiei el a avut timp să cerceteze şi probleme de
natură bisericească. Anselm era convins că dreptatea este de partea Apusului,
însă spre deosebire de Petrus Grossolanus, a abordat discuţiile într-o manieră
conciliantă. El a avut o discuţie privată cu Niceta de Nicomidia, unul din
principalii dascăli ai Academiei de la Constantinopol. Discuţia purtată cu
aprobarea împăratului şi a patriarhului Leon, a avut loc în aer liber, în faţa
bisercii Sfânta Irina.
Anselm şi-a notat impresiile legate de această întâlnire, impresii care ni s-
au păstrat până astăzi. Discuţia a avut aspectul unui adevărat duel la care au
participat şi traducători căci Anselm nu ştia greacă. Din notele lui Anselm aflăm
că Niceta a cerut să i se traducă cuvânt cu cuvânt ceea ce spunea Anselm. În
schimb Anselm a cerut să i se traducă doar sensul, întrucât considera că o
traducere cuvânt cu cuvânt ar fi luat prea mult timp. Conciliant, Niceta a
acceptat propunerea, astfel încât Anselm a comparat dialogul dintre ei cu cel al
celor doi ucenici în drum spre Emaus. Cei doi au discutat despre filioque. Niceta
a subliniat faptul că Filioque nu poate fi acceptat pentru că nu are temei biblic,
patristic sau logic şi pentru că ar distruge monarhia divină şi unitatea
dumnezeirii. Dacă s-ar accepta filioque, s-ar accepta poliarhia în interiorul
Sfintei Treimi, ceea ce ar echivala cu acceptarea politeismului. Au discutat şi
despre folosirea azimei în timpul Liturghiei. Ambii au acceptat că această
chestiune este atât de minoră încât nu împiedică mântuirea sufletului. În ceea ce
17
priveşte primatul papal, Anselm susţinea că autoritatea papei este superioară
oricărui sinod.

După cucerirea Constantinopolului în 1204 de către cruciada a IV-a,

tratativele de unire au fost purtate cu Imperiul Bizantin de la Niceea (1204-
1261). În decembrie 1204, cardinalul Petru Capuano aflat la Constantinopol a
cerut ortodocşilor să se supună papei în calitate de urmaş al Sfântului Petru. La
acea dată patriarhul ortodox nu se afla la Constantinopol, ci era refugiat în
Bulgaria. În anul 1206, s-au purtat discuţii între cardinalul Benedict şi monahii
ortodocşi din Constantinopol. Purtătorul de cuvânt al monahilor a fost Ioan
Metzarides, fost profesor la curtea imperială. Monahilor li s-a cerut să se supună
patriarhului latin al Constantinopolului, Thomaso Morossini. Călugării au spus
că ei şi-au avut patriarhul lor care a murit şi că se vor supune patriarhului care va
fi ales potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe.
Au urmat discuţii despre Sfântul Apostol Petru şi episcopatul lui la Roma.
Mesarides a susţinut că Apostolii nu au avut scaune episcopale, tocmai pentru a
avea mobilitate. Iacob al Ierusalimului, primul episcop al acestui oraş, nu a fost
Apostol, ci doar unul dintre cei 70 de ucenici. La afirmaţia că Roma este capul
tuturor Bisericilor, ortodocşii au răspuns că popularitatea de care s-a bucurat
Roma se datorează faptului că a fost capitala Imperiului şi nu originii apostolice
a scaunului de acolo. Invocându-se de către latini apelul la papă de-a lungul
istoriei, călugării ortodocşi au răspuns că acesta s-a făcut când poporul era de
aceeaşi credinţă cu cei din Răsărit, lucru care astăzi nu mai este valabil.

În anul 1208 a fost ales primul patriarh ortodox de după cucerirea

Constantinopolului de către latini, Mihail al IV-lea (1208-1214). El a rezidat la
Niceea, alături de puterea imperială şi a purtat titlul de Patriarh al
Constantinopolului deşi rezida la Niceea. El a fost cel care l-a înscăunat pe
primul împărat bizantin cu tronul la Niceea, cu numele de Theodor Lascaris.
Principalul pericol pentru Imperiul de la Niceea îl reprezentau turcii. Latinii din
Constantinopol i-au sprijinit pe turci împotriva bizatinilor. Theodor Lascaris s-a
adresat papei rugându-l să mijlocească pe lângă latinii din Constantinopol pentru
ajungerea la o înţelegere, oferind în schimb unirea Bisericilor. Papa a trimis în
Răsărit pe cardinalul de origine spaniolă, Pelagio Gaitan. El a purtat la
Constantinopol o discuţie teologică cu Nicolae Metzaridis care şi-a exprimat
nemulţumirea că unii monahi bizantini au fost alungaţi din mănăstiri de către
apuseni. Cardinalul a promis că va cerceta cazul. A doua parte a discuţiilor a fost
axată pe problema azimilor, fără a se ajunge la vreun rezultat.
A doua rundă de discuţii dintre Pelagiu şi Metzaridis s-a purtat la Niceea,
în faţa împăratului Theodor Lascaris. S-au abordat temele filioque şi primatul
papal cu argumentele deja cunoscute. Metzaridis a fost dispus să facă latinilor
următoarea concesie: conducătorul bisericesc al grecilor să fie numit
„arhiepiscop al grecilor”, nu patriarh de Constantinopol. Patriarhului însă nu i-a
convenit acestă concesie.

18
 Ioan Ducas Vatatses (1222-1254), urmaşul lui Theodor Lascaris, spijinit
de Patriarhul Gherman al II-lea, şi-a exprimat atitudinea favorabilă pentru o
eventuală unire, cu condiţia retragerii latinilor din Constantinopol. Prin
intermediul unor călugări apuseni care au scăpat de la turci, Grigorie s-a adresat
împăratului Grigorie al IX-lea. Acesta a trimis o delegaţie care în 1234 a purtat o
discuţie cu ortodocşii la Niceea. Delegaţia ortodoxă era condusă de Nicefor
Vlemides. S-a discutat despre filioque, diferenţele euharistice (azima şi
momentul prefacerii) şi alte probleme mai mărunte. Discuţiile au fost
tensionate, fapt care a dus la răcirea relaţiilor dintre Răsărit şi Apus.
Spre sfârşitul domniei lui Ioan Ducas Vatatses, papa Isaac al II-lea s-a
arătat dispus să sacrifice Imperiul latin de Răsărit în schimbul unei uniri a
Bisericilor. Acest Imperiu era oricum aproape de prăbuşire, iniţiativa papei
dovedindu-se a fi mai degrabă o strategie de obţinere a unui avantaj eclesial,
oferind în schimb renunţarea la un Imperiu ce îşi avea oricum pecetluită soarta.
Tratativele au fost întrerupte în 1254 când au murit atât împăratul cât şi papa.

Theodor II Laskaris (1254-1258) a urmat politica conciliantă faţă de Apus

a tatălui său, însă a renunţat repede la aceasta când şi-a dat seama că poate
recuceri Constantinopolul. Theodor II a murit în anul 1258, iar un an mai târziu
tronul a fost preluat prin uzurpare de către Mihail al VIII-lea care l-a orbit pe
fiul lui Theodor II Laskaris. În 1261, Mihail al VIII-lea a reuşit să recucerească
Constantinopolul şi la scurtă vreme a început tratative de unire cu Roma. Aceste
tratative s-au dorit a fi mai degrabă o strategie de a zădărnici noi atacuri din
partea cruciaţilor.

Sinodul unionist de la Lyon, 1274

Un moment mai important în încercarea de unire dintre Biserici l-a

reprezentat sinodul de la Lyon, 1274. Convovat de papa Grigorie al X-lea
(1271-1276), la sinod au participat peste 250 de episcopi din Apus precum şi
teologi proeminenţi precum Albertus Magnus şi Bonaventura. Toma din Aquino
a murit în drum spre sinod.
Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a fost invitat să trimită o
delegaţie. Imperiul Bizantin a fost reprezentat de o delegaţie restrânsă de fideli,
fapt pentru care Papadakis (istoric grec modern) în lucrarea Criză în Bizanţ a
numit-o drept „delegaţie personală a împăratului.” Împăratul a fost reprezentat
de Ioannis Bekkos, înaltul demnitar Gheorghe Akropolites, Gherman al II-lea,
fost patriarh ecumenic înlăturat de împărat şi Teofan al Niceei.
Sinodul s-a deschis cu o lună înainte de sosirea grecilor acolo. Papa a
săvârşit Liturghia în catedrala din Lyon cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel. În timpul Liturghiei s-a rostit crezul cu Filioque în latină şi
greacă. Delegaţia bizantină a recunoscut filioque şi învăţătura despre purgatoriu.
19
La 6 iulie s-a citit actul de unire, iar Gheorhe Achropolites a rostit jurământul de
supunere în numele împăratului şi al grecilor, după care a rostit de două ori
crezul cu filioque.
Unirea semnată pe hârtie nu a putut fi impusă grecilor. Patriarhul Iosif a
refuzat s-o accepte, fapt pentru care a fost silit să se retragă la mănăstire. În locul
lui a fost pus patriarh fostul arhivar al catedralei Sfânta Sofia, Ioan XI Bekkos
(1275-1282), care la început s-a opus unirii dar a fost întemniţat şi silit să
accepte filioque. După ce s-a convertit la unire, patriarhul a arătat că unii Părinţi
răsăriteni au afirmat în operele lor că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul.
Papadakis explică însă că această expresie se referă la trimiterea Sfântului Duh
în lume după Întruparea Fiului, nu la originea din veci a Duhului Sfânt de la
Tatăl, prin Fiul.
Opoziţia faţă de unire nu s-a limitat numai la unii oameni ai Bisericii.
Sora Împăratului, Evloghia, a fost o ardentă opozantă a unirii. Ea ar fi afirmat:
„Mai bine să piară domnia fratelui meu decât puritatea credinţei.” Ea a plecat
în Bulgaria unde fiica ei era soţia ţarului şi a stat acolo până la moartea fratelui
său. Unirea de la Lyon a fost proclamată solemn la Constantiopol la 6 ianuarie
1275. Cei care nu doreau să o accepte urmau să fie excomunicaţi. Numărul
antiunioniştilor a crescut chiar dacă Mihail al VIII-lea a umplut închisorile cu ei.
Curioasă este lista de deosebiri dintre ortodocşi şi latini făcută publică de
către antiunionişti. Pentru popor, nu erau prezentate filioque sau primatul papal
ca şi diferenţe, ci alte 40 de deosebiri, precum: Botezul printr-o singură
cufundare, semnul Crucii făcut cu cinci degete; lipsa bărbilor la preoţi; celibatul
lor etc.
Au apărut lucrări polemice imaginare, purtate între un ortodox şi un latin.
Numele protagoniştilor dialogului erau pilduitoare: ortodoxul se numea
Panaghiotis, iar latinul Azimites.
Cu toată cruzimea lui Mihail al VIII-lea, papa Martin al IV-lea, ales în
1281, a realizat că implementarea unirii întâmpină rezistenţă. Martin al V-lea era
fracez de neam şi a început să se orienteze spre regele Carol de Anjou. După ce
l-a excomunicat pe împăratul bizantin, papa Martin IV şi-a dat consimţămntul
pentru o nouă cruciadă împotriva Imperiului Bizantin. Carol de Anjou a format
o coaliţie antibizantină sprijinită de Veneţia şi chiar de sârbi şi de bulgari. În faţa
unui atac iminent, Mihail al VIII-lea a reuşit să pună la cale o răscoală împotriva
latinilor, care se aflau cantonaţi în Sicilia. Răscoala a început de la un eveniment
aparent banal.
La 30 martie 1282, a doua zi de Paşti, pe când oamenii se pregăteau să
meargă la vecernie, câţiva soldaţi, trecând prin mulţime au luat cu ei o femeie.
Soţul acesteia a ripostat şi a fost înjunghiat un soldat. Mulţimea s-a revoltat şi a
linşat restul soldaţilor, luaţi total prin surprindere. Carol de Anjou abia a scăpat
cu viaţă. Întreagul episod este excelent prezentat în lucrarea Vecerniile siciliene
de Steven Runciman.
În decembrie 1282 a murit Mihail al VIII-lea. Andronic al II-lea, fiul lui, a
luat măsuri pentru înlăturarea politicii religioase a tatălui său. El a numit patriarh
20
pe Gheorghe de Cipru, mare teolog. În 1285, a convocat sinodul ţinut în Biserica
Vlaherne pentru a discuta impactul sinodului de la Lyon. Sinodul a emis
celebrul Tomos de la Vlaherne al patriarhului Gheorghe considerat de unii drept
egal cu un document emis de un sinod ecumenic. Gheorghe şi-a dat seama că la
baza învăţăturii despre filioque stă diferenţa de abordare despre Sfânta Treime.
El a explicat expresia de la Tatăl prin Duhul Sfânt prezentă la unii Sfinţi Părinţi
din Răsărit nu susţine filioque. În cadrul vieţii intratrinitare există un mod de
subzistenţă şi un mod de manifestare treimică. Expresia patristică mai sus
amintită se referă la modul de manifestare treimică, nu de subzistenţă.
Andronic al II-lea nu a mai avut nici o legătură oficială cu Roma timp de
40 de ani.

Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)

Acest sinod marchează ultima şi poate cea mai importantă încercare de

unire a Bisericilor de până la căderea Constantinopolului sub turci. În preajma
întrunirii sinodului, Imperiul Bizantin se afla în pragul dezastrului şi avea nevoie
urgentă de ajutor extern pentru a se putea salva. Acest ajutor nu putea să vină
decât din apus. În anul 1422, turcii au asediat Constantinopolul, care a scăpat de
această dată de cucerire. În Apus, papalitatea avea nevoie de un plus de
popularitate după ce imaginea acestei instituţii a fost afectată de disputele
consiliariste.
Deşi puternic marcaţi de pericolul otoman, dorinţa bizantinilor de a reface
unitatea bisericească nu a fost legată numai de interese politice. Acest lucru este
scos în evidenţă de istoricii ortodocşi moderni (precum Papadakis, Criză în
Bizanţ). Dorinţa grecilor de unire apare cu atât mai surprinzătoare cu cât ei
aveau experienţa eşecurilor unioniste anterioare şi a prozelitismului latin
manifestat mai ales după cucerirea Constantinopolului din anul 1204.
Când s-a pus problema locului unde urma să aibă loc sinodul, bizantinii
au propus Constantinopolul. S-a obiectat de către latini că oraşul nu prezenta
suficientă siguranţă datorită apropierii de turci. Un sinod ţinut departe de Apus
putea să ia hotărâri neconvenabile atât pentru papă cât şi pentru conciliarişti.
După ce s-a stabilit că sinodul va avea loc în Apus, bizantinii au avut de ales
între oferta papei de a veni într-un oraş italian sau de a răspunde invitaţiei
sinodalilor de la Basel, care credeau că aici ar fi locul potrivit pentru un sinod,
sau la Avignon, nu departe de Basel. Până la urmă bizantinii au acceptat
propunerea papei. Motivele acestei acceptări erau diverse:
- oraşele propuse de conciliarişti erau prea departe de Constantinopol;
- conciliariştii erau divizaţi, bizantinii prevăzând apropiatul sfârşit al
mişcării lor;
- bizantiii au prevăzut că papa şi anumiţi principi europeni cu influenţă nu
vor merge la Basel;
21
 - papa era sprijinit de casa nobiliară de Medici care era extrem de bogată şi
influentă şi din partea căruia putea să vină un ajutor concret pentru
bizantini;
- împăratul bizantin care avea de gând să participe el însuşi la lucrările
sinodului spera ca sinodul să sfârşească prin iniţierea unei cruciade
antiotomane, iar o astfel de acţiune putea să fie cel mai uşor organizată de
către papă.

Delegaţia răsăriteană a plecat spre Ferrara la 24 noiembrie 1437 cu o

delegaţie de aproximativ 700 de persoane. Cele mai importante pesonalităţi ale
delegaţiei bizantine erau:
− împăratul Ioan VIII Paleologul;
− fratele lui, Dimitrie;
− patriarhul Iosif al II-lea bătrân şi bonav;
− reprezentanţii vechilor patriarhii răsăritene;
− douăzeci de mitropoliţi între care se distingeau Marcu Eugenicul al
Efesului, Visarion al Niceei;
− Isidor al Kievului care a venit cu aproximativ 100 de însoţitori;
− mitropolitul Gheorghe şi laicul George din Georgia;
− Mitropolitul Dorotei şi laicul Ioan din Trapezunt;
− mitropolitul Damaschin, preotul Constantin şi logofătul Neagoe din
Moldova.

Bisericile din Ţara Românească, Bulgaria şi Serbia nu au fost reprezentate la

sinod.
La sosirea delegaţiei bizantine, au trebuit rezolvate câteva probleme de
protocol: în secolul al XV-lea, primirea la papa prevedea sărutarea papucului
acestuia. Patriarhul Iosif al II-lea a refuzat să se supună acestui protocol,
spunând că nici un Apostol nu a sărutat încălţămintele lui Petru. Drept urmare,
papa a refuzat să-l primească în mod solemn, ci doar într-o audienţă particulară.
Aşezarea împăratului bizantin în sală şi poziţia ocupată în raport cu locul unde
stătea papa a constituit de asemenea o problemă. S-a găsit în cele din urmă o
soluţie în detrimentul răsăritenilor. Împăratul dorea să intre în sala de şedinţă pe
cal, aşa cum proceda acasă. Apusenii i-au refuzat acest lucru.
Joseph Gill, autorul unei monografii despre sinodul de la Ferarra-Florenţa,
care ne-a oferit aceste detalii pe baza cercetării izvoarelor istorice, descrie şi
prestaţia deosebită a traducătorilor care uneori munceau la traducerea unor
sesiuni care durau peste opt ore. Ambrosio Traversari, conducător de ordin
călugăresc şi interpret la sinod, nota într-o scrisoare trimisă călugărilor săi: „Eu
fac toată munca grea. Traduc din greacă în latină sau din latină în greacă tot ceea
ce se zice sau se scrie.”

22
 Din partea latinilor, discuţiile au fost purtate de către Ioan de Torquenada,
Ioan de Montenigro, Ioan de Raguza şi Giuliano Cesarini. Din partea
răsăritenilor s-au remarcat Marcu Eugenicul şi Visarion de Niceea. Delegaţia
apuseană a dat dovadă de un formidabil spirit de echipă, lucru care nu se poate
spune şi despre răsăriteni, în ciuda prezenţei în delegaţie a unor teologi foarte
buni. În tabăra răsăritenilor s-a format foarte repede o grupare unionistă şi o alta
antiunionistă.
Prima problemă discutată a fost aceea a purgatoriului. Poziţia latină a
fost prezentată de Cesarini. El a susţinut existenţa purgatoriului cu citate din
Sfântul Ambrozie, Grigorie Dialogul şi Augustin, dar şi din Părinţi răsăriteni,
precum Sfântul Grigorie de Nyssa. Influenţat de apocatastaza lui Origen, Sfântul
Grigorie de Nyssa a vorbit într-adevăr de un foc purificator. Răspunsul din
partea ortodocşilor a fost dat de către Marcu Eugenicul. El a arătat că ortodocşii
nu au găsit în scrierile patristice din Răsărit date despre un foc purificator, ci
doar despre rugăciuni pentru ispăşirea celor morţi, fără a se şti cum anume are
loc această ispăşire. Ortodocşii au aflat abia în secolul al XIII-lea despre
purgatoriu, dovadă în acest sens stând faptul că nu există un termen grecesc
pentru acesta, ci pur şi simplu s-a împrumutat cel latin de purgatorium. La
Ferrara-Florenţa, din documentul final, lipseşte ideea unui foc purificator şi a
unui loc bine definit, deşi se oferă numeroase detalii despre acesta.
În timpul lucrărilor propriu-zise, cea mai mare parte a timpului a fost
afectată discuţiilor cu privire la filioque, anume treisprezece sesiuni de lucru.
Răsăritenii au deschis discuţiile, arătând că filioque este o modificare nepermisă
a Crezului. Gruparea unionistă din Răsărit, care dorea cu orice preţ unirea, a
susţinut că purcederea din Tatăl, prin Fiul este acelaşi lucru, pentru că Sfântul
Duh a inspirat şi pe unii şi pe alţii. Astfel, filioque s-a dogmatizat şi mai mult,
fără a fi impus şi în Răsărit, pentru că nu s-a găsit o soluţie teologică, aşa cum s-
a întâmplat cu purgatoriul.
Dialogul purtat pe marginea primatului papal trebuie înţeles în contextul
disputelor apusene conciliariste. Recunoaşterea primatului papal a fost foarte
dorită de către papă pentru a marca o victorie împotriva conciliarismului. Tema
a fost tratată în grabă, iar răsăritenii nu au ştiut să folosească în favoarea lor
conflictul apusean dintre papă şi conciliarişti. Se presupune că ei s-ar fi putut
folosi de acest conflict pentru a găsi o soluţie teologică mai apropiată de punctul
de vedere răsăritean. În actul final al sinodului, cu titlul Laetentur caeli se
vorbeşte despre primatul universal al papei care este numit vicarul lui Hristos şi
cap al întregii Biserici. Patriarhul Constantinopolului este aşezat al doilea după
pontiful roman, lucru însă necuprins în versiunea latină a documentului.
În privinţa azimelor, s-a stabilit că ambele forme de folosire a materiei
euharistice sunt legitime.
Decretul final de unire a fost proclamat şi semnat solemn la 6 iulie 1439
în catedrala Sfânta Maria del Fiore din Florenţa, unde sinodul a fost mutat între
timp. Decretul a fost citit în latină de către Cesarini şi în greacă de către Visarion
al Niceei. Patriarhul Iosif nu a mai ajuns să semneze actul unirii pentru că între
23
timp a murit. A fost în schimb semnat de către împărat, de reprezentanţii
patriarhiilor răsăritene şi de către şaisprezece mitropoliţi şi patru diaconi. Câţiva
greci, în frunte cu Marcu Eugenicul, devenit şeful grupării antiunioniste, nu au
semnat decretul. Între cei care au semnat s-a numărat şi Ghenadie Scholarios, pe
atunci secretar imperial şi care mai târziu a devenit primul patriarh al
Constantinopolului sub turci şi mare antiunionist.
Pentru Biserica apuseană, acest sinod este considerat drept al
şaptesprezecelea sinod general.
După semnarea actului de unire, sinodul a fost mutat la Roma unde s-a
încheiat unirea armenilor, iacobiţilor, copţilor, abisinienilor şi nestorienilor cu
Biserica Apusului, fără ca aceste uniri să aibă o semnificaţie deosebită.
La Constantinopol, unirea s-a lovit de o opoziţie fără precedent. Partida
antiunionistă s-a coagulat în jurul lui Marcu Eugenicul şi apoi a lui Ghenadie
Scholarios. Mulţi dintre cei care semnaseră unirea au retractat-o ulterior.
În locul lui Iosif al II-lea a fost ales patriarh Mitrofan de Cizic (1440-
1443). Acesta a fost depus din scaun şi declarat eretic de către ceilalţi patriarhi
răsăriteni într-un sinod ţinut la Ierusalim în anul 1443. În anul 1445 a fost ales
patriarh al Constantinopolului Grigorie Mammas, un susţinător al unirii, care a
păstorit până în anbul 1450.
În Rusia, ţarul Vasile al II-lea a considerat unirea drept o trădare şi l-a
întemniţat pe Isidor. După eliberare, acesta a fugit la Roma unde a devenit
cardinal. În locul lui Isidor, în fruntea Bisericii Ruse a fost ales un oarecare
Iona, de origine rusă.
Dintre susţinătorii din Răsărit ai unirii, Visarion al Niceei, Isidor al
Kievului şi Grigorie Mammas s-au refugiat în Apus, primii doi fiind făcuţi
cardinali.
La 12 decembrie 1452 s-a ţinut o Liturghie solemnă pentru proclamarea
unirii cu Roma. Cu această ocazie, logofătul Luca Notaras ar fi spus: „Mai bine
să vedem turban turcesc în Constantinopol, decât tiară de cardinal”. Nu a trecut
multă vreme şi dorinţa i-a fost îndeplinită.

Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean

În secolele XI-XII, în cadrul încercărilor de îmbunătăţire a vieţii

spirituale, s-au creat centre episcopale. Biserica apuseană număra în această
perioadă peste 500 de dieceze. Un număr disproporţionat de mare de episcopii
24
se afla în sudul Italiei. În Evul Mediu apusean, diecezele erau mult mai mari ca
întindere decât în Antichitate, dar mai mici decât cele din epoca modernă.
Parohiile erau mult mai întinse. Pe tot parcursul Evului Mediu, fiecare oraş avea
un singur paroh, care putea să fie ajutat de numeroşi preoţi asistenţi (numiţi
vicari). Multe dintre catedralele celebre ale Evului Mediu au fost construite ca şi
biserici parohiale orăşeneşti. Până în secolul XIII parohiile erau puţin numeroase
şi foarte extinse. Era un lucru excepţional ca un sat să aibă biserică parohială. În
secolul XIII, parohiile mai mari au început să fie împărţite. În aceste
subdiviziuni, parohia mamă îşi păstra anumite drepturi faţă de cele nou
înfiinţate: botezurile erau săvârşite în parohia mamă, iar la sărbătorile mari toţi
credincioşii se adunau acolo.
Clerul era numeros, Biserica Apuseană necunoscând lipsa clericilor de
astăzi. Educaţia lor era sumară. Când în secolul XIII au apărut Universităţiile, în
unele dintre ele s-au ţinut cursuri de teologie, dar se estimează că doar 1% dintre
clerici frecventaseră o şcoală superioară. Nu toţi preoţii erau angajaţi în grija
sufletelor. Existau preoţi capelani ai seniorilor feudali, care se ocupau doar de
celebrarea Liturghiei. În această perioadă, din păcate nu putem vorbi de o
pastoraţie efectivă a tuturor sufletelor. Lipsiţi de educaţie şi uneori de moralitate
reputaţia preoţilor în rândul poporului lăsa uneori de dorit. În schimb, călugării
austeri precum cei de la Cluny şi cistercienii se bucurau de o deosebită stimă.
În secolul al XI-lea s-a simţit nevoia unei reforme a clerului. Iniţiatorii au
fost călugării de la Cluny. Ei recomandau ca clericii să fie adunaţi în comunităţi
de viaţă comună de tip călugăresc pentru a învăţa unii de la alţii. Sinodul din
Lateran din 1059 a sistematizat aceste idei, formând mănăstiri pentru clerici.
Astfel a apărut ordinul canonicilor regulari ai Sfântului Augustin. Denumirea şi
conceptul erau inspirate din faptul că Fericitul Augustin a iniţiat un tip de viaţă
comunitară pentru clerici, fiind recomandat şi de alte concilii ulterioare.

Cistercienii. La sfârşitul secolului al XI-lea, Cluny se afla la apogeul

influenţei sale. Cinci papi provenind de la Cluny au ocupat consecutiv scaunul
papal. Cu timpul, spiritualitatea propusă de Cluny a devenit unilaterală, fapt
pentru care au apărut noi iniţiative de natură spirituală, şi noi dorinţe de a trăi
mai profund creştinismul.
Una dintre aceste iniţiative a fost fondarea în 1058 a unei mănăstiri pe
teritoriul numit Cistercium (în franceză Citeaux) în apropiere de Dijon, Franţa
de astăzi. După un început modest, mănăstirea a devenit renumită, când tânărul
cavaler Bernhard, împreună cu treizeci de însoţitori au intrat în 1112 în
mănăstire. În 1115, abatele Bernhard, în vârstă de 25 de ani, a înfiinţat un schit
al mănăstirii de la Cîteaux, la Clairvaux. Bernhard de Clairvaux, numele prin
care a intrat în istorie, a pus bazele unui nou ordin, în aşa numita Carta
Caritatis, (constituţia iubirii). Specific ordinului cistercian era severitatea
ascezei, sărăcia absolută a vieţii şi a clădirilor ordinului. Călugării trăiau din
munca pământului mănăstirii. Buni agricultori, ei au impulsionat şi dezvoltat
agricultura în Europa apuseană.
25
 Potrivit regulilor ordinului, abaţii cistercieni ai mănăstirilor trebuiau să se
adune anual pentru cosultări, iar abatele de la Cîteaux numea vizitatori speciali
cu misiunea de a inspecta mănăstirile ordinului. Cistercienii s-au distins prin
pietatea deosebită faţă de Maica Domnului, toate mănăstirile fiind dedicate
Sfintei Fecioare. Cistercienii au cunoscut o cinstire deosibită. Până în 1350 au
apărut peste 600 de abaţii, mai ales în Franţa, Germania şi Irlanda.

Ordinelele Cavalereşti

Templierii. Date fiind condiţiile Evului Mediu, ordinele cavalereşti s-au

bucurat de o mare popularitate. În anul 1119, cruciatul francez Hugo de Payens,
a depus împreună cu şapte colegi, votul de ascultare faţă de patriarhul latin al
Ierusalimului, promiţând protejarea pelerinilor împotriva necreştinilor. Pentru că
regele Balduin al II-lea le-a încredinţat palatul lui de lângă locul unde s-a aflat
templul din Ierusalim, au primit numele de templieri. Sfântul Bernhard a scris
pentru ei o regulă monahală şi o carte cu titlul Elogiul noilor cavaleri, care a
făcut cunoscut ordinul în Europa. Ei au purtat o mantie albă asemeni
cistercienilor, iar mai târziu papa Eugeniu al II-lea le-a permis să îşi adauge
costumaţiei o cruce roşie. În 1139, papa Inocenţiu al II-lea a aprobat definitiv
ordinul.
Templierii erau de trei categorii:
− cavalerii care nu erau hirotoniţi, din rândul cărora era ales marele
mestru;
− capelanii hirotoniţi, responsabili cu serviciile liturgice ale
ordinului;
− fraţii, care aveau obligaţia de a ajuta pe pelerini cu armele şi de a
îngriji pe cei bolnavi.

Popularitatea templierilor, mai ales în Franţa, le-a adus multe bogăţii.

Aceasta a fost cauza sfârşitului lor tragic în 1312.
În timp ce papa Clement al V-lea se afla la Avignon, Filip al IV-lea cel
Frumos a arestat, cu aprobarea papei, pe generalul ordinului, Jacques de Moley
şi pe templierii din Franţa. Proprietăţile lor au fost desfiinţate, ei fiind arşi pe rug
ca eretici. În 1311-1312, Clement a ţinut un sinod la Vienne în Franţa, prin care
a excomunicat ordinul templierilor. Generalul ordinului s-a lepădat de acesta,
însă, în cele din urmă a retractat lepădarea, văzând fidelitatea celor mai mici din
ordin. A fost condamnat la moarte deşi era naşul fiicei regelui. Tradiţia spune că
în timp ce ardea pe rug el ar fi strigat papei şi regelui: Văd un foc înaintea
tribunalui lui Dumnezeu. În decurs de şase luni au murit atât papa de inimă rea,
cât şi regele de apoplexie.
Alte ordine au fost: Ordinul fraţilor ospitalieri sau al Sfântului Ioan
Botezătorul, Ordinul fraţilor din Rodos sau de la Malta, Cavalerii teutoni.

26
 Ordinele Cerşetoare

Franciscanii. Sfântul Francisc s-a născut la Asissi în 1182, ca fiu al unui

negustor bogat. După o viaţă dedicată bucuriilor specifice tinerilor din vremea
lui, precum petrecerile nocturne cu trubaduri, a renunţat la moştenire şi a început
să ducă o viaţă acetică. În calitate de laic a început să predice pocăinţa şi sărăcia.
Spre deosebire de Valdo şi alţi idealişti ai timpului său care au părăsit Biserica,
el nu s-a revoltat împotriva Bisericii, ci a obţinut de la papa Inocenţiu al III-lea
acordul verbal de a predica pocăinţa.
În 1219 la Asissi a formulat primul regulament al ordinului. Puternic
orientat misionar, ordinul a trimis misionari în lumea musulmană, unii dintre ei
fiind martirizaţi. Sfântul Francisc a primit stigmatele la 14 septembrie 1224, în
timp ce se afla retras în singurătate. A murit la vârsta de 44 de ani în mănăstirea
Porziuncola lângă Asissi. Considerat de mulţi ca un idealist şi un visător sau un
pietist exacerbat, el s-a remarcat prin fidelitatea faţă de Biserică, accentul pus pe
asceză şi sărăcie. Glumeţ şi mişcător, a dat semnalul unei mişcări populare de
reînnoire spirituală, fără a crea tulburări majore.

Dominicanii – înfiinţaţi de Sfântul Dominic, născut în 1170 în Castilia.

Spre deosebire de Sfântul Francisc, el a studiat teologia la Palencia. A devenit
canonic al oraşului Osma, transformând catedrala într-o adunare de canonici
regulari care urmau regula Fericitului Augustin. Şi-a însoţit episcopul în Franţa
unde împăratul lupta împotriva albigenzilor. Văzând că lupta cu armele
împotriva ereticilor nu a avut rezultat s-a gândit să întemeieze un ordin de
predicatori. A elaborat o regulă a ordinului inspirată din Fericitul Augustin.
Dominicanii au format primul ordin religios cu conducere centralizată. Accentul
era pus pe ascultare, dominicanii nefiind atât de radicali precum franciscanii în
ceea ce priveşte sărăcia şi asprimea vieţii. Pentru ei accentul era pus pe predică,
fiind un ordin format din preoţi cu studii.
Dominicanii au început să ocupe tot mai multe posturi la Universitatea
din Paris, unde s-au primit un prestigiu datorită lui Albert cel Mare şi Toma din
Aquino. Datorită pregătirii lor teologice, papa Grigorie al IX-lea i-a numit
judecători în tribunalul inchiziţiei. Activitatea de inchizitori le-a atras numeroşi
duşmani.

Carmeliţii – au apărut în Ţara Sfântă primind în 1226 aprobarea de la

papa Honoriu al III-lea, când în Palestina situaţia a devenit grea, au plecat în
Europa, unde au fost reorganizaţi de englezul Stock.

27
 Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV. Scolastica şi mistica
medievală

În perioada invaziilor barbare, nu s-a înregistrat un progres teologic

deosebit. Oamenii Bisericii s-au limitat în general la citirea şi copiere operelor
patristice anterioare. Fără îndoială că cel mai citit şi copiat autor creştin în Apus
a fost Fericitul Augustin. În afara unor încercări remarcabile de a scrie teologie,
precum cele ale lui Carol cel Pleşuv sau Ioan din Irlanda, teologia nu a cunoscut
formulări originale. Animat de spiritul reformei de la Cluny, de apariţia
Universităţilor şi de activitatea ordinelor călugăreşti, Apusul îşi va dezvolta
viaţa teologică şi spirituală, în prima jumătate a secolului XI, într-un mod diferit
de cel din Răsărit.
După bulversările produse de popoarele migratoare, după anul 1000 cu
temerile legate de sfârşitul lumii, şi după aşezarea şi încreştinarea lor, Apusul
început o epocă de progres pe mai toate planurile. Densitatea populaţiei a
crescut. Are loc reurbanizarea Apusului pentru că migraţiile distruseseră
civilizaţia urbană. Prosperitatea pe plan religios a însemnat creşterea numărului
de catedrale şi mănăstiri, a şcolilor în care se aplicau metodele logicii şi
dialecticii. Pentru că această dezvoltare intelectuală a avut loc în şcoală, a purtat
numele de scolastică. Astăzi, termenul are şi un sens peiorativ.
În secolul al XII-lea apare ceea ce istoria Bisericii numeşte scolastica. La
apariţia scolasticii au contribuit progresul general al culturii şi redescoperirea
filosofilor greci, mai ales a lui Aristotel. Dacă precursori ai scolasticii sunt
consideraţi Fulbert, episcop de Chartres, sau Berengar de Tours, adevăratul
fondator al scolasticii a fost Anselm, arhiepiscop de Canterbury, mort la 1109.
Prima dispută teologică scolastică a fost legată de învăţătura euharistică şi
a izbucnit în secolul al XI-lea, ca urmare a afirmaţiilor lui Berengar de Tours că
elementele euharistice nu suferă o transformare reală, ci că Hristos este prezent
în Euharistie doar în mod intelectual. Dacă culoarea şi gustul vinului se
păstrează şi după sfinţire, înseamnă că se păstrează şi esenţa acestora, întrucât
accidentele sunt legate de esenţă. Pâinea şi vinul devin doar semne ale Trupului
şi Sângelui Domnului. Lui Berergar i-a răspuns Lanfranc, care a apărat prezenţa
reală a Mântuitorului Hristos în Euharistie, precum şi prefacerea elementelor
euharistice.
Argumentaţia lui va fi folosită mai târziu de către Anselm de
Canterbury (1033-1109). Anselm a devenit în 1093 episcop de Canterbury şi
primat al Angliei. Bazată pe primatul credinţei, teologia lui Anselm este înrudită
cu cea a lui Augustin. Afirmaţia lui de bază era: Dacă nu crezi nu vei înţelege.
Formula lui era: Nu e nevoie ca mai întâi să înţeleg ca să pot crede, ci cred mai
întâi ca să înţeleg. El plasa, aşadar, credinţa înaintea înţelegerii.
Principalele lui lucrări au fost Prosloghion şi De ce s-a făcut Dumnezeu
om. În lucrarea Prosloghion, el foloseşte argumentul ontologic pentru
demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. Anselm spunea că atunci când spunem
28
Dumnezeu, concepem o Fiinţă „mai mare decât care o alta nu există”. Această
Fiinţă trebuie să existe în realitate pentru că altfel ar trebui să concepem o Fiinţă
de un grad şi mai înalt de perfecţiune. Argumentul ontologic al lui Anselm a fost
contestat de către călugărul Gaunilo care a spus că existenţa cuiva nu poate fi
dovedită prin perfecţiunea aceluia.
În lucrarea De ce s-a făcut Dumnezeu om, Anselm, a dezvoltat teoria sa
soteriologică cunoscută sub numele de teoria satisfacţiei. Potrivit lui Anselm,
scopul Întrupării nu a fost de a-l elibera pe om de robia diavolului, teorie care
circula în Evul Mediu timpuriu, clădind o anumită datorie faţă de diavol. Datoria
trebuia plătită faţă de Dumnezeu. Teoria a apărut având în vedere concepţia
cavalerească medievală potrivit căreia orice ofensă cerea satisfacţie. Satisfacţia
pentru ofensă trebuia să fie direct proporţională cu demnitatea persoanei
ofensate. Prin păcat omul a jignit pe Dumnezeu. Demnitatea lui Dumnezeu fiind
infinită pentru că Dumnezeu este infinit, rezultă că şi satisfacţia trebuia să fie
infinită. Omul nu putea să aducă această satisfacţie pentru că orice face omul
este doar o împlinire a datoriei pe care o are faţă de Dumnezeu. Satisfacţia
trebuia plătită de către om, pentru că el a fost cel care a rănit onoarea lui
Dumnezeu. Satisfacţia cerută fiind infinită, nu putea fi adusă decât de către
Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să plătească această datorie a omului pentru că
ar fi stricat armonia din lume. În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a găsit
soluţia: Întruparea lui Dumnezeu Fiul care a a dus acestă satisfacţie ca
Dumnezeu şi ca om, răscumpărând neamul omenesc.
Această teorie a satisfacţiei a lui Anselm a avut parte de numeroase critici
fiind considerată extrem de legalistă. Există o deosebire foarte mare între
soteriologia răsăriteană formulată, de exemplu, la Sfântul Atanasie cel Mare care
afirmă în esenţă că Dumnezeu s-a Întrupat pentru a-l îndumnezei pe om, şi
această concepţie legalistă. În vreme ce Anselm pune accent pe aspectul juridic
al răscumpărării, în Răsărit, accentul cade pe aspectul ontologic alacesteia.

Toma din Aquino. Poate cel mai cunoscut reprezentant al scolasticii,

supranumit doctor angelicus, a fost călugăr dominican. El a combinat speculaţia
intelectuală cu o spiritualitate profundă. A stabilit o distincţie între adevărurile
care pot fi percepute cu raţiunea şi de care se ocupă filosofia, şi adevărurile de
dincolo de raţiune, de care se ocupă teologia. După Toma, în vreme ce filosofia
este o ştiinţă care poate atinge limitele raţiunii umane, teologia se ocupă de
adevărul revelat care nu poate fi pus la îndoială.
El a respins teza lui Anselm de Cantembury potrivit căreia existenţa lui
Dumnezeu poate fi dovedită prin sine. El a iniţiat cinci argumente raţionale
pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu:
1. din existenţa mişcării (argumentul primum movens)
2. din faptul că fiecare lucru îşi are existenţa într-o cauză, de unde
rezultă că trebuie să existe o cauză primă;

29
 3. din faptul că fiecare lucru existent îşi are rostul lui, ceea ce înseamnă
că trebuie să existe o inteligenţă absolută, care a gândit şi cret lumea;
4. din existenţa diferitelor grade de perfecţiune în univers, care
postulează existenţa unei perfecţiuni absolute;
5. din existenţa ordinii din univers care postulează existenţa unei fiinţe
perfecte generatoare a ordinii văzute.

Cea mai importantă lucrare a sa este Summa theologiae, un compendiu

dogmatic folosit ca manual de teologie sistematică în seminariile teologice
catolice până la Sinodul II Vatican.
A fost angrenat şi în polemica cu teologia răsăriteană, redactând o lucrare
cu titlul Errorum Graecorum.

Bernard de Clairveaux a avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării

mistice apusene. El a afirmat că adevărurile cele mai profunde ale credinţei sunt
cele mai evidente numai prin credinţa mistică personală. A acentuat rolul
dragostei – caritas. În acest sens a scris un comentariu la Cântarea cântărilor.

Johannes Eckhard cel mai mare mistic al Evului Mediu şi al misticii

apusene, supranumit Meister Eckhard. A fost călugăr dominican de la 15 ani. A
studiat la Köln având maestru pe Albertrus Magnus (Albert cel Mare) precum şi
la Paris unde aajuns profesor. A fost unul dintre cei mai mai mari învăţaţi ai
vremii sale. A avut marele merit de a fi încercat sü transpună în limbajul inimii
şi al sentimentului tezaurul adevărurilor tradiţionale.
El a aşezat mistica pe baze proprii. În centrul misticii sale de află iubirea
şi caracterul trinitar al acesteia. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din
Tatăl sunt manifestări veşnice ale iubirii intratrinitare. Această iubirerevarsă
spre întreaga lume creată, care este chemată să se integreze în această iubire
intratreimică.
Fiul, poate să se nască mistic în sufletele noastre. Naşterea lui Dumnezeu
în sufletul omului este începutul unei experienţe fără de sfârşit, ce-l duce pe om
spre dumnezeire într-o linişte veşnică. În plan mistic, el a făcut o diferenţiere
între Dumnezeu şi dumnezeire.

Toma de Kempis (1380-1431) Este cunoscut ca autor al lucrării De

imitatione Christi, considerată de unii drept cea mai tradusă carte după
Scriptură. A promovat retragerea din lume fapt pentru care a fost acuzat de
individualism.

Erezii în Apus

Valdenzii cunoscuţi şi sub numele de Săracii din Lyon, au fost iniţial o

mişcare în interiorul bisericii promovat de Piere Valdus, de unde şi numele de
30
valdenzi. Î.n vremea foametei din 1176, Valdo şi-a dat banii pentru săraci şi,
însoţit de un grup de bărbaţi şi femei, a început să predice întoarcerea la
creştinismul primar. Devenind o organizaţie ierarhizată, prefecţii depuneau
ordinul de sărăcie, castitate şi ascultare. Mişcarea a devenit repede extrem de
crtică la adresa ierarhiei învăţând că datorită imoralităţii, preoţia sacerdotală, şi-a
pierdut harul apostolic. După ce mişcarea a fost condamnată de episcopul
Lyonului si de papa Lucian al III-lea, Valdus a început să hirotonească el însuşi
preoţi.
Gruparea valdenzilor este considerată că fost cea mai veche grupare
dizidentă din creştinismul occidental care a supravieţuit până astăzi. Din Franţa
s-a răspândit în centrul şi sudul Europei, iar după descoperirea lumii noi şi în
America latină şi de nord.
Catarii sau albingenzi. Numele lor provine de la oraşul Albi, situat în
Franţa meridională, unde s-a născut erezia. Denumirea de catari adică cei puri,
curăţi, provine din caracterul exclusivist al sectei care considera doar pe proprii
adepţi ca fiind în stare să atingă starea de curăţie spirituală. Promovau o doctrină
dualistă învăţând existenţa unui principiu al binelui şi un altul al răului.
Fundamentul dualist al doctrinelor aduce aminte de erezia maniheilor din
antichitate, însă nu s-a putut demonstra în mod clar existenţa unei legături
istorice între manihei şi catari.
Ei respingeau orice formă vizibilă a Bisericii şi orice autoritate. Admiteau
o singură taină, anume botezul spiritului, primit numai de către cei perfecţi, care
urmau o asceză riguroasă. Restul primeau botezul numai pe patul de moarte.
Întâlnită prima dată în Italia anilor 1030-1040, în secolele XI – XV,
erezia s-a răspândit în Franţa. Germania, Italia, Spania şi Anglia. La începutul
secolului XIII, erau atât de răspândiţi în Franţa încât papa Inocenţiu al III-lea a
pornit o cruciadă împotriva lor. Numeroşi catari au fost arşi pe rug, alţii au fost
supuşi unor cruzimi inutile.

Petrobusenii. Numele lor provine de la întemeietorul ereziei Petro

Brusius, şi a fost răspândită mai ales în Franţa. Petrobusienii aveau un discurs
extrem de anticlerical, promovând confiscarea averilor bisericeşti spre a fi
împărţite săracilor. Petro Brusius a contestat nu numai preoţia şi cultul ci şi
botezul copiilor şi mai apoi cultul icoanelor. A fost ars pe rug în 1137.

31