UNIVERSITATEA BUCURESTI, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI, PSIHOLOGIE

PROIECT DE AUTOANALIZA ACROFOBIA

Proiect realizat de:

Cioran Raluca Grupa 1, Seria1

Psihoterapia cognitiv comportamentala in tulburarile fobice

Gillian Butler (1989) arata ca fobia reprezinta o teama exagerata si persistenta de un obiect sau de o situatie care, de regula, sunt nepericuloase. Aceste frici produc dorinta irationala a subiectului de a evita situatiile respective, desi, pacientii realizeaza caracterul irational al fricii lor. Reactia la expunerea la stimul este de multe ori exagerata, in neconcordanta cu realitatea. Senzatia este de frica profunda care invadeaza persoana, chiar si atunci cind "expunerea" este mai degraba simbolica. Insa nu este vorba despre frica obisnuita care este o reactie normala la o situatie care ne pune in pericol si ne produce o reactie (de fuga - atunci cand stimulul advers este foarte puternic, sau de lupta - atunci cand simtim ca putem sa il infruntam). Fobia este o frica ce depaseste ratiunea si pe care o dezvoltam ori de cate ori suntem expusi la situatia respectiva sau la stimulul respectiv sau doar ne imaginam stimulul. Fobiile reprezinta frici cu caracter dezadaptativ, care produc perturbari in viata obisnuita a subiectilor. Literatura de specialitate distinge urmatoarele categorii de tulburari fobice: a) fobiile simple (fobia de inaltime, de insecte, serpi, injectii, sange, microbi, fenomene naturale precum tunetele si fulgerele, etc). In ceea ce priveste fobiile simple, ele par a fi foarte frecvente, insa persoanele afectate apeleaza extrem de rar la ajutorul psihologului sau al psihiatrului, doar in cazul in care le afecteaza unul din aspectele vietii personale (functionarea profesionala sau ocupationala). b) fobiile sociale (reprezinta frica insotita de tendinta imperioasa de a evita situatiile in care persoana se teme ca ar putea fi judecata sau analizata pentru felul in care se poarta). Fobiile sociale includ aspecte cum ar fi: frica de a vorbi (sau de a nu spune lucruri "prostesti" in spatii publice), de a manca in public, de a scrie in public, de a utiliza toalete publice, etc. Fobia sociala se intalneste la indivizii acestei planete intre 2 si 10%, in functie de diferentele culturale sau de cele de metodologice dintre diferitele studii. Desi este mai des intalnita la femei, barbatii apeleaza adesea la ajutor de specialitate, poate si datorita faptului ca fobia de acest gen are un impact profund asupra functionarii profesionale. c) agorafobia (care reprezinta o frica de spatii din care ar fi dificil de iesit sau in care ajutorul altei persoane ar fi greu de obtinut). Persoana agorafoba se teme de situatii in care trebuie sa treaca (singura sau chiar insotita) prin piete aglomerate, cinematografe sau stadioane. Consecinta agorafobiei este evitarea acestor spatii sau limitarea iesirilor din spatiul "sigur" (cel mai adesea propria casa). Agorafobia, a carei prevalenta este raportata in numeroase studii fiind intre 5 si 7%, e mai frecventa la femei. Nu orice spaima de moment poate fi catalogata drept fobie, nici spaimele permanente nu sunt fobii. Pentru ca fobia sa fie diagnosticata trebuie sa fie mai veche de sase luni si trebuie sa apara nu numai la expunerea cu stimulul, ci si la simpla imaginare a lui. Daca individul se gandeste ca este aproape de stimul este suficient ca sa i se faca rau, sa intre in panica, sa produca reactii similare celor aparute in preajma stimulului real.

Desi nu se cunoaste exact originea fobiilor, majoritatea autorilor sunt de parere ca acestea sunt frici dobandite prin conditionare. Cu toate aceste, rareori pacientul fobic poate descrie un eveniment psihotraumatizant despre care ar putea spune ca sta la originea fobiei. Fobia se instaleaza, de regula, gradat, ca rezultat al repetarii unor experiente mai mult sau mai putin anxiogene sau prin intermediul invatarii sociale. Uneori, aceasta conditionare se fixeaza in perioada de stres puternic sau in stari de supraactivare, cand reactiile caracterizate prin teama se invata cu usurinta. Fobiile simple se pot dezvolta gradat pe baza fricilor din copilarie, in timp ce fobia sociala debuteaza, de regula, in adolescenta. Lang (1968) distinge o simptomatologie specifica fobiilor, compusa din: a) simptome fiziologice (tahicardie, transpiratii, tremur, slabiciune, respiratie accelerata, furnicaturi, greata, senzatie de sufocare, etc.) b) simptome comportamentale (senzatia ca subiectul fie este stana de piatra, fie manifesta tendinta sa fuga) c) simptome subiective (variaza de la un subiect la altul si include ganduri de tipul: ar fi putut sa ma ucida, dar si stari afective precum jena, rusinea, teama, etc.). Simptomele fiziologice, comportamentale si subiective pot sau nu sa fie asociate. Prin definitie, fobia reprezinta o frica disproportionata fata de sursa care o produce, iar reactiile, cum ar fi grija exagerata sau reactia de evitare, sunt inadecvate. Fobicii reactioneaza, deci, in plan fiziologic, comportamental si subiectiv si aceste reactii impiedica disparitia simptomelor. Mai exact, reactiile mentin problema pentru ca sporesc starea afectiva negativa initiala si, chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie, aprehensiunea unui pericol si frustrarea. Astfel, desi persoana percepe teama ca fiind exagerata si irationala, nu poate reactiona altfel decat prin evitarea situatiei fobice. De altfel, de cele mai multe ori, aceste evitari devin problema in sine. De frica fricii, persoana ajunge sa-si restringa posibilele contacte cu obiectul fricii. Si, cu cat spaima este mai importanta, cu atit comportamentele de evitare sunt mai complexe si mai extinse. In prezent, exista tratament pentru fobii, fie prin administrarea unor medicamente (anxiolitice), fie prin terapie. Conform statisticilor, rezultatele cele mai bune pe termen scurt se obtin prin psihoterapia cognitiv-comportamentala. In aceasta terapie se lucreaza direct cu simptomul (frica) si mai putin cu trecutul subiectului si regulile de viata care l-au dus la acest tip de reactie intr-o situatie stresanta. Am ales aceasta tema pentru ca si eu ma numar printre acele persoane care manifesta (cel putin) o fobie. Fobia mea este frica de inaltime. Fobia de inaltime sau acrofobia reprezinta frica excesiva care apare in spatiile situate la mare inaltime: pasaje montane la marginea prapastiilor, pasarele de trecere montane sau urbane, teleferic sau telecabine, terase sau balcoane etc. Atunci cand sunt la o anumita inaltime (nu neaparat mare) simt cum mi se inmoaie genunchii, ametesc un pic si deja ma gandesc de ce ma pot tine din jurul meu mai bine. Este o senzatie foarte ciudata. Aceasta frica de inaltime se manifeste uneori, chiar si daca ma urc pe un scaun. Atunci mi se pare ca scaunul o sa se rupa cu mine si o sa cad. Inaltimea imi provoaca cea mai mare teama. Simt ca sunt intr-o situatie pe care nu o pot controla, si, din care, in cazul unui accident, nu pot scapa. Singurul lucru la care ma pot

gandi atunci cand sunt la o anumita inaltime, chiar daca eu incerc sa ma gandesc la cu totul altceva, este faptul ca este posibil sa cad, sa ma prabusesc, sa mor. Ma gandesc ca nu pot face nimic si ca nimeni din jurul meu nu ma poate ajuta. Mi se pare ca este o situatie fara scapare. Am incercat de atatea ori sa ma conving ca aceasta teama nu este rationala, ca este normal sa imi fie frica de inaltime, dar nu intr-un mod atat de accentuat. Insa nu am avut rezultate semnificative. De exemplu, daca ies pe balcon, primul gand (sau prima emotie, mai bine zis) imi spune ca 100% o sa mor sau 90% o sa cad. In mod normal, acest caz, trebuie intors si pe partea cealalta, mai precis, trebuie transformate aceste procente in real. Ce inseamna ca 90% o sa cad si 100% o sa mor? Faptul ca din 100 de persoane care ies pe balcon, 90 cad si mor. Se intampla cu adevarat asta? Binenteles ca nu. Astfel ar trebui sa am un impact mai dur cu ceea ce inseamna realitatea si sa imi dau seama de exagerarea emotiilor mele raportate la momentul sau la situatia respectiva. Din pacate, rationamentul acesta in cazul fobiei mele se pare ca nu da rezultate. Desi am tot incercat sa ma conving logic, fobia nu asculta de nici o logica. Aceasta fobie ma impiedica sa desfasor anumite activitati. Mai precis, atunci cand merg la munte, ca sa pot face un traseu, sa pot urca cateva sute de metri, trebuie sa fie in permanenta cineva langa mine, sa merg tot timpul pe mijlocul drumului / potecii (pentru ca daca sunt pe margine, ma uit in jos si atunci nu mai pot inainta nici un pas) si sa incerc sa ma controlez si sa imi spun ca sunt in siguranta. Desi nu se poate identifica in timp momentul in care s-a declansat fobia, eu pot stabili clar momentul in care s-a inradacinat mai bine. Aveam 12 ani si m-am dus cu parintii la munte, la Busteni. Ei au propus sa urcam pana la Babele cu telecabina pentru ca de acolo puteam face si alte trasee montane. Imi era putin frica de inaltime si pana atunci, dar, in momentul in care am urcat in telecabina stiu ca m-am gandit ca o sa ne prabusim. A fost pur si simplu un gand. Telecabina a inceput sa urce spre Babele si, bineinteles se tot clatina dintr-o parte in alta (sau asa am perceput eu acel moment). La un moment dat, s-a oprit si nu mai pornea. Apoi a pornit, s-a clatinat brusc dintr-o data si iar s-a oprit. Stiu ca in acele momente imi inghetase sangele in vene. Eram panicata. Ma gandeam doar ca o sa ne prabusim, ca o sa murim si ca nu avem ce face. De asemenea, ma uitam in jurul meu si vedeam ca parintii nu fac nimic, nici nu se agita si nu intelegeam de ce nu incearca sa ne scape. In cele din urma, telecabina si-a reluat traseul normal si ne-a dus la Babele. Ceea ce se intamplase mai devreme era ceva normal, dar eu am perceput intreaga situatie ca pe ceva amenintator si periculos. De atunci, incerc sa evit pe cat posibil sa urc pe munte folosind telecabina iar, intr-o situatie in care nu am ce face, incerc sa imi distrag atentia, fie vorbind cu ceilalti din jurul meu, fie ascultand muzica. Frica de inaltime o asociez cu pierderea controlului. Simt ca nu stapanesc acea situatie, ca nu am ce face, ca nu depinde de mine si atunci se declanseaza teama aceea profunda, panica irationala. In mintea mea se contureaza doar gandul mortii si al neputintei. Ma simt incapabila sa fac fata unei asemenea situatii. Ma simt depasita, dar intr-un mod vital. In concluzie, pot spune ca, acrofobia, atunci cand se declanseaza, ma transforma intr-o persoana calauzita de panica, irationalitate si mai ales, teama de moarte. De aceea, incerc sa evit, pe cat posibil, inaltimile si, atunci cand nu am o alta alternativa, incerc sa-mi structuralizez traseul in asa fel incat sa minimalizeze emotiile si gandurile declansate de aceasta fobie.

Bibliografie:

Holdevici, Irina, 1996, Elemente de psihoterapie, Editura ALL, Bucuresti Holdevici, Irina, 1999, Gandirea pozitiva. Ghid practic de psihoterapie relational emotiva si cognitiv comportamentala, Editura Stiinta si Tehnica, Bucuresti