INFLUENŢA CULTURII FRANCEZE ASUPRA LUI EMINESCU

Dacă influenţa culturii germane asupra lui Mihai Eminescu este reunoscută de toţi
exegeţii, nu acelaşi lucru se întâmplă când este vorba de cultura franceză, unii contestând faptul
că poetul nostru naţional ar fi cunoscut limba şi cultura Franţei.
Ovid Densusianu consideră că Eminescu şi-a manifestat ,,de multe ori sentimentele lui
cu totul ostile literaturii şi culturii franceze”, iar în privinţa scriitorilor francezi nu se vede ,,o
înrâurire hotărâtoare”.
Garabet Ibrăileanu contestă orice influenţă serioasă asupra poeziilor clasice ale lui
Eminescu, iar Tudor Vianu menţionează unele teme întâlnite la Eminescu şi Proudhon sau
Victor Hugo (contrastul dintre viaţa încovoiată de muncă şi suferinţă a poporului şi viaţa
desfăşurată în voluptate a clasei stăpânitoare), precum şi la A. de Musset (resentimentul iubirii
înşelate).
Primul care susţine cu tărie influenţa franceză asupra lui Eminescu este N. I.
Apostolescu, în anul 1904: ,,Eminescu n-a imitat însă numai poeţi germani sau opere venite
numai dintr-o asemenea parte. El a cunoscut şi imitat şi opere franceze, şi aceasta de la o
anumită dată”.
Alexandru Vlahuţă spune că Eminescu ,,poseda foarte bine germana, franceza şi latina şi
pe cât se pare avea cunoştinţe solide şi de greacă”.
Multă vreme s-a apreciat că Mihai Eminescu era un inamic al filofrancezilor,
socotindu-se în mod eronat poziţia lui antiliberală şi sarcasmul cu care îi critica pe liderii acestui
partid, frantuziţi şi plini de ifose pariziene. Mitul antifrancez eminescian se destramă analizând
opera marelui poet, în care criticul obiectiv descoperă nu numai accente ale romantismului
german, care i-au conferit ritm şi rigoare scrierii, dar şi ample influenţe ale culturii franceze,
precum şi filoane puternice din lecturile operelor lui Theophile Gautier, marele romancier
parizian, care i-au generat patos în exprimare şi feerie în imagini.
În urmă cu cinci ani (2001), au apărut, ca donaţie dintr-o colecţie particulară, o serie de
scrisori inedite ale lui Mihai Eminescu, în care acesta îşi destăinuie afinitatea faţă de cultura
franceză, ascunzând dorinţa refulată a unui contact personal direct cu cultura franceză, în Parisul,
capitală a literaţilor şi artiştilor secolului al XIX-lea, care atrăgea ca un magnet tot ce avea mai
valoros cultura europeană. Eminescu vorbea şi scria fluent franţuzeşte. O arată limpede colecţia
de scrisori inedite, în care el se adresa şi îşi nota gândurile, nu în germană sau română, ci în
franceză. Era, de altfel, limba saloanelor bucureştene pe care le frecventa ca invitat al "lumii
bune" de politicieni şi bogatăşi.
În împrejurările în care s-a dezvoltat literatura românească în secolul al XIX-lea,
Eminescu nu putea să rămână izolat. Influenţa franceză a fost puternică la noi. Tinerii români
făceau studii în Franţa, exilaţii de la 1848 au plecat în aceeaşi ţară, tot de acolo veneau profesori
în Principate, trupele de teatru aveau în repertoriul lor piese franţuzeşti, se făceau traduceri din
literatura clasică franceză, se citeau ziare şi reviste din Franţa.
Influenţa franceză la Mihai Eminescu nu poate fi încadrată între date anumite, ci are loc
pe întreaga perioadă a activităţii sale, având manifestări inegale.
Un prim contact al lui Eminescu cu teatrul francez l-a avut pe când era sufleur al trupei
lui Pascaly. Repertoriul acestei trupe teatrale, ca şi cel al altor trupe din Moldova şi Ţara
Românească, era alcătuit din traduceri de piese franceze, unele din ele fără valoare literară.
Când Eminescu se afla la Iaşi, pe scena Teatrului Naţional se prezentau piese de Dumas,
Al. Duval, Delavigne.
Mihai Eminesu a cunoscut literatura franceză şi prin intermediul traducerilor în limba
germană. În secolul al XIX-lea a început seria traducerilor germane din operele scriitorilor
francezi: Lamartine, Musset, E. Sue, Dumas-tatăl, Hugo, Flaubert, Zola .
 Ion Slavici vorbeşte despre deosebita simpatie a lui Eminescu pentru J. J. Rousseau, pe
care îl citeau împreună la Viena., unde citise şi ,,Dialogurile” lui Platon în limba franceză.
Alţi scriitori francezi cunoscuţi de Eminescu sunt: Corneille, Racine, Cyrano de
Bergerac, Pascal, Voltaire, Michelet, Descartes, Montaigne, Montesquieu, Diderot, Balzac,
Sardou, Ponson du Terrail şi alţii.
În ,,Avatarii faraonului Tla", Eminescu cultivă fantasticul savant, în maniera exotico-
pasională a lui Th. Gautier. De altfel, îl şi citează pe Gautier, de care se simte apropiat.
Presa e o altă posibilitate de a intra în contact cu limba franceză. Când scria la ,,Timpul”,
citea ziarul ,,L’ Indépendance roumaine”, căruia îi răspundea discutându-i părerile, polemizând
şi traducând fragmente publicate acolo. De asemenea, folosea cuvinte şi expresii franţuzeşti în
articolele sale şi traducea texte pentru articolele sale de fond. A citat în franceză fragmente din
Tratatul de pace încheiat la San Stefano (1880).
Când discuta, ca ziarist, chestiuni de politică externă, se documenta din publicaţii şi cărţi
franţuzeşti.
Cunoştinţele lui Eminescu nu se mărginesc doar la literatura franceză, ci el cunoaşte şi
doctrina politică, regimul parlamentar sau bugetele franceze, pe care le compară cu cele
româneşti.
Fiind un bun cunoscător al vieţii politice şi culturale franţuzeşti, Eminescu face
comparaţie cu stările de la noi. A aprofundat stările de lucru din Franţa, pe care uneori le
combătea, dar de cele mai multe ori le aproba şi le dădea exemplu contemporanilor.
Cunoaşte bine şi magistratura franceză. Într-un articol de fond îşi exprimă simpatia faţă
de magistraţii parchetului din Versailles, care au demisionat, ca să nu aplice deciziile privitoare
la aplicarea legilor vechi, neabrogate, împotriva congregaţiilor bisericeşti.
În articolul ,,Paralele economice”, Eminescu e de părere că franţuzul nu e mai cu cap
decât noi, dar se pricepe să facă bani din materia primă, pe când noi nu ne pricepem la asta.
Scriind despre proiectul de înfiinţare a unei bănci româneşti, numită ,,Credit mobiliar”,
ziaristul Mihai Eminescu arată că aceasta nu poate avea o bază materială solidă şi citează un
exemplu din istoria creditului mobiliar francez.
Profundele sale cunoştinţe despre istoria Franţei au ecouri în versurile sale: ,,Acolo [la
Nicopole] e floarea Franţei” (variantă la ,,Scrisoarea III”).
Ultimul episod din poemul ,,Memento mori” e dedicat Revoluţiei franceze. Expresia
acestei explozii vulcanice este ,,tigrul Robespierre”. E evocat şi Napoleon, Cezarul care
reprezintă în opera lui Eminescu un mit central şi asupra căruia revine în variantele ,,Odei (în
metru antic)”. Napoleon concentrează gândirea veacului.
În articolele sale politice pomeneşte mereu numele unor ilustre personalităţi din vechea
istorie a Franţei: Richelieu, Turgot, Mirabeau, Robespierre, Babeuf iacobinul şi Bonaparte.
Situaţia politică din Franţa îi este extrem de familiară şi scrie, în ,,Curierul de Iaşi” din
29 oct. 1876: ,,N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în
politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon III”.
Eminescu s-a dovedit a fi un cunoscător şi al învăţământului şi al artelor din Franţa. El
consideră că acolo unde nu se cultivă artele, nu există industrie. În Franţa nu e criză economică,
deoarece artele frumoase s-au pus în interesul industriei.
Atacând proiectul lui Vasile Conta despre instrucţie deoarece voia să se scoată limbile
clasice din licee, Mihai Eminescu face o paralelă între învăţământul francez, cel german şi cel
românesc.
El constată inferioritatea şcolilor noastre: ,,Poporul nostru a rămas nepăsător la reformele
greceşti, ruseşti, franţuzeşti şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală, pentru că simte ce fel de
şcoli avem”.
Eminescu are o atitudine plină de rezerve faţă de tineretul franţuzit: ,,N-avem bucurie de
tinerimea ce studiază la Paris. E azi învederat pentru oricine că tinerii care-şi fac educaţiunea
acolo, întorşi în ţară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală şi, în schimbul unei ştiinţe cât
se poate de puţine, vin cu pretenţii exagerate, cu trebuinţe insaţiabile cu totul disproporţionate cu
puterile de producţiune a poporului nostru…” (,,Curierul de Iaşi”).
Două citate din opera lui Eminescu şi a lui Lamartine, care relevă părerea celor doi poeţi
despre glorie, ilustrează apropierea scriitorului român de literatura şi cultura franceză:

,,Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi ,,Qu’ est.ce que la gloire? Un vain son répété,
Idolului lor închină…” Une dérision de notre vanité.”
(M. Eminescu, Scrisoarea II) (A. de Lamartine, Pourquoi mon âme est-elle
triste?