Cuprinsul cursului

I. LIMBAJUL UMAN
II. COMUNICAREA
III. COMUNICAREA ÎN ACT: ENUNŢAREA

2
I. LIMBAJUL UMAN

3
Limbajul uman este un instrument de comunicare unic.
Resursele limbajului uman :
– natura semnului lingvistic
• SL permite obţinerea a nenumărate combinaţii
• SL se pretează în acelaşi timp la o utilizare suplă şi creativă.

4
 SEMNUL ŞI COMBINAŢIILE SALE
Semnul lingvistic
• Comunicarea se realizează cu ajutorul semnelor.
• Semnul presupune asocierea unui semnificat şi a unui semnificant.
– In indicatoarele rutiere sau a marcajele turistice, diverse desene,
culori şi forme singure sau asociate în respectivul indicator au o
anumită semnificaţie.
– Omul comunică şi prin diverse semne sonore sau cinetice; şi aici
relaţia semnificant-semnificat există.
– Sistemul de semne cel mai evoluat este limbajul uman, perceput
auditiv (limbajul vorbit) sau vizual (limbajul scris). Semnele sale sunt
semne lingvistice. Ca în cazul oricărui semn, un semnificant este
asociat arbitrar unui semnificat.
5
 Semnul lingvistic

Exemplu de semn lingvistic:

apă (semnul lingvistic apă) este compus din:
– un semnificant grafic: apă
– un semnificant fonic: [Ap∂]
– un semnificat : lichid incolor, inodor, transparent

6
 Dubla articulare a limbajului

• Limbajul uman se caracterizează în primul rând prin

resursele sale combinatorii.
• Combinarea elementelor se petrece la două niveluri, de
aceea putem spune că limbajul este dublu articulat:
– pe de o parte el asociază elemente sonore care nu au în
ele însele nici o semnificaţie (foneme).
– numărul fonemelor este limitat şi servesc la formarea de
elemente purtătoare de sens (moneme).

7
 Dubla articulare a limbajului
Fonemul
– unitatea cea mai mică dintr-un semnificant care ne permite să-l
deosebim de un alt semn.
– Exemplu: deosebirea dintre car şi cal se bazează pe opoziţia
dintre fonemele r şi l.

Monemul
– este unitatea cea mai mică ce dispune în acelaşi timp de un
semnificant şi de un semnificat.
Jocul combinaţiilor posibile ale acestor elemente semnificante permite
limbajului uman să producă un număr infinit de enunţuri.
Exemplu: Veniţi cu noi!  11 foneme, 3 moneme

8
 Specificitatea limbajului uman

Bogăţia combinatorie
1. deschide limbajului uman posibilităţi imense în producerea unui
număr nelimitat de enunţuri inedite.

2. limbajul uman se deosebeşte de codurile simple care utilizează

un număr redus de semne (semnele acestor coduri pot fi
juxtapuse, dar nu pot fi combinate pentru producerea unui nou
semn). De exemplu, limbajul animalelor este
– un cod de semnale
– mesajele care se transmit au un conţinut invariabil şi sunt legate
întotdeauna de situaţii diferite: comportamente, reproducere, hrană,
pericol…
– numărul de mesaje posibile este fix, limitat. El nu poate fi nici modificat.

9
3. Limbajul uman:
–ne permite să răspundem printr-un semn la un alt semn, printr-un enunţ la un
alt enunţ, ceea ce înseamnă că dialogul se poate dezvolta liber fără ca replicile
acestuia să fie prevăzute aprioric. Dimpotrivă, codurile elementare asociază
unui semn un comportament-răspuns unic. La semafor, când s-a aprins lumina
roşie ne oprim.

4. Limbajul uman se poate descrie pe sine.

Exemplu: explicaţiile dintr-un manual de gramatică precizează
sensul şi condiţiile utilizării unui cod.

5. Limbajul uman poate servi în acelaşi timp şi la descrierea celorlalte

coduri. Nu poţi preda codul rutier decât recurgând la limbajul
verbal. Limbajul muzical poate fi descris cu ajutorul cuvintelor, însă
nu putem descrie gramatica, de exemplu, cu ajutorul notelor
muzicale.

10
 Sintagma
Producerea unui enunţ presupune în acelaşi timp
– alegerea semnelor lingvistice potrivite (se poate vorbi în acest caz
de selecţie)
– îmbinarea acestor semne după regulile stabilite de sintaxă (în
acest caz vorbim de combinare).

Rezultatul îmbinării termenilor (cuvintelor) într-un enunţ este o sintagmă.

.
– o unitate semantico-sintactică stabilă formată din două sau mai
multe cuvinte între care există raporturi de subordonare.
– Sintagme sunt nu numai propoziţiile ci şi cuvintele compuse,
locuţiunile, expresiile lexicale, care sunt construcţii fixe sau relativ
libere, unele permiţând anumite înlocuiri pe axa paradigmatică.

11
 Sintagma

Exemple:
• substantive compuse: floarea soarelui, viţă-de-vie, prim ministru,
director adjunct, etc.;
• locuţiuni: părere de rău, punct de vedere, în floarea vârstei, cine ştie
cine, câte şi mai câte, de jur împrejur, dut-te-vino, ici-colo, cu
noaptea-n cap, pe din două, în nici un caz, cu privire la, în ce
priveşte, pe măsură ce, dat fiind că, a-şi lua rămas bun, a prinde
puteri, a fi nevoie, etc.;
• expresii idiomatice: nu e nici o afacere, i-a ajuns cuţitul la os, s-a ales
praful şi pulberea, e la (mare) ananghie, nu e în apele lui, la mintea
cocoşului, bate şaua să priceapă iapa, de când lumea, etc.

12
 Paradigma
Ansamblul de termeni dintre care, într-un anumit punct al enunţului
respectiv, se efectuează selecţia este paradigma. Termenii care pot
constitui o paradigmă îi putem identifica doar prin comparare şi prin
raportarea la unităţile (elementele) aparţinând aceleiaşi sintagme.
Exemplu:

13
 SEMNIFICATUL ŞI SEMNIFICANTUL

Semnificatul. Denotaţie şi conotaţie

• Semnificatul este eminamente caracterizat de două aspecte:
a) Un aspect obiectiv, cognitiv (trimite la o anumită realitate),
unanim recunoscut, care corespunde sensului de bază definit în
dicţionar: denotaţia (sau sensul denotat). Unei realităţi (lucru,
eveniment, fiinţă, fenomen, idee, acţiune, etc.) i se atribuie un
nume. Acest sens obiectiv are o valoare cognitivă.

b) Un aspect subiectiv, cu valoare expresivă, atribuit în anumite

împrejurări, care poate fi legat fie de experienţa personală fie de
un mediu social sau cultural dat. Acesta este sensul conotat al
semnificatului sau conotaţia.

14
Semnificatul. Denotaţie şi conotaţie

15
 Semnificatul. Denotaţie şi conotaţie

• Exemplu:

16
II.COMUNICAREA

17
• Comunicarea este transmiterea unui mesaj prin intermediul unui
limbaj articulat, de către o persoană unei alte persoane (sau de un
grup de persoane unei persoane sau altui grup).

• Transmiterea mesajului poate fi unilaterală sau reciprocă.

• Comunicarea este un proces complex care implică o serie de
factori:
– informaţia transmisă (conţinutul comunicării),
– structura mesajului,
– mijlocul (instrumentul) şi căile de transmitere,
– caracteristicile persoanelor între care are loc comunicarea (psihologia,
reacţiile interlocutorilor,
– gradul de cultură,
– categoria socială căreia îi aparţine fiecare),
– relaţiile sociale şi împrejurările concrete în cadrul cărora are loc acest
proces.

18
 Elementele comunicării
1. -un emiţător (persoana care vorbeşte)
2. -un receptor (persoana care ascultă)
3. -un mesaj (informaţia care circulă de la E la R)
4. -un referent (despre ce este vorba în mesaj)
5. -un cod (limba în care are loc comunicarea)
6. -un canal de comunicare (voce, telefon, radio, etc.)

Lipsa oricăruia dintre aceste elemente face imposibilă comunicarea.

19
Elementele comunicării

20
 Emiţătorul (destinatorul)
Emiţătorul este cel care alcătuieşte şi trimite
mesajul. Poate fi vorba de:

– o singură persoană (conversaţie, scrisoare, memoriu, cerere,

discurs, etc.),
– mai multe persoane (coautorii unui text, ai unui memoriu colectiv,
ai unei cereri colective, etc.),
– un organism instituţional, care poate fi reprezentat de către unul
din membrii săi sau de o persoană desemnată de acest
organism (circulară, notă de serviciu, hotărâre de guvern, lege,
comunicat de presă).

21
 Receptorul (destinatarul)
Receptorul este cel care primeşte mesajul adresat de către emiţător. Poate fi
vorba de
• o singură persoană (conversaţie, scrisoare, etc.)
• de mai multe persoane (discurs, mesaj publicitar, lege, hotărâre de guvern,
comunicat de presă, etc.)

• Observaţii:
– Emiţătorul şi receptorul nu se găsesc întotdeauna în acelaşi timp în
acelaşi loc, astfel încât mesajul transmis ajunge la receptor după un
anumit timp, nu în momentul emiterii lui. În acest caz avem de-a face cu
o comunicare decalată (trimiterea-citirea unei scrisori, lectura unei opere
literare, difuzarea unei emisiuni înregistrate anterior, lectura unei lucrări
scrise, ascultarea unei casete.
– Rolurile de emiţător şi de receptor sunt interschimbabile: emiţătorul
poate deveni receptor şi invers, pe rând, de exemplu în cazul unei
conversaţii.

22
 Mesajul
• Mesajul este ceea ce emiţătorul adresează receptorului
pentru a-i transmite o informaţie:
• fraze rostite sau scrise, într-o anumită limbă,
• o serie de semnale,
• o îmbinare de elemente alese de către emiţător.
Mesajul este elementul cel mai evident al comunicării.

23
 Referentul
• Referentul
– este constituit de informaţia pe care emiţătorul o transmite
receptorului,
– este ceea ce face obiectul comunicării.
– nu trebuie confundat referentul cu mesajul. În mesaj este vorba
despre ceva. Acela este referentul. De exemplu, despre acelaşi
lucru se pot compune o multitudine de mesaje diferite de către
acelaşi emiţător sau de către emiţători diferiţi.

24
 Codul
• Codul este limba în care are loc comunicarea. Evident,
pentru a putea avea loc comunicarea, codul trebuie să
fie comun celor doi interlocutori.

25
 Canalul de comunicare
(contactul)
• Canalul de comunicare (contactul) este mijlocul de
transmitere a informaţiei.
– Acesta poate fi vorbirea sau scrierea
– se serveşte sau se poate servi de diverse suporturi materiale:
telefon, radio, televiziune, bandă magnetică, C.D., hârtie (sau
alte suporturi pentru scriere).
– Canalul de comunicare, mai precis alegerea suportului
influenţează în general forma mesajului.
– De exemplu, o informaţie nu este prezentată în acelaşi mod la
radio, la televiziune sau într-un ziar, iar o convorbire telefonică
nu se va desfăşura ca o discuţie faţă în faţă. Suportul îşi impune
propriile constrângeri.

26
 Observaţii:
• Dacă emiţătorul şi receptorul dispun de un cod
comun şi de un canal de comunicare, pot să
schimbe un mesaj în legătură cu un referent.

• Pe lângă cele şase elemente obligatorii ale comunicării,

în acest proces mai pot interveni şi următorii factori:
efectul feed-back, bruiajul şi redundanţa.

27
 efectul feed-back
• Efectul feed-back este perceperea de către emiţător a
mesajului pe care îl produce. Pe toată durata transmiterii
mesajului, acesta este şi în situaţia de receptor, ceea ce
îi permite să controleze şi să ajusteze forma mesajului.

• de exemplu, o persoană care scrie: aceasta urmăreşte

cu atenţie ceea ce scrie pentru a fi sigură că mesajul său
va putea fi înţeles aşa cum trebuie de către destinatar.
Aceasta utilizează conştient efectul feed-back, în vreme
ce acest efect se exercită în mod inconştient în vorbire.

28
 Bruiajul
• Bruiajul este considerat tot ce perturbează
comunicarea: zgomot, paraziţi în cazul unei transmisii, o
cerneală prea slabă, un tipar neclar, un scris neciteţ sau
greu lizibil, lumina insuficientă în cazul lecturii, un aparat
care redă defectuos înregistrarea unei benzi magnetice,
neatenţia receptorului, incompetenţa emiţătorului, etc.
Emiţătorul unui mesaj trebuie să aibă mereu în vedere
diminuarea acestui bruiaj.

29
 Redundanţa
Redundanţa este repetarea unei informaţii prin procedee diferite. Redundanţa
nu constă în repetarea informaţiei, ci în prezentarea ei în mai multe forme.
Mesajul cuprinde elemente care nu sunt absolut necesare, dar aceasta nu
constituie un obstacol în comunicare, dimpotrivă, asigură o mai bună
transmitere a informaţiei, reduce riscul pierderii acesteia în condiţii de
bruiaj.
Exemple:
– numele unei mărci comerciale sau al unei întreprinderi,
– titlul unui periodic,
– numele unui oraş sau al unei regiuni sunt adesea date sub forma unui logo,
– o compoziţie în care se asociază numele scris cu elemente grafice şi culori
specifice.
În aceste cazuri, prezenţa simultană a celor două elemente, grafic şi scris,
nu este indispensabilă, fiindcă marca s-ar putea recunoaşte doar prin citirea
numelui ei, fără a apela la logo. Pe de altă parte, un logo poate fi suficient
pentru a identifica marca fără ca numele acesteia să îl însoţească, însă
asocierea celor două procedee asigură identificarea mărcii şi în condiţii de
bruiaj.

30
 FUNCŢIILE LIMBAJULUI

• După cum este pus accentul în timpul comunicării pe

unul sau altul dintre elementele care o compun, Roman
Jakobson defineşte o funcţie dominantă.

31
FUNCŢIILE LIMBAJULUI

32
1. Funcţia expresivă

33
2. Funcţia impresivă

34
3. Funcţia referenţială

35
4. Funcţia fatică

36
5. Funcţia metalingvistică.

37
6. Funcţia poetică

38
III. COMUNICAREA ÎN ACT:
ENUNŢAREA

40
 Introducere
• Din studiul comunicării, lingviştii au dedus elementele fundamentale ale
acesteia şi modul ei de funcţionare, însă comunicarea ca fenomen nu poate
fi uşor încadrată în scheme teoretice, pentru că ea presupune contactul
între două persoane reale care se află într-o situaţie concretă şi dinamică.
Or fiecare persoană intră în comunicare, formulează mesajul, enunţul, în
funcţie de modul în care se raportează la realităţile la care se referă, iar
aceste realităţi le percepe în funcţie de propria experienţă şi de propria
personalitate.

• Astfel, formularea şi a transmiterea unui mesaj, adică enunţarea, este actul

individual de utilizare a limbii, este comunicarea în act, comunicarea
efectivă. De aceea mesajul, rezultatul acestui act de creaţie individual, este
denumit enunţ. Altfel spus, enunţul este un şir finit de cuvinte emis de un
locutor şi delimitat de o pauză evidentă sau de intervenţia unui alt locutor (în
cazul dialogului).

• Condiţiile concrete în care are loc comunicarea, constituie situaţia de

enunţare.

41
 1. Situaţia de enunţare

• Se întâmplă adesea ca numai cunoaşterea situaţiei de

enunţare să ne permită să înţelegem finalitatea reală a
unui enunţ.
• Observaţii aparent referenţiale ca, de exemplu: E
dezordine în camera asta sau Nu mai e mult până vine
tata acasă au o finalitate impresivă dacă sunt adresate
de către o mamă fiului sau fiicei ei: receptorul va înţelege
că este un ordin indirect exprimat şi, probabil, îşi va face
ordine în cameră, respectiv se va cuminţi.
• Constatăm, deci, că acelaşi enunţ poate avea finalităţi
diferite în funcţie de contextul, de împrejurarea în care
este exprimat.

42
• Alt exemplu:

Luând un enunţ ad litteram, fără a ţine seama de situaţia de enunţare,

riscăm să înţelegem greşit mesajul.

43
 2. Competenţele emiţătorului şi
ale receptorului
Competenţele emiţătorului şi ale receptorului
• Emiţătorul şi receptorul nu sunt nişte abstracţiuni ci indivizi
reali, care au, fiecare, un anumit bagaj de cunoştinţe, aparţin
unui anumit mediu social şi istoric, au propria psihologie. Şi
unul şi celălalt dispun astfel de o sumă de competenţe între
care sunt de remarcat în special competenţele lingvistice
(mai ales stăpânirea vocabularului) şi competenţele culturale.
– Aceste competenţe joacă un rol esenţial în înţelegerea unui enunţ :
– receptorul îl interpretează întotdeauna în funcţie de cunoştinţele sale
anterioare, care i-au format un anumit orizont de aşteptare.
– emiţătorul este ghidat în elaborarea enunţului de propriile competenţe,
care îi furnizează modele.

44
 Concluzii
Constatăm că :
1. un enunţ nu este niciodată cu totul inedit;
2. competenţele de care dispun cei doi le servesc deci
drept ghid, unuia pentru înţelegerea mesajului, celuilalt
pentru conceperea lui;
3. dacă aceste competenţe sunt insuficiente sau dacă
între ele există diferenţe prea mari, ele riscă să
opereze ca un filtru şi să limiteze sau să împiedice
schimbul de mesaje;
4. fiecare dintre interlocutori trebuie să ţină seama de
competenţele reale sau presupuse ale celuilalt pentru a
evita riscul neînţelegerii.

45
Exemplu

46
Exemplu

47
 Observaţii:
1. Enunţarea este, un proces dinamic, în care emiţătorul şi receptorul, pe baza
competenţelor lor lingvistice şi culturale, practică simultan codarea şi
decodarea.
2. Enunţul este de fapt produsul acestei duble activităţi.
3. Enunţul nu formulează totul explicit, el utilizează limbajul în mod eliptic:
emiţătorul lasă să se subînţeleagă anumite informaţii pentru că presupune
că receptorul va putea să suplinească elementele lipsă atunci când va
decoda enunţul.
– Alături de conţinutul explicit al enunţului, există deci un conţinut implicit.
Prezenţa conţinutului implicit reclamă din partea receptorului competenţe
lingvistice şi îndeosebi competenţe culturale suficient de apropiate de ale
emiţătorului pentru a realiza o decodare corectă, adică pentru a putea înţelege
corect mesajul. Există elemente implicite a căror decodare necesită competenţe
culturale mai particulare (mai frecvent în cazul interferenţelor a două culturi
diferite sau a două epoci diferite ale aceleiaşi culturi). Aceste elemente se
numesc implicite culturale.
– Perceperea implicitului cultural mai ales este foarte importantă acum când
schimbul de informaţii s-a mondializat şi când avem de decodat enunţuri venite
din universuri culturale foarte diverse, mai mult sau mai puţin cunoscute.

48
 Indicii enunţării
Indicii enunţării
• Prezenţa emiţătorului şi a receptorului poate fi marcată în enunţ atât
în mod direct cât şi indirect.
• Prezenţa emiţătorului este marcată în mod direct prin pronumele
personale şi prin pronumele şi adjectivele posesive (persoana I). În
mod indirect, ea este marcată prin cuvinte care exprimă
subiectivitatea acestuia, prin formularea unor judecăţi de valoare
(utilizarea unor termeni apreciativi sau depreciativi, prin jocul
conotaţiilor, etc).
• Prezenţa receptorului este adusă în enunţ de către emiţător în mod
direct, prin adresarea directă către acesta (folosirea pronumelor
personale şi posesive de persoana a II-a), iar indirect prin utilizarea
ironiei, a jocului pe registrele de limbă şi a jocului de cuvinte, care
presupun complicitatea receptorului.

49
 Relatare şi discurs
Relatarea
În anumite texte, evenimentele par a se povesti ele singure, totul se
petrece ca şi cum nici un subiect nu vorbeşte, ca şi cum mesajul nu
este elaborat de un emiţător şi nu este adresat unui receptor.
Aceasta pentru că în acest fel de enunţ nu apare nici un indice al
prezenţei emiţătorului sau a receptorului.

Termenul de relatare îl înţelegem imediat în accepţiunea cu care l-

am întâlnit în şcoală, relativ la naraţiune, dar riscăm să ne înşelăm,
pentru că autorul îşi marchează frecvent prezenţa pe parcursul
naraţiunii, iar uneori se adresează cititorului, îi solicită participarea
afectivă sau, pur şi simplu, complicitatea. Astfel, din acest punct de
vedere, un text narativ poate fi un discurs, chiar dacă “relatează”
fapte, întâmplări, evenimente.

50
 Relatare şi discurs
• Discursul se caracterizează printr-o enunţare,
ceea ce presupune un locutor şi un auditor,
precum şi prin voinţa vorbitorului de a-şi influenţa
interlocutorul.
– Din această perspectivă, orice naraţiune impersonală
(relatare) se opune tuturor rapoartelor (orale sau
scrise) în care un subiect se enunţă ca locutor, se
adresează unui interlocutor şi îşi organizează textul
respectiv ţinând seama de cele două persoane (eu /
tu).
– Locutorul poate reproduce enunţul unei alte persoane
în mai multe moduri. Acestea sunt numite în lingvistică
stiluri şi sunt trei la număr: stilul direct, stilul indirect
şi stilul indirect liber.
51
Stilul direct, stilul indirect şi stilul
indirect liber.
Stilul direct
• Locutorul utilizează stilul direct atunci când reproduce
exact cuvintele spuse de altcineva: I-a spus: “Nu am
cum să te ajut, descurcă-te singur!” “Vrei să repeţi?”
spuse el. Stilul direct menţine toate formele legate de
persoana celui care vorbeşte şi de persoana
destinatarului, precum şi cele legate de locul şi de
momentul vorbirii: sistemul de enunţare (pronumele eu,
tu), locul (aici), timpul (acum).
“Pretind să-i ceri scuze Anei aici şi acum”, a spus ea.
eu tu locul timpul

52
Stilul direct, stilul indirect şi stilul
indirect liber
Stilul indirect
• Naratorul repetă fraza cuiva, dar nu o reproduce aşa cum a fost exprimată,
ci o introduce în discursul său prin conjuncţiile subordonatoare: că, să, de,
dacă, a pronumelor, adjectivelor şi adverbelor relative, subordonând
comunicarea unui verb declarativ.“Nu am cum să te ajut, descurcă-te
singur!” devine: “I-a spus că nu are cum să îl ajute şi să se descurce singur.
“Vrei să repeţi întrebarea ?” devine: L-a întrebat dacă vrea să repete
întrebarea. Încorporarea în discursul naratorului a spuselor unei alte
persoane antrenează dispariţia indicilor enunţării (eu/tu) şi impune referinţa
de loc şi timp nu în raport cu persoana care a spus fraza, ci cu persoana
care relatează spusele respective. “Pretind să-i ceri scuze Anei aici şi
acum!” devine: I-a spus că îi pretinde să-i ceară scuze Anei acolo şi atunci.
Remarcăm schimbarea sistemului de enunţare: persoana I este înlocuită cu
persoana a III-a (eu/tu devine el/ea), iar referinţele la loc şi timp se schimbă:
aici devine acolo, acum devine atunci.
• În stilul indirect nu se utilizează ghilimelele, iar semnul întrebării şi cel al
exclamării nu se preiau.

53
Stilul direct, stilul indirect şi stilul
indirect liber
Stilul indirect liber
• Stilul indirect liber prezintă şi el indirect spusele cuiva, păstrând însă
intonaţia, pronumele, adjectivele şi adverbele interogative caracteristice
stilului direct. Schimbarea sistemului de enunţare şi a referinţelor de timp şi
loc este făcută deja în stilul indirect. În stilul indirect liber se suprimă însă
elementul de subordonare. I-a spus:” nu are cum să-l ajute, să se descurce
singur”. L-a întrebat: “vrea să repete ce a spus mai înainte”?

• În stilul indirect liber

– utilizarea ghilimelelor nu este obligatorie, dar uneori sunt folosite pentru a marca
mai evident faptul că naratorul repetă vorbele altcuiva, că ele nu îi aparţin.
– semnul exclamării şi cel al întrebării sunt folosite, pentru a marca faptul că
naratorul reproduce intonaţia originară.
– Stilul indirect liber este folosit în textele literare mai ales pentru a reda gândurile
unui personaj în monologuri interioare, aşa cum se poate constata în textul
următor

54
 ORALUL ŞI SCRISUL
Trăsăturile specifice ale oralului:
• prezenţa termenilor destinaţi verificării şi menţinerii
contactului (înţelegi, ştii, mă urmăreşti, auzi, etc.);
• pauzele, întreruperile, ezitările în cursul rostirii enunţului,
ticuri verbale;
• repetarea unor cuvinte sau grupuri de cuvinte, uneori
chiar a unor propoziţii, repetiţii menite să asigure
coerenţa enunţului;
• reveniri asupra unor formulări;
• sintaxa relaxată (preferinţa pentru juxtapunere şi
coordonare), chiar greşită, decuparea nesigură a
frazelor.
55
 ORALUL ŞI SCRISUL
Trăsăturile specifice ale scrisului:
• textul scris foloseşte mai puţin repetiţiile şi tinde spre o
densitate mai mare;
• enunţul este mai bine structurat: informaţia este mai bine
organizată;
• raporturile logice sunt mai limpede redate datorită sintaxei mai
riguroase (este favorizată subordonarea);
• utilizarea lexicului este mai sigură.
• în actul de comunicare se manifestă de multe ori
întrepătrunderi ale celor două moduri de exprimare. Scriitorii se
folosesc de trăsăturile specifice ale exprimării orale pentru a
crea impresia de veridicitate a personajelor (în dialoguri,
monologuri interioare sau când un personaj de o anumită
condiţie socială este pus de scriitor în postura de narator).

56