You are on page 1of 17

CAPITOLUL II GENERALITATI DESPRE CELULA APARITIA SI EVOLUTIA CELULEI Toate fiintele vii, plante si animale sunt alcatuite din

celule, mici ncaperi delimitate de membrane. n prezent exista forme de viata reprezentate prin organisme unicelulare ct si structuri vitale complexe, alcatuite dintr-o multime de celule, specializate morfofunctional si legate prin anumite mecanisme interne de comunicare, asa cum sunt organismele pluricelulare. Toate organismele si respectiv toate celulele care le constituie sunt rezultatul unui proces evolutiv care implica doua procese esentiale: variabilitatea informatiei genetice, care se transmite de la un individ la descendentii sai si selectia, fenomen prin care informatia genetica utila individului este pastrata si transmisa descendentilor. De la molecule organice la primele celule Experimente efectuate n laboratoarele de cercetari au evidentiat ca dintr-un amestec de gaze: C02, CH4, NH3, H2 si vapori de apa, supus actiunii unor descarcari electrice sau radiatii ultraviolete, se pot obtine mici molecule de substante organice esentiale cum ar fi: aminoacizii, zaharurile, acizii grasi si chiar nucleotidele. Aceste substante organice simple se pot asocia si forma polimeri. Astfel, aminoacizii se leaga n lanturi genernd polipeptidele iar nucleotidele, prin intermediul radicalului fosforic se nlantuie formnd polinucleotidele, respectiv acizii nucleici. Particularitatea polinucleotidelor, alcatuite din baze azotate cu structuri complementare, de a determina sinteze de noi catene de polinucleotide a constituit un pas important n evolutia materiei vii. Varietatea monomerilor si a polimerilor care s-au format a fost enorma, dar prin selectie s-au mentinut numai acele structuri care, pe baza complementaritatii, au servit ca matrite pentru formarea de alti polimeri. n cadrul modelului complementar, rolul esential l-au avut polinucleotidele, n structura carora structura complementara a bazelor azotate joaca un rol esential. Astfel, complementaritatea dinte adenina si timina sau uracil, precum si cea dintre guanina si citozina, sta la baza proceselor de transfer de informatie n sistemele biologice. Informatia genetica reprezentata de secventa nucleotidelor din moleculele de polinucleotide (acizi nucleici) aflate n fiecare celula este transmisa din generatie n generatie pe baza interactiunii bazelor complementare. Formarea rapida a polinucleotidelor n testele experimentale necesita prezenta unor proteine catalizatoare sau enzime, substante care nu au putut fi prezente n atmosfera primitiva a Pamntului. Totusi, catalizatori de tipul unor

10

minerale sau ioni metalici au fost prezenti, nlesnind fenomenele de polimerizare, desigur mai lent si ntr-un timp mai ndelungat. n procesele de multiplicare ale polinucleotidelor cnd s-au format noi copii ale formelor originale, au aparut inevitabil si erori care au sporit variabilitatea formelor originale. Moleculele de polinucleotide prezinta si o anumita personalitate chimica, datorita legaturilor care se stabilesc ntre bazele azotate complementare ale lantului molecular, care primeste astfel o structura tridimensionala. Structura finala a polinucleotidelor este importanta pentru stabilitatea si capacitatea lor de replicare. Polinucleotidele prea lungi sau prea strns mpachetate nu pot functiona eficient ca matrite, deoarece nu permit replicarea. Alte molecule de polinucleotide sunt instabile n anumite conditii, astfel nct au fost selectionate numai structurile cele mai apte n perpetuare. Polinucleotidele primare, de tipul moleculelor de ARN poseda doua caracteristici esentiale: poseda o informatie codificata n secventa nucleotidelor pe care sunt capabile sa o retransmita prin procesul de replicatie si ai o anumita structura care le determina modul de functionare si de reactie la conditiile de mediu. n molecula de acizi nucleici, secventa nucleotidelor constituie informatia care este capabila sa se transmita ereditar si poarta numele de genotip, iar structura tridimensionala a polinucleotidelor constituie fenotipul. Un pas urmator n evolutia formelor de viata l-a constituit momentul aparitiei capacitatii de autoreplicare a lanturilor de polinucleotide, moment care a nsemnat nceputul procesului de evolutie. Anumite tipuri de polipeptide au avut, probabil, un rol catalitic att n sinteza moleculelor peptidice ct si n procesele de replicare ale polinucleotidelor. O alta etapa importanta n procesul evolutiei si mentinerii formelor incipiente de viata a fost aceea cnd pe baza succesiunii nucleotidelor din moleculele de ARN s-au sintetizat polipeptide cu o anumita secventa de aminoacizi. n acest mod s-a initiat controlul sintezei anumitor tipuri de proteine, realizndu-se treptat o selectie si perpetuare numai a anumitor polinucleotide si proteine a caror sinteza a devenit dependenta de informatia existenta n moleculele de acizi nucleici. Moleculele de ARN si proteinele a caror sinteza depindea de acizii nucleici s-au mentinut n vecinatate, mpreuna cu enzimele necesare proceselor de sinteza proteica. In jurul acestor aglomerari de macromolecule s-au atasat si fosfolipide si diferite proteine, genernd un fel de compartimente primitive, mai mult sau mai putin stabile. Acest model teoretic de constituire a primelor tipuri de celule este acceptat de majoritatea cercetatorilor n domeniu. Aparitia primelor forme de celule se presupune a fi avut loc acum 4 bilioane de ani si aceste celule ar fi fost asemanatoare cu micoplasmele cunoscute astazi.

11

CELULELE PROCARIOTE SI EUCARIOTE Primele forme de celule care au aparut au fost structuri simple, formate din ARN, capabil de replicatie si proteine a caror sinteza a fost determinata de informatia aflata n molecula de acid nucleic, structuri delimitate de membrane lipoproteice simple. Aceste forme celulare arhaice au constituit etapa initiala de formare si evolutie a celulelor lipsite de nucleu, cu o cantitate redusa de material genetic procariotele si ulterior a celulelor cu nucleu si cu o cantitate mai mare de acizi nucleici eucariotele. Procariotele sunt cele mai simple forme celulare, avnd o organizare simpla, asemanatoare cu cea ancestrala si avnd n general o forma sferica. Sau de bastonas. Celulele procariote sunt nvelite ntr-o membrana celulara, dar nu prezinta alte membrane interne prin care sa se realizeze compartimentarea celulei. Procariotele nu prezinta membrana nucleara, materialul lor genetic reprezentat prin acizi nucleici aflndu-se liber n citoplasma Acest material genetic este reprezentat de un lant de ARN sau un ADN circular numit nucleoid. nmultirea procariotelor se realizeaza prin diviziune directa sau fisiune binara, care n conditii optime este foarte rapida (la intervale de 20 minute). Procariotele sunt celule de talie mica, lipsite de mitocondrii si alte organite celulare vacuolare. Aceste forme celulare si obtin energia necesara proceselor metabolice, prin glicoliza, proces anaerob care se desfasoara n absenta oxigenului. Din aceasta categorie de celule fac parte bacteriile si virusurile. Odata cu mbogatirea atmosferei n oxigen, rezultat n urma diferitelor reactii chimice, o mare parte din formele anaerobe de viata au disparut. O parte dintre procariotele anaerobe au suferit mutatii si au devenit capabile sa utilizeze oxigenul n procesele de oxidare celulara a substraturilor energetice si sa obtina cantitati mult mai importante de energie prin care au reusit sa supravietuiasca, sa evolueze si sa se diversifice. O parte din procariotele mai mari, anaerobe au intrat n simbioza cu procariotele mici care au devenit aerobe. Din aceste simbioze au rezultat forme celulare la care materialul genetic a devenit mai bogat, reprezentat prin mai multe molecule de ADN, celule care au putut sa supravietuiasca si sa evolueze n conditii de mediu mai bogat n oxigen. Aceste procese de simbioza sunt considerate fenomenele initiale prin care au aparut celulele eucariote. Eucariotele sunt celule care prezinta nucleu care contine materialul genetic, reprezentat prin mai multe molecule de ADN care s-au asociat cu proteine histonice. Materialului genetic este protejat de o membrana nucleara dubla, provenita din membranele reticulului endoplasmatic, membrana care izoleaza informatia genetica de restul structurilor citoplasmatice. Celulele eucariote sunt celule mai mari dect procariotele, de aproximativ 20-30 micrometri n diametru, existenta lor fiind dependenta de existenta mitocondriilor care le confera capacitatea de a utiliza oxigenul si de a elibera cantitati crescute de energie. Celulele eucariote prezinta un citoschelet bine

12

diferentiat, alcatuit din numeroase tipuri de proteine. n citoplasma eucariotele au numeroase membrane intracelulare care delimiteaza o serie de compartimente ca: reticulul endoplasmatic, mitocondriile, lizozomii, complexul Golgi etc. nmultirea celulelor eucariote se realizeaza prin mitoza, proces care ncepe cu dublarea cantitatii de ADN, formarea fusului de diviziune si apoi distribuirea n mod egal a materialului genetic n cele doua celule fiice. Eucariotele prezinta si o reproducere sexuata, cu formarea de gameti haploizi (garnitura diploida a materialului genetic este redusa la jumatate) prin a caror fuziune n timpul fecundarii se reface setul diploid al informatiei genetice (moleculele de ADN). DESCOPERIREA CELULEI SI DEZVOLTAREA CUNOSTINTELOR DESPRE CELULA Avnd n vedere dimensiunile reduse ale celulelor, n jur de 20 30 micrometri, acestea nu pot fi observate si studiate dect cu instrumente optice de marit. Prin urmare descoperirea si studiul celulelor a fost legata de utilizarea si perfectionarea lentilelor convergente. Utilizarea lentilelor convergente, sub forma unor instrumente cu capacitate de marire, a fost utilizata n industria comertului n scopul aprecierii calitatii marfurilor (tesaturi, pietre pretioase). De asemenea lentilele convergente au fost utilizate la confectionarea unor telescoape cu care s-au descoperit si studiat constelatiile stelare. O prima etapa deosebit de importanta si fructuoasa n studiul celulei o constituie descoperirea si utilizarea microscopiei optice n secolul al XVI-Iea. Desi construirea primului aparat de marit, sub forma unei lunete, i-a fost atribuita lui Galileo Galilei (1565-1642), recent, pe baza unor lucrari de arhiva s-a admis ca un savant englez Thomas Harriot, in august 1609, cu 4 luni naintea lui Galileo, a utilizat un telescop cu care a privit luna, marita de 6 ori. Din pacate Harriot nu si-a publicat descoperirile, destul de numeroase, n schimb Galileo a publicat rapid toate observatiile sale. Primul microscop a fost realizat de fratii Hans si Zaharias Jansen, slefuitori olandezi de lentile, n anul 1590. Acest aparat de marit a fost alcatuit sub forma unui tub lung de 2 m si un diametru de 2 cm. Numele de microscop a fost nsa ntrodus de catre savantul grec Demisciano (gr. micros -mic; scopia - vedere). Celula ca unitate structurala a materiei vii a fost descoperita n anul 1665 de catre fizicianul si astronomul englez R. Hooke. Acesta, utiliznd un microscop de constructie proprie, a examinat o sectiune efectuata prin arborele de pluta observnd existenta unor camarute numeroase de forma regulata, pe care le-a denumit celula (lat. cella camera mica). Din acest moment a nceput era marilor descoperiri care au condus la aparitia si dezvoltarea citologiei si n prezent a biologiei celulare si moleculare. Secolul al XVII-lea a fost dominat de descoperirile efectuate de slefuitorul de lentile olandez A. van Leeuwenhoek (1632-1723). Acesta a realizat un microscop cu lentile convergente, avnd o putere de marire de 50 300 de ori. El a descris

13

protozoarele, bacteriile, eritrocitele nucleate la pesti, fibrele musculare striate, spermatozoizii si a semnalat existenta n celule a nucleului. n secolul al XVIII-lea s-au acumulat numeroase observatii cu privire la formele si structura de ansamblu a celulelor vegetale si animale. Cu toate acestea stadiul nca redus al instrumentelor optice nu a permis cunoasterea mai amanuntita a structurii celulelor. n secolul al XIX-lea, pe baza numeroaselor date descriptive acumulate sau formulat o serie de generalizari importante privind structura celulelor. Astfel, R.Brown (1831) redescopera nucleul, l descrie si 1 defineste ca o componenta constanta a celulei, iar Valentin (1836) descopera si descrie nucleolul. Cunostintele acumulate pe parcursul secolelor XVIII si XiX au fost sintetizate de doi cercetatori, un botanist Schleiden si un zoolog Schwan (1939) care constata asemanarea structurala a celulelor si ca toate formele de viata au ca baza morfofunctionala, celula. Cei doi savanti formuleaza astfel teoria celulara. Conform acestei teorii, toate plantele si animalele sunt alcatuite din celule care se gasesc n relatie de autonomie si echilibru dinamic cu mediul nconjurator, avnd o structura complexa si fiind subordonate legilor biologice ale organismului. La aceasta formulare initiala, considerata astazi prima teza a teoriei celulare au mai fost adaugate ulterior nca doua teze. A doua teza a teoriei celulare a fost formulata de Virchow, conform careia toate celulele provin din celule preexistente (lat.= omnis cellula e cellula). A treia teza a teoriei celulare afirma ca toate celulele plantelor si animalelor provin din multiplicarea si cresterea celulei ou (zigotul) provenita din contopirea celor doua celule sexuale, ovulul si spermatozoidul. Prin aceste teze ale teoriei celulare se arata ca celula reprezinta unitatea structurala a lumii vii, ca toate formele de viata animale si vegetale sunt alcatuite din celule, cu o organizare de ansamblu asemanatoare. n a doua jumatate a secolului al XIX-lea se descopera amitoza sau diviziunea directa si apoi mitoza sau diviziunea indirecta la animale si la plante. De asemenea, au fost observati si descrisi cromozomii precum si unele organite celulare: mitocondriile, reticulul endoplasmatic, complexul Golgi, centrul celular etc. Secolul XX marcheaza numeroase progrese n domeniul biologiei celulare ca urmare a introducerii unor noi tehnici n studiul celulei. Astfel, tehnica culturii de tesuturi "in vitro", tehnicile de cultivare "in vitro" a celulelor, microchirurgia, descoperirea microscopului electronic si utilizarea lui n biologie precum si perfectionarea tehnicilor de citochimie si histochimie au permis cunoasterea, ntelegerea si explicarea unor numeroase detalii de ultrastructura a celulei. Punctul de convergenta ntre citologie si biochimie l constituie dezvoltarea tehnicilor de fractionare a celulei si centrifugare diferentiata. Aceste tehnici au fost dezvoltate ulterior si astfel s-a reusit separarea diferitelor componente ale citoplasmei carora li s-au studiat ultrastructura si nsusirile lor metabolice. Prin aceste metode a devenit posibila localizarea anumitor cai metabolice n celula respiratia celulara si sinteza ATP n mitocondrii, digestia celulara n lizozomi,

14

sinteza de proteine n ribozomi, asamblarea proteinelor n complexul Golgi etc. Biologia celulara este de fapt o ramura complexa a stiintelor biologice fiind rezultatul coorelarii cunostintelor oferite de diverse discipline ca citologia, biochimia, biofizica, fiziologia celulara si genetica moleculara. Cunostintele de biochimie si biofizica au permis att cunoasterea alcatuirii chimice si fizice a structurilor celulare, ct si modul de functionare al acestora. Fara cunostinte temeinice de biochimie nu poate fi nteleasa structura celulei si functiile ei multiple, care fac din celula un sistem biologic bine definit. Descrierea structurilor celulare n termeni moleculari precum si descoperirea si descifrarea structurii si functiilor acizilor nucleici, descrierea fenomenelor de replicatie si transcriptie a materialului genetic, a mutatiilor, a biosintezei proteinelor a determinat aparitia biologiei moleculare. n prezent, cel mai potrivit termen pentru ramura biologiei care se ocupa cu studiul celulei este de biologie celulara si moleculara. n acest mod se studiaza att aspectele vizibile la microscopul optic cu ultrastructurile relevate de microscopul electronic, precum si detaliile de organizare moleculara obtinute prin tehnici biochimice. n acest mod, materia vie se studiaza prin prisma relatiei structura-functie la nivelul molecular. Toate structurile biologice pot fi privite ca o ierarhie de diferite niveluri de organizare cu o complexitate progresiva ncepnd cu ansamblurile macromoleculare biologice, trecnd printr-un punct nodal celula - si terminnd cu nivelul cel mai superior de organizare biosfera. n aceasta ierarhie de niveluri de organizare a sistemelor biologice, celula ocupa un punct nodal deoarece este primul nivel la care apare cea mai importanta nsusire a lumii vii si anume - autoreproducerea. Celelalte forme de viata acelulare, cunoscute pna n prezent (prionii si virusurile) sunt capabile de reproducere numai n interactiune cu celulele vii. Componentul esential al oricarei celule este genomul , respectiv materialul genetic care contine programul morfofunctional al celulei. n procesul de reproducere al celulei este necesara o replicare prealabila a materialului genetic, urmata ulterior de o repartizare echilibrata a acestuia n cele doua celule fiice. De asemenea, n celulele nou formate, prin transcriptia si translatia informatiei genetice se produc toate moleculele necesare structurilor si functiilor vitale, celula aflndu-se ntr-un echilibru dinamic cu mediul nconjurator. ntre celula si mediul sau de viata se realizeaza un permanent schimb de materie si energie prin care se asigura autoconservarea, autodezvoltarea si autoreproducerea. n celula s-au diferentiat structuri subcelulare specializate, prin care se asigura aceste procese biologice. Materia vie, n totalitate, este alcatuita dintr-o ierarhie de sisteme biologice cu diferite grade de complexitate. Totalitatea sistemelor biologice cu o structuralitate si functionare asemanatoare formeaza un nivel de organizare. n ierarhia nivelurilor de organizare: molecular, celular, individual, biocenoza - ecosistem si biosfera, celula reprezinta un punct nodal, deoarece orice forma de manifestare vitala are loc pe fundamentul unei organizari celulare.

15

Celula face parte din categoria sistemelor deschise, biologice, care, spre deosebire de celelalte sisteme deschise (fizice, chimice, mecanice), au proprietatea de a transforma factorii mediului n factori proprii, specifici. Astfel, pentru sistemul biologic schimburile de substanta si energie cu mediul nconjurator sunt o conditie esentiala a existentei sistemului prin care se asigura permanenta autorenoire si integritatea acestuia. NUMARUL, FORMA, DIMENSIUNILE SI VOLUMUL CELULELOR Numarul celulelor Desigur, numarul celulelor depinde de complexitatea structurala a organismului. Formele de viata unicelulare sunt alcatuite dintr-o singura celula. La vietuitoarele pluricelulare numarul celulelor devine tot mai mare, odata cu cresterea complexitatii structurale si functionale. n organismul uman spre exemplu se gasesc milioane de miliarde de celule. Cele mai numeroase celule din organism sunt celulele sanguine (zeci de mii de miliarde). De exemplu la om numai eritrocitele sunt n numar de 4,5 - 5 milioane/ ml snge, n timp ce cantitatea totala a sngelui n organism este de 5 litri. De asemenea, neuronii si nevrogliile ating un numar de cteva sute de miliarde. Dimensiunile celulelor Majoritatea celulelor au un diametru cuprins ntre 20 si 30 m. Exista nsa si celule care au dimensiuni mult mai mici de ex: celulele gliale (3 - 4m), limfocitele (5 7 m), spermatozoizii (4 6 m) eritrocitele la mamifere (5 -7 m). De asemenea exista si celule de dimensiuni mult mai mari, de ex: neuronii (150 m), ovulele la mamifere( 200 m) si ovulele la pasari (la gaina - 2 cm, iar la strut - 10 cm). Tot n categoria celulelor de talie mare se ncadreaza si celulele musculare striate, care pot ajunge de la ctiva mm la ctiva cm. De exemplu, celulele din muschiul sartorius, de pe fasa mediala a coapsei, ajung pna la 37 cm. Volumul celulelor variaza de la un tip de celula la altul fiind cuprins ntre 300 si l5000 m3. Durata de viata a celulelor Celule din organismul animal au o anumita durata de viata, care poate fi de la cteva zile, la ctiva ani sau pot trai pe toata durata vietii organismului. Astfel se cunosc tipuri de celule care au o viata relativ scurta. De exemplu celulele epiteliale pot trai de la 72 ore (enterocitele) pna la 30 de zile (celulele epiteliale din epiderma). Tot o viata scurta o au si celulele sangvine, care pot trai de la 180 de zile (eritrocitele) pna la un an sau mai mult (leucocitele). Un alt grup de celule sunt cele care pot trai mai multi ani, dar care n anumite conditii impuse de organism, cnd au loc dezechilibre numerice n anumite tesuturi, se pot multiplica. n aceasta categorie intra celulele conjunctive si hepatocitele. O a treia categorie de celule sunt acelea care practic nu se multiplica. Din aceasta categorie se considera ca fac parte celulele musculare, adipocitele si neuronii.

16

n ceea ce priveste neuronii nsa, studii recente au demonstrat posibilitatea de multiplicare pentru anumiti neuroni, observatie care poate revolutiona cunostiintele despre functionarea sistemului nervos si tratarea anumitor boli ca schizofrenia, boala Alzheimer, narcolepsia, maladia Parkinson, tumori cerebrale, scleroze multiple etc. n maladia Parkinson s-a constatat moartea n creierul pacientului a neuronilor care fabrica neurotransmitatorul dopamina. O substanta asemanatoare din punct de vedere clinic, L-dopa amelioreaza pentru o perioada de timp manifestarile neplacute ale bolii. Fenomene de neurogeneza au fost semnalate de Kempermann si Gage (Scientific American Rev., mai 1999) n creierul pasarilor adulte, primatelor non-umane si omului. O serie de observatii au condus la concluzia ca exista celule stem neuronale multipotente care se divid periodic n creier dnd nastere la doua linii celulare. O linie va asigura rezerva de celule stem iar a doua linie va forma celule precursoare care se vor diferentia fie n neuroni fie n celule gliale. In drumul lor spre neuroni maturi ajung adulte numai celulele nervoase care se ndeparteaza de grupul de celule neuronale stem. Peste jumatate din celulele precursoare mor. Acest proces de neurogeneza este reglat de o serie de factori de crestere naturali. Celulele stem neuronale se divid periodic n doua zone principale ale creierului: ventriculii cerebrali si hipocampul. Ventriculii cerebrali contin lichidul cefalorahidian, iar hipocampul este considerata aria nvatarii si a memoriei. Forma celulelor n momentul aparitiei lor, primele celule au avut forma sferica, aceasta fiind forma geometrica care are volumul cel mai mare iar suprafata cea mai mica. Pe parcursul diferentierii si maturizarii celulelor, forma celulelor se adapteaza potrivit functiilor pe care le ndeplinesc, adaptabilitatea formei la functie fiind o lege generala a biologiei. Astfel celulele contractile, care n activitate si reduc mult din lungime, devin fusiforme sau alungite. Celulele care asigura conductibilitatea si transmiterea unor informatii la distanta, cum sunt neuronii, prezinta prelungiri. Celulele supuse unor presiuni interne (celulele endoteliale care captusesc vasele sangvine, celulele mezoteliale ale foitelor seroase) sau externe (celulele din epiderma) sunt turtite, pavimentoase. Dupa forma pe care o prezinta, celulele au fost grupate n urmatoarele patru categorii: 1. Celule sferice, cu diferite forme nucleare. 2. Celule poliedrice, care au unghiuri si laturi. 3. Celule cu prelungiri diferentiate sau uniforme. 4. Alte forme celulare. Celulele sferice ntlnite n organismul animal pot prezenta mai multe forme nucleare, dupa cum urmeaza (Plansa I): ? Celule sferice cu nucleu sferic cum sunt ovogoniile, ovocitele, limfocitele, neuronii din ganglionii spinali etc. ? Celule sferice cu nucleu reniform n care se ncadreaza monocitele.

17

? Celule sferice cu nucleu polilobat cum sunt polimorfonuclearele neutrofile, acidofile si bazofile. ? Celule sferice anucleate (lipsite de nucleu), exemplu fiind eritrocitele la mamifere. ? Celule sferice cu nucleu lenticular asa cum sunt adipocitele mononucleare.

Ovocit

Limfocit

Monocit

Polimorfonucleare Eritrocitele la mamifere

Adipocite

Plansa I. Celule sferice

Celulele poliedrice, dupa forma geometrica n care se ncadreaza sunt de mai multe tipuri (Plansa II): ? Celulele pavimentoase sunt celule la care latimea este mai mare dect naltimea. Aceste celule sunt de regula expuse unor anumite presiuni, de exemplu celulele endoteliale si mezoteliale, celulele din epiderma. ? Celule cubice (nefrocitele, celulele din peretii canalelor excretoare ale glandelor). ? Celule prismatice (enterocitele, celulele epiteliului uterin, celulele din epiteliul mucoasei traheale). ? celule poligonale (hepatocitul).

Celule endoteliale

Nefrocite

Enterocite

Hepatocite

Plansa II. Celule poliedrice

Celule cu ramificatii sunt celule care prezinta doua sau mai multe prelungiri care la rndul lor pot avea ramificatii secundare (Plansa III). Celulele ramificate sunt de doua tipuri. Exista celule ramificate la care se ntlnesc doua tipuri de prelungiri, diferentiate functional. n aceasta categorie intra neuronii si celulele gliale. La neuroni se ntlnesc prelungiri dendritice prin care impulsul nervos circula centripet si o prelungire unica, axonul, prin care impulsul nervos circula centrifug. Celulele gliale prezinta numeroase prelungiri subtiri cu rol de sustinere si o prelungire, mai lunga, unica, numita picior vascular, care vine n contact cu un capilar sangvin de unde preia substantele nutritive pe care apoi le

18

cedeaza neuronilor. Al doilea tip de celule cu prelungiri sunt acelea la care prelungirile sunt uniforme, nediferentiate. n aceasta categorie intra celulele pigmentare, celulele mezenchimale, celulele reticulare, fibroblastele, osteoblaste.

Neuroni

Celula gliala

Celula pigmentara

Celula mezenchimala

Fibroblast

Plansa III. Celule cu prelungiri

Alte forme celulare. n aceasta categorie sunt incluse o serie de celule ale caror forme nu se ncadreaza n primele trei categorii (Plansa IV). Astfel sunt celulele fusiforme, celule care au extremitatile ngustate, efilate, ca de exemplu celulele musculare netede. Exista unele celule cu aspect de racheta de tenis, ntlnite n epiteliul vezicii urinare. Tot n epiteliul vezicii urinare, la suprafata, se ntlnesc celulele umbeliforme, cu aspect de umbrela. Eritrocitele la pasari au forma elipsoidala, iar n mucoasa intestinala si traheala se ntlnesc celule care produc mucus si au aspectul unui caliciu floral, numite celule caliciforme.

Celula caliciforma

Celule n racheta

Celule umbeliforme

Eritrocitele la pasari

Miocitul neted

Celule cilindroconice

Miocitul striat

Osteoclast

Celula tumorala

Plansa IV. Alte forme celulare O alta forma particulara de celula este sincitiul, o celula multinucleata rezultata prin fuzionarea mai multor celule urmata de disparitia peretilor despartitori. O astfel de celula este celula musculara striata care intra n alcatuirea

19

muschilor scheletului. O celula multinucleata este, de asemenea, si plasmodiul, o celula la care multiplicarea nucleului nu a mai fost urmata si de fragmentarea celulei. Exemple de plasmodii sunt osteoclastele din tesutul osos, celule care contin acizi organici si remodeleaza matricea osoasa si condroclastele, cu functii similare din tesutul cartilaginos. Un plasmodiu este si megacariocitul, celula precursoare din catre se formeaza trombocitele n maduva rosie hematogena. Un alt plasmodiu, dar de natura patogena este, ntr-un anumit stadiu si celula tumorala. n aceasta categorie de celule se ncadreaza si celulele cilindroconice, numite si celule acinoase, ele intrnd n structura acinilor care formeaza glandele salivare si pancreasul exocrin.

BAZELE MOLECULARE ALE ORGANIZARII CHIMICE A CELULEI n celula vie, din totalul elementelor chimice, au fost identificate n jur de 60, dintre care aproximativ 20 de elemente sunt esentiale pentru viata. Dupa cantitatea lor constatata existenta n celule, aceste elemente se mpart n trei categorii, dupa procentul n care intra n structurile materiei vii. 1. Elemente majore: C, H, O, N, sunt cele care intra n cea mai mare proportie, n toate structurile vii. Ele sunt elementele de baza ale glucidelor, lipidelor si proteinelor. 2. Elemente putin abundente: P, S, Cl, Na, K, Ca, Mg. Aceste elemente chimice nu sunt prezente n cantitati foarte mari, dar ele se gasesc n toate celulele, avnd importante functii structurale si metabolice. De exemplu calciul intra n structura tesutului osos sub forma de carbonati si fosfati de calciu, iar pe de alta parte ionii de calciu stimuleaza activitatea unui set bogat de enzime dependente de calciu( printre care si cele ale contractiei musculare). Aceste doua categorii de elemente se mai numesc si elemente plastice avnd un rol important n structurile celulare. 3. Oligoelemente: Fe, Cu, Co, Mn, I, F, Mb. n limba greaca oligos nseamna putin. Aceste elemente chimice intra n cantitati extrem de mici n structurile materiei vii, dar ele sunt esentiale pentru existenta si functionarea normala a celulelor. n organism oligoelementele influenteaza mai ales activitatea enzimelor, ndeplinind un rol catalitic. Absenta oligoelementelor din sol si apa produce o serie de boli la plante si animale numite endemii biogeochimice. Astfel absenta iodului din apa poate produce afectiuni ale glandei tiroide, o parte hormonii acestei glande avnd n structura lor iod. Disfunctii ale glandei tiroide perturba metabolismul general al organismului. Substantele chimice ntlnite n celule apartin la doua mari categorii: substante anorganice (apa si substantele minerale) si substante organice (proteine, glucide, lipide, acizi nucleici).

20

Proportia acestor constituenti n celula variaza cu specia, tipul celulei, starea functionala si vrsta. Majoritatea fiintelor vii sunt alcatuite din aceleasi tipuri de substante chimice pe care le contin n proportii similare, ceea ce dovedeste unitatea de alcatuire a lumii vii. Exprimnd valorile la nivelul ntregului organism se poate aprecia urmatoarea compozitie: apa -70%, proteine - 15%, acizi nucleici - 7%, glucide 3%, lipide - 2%, ioni anorganici - 1%. De remarcat nsa ca la scara celulara exista diferente considerabile. Substantele anorganice Apa constituie mediul de dispersie al materiei vii n care se desfasoara toate fenomenele fizico-chimice ale vietii. Celulele contin n medie 60 - 90% apa. Celulele tinere, cele cu activitate intensa de secretie si cele care intra n diviziune au un continut mai mare de apa comparativ cu celulele batrne sau cu activitate metabolica mai redusa. Un organism de aproximativ 70 kg contine njur de 40 kg de apa. Apa din celula are doua surse: exogena, patrunsa din mediul extracelular si endogena, rezultata n celula din reactiile metabolice. n celula apa se gaseste sub doua forme: apa libera (95%), cu rol de: dizolvant, de mediu de dispersie si de sediu al proceselor metabolice si apa legata (5%) care, prin legaturi de hidrogen sau alte forte este legata de proteine, lipide sau alte componente celulare. Pe lnga apa intracelulara exista si apa extracelulara (45%), care contribuie la formarea plasmei, limfei, lichidului interstitial, a secretiilor digestive, a lichidului cefalorahidian si a lichidelor din cavitatile seroase si osoase. Rolul apei n celula: - este principalul solvent pentru compusii organici si sarurile minerale; - prin disociere n ioni influenteaza reactiile din celule; - moleculele de apa se pot lega ntre ele prin legaturi de hidrogen asigurnd o ecranare termica prin care se apara structurile celulare de distrugerile termice n cazul eliberarilor bruste de caldura n reactiile exoterme; - este mediul de dispersie pentru compusii macromoleculari; - asigura transportul diferitelor substante din celula n mediul extracelular si invers; - protejeaza celula de radiatiile solare. Substantele minerale se gasesc sub forma de ioni liberi, sub forma de saruri minerale sau sub forma de combinatii cu substantele organice. Ionii liberi (Na+, K+, Ca2+, Mg2+, PO42-, SO42-, Cl -, CO32-, NO3-) se gasesc dizolvati n diferite compartimente celulare si sunt deosebit de importanti pentru mentinerea presiunii osmotice si a echilibrului acido-bazic, ei influentnd activitatea enzimelor, permeabilitatea, excitabilitatea, contractilitatea, vscozitatea citoplasmei, diviziunea celulara etc. Concentratia lor este mentinuta ntre limite

21

strnse. In mediul extracelular predomina Na+ si Cl- iar n interiorul celulei predomina K+ si numerosi anioni organici. Diferenta de concentratie a ionilor de sodiu (mai mare la exteriorul celulei si mai mica n citoplasma) si de potasiu (mai mare n interiorul celulei si mai mica n exterior) formeaza gradientul chimic, esential n supravietuirea celulei. Cnd acest gradient chimic dispare, respectiv concentratia sodiului si a potasiului se egalizeaza de o parte si de alta a membranei celulare, viata celulei nceteaza. Pe lnga ionii de sodiu (Na) si de potasiu (K), un rol foarte important n celula l au ionii de calciu. Ionii de Ca2+ se ntlnesc n citosol ntr-o concentratie de 10-7 M, iar n mediul extracelular si n canaliculele reticulului endoplasmatic rugos, concentratia calciului este de 10-3 M. Mentinerea concentratiei ionilor de calciu din citosol se mentine stabila cu ajutorul pompei ionice pentru calciu, care va scoate excesul de calciu patruns n citosol prin intermediul canalelor pentru calciu, existente n plasmalema si n membrana reticulului endoplasmatic. Ionii de calciu sunt esentiali n activarea anumitor enzime dependente de calciu, enzime cu rol esential n diferite procese cum sunt contractia musculara, transmiterea impulsului nervos etc. Dintre anioni, Cl- si HCO3- sunt prezenti mai ales n mediul extracelular. Ionii legati de anumite substante organice se ntlnesc n structura unor heteroproteine, de ex: Fe2+ n hemoglobina, Mg2+ n clorofila etc. Sarurile minerale, mai ales sub forma de carbonati si fosfati se ntlnesc n structura dintilor si a oaselor, iar fluoruri se ntlnesc n dinti. De asemenea, clorura de sodiu este prezenta n plasma sangvina, n concentratie de 0,9g% . n sucul gastric este prezent HCl, cu rol important n procesele de digestie. Substantele organice Principalele grupe de substante organice care se ntlnesc n structura celulei sunt: glucidele, lipidele, proteinele, nucleoproteinele, enzimele, hormonii si vitaminele. Glucidele, dupa gradul de polimerizare, se mpart n trei categorii: mono, di si polizaharide. Dintre monozaharidele cu un rol deosebit n structura celulei sunt riboza si dezoxiriboza (pentoze) care intra n alcatuirea acizilor nucleici si glucoza care reprezinta cel mai important furnizor de energie n celula. Glucoza prezinta o serie de particularitati care fac din ea o substanta cheie n celula: contine n legaturile sale o cantitate substantiala de energie; este usor degradabila pe cale oxidativa; este solubila n apa; este mai stabila dect pentozele; este mai reactiva dect monozaharidele cu mai mult de 6 atomi de carbon. Glucoza se depoziteaza n celule numai sub forma de polimer. Forma polimerizata a glucozei n celulele animale este glicogenul, iar n celulele vegetale

22

este amidonul. Glicogenul are o structura foarte ramificata ceea ce permite enzimelor sa actioneze simultan la toate capetele ramificatiilor elibernd rapid glucoza n cazul scaderii concentratiei acesteia din snge. Concentratia glucozei n snge, formeaza o constanta fiziologica glicemia, avnd limitele de valoare cuprinse ntre 80 si 120 mg%. n cazul unui aport crescut de glucide, glucoza din celulele animale este polimerizata sub forma de glicogen, sub actiunea unui hormon glicoproteic insulina elaborat de celule ale insulelor Langherhans din pancreas. Daca organismul este n deficit de glucoza, celulele dispun de un mecanism prin care, sub influenta unui alt hormon glucagonul produs, de asemenea, de celule ale insulelor Langherhans din pancreas, glicogenul este desfacut n molecule de glucoza. Dintre polizaharide, importanti pentru celula sunt glicozaminoglicanii rezultati din polimerizarea unor monomeri care sunt derivati aminati ai unor monozaharide (glucozamina, galactozamina, acidul glucuronic). Acesti derivati monozaharidici pot avea si resturi de acid sulfuric esterificate. Cei mai frecventi glicozaminoglicani, cu structura acida sunt: acidul hialuronic, acidul condroitinsulfuric, heparina, acidul sialic, cheratosulfatul etc. care se ntlnesc n granulatiile unor celule conjunctive si sanguine precum si n mediul extracelular unde, datorita capacitatii masive de hidratare, au rol de sustinere, reducere a socurilor, de lubrefiere si n metabolismul general al tesuturilor. Glicozaminoglicanii cu structura neutra formeaza peretii celulari ai capsulelor bacteriene iar unii intra n membranele celulare ale eritrocitelor formnd gruparile antigenice care determina la animale existenta grupelor de snge. Glucidele se pot lega cu proteinele formnd combinatii: glicoproteine si respectiv proteoglicani care se ntlnesc n secretiile glandelor salivare, n mucusul produs de celulele caliciforme, n lichidul sinovial si n lichidul spermatic. Lipidele Lipidele sunt substante care ndeplinesc n celula trei roluri esentiale sursa energetica: rol plastic (n alcatuirea membranelor celulare) rol reglator (vitamine liposolubile, hormoni steroizi, prostaglandine) Din punct de vedere al structurii exista doua categorii de lipide: lipide simple si lipide complexe. Lipidele simple sunt alcatuite din acizi grasi si glicerol. Acizii grasi liberi intra rapid n urmatoarele cai de metabolizare: betaoxidarea pentru eliberarea de energie; biositeza trigliceridelor (forma de depozitare a grasimilor n celula); biosinteza de lipide complexe. Celula utilizeaza ca sursa de energie acizii grasi cu 16 - 18 atomi de carbon, deoarece au o stabilitate si reactivitate mai mare dect alcoolii si aminele. Acizii grasi cu mai mult de 18 atomi de carbon sunt insolubili, iar cei sub 16 atomi de

23

carbon sunt prea solubili si distrug membranele. Lipidele complexe, care pe lnga acizi grasi si glicerol mai contin alte substante organice sau anorganice, deosebit de importante sunt fosfolipidele si glicolipidele, componente de baza ale membranelor celulare. Moleculele de lipide prezinta un cap hidrofil sau grupare polara si o coada hidrofoba, formata din resturi de acizi grasi esterificati pe scheletul glicerolului. n apa aceste molecule amfipatice sau amfifile se asociaza formnd micelii. Forma cea mai stabila a miceliilor n cazul fosfolipidelor si glicolipidelor este aceea a unui strat dublu lipidic n care gruparile polare sunt la exterior, n contact cu apa, iar lanturile de acizi grasi se afla la interior. Acest model este ntlnit n membranele celulare. Lipidele de rezerva n celule (trigliceridele) apar n citosol sub forma unor picaturi de marimi variate. Exista si celule specializate n acumularea de rezerve lipidice, cum sunt celulele adipoase. Proteinele. Proteinele sunt macromolecule rezultate din polimerizarea aminoacizilor. Marea variabilitate a proteinelor este datorata posibilitatilor imense de combinare ale aminoacizilor n secvente extrem de variate. Modul de legare al aminoacizilor n macromolecula proteica le confera acestora o structura tridimensionala. Se cunosc doua categorii de proteine: holoproteinele si heteroproteinele. Holoproteinele contin n structura lor numai aminoacizi. Dintre cele mai importante holoproteine sunt: protaminele si histonele, care intra n combinatie cu acizii nucleici si formeaza filamentele de cromatina, respectiv cromozomii. albuminele si globulinele, care se gasesc n plasma sanguina; scleroproteinele cum sunt: colagenul si elastina (n tesutul conjunctiv), fibrina (n plasma sangvina), cheratina (n celulele epidermei), miozina (n celule musculare). Heteroproteinele sunt alcatuite din aminoacizi de care se leaga un grup prostetic, respectiv o componenta neproteica. Aceasta legatura este mai puternica n cazul glicoproteinelor si lipoproteinelor si mai slaba in cazul acizilor nucleici din nucleoproteine. Grupul prostetic mareste variabilitatea structurala si functionala a proteinelor. Dintre heteroproteine fac parte si cromoproteinele, care n grupul prostetic contin un ion metalic, capabil sa absoarba o radiatie din spectrul solar cu o anumita lungime de unda, care i confera culoarea. Astfel, hemoglobina din eritrocite contine ioni de fier, iar clorofila din celulele vegetale contine magneziu. Proteinele pot ndeplini functii foarte variate datorita specificitatii lor, astfel din diferite molecule cu care vin n contact le pot distinge pe acelea cu care se pot combina specific: enzime + substrat; transportorii + substanta transportata; anticorpi + antigenii. Specificitatea proteinelor constituie baza diferentelor ntre specii si ntre indivizii din aceeasi specie. Specificitatea proteinelor se datoreaza structurii lor spatiale. n celule se ntlnesc o mare varietate de proteine cu un rol deosebit de

24

important n activitatea celulelor: - proteinenzimele, cu rol de catalizatori n reactiile chimice din sistemele biologice; - proteinele care asigura transportul prin membranele biologice; - proteinele care efectueaza transportul oxigenului si dioxidului de carbon (hemoglobina si mioglobina); - proteine cu rol n motilitate (actina, miozina, tubulinele); - proteinele care asigura protectia imuna (anticorpii); - proteine care genereaza si transmit influxul nervos (rodopsina, receptorii sinaptici); - proteine care controleaza cresterea si diviziunea celulara (polipeptide numite chalone); - proteine care asigura mentinerea constanta a presiunii osmotice si a pH; - proteine cu rol n controlul proceselor metabolice (hormonii proteici si polipeptidici); - proteine cu rol plastic, care constituie componente de baza ale structurilor celulare, unele ndeplinind si functii de sustinere (colagenul, elastina, cheratina etc.) Enzimele Enzimele sunt substante care mediaza metabolismul citoplasmatic si cel nuclear, facilitnd reactiile chimice la temperaturi scazute. Au specificitate de actiune si de substrat, sensibilitate mare la variatii de temperatura, pH si electroliti. Enzimele modifica viteza de reactie fara a se consuma. Marea majoritate a enzimelor au o mare specificitate pentru substrat, dar exista si enzime cu actiune reversibila, cum este cazul anhidrazei carbonice. Aceasta enzima mediaza reactia n ambele sensuri, de desfacere si refacere a acidului carbonic : H2CO3 ? H+ + HCO3- . n celule, enzimele pot fi dispersate n citosol, adsorbite pe diferite structuri sau integrate n citoschelet. De asemenea, dupa locul unde si exercita rolul exista: endoenzime (actioneaza n interiorul celulei) si exoenzime (sunt eliberate n afara celulei, cum sunt cele produse de acinii pancreasului si a glandelor salivare). Hormonii Hormonii sunt substante elaborate de celulele endocrine si care se elibereaza direct n snge. Din punct de vedere a structurii chimice, ei sunt de doua categorii: hormoni peptidici si hormoni steroizi. Hormonii glicoproteici nu patrund n celule, ei sunt fixati de receptori specifici si declanseaza aparitia n citosol a unor mesageri de ordinul 2, care transforma mesajul extern ntr-o informatie interna, cu un anumit efect care se realizeaza rapid. Hormonii steroizi, trec prin membrana lipoproteica si se fixeaza de receptori intracelulari si mai ales intranucleari, influentnd procesele de replicare si transcriptie ale materialului genetic. Influenteaza cresterea, dezvoltarea si reproducerea celulara. Efectele induse celulelor sunt mai tardive.

25

Actiunea hormonilor poate fi electiva asupra unui anumit organ. Astfel este hormonul tireotrop produs de hipofiza, care actioneaza numai asupra glandei tiroide, declansnd elaborarea hormonilor tiroidieni iodati. Unele tipuri de hormoni nsa, pot influenta metabolismul ntregului organism, ei intervenind n accelerarea sau diminuarea proceselor de catabolism sau de anabolism ale celulelor, precum si n fenomenele de crestere si nmultire ale celulelor. n aceasta categorie intra hormonul somatotrop produs de hipofiza, hormonii tiroidieni iodati, hormonii corticosuprarenalieni etc. Hormonii actioneaza prin modificarea permeabilitatii membranelor celulare sau prin influentarea activitatii enzimelor. Vitaminele Vitaminele sunt cofactorii unei singure enzime sau a unui grup de enzime, cu care participa n cantitati reduse la sinteze sau la scindari moleculare. Exista doua grupe de vitamine: vitamine liposolubile (A, D, E, K) si vitamine hidrosolubile (grupul de vitamine B, C). Vitamina A este ntlnita n numeroase tipuri de celule, dar ea reprezinta o deosebita importanta n procesul vederii fiind necesara n refacerea pigmentilor vizuali. De asemenea, vitamina A este indispensabila n procesele metabolice care asigura cresterea si integritatea celulelor epiteliale. Vitamina B se gaseste n cantitate mare n neuroni unde participa la procesele de energogeneza. Vitamina C este ntlnita n toate tipurile de celule, avnd un rol important n procesele formative si regenerative.

26

You might also like