Professional Documents
Culture Documents
SFIN]II P\RIN]I
İOACHIM [İ ANA
^ _
Colectivul Redac]ional:
Coordonator:
P.S. Episcop Vicar
SOFRONIE SUCEVEANUL
9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia: Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni altceva a face,
afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui Dumnezeu,
acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.
10. Canonul 37 al Sinodului local din Laodikia: „Nu se cuvine creştinilor de a lua de la iudei sau eretici
sărbătoreştile daruri trimise de aceştia şi nici a serba împreună cu ei”.
Comparând cele rostite în Sfinte Canoane cu realitatea bisericească de astăzi, se poate dovedi, în mod
coerent, caterisirea canonică (prin puterea Sfintelor Canoane), la care se mai pot adauga şi Sigillioanele
(hotărârile enciclice) ale marilor patriarhi ai lumii, împotriva tuturor celor care au instituit şi au acceptat
schimbarea calendarului, începând cu cel dintâi, până la cel mai de jos slujitor al Bisericii. La rândul lor,
credincioşii mireni, care au primit schimbarea calendarului, sunt afurisiţi (blestemaţi) şi depărtaţi de la
Biserica lui Hristos (a se vedea canoanele prezentate mai sus). Deşi aceste anateme au fost date cu multă
vreme înainte de timpurile noastre, ele rămân la fel de valabil acum ca şi atunci, până când un alt Sobor a
Toată Lumea, se va reuni pentru a le ridica (anula). Până în prezent, nici un Sinod Ecumenic nu a îndrăznit a
le dezlega; prin urmare, ele rămân valide şi lucrătoare.
Monahul C.
Septembrie 2008
Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”
Atitudinea faţă de catolici a lumii ortodoxe implicate în ecumenism, este de natură să umple de
nedumerire pe orice om cu frică de Dumnezeu, care îşi pune întrebarea: de vreme ce ierarhii şi preoţii de
stil nou ecumenişti îi numesc „fraţi” pe catolici, aceasta înseamnă oare că papistaşii s-au botezat ortodox
cu toţii, venind la dreapta credinţă, sau că ortodocşii au apostaziat în masă, trecând la catolici? Despre
acest soi de rătăciţi, Sfântul Ierarh Marcu al Efesului spunea: „Noi, de fapt am rupt toate legăturile cu
latinii, tocmai fiindcă sunt eretici”, iar făcătorul de minuni şi apostolul acestor vremuri de pe urmă,
Sfântul Ioan Maximovici, spunea despre catolici că sunt lipsiţi de Har: „… mulţimea credincioşilor
bisericii din Apus, care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta Darul
Duhului Sfânt”, iar Dumnezeiescul Gură de Aur, despre aceleaşi adunări împreună cu ereticii, ne învaţă:
„Nu te amăgească pe tine, o, ascultătorule, adunările ereticilor, că au botez, dar nu luminare, ci se
botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează” („La început era Cuvântul”).
Să fi greşit Sfinţii Bisericii, sau iudele veacului nostru, sub ale căror mitre se sălăşluieşte erezia, şi
care într-o mână ţin crucea lui Hristos, propovăduind „iubirea şi pacea”, iar cu cealaltă strâng cei 30 de
arginţi, preţul vânzării mişeleşti a Ortodoxiei strămoşeşti? Desigur, noi ştim că Sfinţii nu au cum să
greşească, dar ei, vânzătorii, pentru a se îndreptăţi pe ei înşişi, vor spune - la început mai cu sfială, iar
mai pe urmă vor propovădui fără ruşine, cu capul descoperit, în mijlocul Bisericii -, că Sfinţii au greşit!
Apoi, vor arunca la gunoi toate sfintele Canoane şi pravile bisericeşti, pentru a nu putea fi nici o clipă
învinuiţi de erezie şi judecaţi în soboare, precum odinioară Arie, Origen, Nestorie, Dioscor, Eutihie şi
toată ceata rău-credincioşilor din veac...
Pasul dezbinării
La 16 iunie 1054, cardinal Humbert de Silva Candida arunca pe altarul Bisericii „Sfânta Sofia” din
Constantinopol Bula de Excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, a clerului şi a credincioşilor ortodocşi,
fără încuviinţarea prealabilă a papei Leon IX. La 24 iulie 1054, sinodul convocat de patriarhul Mihail Cerula-
rie rostea Anatema contra Papei, a cardinalului şi a Bisericii Catolice. De aici începe schisma dintre Biserica
Apusului şi cea a Răsăritului, încheindu-se astfel comuniunea euharistică dintre cele două Biserici, ce dura de
un mileniu.
Iniţial, se păstrau aceleaşi dogme trinitare şi hristologice; aceeaşi evlavie pentru izvoarele Revelaţiei
(Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie); pentru cinstirea Maicii Domnului, pentru Sfinţi şi pentru Sfintele lor
Moaşte, precum şi aceleaşi Şapte Sfinte Taine. Dovezile acelei stări de fapt se
pot vedea până astăzi, în bisericile ridicate în ţările catolice imediat după
Schismă, mai ales de pe teritoriul Siciliei sau Franţei, care sunt împodobite cu
fresce şi mozaicuri executate după aceleaşi erminii ale picturii bizantine, ca şi
bisericile ortodoxe. Însă, condiţiile istorice diferite, dar şi ambiţiile pur lumeşti,
materiale ale unor papi, au cauzat un proces de îndepărtare de la dogmele Orto-
doxiei celor şapte Sinoade Ecumenice.
Răsăritul s-a concentrat pe apărarea deciziilor celor şapte Sinoade Ecu-
menice, excluzând noile erezii catolice. Sub pontificatul papilor, începând cu
Leon XIII şi pâna la Pius XII, dialogul dintre cele două Biserici a fost inexis-
tent. Ortodoxia era considerată de către Apus ca fiind schismatică, iar jurisdicţia
episcopilor ortodocşi ca nevalidă. Din partea Răsăritului, se manifesta o atitudi-
ne de apărare, faţă de prozelitismul apusean al vremii, de menţinere a tradiţiei
apostolice şi patristice, dar şi de respingere a noilor erezii. Biserica Răsăritului a
dat naştere la o serie de Sfinţi proslăviţi prin Sfinte Moaşte, lucru pe care Bise-
Patriarhul Mihail Cerularie şi
rica Apusului nu l-a mai avut, după anul 1054.
Papa Leon al IX-lea
Paşi spre unificare. Acceptarea ereziei Apusului
Deşi nici nu se putea pune in discuţie acceptarea primatului jurisdicţio-
nal al papei, de către Biserica Răsăritului, dar nici infailibilitatea papală definită la Conciliului Vatican I din
1870, totuşi, în vremea Papei Ioan XXIII (m. 1963) s-a manifestat un proces de schimbare a atitudinii Bisericii
Septembrie 2008
Era cea cea mai mare vânzare a Ortodoxiei în Grecia de până atunci.
Vizitele papei Ioan Paul al II-lea continuă şi în Siria, unde se întâlneşte cu Patriarhul Ignatios al
Antiohiei, apoi în Ucraina, însoţit de doi ierarhi greco-catolici din România - arhiepiscopul Guţiu şi episcopul
Crihălmeanu din dioceza Cluj-Gherla. Ajuns la Kiev, în al său discurs, Papa a precizat: „Nu am venit în Ucraina
cu intenţii de prozelitism”. La 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist întoarce vizita Papei Ioan Paul al II-lea.
Într-o cuvântare oficială, el va spune: „Este necesar să intensificăm eforturile noastre, de reîmpăcare între
Biserici şi de reclădire a unităţii creştine, pe temelia adevărului teologic, a adevărului de credinţă comun şi în
baza cooperării, în uşurarea suferinţei, în apărarea darului sfânt al vieţii şi al demnităţii umane.” Cu acest prilej,
este semnată o declaraţie comună între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul României, în care se precizează:
„Întâlnirea noastră reînnoieşte angajamentul nostru, de a ne ruga şi a lucra, pentru a ajunge la unitatea vizibilă, a
tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare, o constituie comuniunea plenară, care nu este
absorbire, ci comuniune în adevăr şi dragoste. Această cale este una ireversibilă.” („Ziua”, 23 ianuarie 2003).
Situaţia în prezent
6 ianuarie 2008
(stil nou) -
Slujbă
ecumenică:
Episcopul
Sofronie
Drincec
(B.O.R.) al
Oradiei, şi cel
greco-catolic
Virgil Bercea
au „sfinţit”
împreună apele
Crişului
Repede
Arhim. P.
Aşa cum am scris numărul trecut, la data de 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-
Novgorod, care la vremea respectivă era locţiitor la tronul patriarhal al Moscovei, a întocmit şi semnat infa-
ma „Declaraţie de loialitate”, prin care exprima supunerea Bisericii Ortodoxe a Rusiei, faţă de structurile
comuniste, aflate la cârma statului. Acest document a fost publicat în ziarul oficial bolşevic „Izvestia”, în
numărul din 6/19 august din acelaşi an, fiind motivul naşterii unei schisme fundamentale, ce a apărut în sâ-
nul Bisericii Ortodoxe Ruse, prelungindu-se până în timpurile noastre. Această separare s-a instituit nu
doar între două organizaţii bisericeşti independente; ci, mai ales, între două puncte de vedere total diferite,
cu privire la rolul Bisericii lui Hristos, în mijlocul lumii pline de păcat.
După schisma din 1927, acoliţii Mitropolitului Serghie, care au acceptat declaraţia sa, au început
să fie numiţi „serghianişti”, iar ceilalţi, care nu au acceptat rămânerea în comuniune cu el, s-au numit
„iosifiţi”, după numele Mitropolitului Iosif de Petrograd, iar ulterior - „tihonişti”. Toţi cei ce s-au împotrivit
acestei inovaţii schismatice, protestând împotriva actului vânzării Bisericii lui Hristos, au fost arestaţi,
condamnaţi de regimul sovietic şi etichetaţi drept „duşmani ai Revoluţiei”, fiind împuşcaţi, trimişi în lagăre
de concentrare sau exil. În timpul interogatoriilor, ofiţerii C.K. (n. red.: Serviciul de Securitate al Statului
Sovietic), jubilând de o fericire drăcească, demonstrau celor acuzaţi „canonicitatea fără cusur” a
mitropolitului Serghie şi a declaraţiei sale, ce „nu a stricat nici canoanele, şi nici dogma”. Execuţiile în
masă, prigoanele şi chinurile dezlănţuite împotriva turmei binecredincioase a lui Hristos, sunt greu de
povestit în cuvinte...
Era timpul ca adevărata Biserică Ortodoxă să coboare în catacombe... nu mai exista altă cale.
Primul episcop al Bisericii din catacombe, Preasfinţitul Maxim, a fost arestat în anul 1928 şi trimis în
lagărul de concentrare de la Solovăţ, de unde, doi ani mai târziu, avea să fie dus într-o tabără de muncă din
Moscova şi executat prin împuşcare. Dar, din loc în loc, închinătorii pravoslavnici ţineau nestinse făcliile
mărturisirii dreptei credinţe.
În vara anului 1929, în lagărul de muncă înfiinţat pe locul Mănăstirii de călugări de la Solovăţ, au sosit
aproape 30 de monahii. Se pare că toate erau aduse din Mănăstirea Şamordino, situată în apropierea renumitei
Sihăstrii de la Optina, întemeiată în veacul al XV-lea de o fostă căpetenie de tâlhari, care se pocăise. Maicile nu
au fost cazate în corpurile de locuit pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când li s-a verificat identitatea, ele nu
au vrut să dea nici cel mai mic amănunt despre ele sau să-şi spună numele, prenumele, data naşterii şi alte
informaţii. În urma ţipetelor, ameninţărilor şi bătăilor, ele au fost închise într-o încăpere izolată, unde au fost
chinuite prin foame, sete şi lipsa odihnei; într-un cuvânt, li s-au aplicat toate metodele de tortură. Dar maicile au
rămas neînduplecate, şi, lucru nemaiîntâlnit până atunci, au refuzat orice fel de muncă silnică. După câţiva ani,
profesorul universitar-doctor Jijilenko (ce fusese deportat la Solovăţ, pentru motivul că, în vremea când era
medic-şef la închisoarea Taganka din Moscova, a fost tuns în secret în monahism, fiind apoi hirotonit episcop,
Septembrie 2008
au în jur de treizeci de ani, deşi, la o privire mai
atentă, oricine putea observa că printre ele se găsesc
şi maici mai tinere, dar şi mai vârstnice. Pe chipul lor
se putea vedea o expresie, ca cea a Maicii Domnului,
zugrăvită pe icoana „Bucuria tuturor scârbiţilor”…
întreaga lor înfăţişare, deşi atât de smerită şi
sărăcăcioasă, avea o frumuseţe duhovnicească, ce te
făcea să te cucereşti în sinea ta… ”
Examinarea medicală
- Nu vreau să le tulbur, domnule doctor, aşa că eu
vă las singur cu pacientele - spuse şeful comisiei
medicale a lagărului - şi implicit al meu, deşi iniţial
fusese desemnat să ia parte la examinare.
- Bună ziua, maicilor! le-am spus, plecându-mă
adânc. Mi-au răspuns la fel, printr-o plecăciune tăcută.
- Sunt doctor, trimis să vă examinez.
- Suntem sănătoase şi nu avem trebuinţă de
examinare, - se auziră câteva glasuri.
- Sunt credincios, creştin ortodox şi sunt
întemniţat aici, în acest lagăr de concentrare, pe
motive religioase.
- Slavă Domnului! - mai spuseră câteva glasuri.
cu numele Maxim), a fost repartizat în cadrul diviziei - Vă înţeleg tulburarea, dar n-o să vă examinez.
sanitare a lagărului de muncă de la Solovăţ. Spuneţi-mi de ce suferiţi şi vă voi determina
În cea mai mare taină, el a pus la cale o capacitatea de muncă.
examinare medicală a maicilor, în urma căreia ele - Nu ne plângem de nimic; sănătatea noastră este
urmau a fi declarate inapte de muncă silnică. Era bună.
pentru prima dată în istoria Solovăţului, când - Dacă nu se precizează care vă sunt puterile, vi se
administraţia lagărului se găsea într-o situaţie atât de poate impune o muncă prea grea pentru voi.
complicată. De obicei, în astfel de cazuri, condamnaţii - În orice caz nu vom face nici o muncă, nici grea,
erau supuşi la multe cruzimi: mai întâi, erau bătuţi nici uşoară.
fără milă, apoi erau trimişi, în lagărul de pe insula - Şi de ce? m-am mirat eu.
Anzersk, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată - Pentru că refuzăm să muncim pentru puterea lui
viu. Nimeni nu poate înţelege, din ce motiv maicile nu antihrist. Tulburat, le-am răspuns:
au împărtăşit această soartă crudă a deţinuţilor de la - Ce spuneţi?! Aici la Solovki sânt mulţi episcopi
Anzersk. Preasfinţitul Maxim, cunoscut în lagăr sub şi preoţi închişi pentru că şi-au mărturisit credinţa; ei
numele său mirenesc, Jijilenko, spunea că împotri- muncesc din răsputeri. Unul dintre episcopii noştri
virea blândă şi tăcută, dar foarte categorică a maicilor, este contabil în fabrică, mai mulţi preoţi ţes sau repară
i-a pus în încurcătură pe torţionarii comunişti ai năvoadele, precum făceau Apostolii. Vinerea lucrează
lagărului, ce erau mai degrabă obişnuiţi cu scandaluri 24 de ore la rând spre a fi liberi să slujească sâmbătă
şi scene violente, din partea deţinuţilor, pe care îi
chinuiau fără milă. De această dată, aveau în faţa
ochilor un protest tăcut, simplu, smerit, fără nici o
urmă de agresivitate. Răbdarea maicilor l-a impresio-
nat până şi pe comandantul lagărului, Vladimir Iego-
rovici, care a început să facă demersuri, pentru ca
maicile să poată fi scutite de munca silnică.
Doctorul Jijilenco, ce venise atunci în control
medical, povesteşte: „Când am intrat în barăcile în
care erau ţinute maicile, am văzut în faţa ochilor nişte
femei extraordinar de lucide, tăcute şi pline de pace,
îmbrăcate în straie monahale vechi, purtate şi cârpite,
însă de o curăţenie exemplară. Erau în jur de
treizeci… Despre vârsta fiecăreia dintre ele, nu pot să
spun mare lucru. Cine le privea, era convins că toate Mănăstirea Solovăţ
Duhovnicul le-a oprit de la orice fel de muncă în favoarea regimului. Maicile au făcut întocmai, iar
administratorul lagărului a aflat imediat cine era autorul moral al acestei „răzvrătiri”. Părintele a fost
împuşcat, iar maicile ne-au spus că de-acum, murind duhovnicul lor, nu mai are cine să le dezlege de oprirea
de la muncă. Este de înţeles, că ele nu au vrut să mai muncească la ordinul comuniştilor. La scurtă vreme,
ele au fost despărţite una de cealaltă şi duse în locuri neştiute. În ciuda încercărilor de a le da de urmă, nu
s-a mai aflat nimic despre ele de atunci. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, prin mărturia unui
deţinut american, aflat într-o tabără de muncă silnică, avea să se aducă la lumină frumuseţea luptei
duhovniceşti şi a bărbăţiei neclintite a acestor maici. (Va urma)
Septembrie 2008
Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor
Datoria de căpătâi a unui patriarh este aceea de a conduce un Sinod, veghind asupra păstrării
rânduielilor bisericeşti, şi de a-şi păstori turma drept-credincioşilor spre viaţa veşnică, pe calea urmării
poruncilor lui Hristos. Ecumeniştii îşi justifică erezia prin aceea că ei „propovăduiesc cuvântul lui Dumne-
zeu celor ce nu îl cunosc”, sprijinindu-se pe cele spuse de Domnul, prin glasul Sfântului Apostol şi Evang-
helist Ioan, care grăieşte aşa: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le
aduce; şi Glasul meu vor auzi; şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10, 16). Scoţând din context pasaje
întregi din Sfânta Scriptură, ei nu fac altceva decât să ducă în înşelare sufletele pe care le păstoresc. Dom-
nul spune, fără nici un fel de umbră de îndoială, prin acelaşi glas al dumnezeiescului Ioan, că „Eu eu sunt
Uşa oilor” (Ioan 10, 7), şi că cel ce nu intră prin uşă, „ci sare pe aiurea, acela fur este şi tâlhar” (Ioan 10,
1). Ierarhii ecumenişti sunt păstorii năimiţi din Sfânta Evanghelie, care sub pretextul „aducerii oilor
risipite”, nu fac altceva decât să le piardă pe cele din turma lor. Rezultatul este că nici ereticii şi nici
păgânii nu vin la Ortodoxie prin intermediul ecumenismului, deoarece la amvoanele marilor adunări ale
liderilor religioşi nicidecum nu se propovăduieşte Ortodoxia, ci se laudă slugarnic „celelalte confesiuni”,
care sunt prezentate ca „mijloace de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de mântuire a omenirii”. Cum ar putea
veni la credinţa cea adevărată un catolic, un protestant, un hindus sau un ateu, căruia îi este lăudată
„credinţa”? Însă, ceea ce este mai întristător, prin aceste mărturisiri strâmbe, ortodocşii ajung să se în-
străineze de Adevăratul Dumnezeu. Iar înşelarea este cu atât mai mare cu cât glasul păstorului năimit
caută să îl imite pe cel al Păstorului cel bun; altfel spus, sub denumirea abuzivă - devenită de acum o sim-
plă titulatură - de „Biserică Ortodoxă” se pot ascunde, de fapt, grave erezii...
Septembrie 2008
Istoria care nu se spune (I)
Septembrie 2008
Tăcerea îmbrăţişată de comemoratorii Patriarhului eretic nu
era deloc o tăcere a liniştii lăuntrice, isihaste… Ea a avut drept
rezultat capitularea conducerii athonite, ce a făcut primiri cu onoruri,
atât lui Dimitrie, cât şi succesorului său, Bartolomeu, ori de câte ori
aceştia au călcat pământul Athosului. Acesta a fost începutul unor
demersuri ecumenice din ce în ce mai făţişe, ducând la o activitate
ecumenică fără precedent, ce a culminat în iunie 1993, la Balamand,
cu semnarea Acordului cu Vaticanul, şi în noiembrie (acelaşi an), prin
Acordul de la Chambesy, încheiat împreună cu monofiziţii.
Scrisoarea deschisă a Kinotitei athonite, dedicată acordului de
la Balamand, şi adresată Patriarhului Bartolomeu exprima în par-
ticular ideea că mişcarea ecumenică se transformase într-un sincretism
atotcuprinzător. Ca exemplu, ei au redat cuvintele hulitoare ale Patri-
arhului Partenie Koinidis al Alexandriei (mort în 1996), în care acesta
„Binecuvântare” comună - Patriarhul spunea că toată creştinătatea trebuie să îl recunoască pe Mohamed ca
Dimitrie al Constantinopolului (1972-1991) prooroc, identificându-l, în cele din urmă, cu Hristos. Protestul scris al
şi Papa Ioan Paul al II-lea Kinotitei cu privire la Declaraţia de la Chambessy afirma că recu-
noaşterea bisericilor eretice drept „surori” aruncă grave indoieli
asupra „continuităţii conştiinţei Bisericii noastre, care este numai Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească".
Totuşi, în aceste două scrisori menţionate, rolul decisiv al trădării comise de Patriarhul Athenagoras a fost
trecut sub o tăcere diplomată… Aceste documente dovedesc faptul că mănăstirile, obştile şi monahii Sfântului
Munte, ce nu au întrerupt comuniunea cu Fanarul apostat (continuând să-l pomenească şi să îl recunoască drept
întâistătător al lor), sunt, cu toţii, pe deplin conştienţi de crimele acestuia împotriva Ortodoxiei! „Câte
pustiiri a îndurat şi mai îndură încă Sfântul Munte! - scrie un pustnic athonit anonim.… mulţimi de călugări şi-au
părăsit mănăstirile de metanie, şi refuză să se întoarcă, din pricina măsurilor potrivnice Ortodoxiei şi
monahismului, luate de patriarhul care a cauzat o asemenea scindare! Astăzi, nu călugării sunt cei ce îşi caută o
mănăstire, ci mănăstirile sunt în căutare de vieţuitori. Sfintele locaşuri din toate părţile plâng cu jale, pentru că
sunt goale. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a adus toate aceste necazuri asupra Bisericii, inclusiv
divizarea şi pustiirea Athosului."
T.M.
Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vieţii în inimă: „Să păstrez
copilul acesta sau nu?” Se spune că Dumnezeu ne vorbeşte prin căi pe care nu le bănuim; că El, într-un mod
indirect, comunică sufletului şi consţiinţei noastre. E ceea ce am învăţat singură, e ceea ce am descoperit în inima
mea, e ceea ce m-a salvat; nu doar pe mine, ci pe cea mai minunată fiinţă din viaţa mea - copilul meu. Femeile
care fac avorturi sunt şi ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile; sunt minţite că nu
există nici un copil, că totul este doar o adunătură de sânge; sau, mai grav, nici nu vor să ştie ce se petrece cu
adevarat în interiorul lor, sperând că aceasta le va ajuta să nu se simtă vinovate. Dar oare este indiferenţă atât de
puternică încât să vindece o rană a sufletului? Scopul acestei mărturisiri nu este de a aprofunda rana celor care
înainte de a face un avort, nu au ştiut ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Rana lor rămâne oricum deschisă,
poate pentru tot restul vieţii. Nu le judecaţi, ci ajutaţi-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea înţelege ce li s-a
întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred că sunt în măsură să le înţeleg pentru că,
mărturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o greşelă ireparabilă am fost într-adevăr la un pas de cea
mai mare greşeală din viaţa mea, aceea de a-mi ucide copilul nenăscut.
Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parcă doar ieri eram copil… Mă gândesc la mama întotdeauna cu
drag. Deşi atât de imperfectă în perfecţiunea ei, pentru mine e cea mai minunată fiinţă de pe pământ. Nu aş putea
spune că mi-a lipsit vreodată iubirea părintească; ba, dimpotrivă, a fost mai mult decât meritam. Am fost un
„copil” foarte iubit. Cred că mai sunt încă, deşi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greşelile unui om
care, vorba aceea, crede că pielea lui e mai piele decât a celorlalţi.
Septembrie 2008
El are dreptul să o ia!” E ceea ce a înclinat balanţa, ceea ce l-a salvat
pe copilaşul meu.
Am decis atunci că nu voi consemna în mod voit la uciderea
propriului meu copil; nu voi deveni o criminală, ci voi deveni mamă.
Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotărâtă: nici
mama, nici tata şi nici fratele meu - nimeni nu ar mai fi putut să spună
ceva, care să mă facă să renunţ la copilaşul meu, deşi ei au sperat până
în ultimul moment, când deja era prea târziu pentru vreo intervenţie…
ce cuvânt simplu folosesc oamenii, pentru o crimă atât de monstruoasă!
Copilaşul meu s-a născut. Are 1 an şi două luni în prezent, e băieţel şi
nu cred că-i voi putea mulţumi vreodată suficient de mult lui Dumnezeu
pentru o asemenea binecuvântare. Părinţii, fratele meu, soţul, toată
lumea îl adoră de-a dreptul, şi pe buna dreptate: e un isteţ; un copil cum
nu mi-aş fi putut închipui că voi avea. O minune de omuleţ, atât de
disperat după mine, mama care i-a dat şansa de a trăi. Acum realizez că
iubirea este nelimitată, infinită.
Ancuţa C. (Preluare Cezar Salahor: http://cezarsalahor.wordpress.com )
Sfânta şi Dreapta Ana, ţinând în braţe
pe Prunca Maria, Maica Domnului
Nu poate exista Biserică fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe,
fiind slava şi podoaba Ei. Aceşti plăcuţi ai Domnului sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, în care pomenim, cu evla-
vie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, pentru a fi spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în
această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după pute-
rea noastră.
De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor -, este un moment de mare însemnătate şi bucurie
duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi, cu multă vreme înainte de
proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit
faptele bune, învrednicindu-i de neveştejita cunună a mântuirii întru viaţa cea veşnică. Prin recunoaşterea lor
oficială ca sfinţi, mărturisim faptul că Biserica pământească - acest aşezământ dumnezeiesc-omenesc, este ipos-
tas al ierarhiei cereşti şi Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua
mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu
poate fi valabilă, decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine
„Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă
noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pa-
cea şi iubirea, dar au făcut cele mai crâncene vărsări de sânge şi au declanşat cruciade, de dragul unui primat
jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită
după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spu-
ne Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim. 2, 5),
aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, cre-
dinţa am păzit” (II Tim. 4, 7). Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu
şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi
ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că şi noi mărturisim aceeaşi credinţă, întru care ei s-au sfinţit. Mai
înseamnă a ne ruga către ei, cerându-le mijlocirea către Dumnezeu; a le cunoaşte viaţa, pe care suntem datori să
le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.
20
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21
Începând cu anii ’50 ai seco- străine calvineşti şi de toate viclenele
lului trecut, odată cu venirea lui Iusti- curse ale diavolului. Despre toate
nian Marina la tronul patriarhal, Bise- aceste mărturii ne încredinţează căr-
rica Ortodoxă de stil nou din România ţile şi articolele apărute sub tutela şi
a început un lung şir de canonizări în cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R.
rândul Sfinţilor români. Nu scriem a- Este deci greu de crezut că ei nu ar
cest articol pentru a le contesta sfinţe- şti pe cine au recunoscut drept
nia. Departe de noi acest gând. Dimpo- Sfânt, ori că nu ar şti că Sfântul
trivă - faţă de toţi se cade a avea o evla- Iorest a fost tocmai ceea ce ei nu
vie deosebită. Şi tocmai de aceea, atitu- sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecu-
dinea oficială faţă de viaţa şi învăţătu- menişti, iar ei o ştiu!
ra acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri. În acelaşi an, la data de 20 oc-
tombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la
Să începem cu începutul Cernica, smeritul făcător de minuni şi
Sfântul Ierarh Iosif neînfricatul apărător al credinţei stră-
La 28 februarie 1950, Sinodul Mărturisitorul de la Partoş bune, a fost de asemenea, trecut în
B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât rândul sfinţilor. Reforma calendaru-
canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel lui, făcută de papa Grigorie al XIII-
Nou de la Partoş - Maramureş, mare lea în anul 1582, a fost impusă şi Bi-
apărător al Ortodoxiei. În Acatistul al- sericii Răsăritului. Dar de fiecare da-
cătuit cu ocazia canonizării, Sfântul es- tă, aceste încercări au fost respinse cu
te numit, foarte frumos, drept „comoa- hotărâre, fiind considerate abateri de
ra legii străbune” („Acatistier”, Edi- la Tradiţia Ortodoxiei, şi condamnate
tura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădă- aspru de anatema stabilită de Sfinţii
uţilor, 1990, p. 151). În „Vieţile Sfin- Apostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoa-
ţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi dele Ecumenice. Sfântul Calinic s-a
Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cinci- opus categoric acestei inovaţii, în vre-
sprezecea, citim: „În anul 1650, este mea domnitorului francmason Al. I.
hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul Cuza, care în 1866 a încercat introdu-
de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul cerea calendarului gregorian în uzul
păstor s-a dovedit mare apărător al Bisericii. Eşecul lui Cuza s-a datorat
Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind prezenţei Sfântului Calinic, care, pă-
către Hristos timp de trei ani de zile răsind sala Sinodului a spus: „Iară
Biserica Banatului. Căci era tare în Alţi Mărturisitori ai Ortodoxiei eu, cu cei fărădelege nu mă voi
credinţă, înţelept la cuvînt, blând la în Transilvania: Sfinţii socoti!” De prisos să adăugăm că, la
inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei Mucenici Moise Măcinic din ora actuală, învăţăturile Sfântului
ce i-au aşternut pe hârtie faptele vieţii Sibiel şi Ioan din Galeş
Ierarh sunt călcate în picioare…
sale sfinte, ori cei ce i-au semnat tomo-
sul de canonizare, sau îi fac pomenirea de peste an - La doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie
oare urmează ei pildei vieţii sale? Şi, dacă sunt stră- 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea
ini de pilda vieţii acestor sfinţi, lovind în credinţa Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion
mărturisită de ei, atunci oare pentru ce se folosesc de Sarai şi Oprea Miclăuş. Cuviosul ieromonah Sofro-
nie din satul Cioara (azi - Săliştea, jud. Alba) a fost
pomenirea, cât şi de canonizarea acestor sfinţi? Nu
unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei
cumva le folosesc ca pe o pavăză împotriva suspiciu-
ortodoxe din Transilvania, de la mijlocul veacului al
nilor, care apar printre credincioşi? XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana pornită din
partea ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi
Urmăm firul cronologic al istoriei cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor
ajunsese la punctul culminant, încât mulţi spuneau:
În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica
„A venit vremea că ne-am dus la mormintele mor-
stilului nou a recunoscut la nivel oficial sfinţenia ţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm
unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele, ce ne
Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului. Timp de trei vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime’ nu
ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh doare de noi: nici pe domnii cei săseşti, nici pe
Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate
apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea
Septembrie 2008
grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, multe lucruri sunt trecute sub o tăcere ruşinoasă, iar
venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi
nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului” (Text întristătoare, în acelaşi timp. Este un lucru îmbucu-
din „Memoriul” din anul 1757 al credincioşilor orto- rător faptul că cinstirea Sfinţilor se mai înfăptu-
docşi transilvăneni). ieşte încă, într-o lume ortodoxă din ce în ce mai
Mai există azi măcar un singur ierarh - modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne
dintre cei ce s-au abătut de la cele predanisite -, întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de
care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast,
Mucenicilor şi Mărturisitorilor mai sus amintiţi, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii
pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi; cărora le-au catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu
zugrăvit chipurile în icoane, şi le cântă laude? acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni
ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor
eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, refor-
Linia inaugurată de Patriarhul Iustinian, a fost maţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le
continuată şi după evenimentele din decembrie 1989. putem trage sunt că, ori instituţia
În şedinţa din 20 iunie 1992, Sino- bisericească oficială - acest uriaş cu
dul B.O.R. va hotărî trecerea în rân- picioare de lut -, aflat într-o criză
dul Sfinţilor a Cuviosului Ioan profundă de credibilitate faţă de
Iacob Românul, Sihastrul nevoitor propriii ei credincioşi, încearcă,
din pustia Hozevei, statornicindu- cumva, ca prin aceste ceremonii
se, ca zi de prăznuire, data de 5 fastuoase, să abată atenţia de la
august. Viaţa Sfântului Ioan Iacob abaterile canonice, care se întâmplă
este cunoscută de către cititorii deja la vedere: „Slujbe" de „sfinţire"
noştri. El este iubit şi cinstit cu a apei Crişului Repede, făcute de
evlavie de către credincioşii orto- ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al
docşi de stil vechi, pentru un motiv Oradiei, împreună cel greco-catolic,
ţinut sub tăcere de cenzura biseri- Virgil Bercea; „sfinţiri" de temple şi
cească a stilului nou, şi anume fap- monumente masonice, săptămâni de
tul că el a părăsit ţara din cauza „rugăciune ecumenică", şi alte ase-
schimbării calendarului, stabilin- menea încălcări ale Sfintelor
du-se la Sfintele Locuri, unde se Canoane, ori structurile bisericeşti
păstra rânduiala conform vechiului ale stilului nou., prin oamenii an-
calendar. El a refuzat pomenirea grenaţi în structura ei, suferă de
Mitropolitului Nicodim Munteanu, grave inconsecvenţe dogmatice, de
cunoscut ca francmason, neluând vreme ce cu gura lor mărturisesc
parte nici la parastasele rânduite de Patriarhul B.O.R. Nicodim Munteanu, adevărul (atât cât mai poate răzbate
Patriarhia de Ierusalim. A refuzat, decorat cu insigna masonică din el, prin sita deasă a cenzurii…),
de asemenea, să săvârşească Sfânta „Steaua României” pentru ca apoi, la numai câteva zile,
Liturghie împreună cu alţi clerici din să facă exact contrariul! Mai
Ierusalim, care, deşi urmau calendarul iulian, totuşi înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa
slujeau, la rândul lor, împreună cu clericii Patriarhiilor de reacţie a credincioşilor de stil nou. În afară de
de stil nou, cu care se aflau în comuniune liturgică. câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin
mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare
Ajungem în prezent că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire
duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile anti-
Duminică, 11 mai 2008 - după calendarul ortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci,
oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută
Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi
Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele
Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăs- otrăvite. Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului
tirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru
sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul
lepede credinţa ortodoxă. Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura şi
Am ales cele mai importante evenimente de ai lepădat cuvintele Mele înapoi. De vedeai furul,
acest gen, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa alergai cu el şi cu cel prea curvar partea ta
înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou, deşi exemplele puneai” (Ps. 49, 17-19)?
pot continua. Ele sunt îmbucurătoare (cu toate că
Primele două imagini descriu cea de-a patra zi de slujbe ecumenice, din cadrul „Săptămânii de rugăciune pentru
unitatea creştinilor”, Iaşi. Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenistă, ţinută în
catedrala mitropolitană veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru
Gherghel, episcop de Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici.
În spatele Patriarhului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o
coincidenţă tristă, ori un act voit?
Cea de-a treia fotografie, făcută la acelaşi eveniment, în data de 18 ianuarie 2007: Iaşi prima zi,
în aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În planul al doilea, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara,
Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc).
T.M.
Războiul cu Faraon
Împotriva acestui vrăjmaş, care este cel mai priceput strateg al veacurilor, ne sfătuia Sfântul Apos-
tol Pavel, zicând: „Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor
diavolului” (Efes. 6, 11), iar Cuviosul Nicodim Aghioritul spune că: „Trei sunt cauzele, datorită cărora a de-
venit diavolul foarte priceput şi foarte şiret, în războiul împotriva omului: deoarece acesta şi slujitorii lui, de-
monii, sunt duhuri fireşti, subţiri, sunt inventivi în toate şi în stratageme de neînţeles şi în scorniri; deoarece
diavolul împreună cu demonii, fiind de mai mult de şapte mii de ani, datorită acestei vechimi, a devenit foarte
învăţat în înşelăciuni; deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţi oamenii, de la Adam şi până acum, şi mai
ales pe sfinţii şi pustnicii, luminaţi prin asceză, şi fiind contraatacaţi de aceştia, au învăţat prin experienţă şi
prin război, mai multe înşelăciuni şi uneltiri, au exersat şi au devenit foarte pricepuţi, precum spun acest lucru
şi Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Macarie cel Mare. De aceea, şi Sfântul Ioan
Sinaitul susţine că este preferabil să luptăm cu oamenii, care uneori sunt sălbatici şi alteori se căiesc, decât cu
demonii, cei pentru totdeauna înfuriaţi şi înarmaţi împotriva noastră".
Cursele vrăjmaşului
„Diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimi poate fi înfrânt sufletul; de aceea, el atacă pe om prin dife-
rite patimi. Seamănă, dar nu ştie, dacă va şi secera. Seamănă gânduri de curvie, de defăimare, gânduri de tot
felul de patimi. Şi, cu care patimă îl prinde pe om, cu aceasta îl şi hrăneşte” (Avva Matei). Diavolul atacă me-
todic pe om. Se străduieşte să găsească punctul slab, portiţa de intrare, şi apoi în acel punct întoarce întreaga
lui furie războinică. În acest mod, ajunge de îl stăpâneşte pe om, dacă omul nu recurge la armele sale duhovni-
ceşti spre a-l opri, iar aceste arme sunt: lupta împotriva patimii cu care îl luptă diavolul, postul şi ruga. Sfânta
Sinclitichia ne spune că, atunci când diavolul nu poate să biruie un suflet prin sărăcie, îi înfăţişează ca mo-
meală bogăţia. Dacă nu poate prin necinste şi ocări, se foloseşte de laude şi faimă. Când nu poate să înşele
omul prin desfătări, atunci se străduieşte să o facă prin necazuri, suferinţe şi dureri.
Septembrie 2008
Războiul diavolului vine diferit, în funcţie de ispitească pe om spre o nevoinţă peste măsură, prac-
timpul zilei. Într-un fel ne ispiteşte dimineaţa, altfel în ticată fără dreaptă socotinţă. La începutul acestei as-
cursul zilei, iar seara schimbă stratagema. Există un ceze, diavolul îl ispiteşte pe nevoitor cu părerea de sine
diavol, care este „premergătorul duhurilor", şi se atacă şi cu înălţarea gândului, pentru ca mai târziu, acesta
imediat ce ne trezim din somn, pângărindu-ne de pri- slăbind şi nemaiputând să îşi silească firea spre mai
mul gând. Sfântul Ioan Sinaitul spune că primul gând multă înfrânare şi robire a trupului, să îl arunce în cea
este prima cugetare, care vine în mintea noastră, după mai cumplită deznădejde. Toţi Sfintii Părinţi spun că
trezire, şi ne sfătuieşte ca primul tot ce este peste măsură şi iese de pe
gând să îl dăm lui Dumnezeu, pen- calea împărătească, este făcut la sfa-
tru ca de-a lungul zilei, să putem turile viclene ale diavolului, camu-
avea mintea la Dumnezeu. Primul flat în „povăţuitor” către asceză exa-
gând trebuie să ne fie rugăciunea. gerată, pentru ca mai apoi să nu îl
Există însă şi un alt vrăjmaş, mai lase a se ruga, şoptindu-i în
după cum spune Sfântul Ioan Sinai- ureche laude şi spunându-i că a atins
tul, „care abia ce ne întindem în deja desăvârşirea. Sfântul Nil, spune
pat, ţinteşte împotriva noastră vi- că, „ori de câte ori mintea omului se
clene şi spurcate reamintiri, încât să roagă curat şi fără pătimire, atunci
dormim cu gânduri murdare şi să nu vin demonii din stânga, adică nu
vedem vise spurcate, iar din trân- urmăresc să aducă gânduri mur-
dăvie să nu ne ridicăm pentru dare, ci vin cei din dreapta, căci îi
rugăciune”. Încă şi în timpul som- sugerează omulu, slava lui Dum-
nului vin, şi se ostenesc să pângă- nezeu şi un oarecare chip, ca să
rească pe om, făcându-l a se trezi creadă în cele din urmă, că el a fost
tulburat sau hrănind în el gânduri de făcut pentru rugăciune. Îi oferă
trufie, pentru că tot ceea ce creează vederi, care nu sunt adevărate, ca
îngâmfare este de la diavol. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, ispitit să îl facă să se înfumureze cu ideea,
că a ajuns la rugăciunea inimii şi a
Săgeţile otrăvite, aruncate de de diavolii prefăcuţi în fiare sălbatice
dobândit scopul rugăciunii”.
vrăjmaşul mântuirii oamenilor, sunt
croite după măsura vieţii duhovniceşti a sufletului pe În războiul de dreapta, el ne ispiteşte prin
care el îl vânează. Scopul diavolului este de a rupe lucruri sau gânduri aparent bune. Se întâmplă, când ne
mintea omului de la cugetarea de Dumnezeu, mai ales rugăm, să vină diavolul şi să ne aducă în minte fapte de
în timpul rugăciunii. Împotriva celor care se roagă, el milostenie, planuri duhovniceşti măreţe, preocupări şi
caută să creeze închipuiri ale lucrurilor perceptibile, griji faţă de semeni, prin care vrea să îndepărteze min-
astfel încât mintea să nu fie curată pe durata rugăciunii. tea de la rugaciunea curată. Sfântul Nil zice că „atunci
De aceea, „pe cei mai întăriţi duhovniceşte, îi atacă când demonii văd omul, că are dorinţa pentru adevă-
prin înrădăcinarea în inima lor, a gândurilor pătima- rata rugăciune, ei se ostenesc să închipuie gânduri ale
şe, iar pe cei începători în ale isihiei, îi atacă prin a-i unor lucruri, chipurile necesare”. Altădată, diavolul se
arunca în păcat, după ce s-au rugat” (Sfântul Maxim). străduieşte să se înfăţişeze omului, ca prooroc, care cu-
Într-un fel este atacat omul, când se află înainte de pă- noaşte multe adevăruri şi chiar multe evenimente ale
cat; şi în alt fel este atacat, după ce face păcatul. viitorului. Dar aceasta este o înşelare a întunericului,
Sfântul Efrem Sirul spune că, înainte ca păcatul să fie fiindcă diavolul nu cunoaşte viitorul omului: „nimic
săvârşit, „duşmanul îl micşorează pe acesta foarte din cele viitoare, nu cunosc demonii din previziune,
mult. Mai ales păcatul plăcerii trupeşti, atât de mic îl deoarece nici magicienii moartea n-ar putea să ne
prezintă mai înainte de a fi făcut, încât aproape să-i prezică” (Sfântul Ioan Sinaitul). Câţi se supun, în mod
apară, fratelui, acest păcat, cu nimic diferit de gre- obişnuit diavolului, au impresia că sunt prooroci.
şeala de a vărsa un pahar cu apa rece pe pămant. Dar,
după săvârşirea păcatului îl prezintă foarte mare şi O strategie specială a diavolului
ridică valuri de gânduri, încât să constrângă omul, să Se poate întâmpla uneori ca diavolii să pară ca
cadă în deznădejde”. şi cum s-ar fi retras. De fapt, ei nu se retrag, ci stau la
pândă, slăbind puţin ispitele asupra omului. Sfântul
Cursele de dreapta ale diavolului. Isihie Presbiterul spune că ei „uneori se ascund şi se
retrag. Fac acest lucru, încât să nu ne îngrijim... şi la o
În „arta” războinică a diavolului, sunt cuprinse
ocazie dată, se năpustesc şi răpesc mintea noastră.
şi „cursele de dreapta”. Acestea se străduiesc să
Este groaznică şiretenia lor”, iar Sfântul Ioan Sinaitul
„Cine şi ce ai fost în viaţa anterioară?” - iată o întrebare „la modă” printre oamenii mondeni ai
zilelor noastre, ce nesocotesc cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică... Şi Eu îl
voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47; 6, 54). Hristos ne-a vorbit despre o Înviere, şi nu despre o
reîncarnare. Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt; este moartea un sfârşit al
existenţei noastre, sau intrarea în veşnicie?
Septembrie 2008
tradiţiei hinduse, este mai probabil ca cineva să se omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul
reîncarneze sub formă de animal sau ca făptură dumnezeirii impersonale”, iar pe de altă parte, susţine
demonică, şi foarte puţin probabil ca cineva să se reîncarnarea. Cum mai poate fi ea posibilă, sau care ar
reîncarneze ca om. Mai ales în rândul celor din înalta mai fi rostul ei? Karma - „legea reîncarnării”, ar avea
societate, există obiceiul ca animalul de casă - câine, drept scop desăvârşirea spiritului - aşa susţin ei. Dar
pisică, şoarece, şarpe sau ţestoasă, să fie cinstit şi iubit dacă spiritul a atins „desăvârşirea” prin „identificarea
ca un membru al familiei, considerându-se a fi… deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi
reîncarnarea unei anumite rude decedate, ce s-a întors impersonal” ce rost ar mai avea reîncarnarea?
printre ei în alt corp… Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din
Teoria reîncarnării era îmbrăţişată de multe chiar clipa, în care se zămisleşte embrionul uman în
popoare antice. Astăzi, trei sferturi din Asia este tribu- care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dra-
tară acestei rătăciri cumplite, ce are în centru legea aşa gostei părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet,
numită „a karmei”, adică a cauzei şi a efectului. Mulţi care are libertatea de a se întrupa şi nici măcar de a
speră că, dacă această viaţă nu este aşa cum şi-ar dori, exista independent. Credinţa în reîncarnare presupune
se vor revanşa într-o viaţă viitoare. Ea este răspândită ideea independenţei faţă de părinţi. Dacă am proveni
astăzi în rândul populaţiei din reîncarnare, pentru ce ne-
indigene din cele două am mai recunoaşte părinţii în
Americi, la celţii din Irlanda, adevăratul sens al cuvântului?
Anglia şi Bretania, la A crede în reîncarnare
locuitorii băştinaşi ai insulelor înseamnă a nu mai aştepta
Hawai, în India, Indochina, Învierea Morţilor, pentru care
Tibet, China, Mongolia, Japo- Psalmistul spune: „Omul, în
nia etc. În ţările dezvoltate, cinste fiind, n-a priceput.
această teorie a dat naştere cu- Alăturatu-s-a dobi-toacelor
rentului new-age, care i-a pre- celor fără de minte şi s-a
luat filosofia păgână aproape asemănat lor" (Ps. 48, 12).
în întregime. Reîncarnarea a fost pre-dată
anatemei de către Bise-rica
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxă prin Sinodul de la
Ortodoxe Constantinopol în 543, ca-re a
„ Iubiţilor, să nu hotărât: „Dacă cineva crede
Învierea lui Lazăr din Vitania -
credeţi pre tot duhul; ci să manuscris sinait din secolul 12
în fabuloasa preexis-tenţă a
ispitiţi duhurile de sunt de la sufletelor şi în acea
Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în condamnabilă restaurare (reîncarnare), adică restabi-
lume” (I Ioan 4, 1). Putem pleca de la premisa că lirea tuturor lucrurilor, cum erau la început, să fie
omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are un început, anatema". Sau „Dacă cineva învaţă sau cugetă, că
dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat şi trăieşte pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi
veşnic. În această lume trăieşte numai o singură dată. veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că atunci va avea să
După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie
şi îşi va lua răsplata după faptele sale „Şi precum este anatema" Ierom Sachelarie, Pravila bisericească, pag.
rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea 162, Ed. Prahova, 1999.
Judecata” (Evr. 9, 27). Prin jertfa euharistică, omul se
împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. În raport Punctul de vedere al Bisericii Occidentale
cu această idee ortodoxă, de unire a omului cu Dum- Declaraţia suveranului pontif Ioan Paul al II-
nezeu, hinduşii, ce cred în reîncarnare, suştin ideea lea, raportată la erezia reîncarnării, a produs un şoc la
hulitoare că „atunci când cineva ajunge la desăvârşire nivelul întregii lumi. El spunea că: „Cea mai mare
îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu contribuţie a Indiei adusă lumii, este să îi ofere o
Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi imperso- viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine, dacă
nal. Astfel, existenţa omului se neantizează, pulveri- se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni,
zându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”. În ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa
Ortodoxie, omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu omenească”. Hunt, Dave, Pacea globala şi apariţia lui
este Dumnezeu, pentru că omul este creaţie; iar Antihrist, pag. 139, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
Dumnezeu - Ziditorul lui. Protestantul Richard J. Buckham constata că „până în
Hinduismul se denunţă pe sine ca fiind o mare secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini
rătăcire păgânească şi idolatră, prin aceea că în el (occidentali, n.ed.) au susţinut realitatea chinului
există un paradox. Pe de o parte, susţine că „existenţa etern în iad. Pentru ei era o parte la fel de indis-
Lacrimile apar ca o revărsare, mai ales atunci când se atinge preaplinul inimii îndurerate. Uneori,
prezenţa lor se datorează unei firi slabe sau unei făţărnicii. La cei desăvârşiţi în tainele duhovnicescului, ele
apar ca o mângâiere a Harului dumnezeiesc. Valoarea lacrimilor este dată nu de cantitatea lor, adică a ceea ce
Septembrie 2008
se lasă să cadă din ochi, ci de ceea ce este în suflet. adape sufletul însetat, iar strălucirea aurie a patimilor,
Înclinarea spre plâns a sufletului este firească, pentru amplifică arşiţa după fericire.
că nu a preţuit fericirea Raiului, iar acum tânjeşte după
el: „pentru aceasta, şi firea învaţă a plânge, pentru că
mult dureroasă este viaţa şi mult ostenitoare, ca o
surghiunuire, şi mult păcătoasă” (Sfântul Petru
Damaschinul), iar Proorocul David zice: „Izvoare de
lacrimi au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit
legea Ta” (Ps. 118, 136). Darul lacrimilor se naşte
dintr-o pocăinţă adevărată şi are o mare însemnătate,
pentru că spală mocirla păcatelor şi curăţă ochii
sufleteşti, considerându-se ca un botez, prin care omul
Îl regăseşte pe Dumnezeu. E o altă naştere din „apă şi
Duh” unde lacrimile curăţă, iar Harul luminează.
Lacrimile rup peceţile păcatului şi sfarmă piatra pati-
milor, dezrobesc sufletul şi îl înnobilează, pentru care
şi Goethe zicea: „Acela care n-a mâncat pâinea sa în
durere şi nu şi-a petrecut nopţile în lacrimi, aşteptând
dimineaţa, care întârzie, unul ca acesta nu va cunoaş-
te puteri cereşti.” Toţi sfinţii şi-au plâns păcatele, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (prăznuită la 1 aprilie
chiar şi pe cele mai neînsemnate, pe care noi le şi în a Cincea Duminică a Marelui Post) - pildă a sfinţirii
considerăm fireşti, dar ei ştiau să se ridice după fiecare prin pocăinţă
cădere, prin pocăinţă. Pentru aceasta, Psalmistul aduce
mărturie, zicând: „pâine mi-au fost lacrimile mele”
sau „băutura mea cu plângere o am amestecat” (Ps.
41, 45; 101, 10). Pământul inimii trebuie umezit ca să
poată rodi. Chiar dacă pentru început lacrimile nu sunt
curate, ci pornite din capricii, din sentimente trupeşti
ori slăbiciunile firii, ele trebuie lămurite, curăţite, prin
focul inimii, trecute prin sita minţii, direcţionându-le
doar spre osândirea de sine, ca recristalizându-le în
vasul de alabastru al legilor lui Dumnezeu, ele să
poată reflecta strălucirile Soarelui Dreptăţii. „Să nu
aruncăm mărgăritarele în gura porcilor” - altfel zis,
să nu hrănim patimile cu lacrimile cele de mult preţ -,
pentru că Dumnezeu preţuieşte atât de mult lacrima de
pocăinţă, încât nu va trece cu vederea nici o lacrimă şi
nici din picătură vreo parte.” După cum bucuria Pustia în care a vieţuit Cuvioasa Maria,
lumească este amestecată cu tristeţea, tot astfel lacri- vreme de 47 de ani
mile cele după Dumnezeu sunt ca o ultimă clătire a
sufletului. Deşi ele pot fi numai „lacrimi ale inimii”, Să ne curăţim simţirile şi să-L primim pe Hristos în
suspine seci, lipsite de lacrimi propriu-zise, însă ele inimile noastre, să lăsăm lacrima de pe gene, să
odrăslesc o bucurie permanentă şi aduc pace în suflet. sape adânc în stânca inimii noastre, prin lumina
Şi Mântuitorul a plâns, nu pentru că avea nevoie de Harului lui Dumnezeu. Chiar dacă suntem prea
lacrimi de pocăinţă, ci pentru ca să jelească nepocăinţa săraci pentru milostenii; prea slabi pentru nevoinţe
oamenilor: „Şi dacă s-a apropiat, văzând cetatea ascetice; prea laşi pentru sacrificii, măcar să
(Ierusalimului), a plâns de dânsa, zicând: De ai fi dăruim lui Dumnezeu lacrima de pocăinţă, adică
cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt mărgăritarul cel de mult preţ.
către pacea ta; Iar acum s-au ascuns de către ochii
tăi” (Luca 19, 41-42). Această stare de jale va
caracteriza omenirea şi la cea de-a doua Venire a lui M.M
Hristos, însă la o scară amplificată, cum o zice proo-
rocia: „Vor alerga după apă şi nu vor afla decât
grămezi de aur”. Inima omului va fi atât de împietrită,
încât nu va mai putea izvorî lacrimi curate, care să
Sfânta chinovie a Valaamului… ce inimă creştină nu va tresări la aceste cuvinte? Lavra Valaam se
înalţă aidoma unui bastion de necucerit al Ortodoxiei. De stâncile Valaamului s-au zdrobit obiceiurile
păgâneşti ale localnicilor, dar şi trufaşa filozofare a suedezilor luterani. Ateiştii bolşevici n-au izbutit să
captureze insula de îndată; dar ce s-a întâmplat mai târziu?
Astăzi, când se surpă întăriturile de veacuri ale dreptei credinţe; când până şi cei aleşi se leapădă
de slujirea Adevărului, se simte nevoia derulării evenimentelor ce au marcat viaţa Bisericii în cel de-al XX-
lea veac. Numai astfel vom putea cunoaşte, cine a slujit lui Hristos şi cine s-a mascat, doar prin cuvinte,
mimând această slujire, înşelându-se pe sine şi pe alţii.
În una din nopţile lui februarie a anului 1940, ultimii vieţuitori ai Mănăstirii Valaam, bombardată
de aviaţia sovietică, părăseau insula, retrăgându-se pe gheaţa lacului Ladoga. Acesta nu era decât sfârşitul
tragic, îngăduit de Dumnezeu. Semnul prevestitor al acestei căderi a fost prevestit de o întâmplare
zguduitoare. Într-o zi, în Biserică a fost adusă o îndrăcită, prin gura căreia diavolul zbiera cuvinte
înfricoşătoare: „Mai aşteptaţi voi, să vedeţi cum o să vă înec pe toţi, vreascuri afumate ce sunteţi!” Mai
apoi, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu a slobozit ca asupra Valaamului să se năpustească toate
săgeţile vicleanului.
Ispitele credinţei
Biserica mare a Mănăstirii Valaam, cu Toţi monahii valaamiţi, inclusiv dintre cei ce mai târziu au
hramul Schimbarea la Faţă a Domnului trecut pe stilul nou, au depus mărturie că toată obştea era împotriva
reformei calendaristice (dacă nu în fapt, cel puţin în cuget). Unii
erau consecvenţi în convingerile lor, iar alţii, sub presiunea autorităţilor laice şi bisericeşti, nu au mai luptat
pentru Adevăr, ceea ce i-a condus în chip firesc la un sfârşit tragic, fiind nevoiţi să devină prigonitorii
confraţilor lor. Evenimentele s-au petrecut astfel: după ce, la 3 septembrie 1923, s-a citit, în faţa întregii obşti,
hotărârea cu privire la trecerea pe stil nou, la Valaam s-a ţinut o adunare la iniţiativa ieromonahului Avraamie,
care i-a chemat pe fraţi să nu se supună acestei directive. În pofida multiplelor încercări de a-i convinge,
frăţimea stătea ferm pe poziţia de a nu schimba calendarul. Şi atunci, pe data de 17 septembrie, cinci călugări au
fost expediaţi cu forţa la închisoarea din Viborg. Acolo i-a interogat guvernatorul însuşi. Ceilalţi susţinători ai
vechiului calendar au fost împrăştiaţi pe la schiturile depărtate de pe insule. Dar, cu toate că, mai târziu, cea mai
mare parte a ierarhiei mănăstireşti s-a supus reformei, nici după aceasta stilul nou n-a triumfat pe deplin la
Valaam. Prin schituri, în paraclisele retrase, ori prin chilii, valaamiţii continuau să slujească pe vechi. Chiar şi
cei ce trecuseră pe nou, în suflet nutreau nădejdea că poate în curând se vor întoarce vremurile de altădată.
Septembrie 2008
Următoarea etapă a tragediei de la Valaam a cancelariei, ieromonahul Policarp. Asupra dârzeniei
început cu vizita reprezentantului Patriarhiei Constan- lor, depune mărturie chiar şi arhimandritul nou-calen-
tinopolului, mitropolitul nou-calendarist Ghermanos, darist Atanasie (Neceaev), pe atunci frate începător.
care slujise împreună cu arhiepiscopul Gherman, ne- Printre altele, el îşi aminteşte că, în perioada răzme-
legitim aşezat de către Constantinopol, la cârma Bise- riţei calendaristice de la Valaam, părintele duhovnic
ricii Finlandeze. În această perioadă, ultimul se re- Mihail a rostit doar o singură frază, tare şi răspicat:
marcase prin faptul că, sub „blagoslovenia” Constan- „Nouă, sfintele canoane nu ne îngăduie să fim cu
tinopolului, sărbătorise Paştile după noua pascalie - cei ce le încalcă”; şi am simţit - încheie arhimandritul
cea gregoriană, căzând sub anatema Sfinţilor Părinţi Atanasie -, că poziţia sa e de neclintit”. La 30 noiem-
ai Sinodului I de la Niceea. Ca să nu cadă sub aceeaşi brie 1925, administraţia bisericească finlandeză a
anatemă, majoritatea valaamiţilor au refuzat să slu- emis o circulară, ce condamna mişcarea tradiţio-
jească împreună cu aceşti arhierei. naliştilor valaamiţi. De bună seamă,
Pentru a şti ce au spus Sfinţii Pă- aceasta circulară ar fi rămas o
rinţi despre această nelegiuită simplă hârţoagă, dacă n-ar fi fost
faptă, monahii începură să studieze trădarea oportuniştilor din mănăs-
cu luare-aminte tomurile de tire, care, fără frică de Dumnezeu,
canoane bisericeşti şi Pidalionul. s-au şi grăbit să aducă sentinţa la
îndeplinire. Părinţii tradiţionalişti au
Vremea cernerii monahilor fost înlăturaţi imediat din funcţiile
valaamiţi deţinute până atunci, şi trimişi în
La privegherea din seara de surghiun, în ghearele puterii sovie-
7/20 spre 8/21 septembrie 1925, de tice, pe care părinţii tradiţionalişti o
Naşterea Maicii Domnului după numeau drept antihristică. În rezis-
calendarul iulian (ortodox), „n-a tenţa lor mărturisitoare, un sprijin
venit decât o mână de călugări. de nădejde al valaamiţilor a devenit
Ceilalţi au luat hotărârea de a nu Biserica Rusă din Afara Graniţelor
veni, sau mai stăteau la îndoială. şi întâistătătorul ei, Mitropolitul
Un duh nefiresc de buimăceală Antonie (Hrapoviţki). Sinodul arhi-
stăpânea catedrala, pe toată durata eresc al Bisericii Ruse din Afara
slujbei” (Pelerinul rus, 1990). O Graniţelor şi-a declarat, în repetate
nouă prigoană s-a abătut asupra Veche cruce sculptată, deasupra Peşterii rânduri, dezacordul cu privire la
tradiţionaliştilor. La 10 noiembrie, Sfântului Alexandru Svir,
reforma calendaristică, respingând
pe insulă a sosit o comisie de pe Insula Valaam
nenumăratele apeluri ale ierarhilor
cercetare formată din doi clerici. În nou-calendarişti răsăriteni. Rezoluţia
comisie au intrat şi câţiva clerici din conducerea sinodală, intitulată „Cu privire la chestiunea reformei
mănăstirii, în frunte cu egumenul Paulin (deşi se calendarului ortodox” glăsuieşte: „Soborul arhieresc
vedea că sufleteşte se simte împovărat, mai cu seamă hotărăşte: să nu se aplice schimbări în calculul
că încercase să-şi dea demisia „din cauza stilului”). existent al timpului bisericesc” (Buletinul bisericesc,
Totuşi, până la urmă n-a cutezat să iasă la mărturisire № 13-14, 1923). Scrisorile mitropolitului Antonie
făţişă. La şedinţa acestei comisii, toată frăţimea către valaamiţi au devenit, pentru tradiţionaliştii de
mănăstirii a fost chemată să răspundă, unul câte unul, aici, un dreptar al vieţii lor duhovniceşti. În scrisoarea
şi să-şi clarifice poziţia faţă de ierarhia finlandezo- din 27 ianuarie 1923, mitropolitul Antonie scria iero-
constantinopolitană, nou-calendaristă şi instalată ile- monahului Policarp următoarele: „E clar - în Patri-
gal. Unul dintre ei, părintele Boris, s-a rugat mult la arhia constantinopolitană a pătruns o bandă eretică,
Maica Domnului, şi, din mila lui Dumnezeu, a auzit în frunte cu Meletie…, iar pe Gherman (Întâi-
glasul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, vestin- stătătorul Bisericii Finlandeze samavolnice, n.a.), eu
du-i: „Dacă voieşti să te mântuieşti, ţine predania îl consider un simplu mirean (…) Bietul Efrem
Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, şi nu urma (desemnat ca duhovnic al mănăstirii, după exilarea
acestor deştepţi” (din „Jurnal Autobiografic”). Slavă părintelui Mihail - n.a.) pesemne o fi căzut în
Domnului, nu toţi cinstiţii stareţi ai Valaamului au înşelare… Vă sfătuiam cândva să faceţi ascultare; dar
şovăit, aidoma egumenului Paulin. Tradiţionaliştii au acum, în numele Domnului, vă zic să nu vă supuneţi
avut şi adevăraţi cârmaci duhovniceşti. Dintre aceştia, falsului episcop Gherman şi răposatului de moarte
în primul rând s-a remarcat părintele Mihail, ruşinoasă, patriarhul Grigorie, cel ce a dus la pier-
duhovnicul mănăstirii, preţuit de toată lumea, apoi zanie cu proiectele sale întregul patriarhat
egumenul Ioasaf, părintele iconom Ieronim şi şeful (constantinopolitan - n.a.)”. În continuare, urmează cu
Septembrie 2008
Grecia, Bulgaria sau din afara graniţelor.
În pilda lor, se oglindeşte cel mai bine
caracterul sobornicesc al Bisericii Orto-
doxe. Fie ca lumina acesteia să nu se
stingă nici în inimile noastre.
Astăzi, aceste lucruri lipsesc cu
desăvârşire din scriptele oficiale ale Patri-
arhiei de la Moscova, adânc implicată în
ecumenism, şi rămasă fidelă, din neferi-
cire, infamei Declaraţii de loialitate. Nică-
ieri nu se mai spune despre acei ani ai
luptei pentru credinţă, nici nu se mai po-
menesc numele oamenilor cu viaţă sfântă,
care au pătimit atunci. Pelerinul ajuns la
Valaam, nu va afla niciodată aceste pagini
de istorie plină de lumină, ale acestui loc,
odinioară sfinţit prin nevoinţele atâtor
cuvioşi!
L.N.
Se spune despre el că ştia „să îmbine blândeţea cu severitatea, învăţăturile cu poveştile”. Ucenicii şi
urmaşii săi i-au croit acea aură de sfinţenie forţată, care cu trecerea timpului va scoate la iveală mucavaua
din care a fost confecţionată. Prima ,,profeţie” neîndeplinită a fost cea legată de venirea vreunui Papă în
România: printre ,,argumentele” împotriva ,,stiliştilor”, părintele Cleopa folosea şi fraza: ,,Între învinuirile
care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea ca prin îndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu
catolicii… daca ei ne numesc catolici, apoi de ce nu s-a întâmplat cândva să fi venit să slujească împreună cu
episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii
Bisericii Rasaritului...” Istoria ce s-a scris în momentul 7-9 mai 1999, odată cu vizita Papei Ioan Paul al II-
lea în România - la numai şase luni după moartea părintelui Cleopa -, avea să-i dea acestuia prima
contrazicere. A doua contrazicere, mult mai gravă, avea să vină prin cele două evenimente apostate ale
anului bisericesc 2008, despre care am vorbit în paginile acestei reviste. Lor se adaugă şi săptămânile ,,de
rugăciune ecumenică”, ce spurcă România la începutul fiecărui an.
Septembrie 2008
Activismul părintelui Cleopa crăvaşele (n.ed.: biciuri); şi s-o pus cam o jumăta' de
kilometru de armată. Treci pe-aicia; le dădea câte-o…
Pe seama părintelui s-au scris cărţi şi articole „mai eşti pi vechi? Treci s-ti botezăm a doua oară"
laudative, fiind numit cu superlative de genul ,,cel mai ştiţi… Şi-atunci ce-o făcut călugării stilişti, o fugit prin
mare duhovnic al României” şi alte asemenea. Însă pădure. Poliţia căutându-i pi ei a dat de pustnicii vechi
toate relatările la adresa lui nu sunt suficiente; ele scapă saracii; vă spun cum s-o desfiinţat: io am apucat pisti
ceva. Acel ceva este ,,misionarismul” din juneţe al 50 di pustnici aicea; pot să vi-i spun şi pi nume... Şî, ei
părintelui Cleopa. Prin anii ’40 ai secolului trecut, el le-au zis „domne' noi n-am venit pentru calendar; noi
lua parte la raziile făcute împreună cu alţi preoţi ai suntem viniţi aici din '20, dinainte de '20, cutare…".
stilului nou şi legiuni de jandarmi, intrând abuziv în „Nu!" Şi i-o arestat pi mulţi saracii… Parcă-i văd când
casele credincioşilor ce erau pârâţi că ţin calendarul o adus trei pustnici, tucmai de la Pârâu Dracului - aşa
iulian - singurul calendar îi zice pârâului… Movila lui
ortodox. Aceste lucruri, ce nu Dubău, în iarna pi zapadă
aveau absolut nimic în comun desculţ; unu' Timotei avea o
cu ,,blândeţea” pe care alt- barbă pân-aici!... de la Pro-
minteri o propovăduia părin- dromu. Unu' Nicodim şi
tele în discuţie, se întâmplau unu'… […] celălalt… Agapie.
mai cu seamă în Postul Naş- I-o adus desculţ c-o zâs că-s
terii Domnului după rându- pi vechi; şi ei di când lumea
iala străbună, stilul vechi - n-o ţinut pi vechi erau aco-
timp în care ,,postul” pe stil lo… disculţ saracii, iarna i-o
nou se încheiase deja. Odată adus… Şî i-oi bătut un şăf di
intraţi în casele oamenilor, post, unu' Paşca Neagu;
sub ameninţarea armei, îi for- băăi, băieţi băi, aşela o murit
ţau pe aceştia, de la mic la rău… pi mulţi i-o scos din
mare, să bea lapte sau să mă- pădure…"
nânce din carnea pe care o Imediat apoi, părinte-
aduseseră cu ei aceşti noi le vine cu o relatare istorică
ighemoni. Sunt pline Vieţile importantă, dar din păcate
Sfinţilor de astfel de tactici şi nici aici nu mărturiseşte ade-
metode de tortură; diferenţa vărul întreg. Mai exact, spune
este că acei de demult îşi de- că în pădurea de la Movila lui
clinau calitatea de păgâni, Dubău trăiau 50 de pust-
atunci când se lăudau cu ido- nici… care nu au ţinut nicio-
lii lor, pe când aceştia, despre dată calendarul vechi! Ce
care ne e vorbirea acum, se enormitate… dacă ei erau
numeau pe sine ,,ortodocşi”… Mormântul părintelui Cleopa Ilie, din cimitirul veniţi acolo dinainte de
Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ 1920, când stilul vechi era
Într-o înregistrare stilul Bisericii Ortodoxe a
video, intitulată ,,Viaţa în pustie”, disponibilă la o României, cum poate părintele Cleopa să nege faptul
căutare pe internet, părintele, fără a-şi ascunde satis- că acei pustnici urmau calendarul iulian? Cu alte cuvin-
facţia, povesteşte cum au fost bătuţi crunt credincioşii te, părintele Cleopa ,,inventează” calendarul gregorian
de stil vechi din comuna Boroaia, la intervenţia în România, cu câţiva ani înainte ca acesta să se fi
autorităţilor locale ale vremii, care ceruseră şi sprijinul introdus.
celor din Cernăuţi. Am transcris textul de mai jos
întocmai cu modul de exprimare al părintelui, de la Părintele Cleopa, faţă în faţă cu stareţul „stiliştilor”
minutele 02:22 - 04:36 ale înregistrării, sărind însă pes-
te minciunile politice, abil strecurate printre rânduri, Începând cu anul 1949, odată cu începutul
prin care se sugerează că mişcarea de rezistenţă a orto- stăreţiei sale la Mănăstirea Slatina, părintele Cleopa îşi
docşilor tradiţionalişti din România s-ar fi organizat începe călătoriile misionare spre Mănăstirea Slătioara,
sub ,,protecţia” puterii comuniste de atunci (un nonsens ce abia se întemeiase, în anul 1947, mergând neobosit
uriaş, dacă stăm să ne gândim că închisorile erau pline cale de vreo două „ceasuri apostoleşti”. Stareţ al
de monahi şi credincioşi de stil vechi, arestaţi tocmai de Mănăstirii Slătioara în acea vreme era Sfântul Gli-
aceiaşi comunişti...). Iată în ce grozăvii anticreştine se cherie, pe atunci ieromonah. Cei doi au avut lungi dis-
laudă părintele Cleopa: ,,Şi când o a găsît ai noştri, o cuţii pe tema schimbării calendarului vreme de câteva
adus elemente de jandarmi de la Cernăuţi de-aici, le-o luni, până ce părintele Cleopa, văzând că nu are sorţi de
pus la Boroaia: eşti pi vechi? - pi vechi" erau cu izbândă cu „stilistul Glicherie” a început să vină mai
Septembrie 2008
Hramul mare al Mănăstirii Slătioara – Schimbarea la Faţă a Domnului (06/19 august) -, a adunat
mii de credincioşi din întreaga ţară şi de peste hotare, sosiţi încă din ajunul sărbătorii, pentru a participa la
Privegherea arhierească, urmată, ca de obicei, de un frumos cuvânt de învăţătură, rostit de Preasfinţitul
Demosten Nemţeanul, ce a tâlcuit semnificaţia acestui mare praznic. S-a amintit, totodată, jertfa înaintaşilor
noştri, cei ce acum câteva decenii, în vremuri de prigoană, soseau în acest loc în număr foarte mare, cu preţul
propriei libertăţi, adunaţi în numele Celui ce pe Muntele Taborului S-a schimbat la Faţă, înaintea Sfinţilor Săi
Ucenici şi Apostoli, arătându-Şi slava Sa dumnezeiască. Predica a fost urmată de citirea Moliftelor Sfântului
Vasilie cel Mare, după obicei, pentru sănătatea trupească şi sufletească a credincioşilor.
Sfânta Liturghie de a doua zi a fost săvârşită în sobor, de către treisprezece arhierei: Înaltpreasfinţitul
Mitropolit Vlasie Mogârzan, împreună cu Preasfinţiţii episcopi: Demosten, Teodosie, Iosif, Flavian,
Glicherie, Dionisie şi Evloghie, avându-i ca oaspeţi de peste hotare pe Preasfinţiţii Chiprian de Oreoi,
Climent de Gardikion şi Ambrozie de Methoni, din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Greciei (Sfântul
Sinod în Rezistenţă), pe Preasfinţitul Fotie de Triadiţa din Bulgaria, şi pe Preasfinţitul Andronic de Richmond
şi New-York (S.U.A.), din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor.
Ierom. B.
ADRESA REDACŢIEI:
Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava
EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”