Revist` de teologie ortodox`

tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit
VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:
P.S. Episcop Vicar
SOFRONIE SUCEVEANUL
 Schisma din Biserica Ortodoxă Română în anul 1924
Schisma reprezintă o ruptură în cadrul Bisericii,
provocată de o deosebire de păreri, o dezbinare sau o ne-
înţelegere pe chestiuni de principiu în cadrul unei grupări
religioase, o neînţelegere ce duce până la separarea defi-
nitivă. De-a lungul istoriei, Biserica Sobornicească şi
Apostolească a cunoscut mai multe schisme, ceea ce mai
târziu a condus la instituirea unui mare număr de aşa-
numite „biserici”, însă, în ciuda acestui fapt, Biserica a
fost, este şi va fi pentru veşnicie Una şi numai Una, pen-
tru că Mântuitorul, Iisus Hristos nu a întemeiat mai mul-
te Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, despre
care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).
Tot despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel învaţă că
Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei.
După cum ne spune Sfântul Vasilie cel Mare, schis-
maticii sunt cei care „se osebesc (despart) de Biserica
Sobornicească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru
oarecare întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndrep-
tat”. Dicţionarul enciclopedic denumeşte schisma biseri-
cească ca fiind „o abatere în chestiuni mai mici sau nesu-
punere manifestată faţă de conducerea legitimă biseri-
cească; este deci o dezbinare conştientă în cele biseri-
ceşti”, şi o împarte în două categorii: confesională, adică
despărţirea de Biserică din cauza înţelegerii deosebite a
unor puncte, mai mult sau mai puţin importante ale învă-
ţăturii bisericeşti; şi bisericească, adică neascultarea faţă
de autoritatea bisericească legală.
Deşi schisma dintre Biserica de Apus şi cea de
Răsărit a avut loc încă din anul 1054, este ştiut că în
Roma anului 1583, papa Grigorie al XIII-lea şi sinodul
lui au săvârşit o lucrare necanonică şi antibisericească,
cunoscută sub denumirea de reforma calendaristică, prin
care calendarul gregorian, de sorginte catolică, a fost
propus spre adoptare către toate Bisericile. Noul calendar
suferea de mai multe lipsuri, raportate la hotărârile
canonice ale I Sinod ecumenic de la Niceea, privitoare la
data Paştelui creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile
canonice din horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul
că papa Grigorie al XIII-lea impune acest calendar în
uzul Bisericii Apusene, acest lucru o împinge pe aceasta
într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească,
de al cărei cuget ea se lepădase deja, îndepărtându-se de
dogmatismul şi canonicitatea ei. Înstrăinarea Bisericii
din Apus de toată moştenirea sfântă a Răsăritului a cul-
minat cu schisma efectivă, iar aceasta nu a fost numai o
urmare directă a anatemelor date împotriva ei de către
Sinodul marilor Patriarhii Ortodoxe din lume, ci ea se
datorează nemijlocit şi introducerii inovaţiilor în materie
de credinţă, potrivnice caracterului sobornicesc şi Tra-
diţiei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, întărită prin
cele şapte sfinte Sinoade ecumenice. Astfel, cei care se
alătură schismei Bisericii Romei devin la rândul lor
vinovaţi de schismă, deci schismatici.
Cea dintâi prevedere a Enciclicei Sinodale din 1920,
de la Constantinopol, prevedea acceptarea unui calendar
uniform (comun) pentru prăznuirea marilor sărbători
creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile, lucru care
era în contradicţie flagrantă cu hotărârile canonice ale
Bisericii Ortodoxe. Consecinţele negative ale acestui calen-
dar uniform se răsfrângeau asupra datei Paştelui, care
trebuia prăznuit în mod obligatoriu la aceeaşi dată în toa-
te Bisericile, şi de cele mai multe ori la o dată necano-
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
nică, adică neţinând seama de hotărârile celor 318 Sfinţi
Părinţi de la Soborul din Niceea, din anul 325. Încăl-
carea conştientă şi premeditată a acestor legi ale Bisericii
a avut ca urmare imediată prăznuirea Paştelui ortodox în
Biserica Română la o dată necanonică (anii 1926 şi 1929),
şi încălcarea completă a relaţiei cu Paştele iudaic.
Introducerea calendarului gregorian avea ca scop
aducerea Bisericilor la acelaşi numitor comun, în pri-
vinţa prăznuirii marilor sărbători ale Bisericii, iar acest
lucru era primul pas spre catolicizarea Bisericii Orto-
doxe, care prin acceptarea calendarului gregorian a
devenit schismatică, adică ruptă de adevărata Biserică,
care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Hristos a poruncit ucenicilor Lui: „Mergând, învă-
ţati toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate,
câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20); de aceea, tot
tezaurul legilor şi canoanelor Bisericii Apostoleşti tre-
buie propovăduit tuturor neamurilor deopotrivă, în toată
plinătatea lui, şi păstrat fără de schimbare.
Orice abatere de la datoria impusă prin legea Bise-
ricii şi sfintele canoane, are drept rezultat imediat pier-
derea succesiunii apostolice şi pierderea harului lucrător
(Darul) în Biserică, prin puterea sfintelor canoane. Orice
adaos ori sustragere din dogmele credinţei, din rânduie-
lile canonice, din tradiţia şi practica Bisericii, fără în-
cuviinţarea întregii Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, a
fost suspectată totdeauna ca erezie sau schismă, fiind
combătute de hotărârile Sinoadelor ecumenice sau locale.
La 1 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română,
sub oblăduirea patriarhului Miron Elie Cristea, se alătura
schismei Bisericii din Apus, prin înlocuirea calendarului
iulian cu cel papist (gregorian). Prin acceptarea acestei
inovaţii în materie de credinţă, Biserica Ortodoxă Ro-
mână deschide larg uşa compromisului dogmatic, pier-
zând comuniunea cu sobornicitatea Bisericii Apostolice,
ce are ca expresie de credinţă hotărârile celor şapte Si-
noade ecumenice. Tot la fel de grav este şi faptul că a-
ceastă Biserică rupe comuniunea cu Sfinţii Bisericii, care
s-au sfinţit tocmai prin apărarea credinţei. Ea cade astfel
sub anatemele şi blestemele patriarhilor ortodocşi emise
împotriva Bisericii care a instituit calendarul gregorian
(Biserica Romei), cât şi asupra celor care se vor alătura
acesteia.
Prin introducerea calendarului gregorian, alături de
Biserica păstrătoare a vechiului calendar şi a Tradiţiei
neschimbate (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Ro-
mânia), s-a creat încă o grupare, ce a adoptat stilul nou
calendaristic, căzând sub anatemele patriarhilor răsări-
teni. Astfel, s-a creat o situaţie similară cu schisma din
4
 1054, când amân-
două grupările se
acuzau de schismă.
Schisma aparţine
însă numai Bise-
ricii care se des-
parte de sobornici-
tatea, canonicita-
tea, dogmatismul
şi tradiţia Bisericii
apostoleşti, pre-
cum este cazul Bi-
sericii nou-calen-
dariste, care prin
introducerea calen-
darului gregorian
denaturează postul
Patriarhul BOR Elie Miron Cristea Sfinţilor Apostoli,
(1868-1939), cel ce a introdus înregistrează o se-
calendarul nou în uzul Bisericii din rie de dezacorduri
România cu privire la sluj-
bele sărbătorilor cu dată fixă prescrise de Tipiconul bi-
sericesc, sau cad în compromisul de a prăznui Paştele
mai înainte de paştele iudaic. Necanonicitatea calenda-
rului gregorian este dovedită prin încălcarea mai multor
canoane ale Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele ecumenice
şi locale, lucru care atrage după sine caterisirea de ordin
canonic. Împotriva acestei mişcări calendaristice au luat
atitudine celelalte patru Patriarhii Ortodoxe, prin Enci-
clicele universale (Sigilioane), prin care au anatematizat
atât pe cei care au instituit calendarul gregorian, cât şi pe
cei care l-au acceptat. Deci, toate aceste atitudini anti-
canonice şi netradiţionale, la care se adaugă şi anatemele
marilor patriarhi ai lumii ortodoxe, dovedesc clar că
Bisericile care au adoptat inovaţii ce contravin deciziilor
sfintelor soboare, au intrat în schismă faţă de Una, So-
bornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.
Despre aceste Biserici schismatice zice Sfântul
Vasilie, în tâlcuirea celui dintâi canon, că „după ce s-au
dezbinat de la trupul Bisericii (...) au pierdut Darul şi nu
mai pot pe alţii a-i boteza, ori a-i hirotoni, sau a da
Darul de care prin dezbinare s-au lipsit”. Când vorbeşte
de schismă, Sfântul Vasilie cel Mare face referire la cei
care s-au dezbinat de la trupul Bisericii primare, adică
acea Una, Sfântă şi Sobornicească, iar nu la cei care s-au
despărţit de cei schismatici, caterisiţi canonic şi daţi
anatemei de Sfinţii Părinţi.
În Biserica Ortodoxă de Răsărit din România – recu-
noscută mai întâi prin denumirea de Cult Creştin Tradi-
ţionalist, aprobat de Ministerului Cultelor prin decizia
nr. 38955/3 august 1945, calendarul gregorian a fost res-
pins din motive canonice, calendarul iulian fiind păstrat
în uzul Bisericii. În aceste condiţii, Biserica Ortodoxă de
Răsărit îşi păstrează verticalitatea canonică, dogmatică şi
tradiţională, ceea ce o face a fi o continuatoare în materie
de credinţă a Bisericii Una, Sobornicească şi Aposto-
lească, lucru pentru care nu poate fi învinuită de schis-
mă. Despărţirea Bisericii Ortodoxe de Răsărit după ca-
lendarul iulian de Biserica Ortodoxă de stil nou este
întărită şi binecuvântată de canonul al 15-lea al celui
dintâi şi celui de al doilea Sobor de la Constantinopol din
861, care zice: „Cei care se despart de împărtăşirea cu
mai marii şezători ai lor, din motiv de erezie (sau schismă,
5 Nr. 25, Septembrie 2009
n.ed) propovăduită de aceştia şi care erezie (sau schismă,
n.ed) sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de către
Sfinţii Părinţi, aceştia nu numai că nu se osândesc, dar
şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Biserica
de erezie sau învăţături greşite (schisme). Aceştia se pot
despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci
nimic nu greşesc”.
Schisma nu constă în separarea administrativ-
teritorială a Bisericii, ci într-o abatere de la canoanele
apostolice, iar prin această abatere cei aflaţi în schismă
pierd „harul lucrător (Darul) în Biserică” (Sfântul Vasilie
cel Mare, can. I). Deci, toate Bisericilor care au primit
inovaţia calendaristică s-au văzut puse într-o situaţie
necanonică faţă de Biserica Sobornicească şi Aposto-
lească a celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi a tuturor
celorlalte locale. În această situaţie, în anul 1924, Bise-
rica Ortodoxă de Răsărit s-a desprins de aceste grupări
schismatice, continuând învăţătura de credinţă aposto-
lică şi păstrând acelaşi har lucrător în Biserică, prin pro-
povăduirea credinţei celei adevărate şi respingerea ori-
căror inovaţii în materie de credinţă.
Noi, Biserica Ortodoxă de Răsărit din România
suntem şi mai mult îndreptăţiţi pentru a ne îngrădi faţă de
toate Bisericile schismatice, mai ales că în vremurile
actuale ele s-au angajat într-o colaborare liturgică cu con-
fesiunile eretice din Apus. Prăznuirea Paştelui odată cu
catolicii şi înaintea evreilor; nerespectarea regulilor
Bisericii Ortodoxe despre post; compromisul dogmatic
adoptat de Bisericile schismatice „în virtutea unităţii de-
pline între toate confesiunile creştine” (schismatice şi
eretice); încălcarea sfintelor canoane ale Bisericii So-
borniceşti, înţelese şi practicate într-un alt fel decât le-au
înţeles şi practicat Sfinţii Părinţi; săvârşirea slujbelor
liturgice împreună cu heterodocşii (cazul mitropolitului
Nicolae Corneanu al Banatului şi al episcopului Sofronie
Drincec al Oradiei), cât şi nesancţionarea acestora - toate
acestea constituie trădarea Ortodoxiei şi lepădarea celor
legiuite de către Sfinţii Părinţi, ce are drept urmare piei-
rea sufletească a fiilor Bisericii de stil nou.
Începând cu secolul al XIX-lea şi până în zilele
noastre, în teologia ortodoxă se observă o anumită influ-
enţă a scolasticismului occidental în modul de gândire
teologic, ce sunt străine duhului Sfinţilor Părinţi, ceea ce
a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi canonice.
Într-o asemenea situaţie de defăimare a tradiţiei Bisericii
şi încălcare a canoanelor Sfinţilor Părinţi, la care se
adaugă ştirbirea premeditată a dogmelor bisericeşti, impe-
rativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele
teologiei din primul mileniu al creştinătăţii, întoarcerea
la Sfinţii Părinţi a căror învăţătură este ancorată în tradi-
ţie, dogme, canoane şi practica de veacuri a Bisericii Orto-
doxe. În concluzie, schisma din Biserica Ortodoxă Ro-
mână din 1924 constituie despărţirea (ruperea) Bisericii
Ortodoxe de stil nou de adevăratul trup al Bisericii Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, din motivul accep-
tării inovaţiei calendarului gregorian. Această schismă
din România din 1924, nu priveşte Biserica Ortodoxă de
Răsărit după calendarul iulian, care de-a lungul vremii a
păstrat tradiţia, dogmatismul, canonicitatea şi legile
Bisericii Soborniceşti.
555555
TRADIŢIA ORTODOXĂ
 Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismului
Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi din Grecia (aprilie 2009)
Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecu-
menismului a fost redactat şi semnat de clericii şi
monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în
aprilie 2009. Textul este minuţios şi atent, probat teo-
logic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecume-
nişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor.
Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea
de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşe-
lare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi,
conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei
care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă,
orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun
Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opo-
ziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osân-
dită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al popo-
rului credincios”. Iată textul complet al Mărturisirii de Credinţă:
„Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în
dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica
cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, credem
că: Singura cale mântuitoare pentru oameni este credinţa
în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nos-
tru, Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta
Biserică. Hristos este singura lumină adevărată; nu există
alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot
să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mân-
tuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oa-
meni, întru care trebuie să ne mântuim noi”. Toate cele-
lalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu Îl mărturi-
sesc pe Hristos venit în trup, sunt făcături omeneşti şi
lucrurile diavolului, nu conduc la adevărata cunoaştere a
lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul
Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare.
Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi
Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele re-
ligii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în
Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos
şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclin-
tită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de
Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost
îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial,
şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei
secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare,
dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat
spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai
puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva
vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi
război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumi-
reşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” (Omilia
înainte de surghiunire).
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii
asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închi-
nătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăj-
maşii dinlăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii,
care au încercat să răstoarne şi să falsifice credinţa preda-
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
nisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească
încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încre-
dinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească cre-
ată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci
de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt
dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic,
invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar,
oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelep-
ciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii.
Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi
grei care sfârtecă turma lui Hristos”.
Împărtăşirea Apostolilor - Iuda scuipând Sfintele Taine
(în stânga icoanei)
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –,
s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica,
prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit
credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor ecumenice
şi locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar
şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra
întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi
urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei
le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu
muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” cons-
tituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a cre-
dinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele
de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
5 Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite
de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit
şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne
de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile cre-
dinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învă-
ţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei,
purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către
Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă
împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de
crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în
feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele
de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură
de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă
cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie
anatema”, observă că Apostolul nu a zis că dacă pro-
povăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva
6
foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite,
chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, „anatema să fie”
(Gal. 1, 9). Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând
hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din
Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii
Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici
prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem
Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând
întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la înce-
putul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci ade-
vărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă
nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept
aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de
la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a
tăia sau a împuţina cu ceva.” Împreună cu Sfinţii Părinţi
şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate
ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre
ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm
arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova)
şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat
al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV
Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a ma-
rilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui
Fotie şi a imnelor din cult.
De la stânga spre dreapta: arhiepiscopul Jean-Marie Lustiger
la o slujbă ecumenică împreună cu cardinalul Jean-Pierre
Ricard, mitropolitul ortodox grec Emanuel şi pastorul
protestant Jean-Arnold de Clermont.
5 Proclamăm că papismul (romano-catolicismul)
este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre
„Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la
Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învă-
ţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în
sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru
că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătă-
ciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima,
focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dum-
nezeu, harul creat, răscumpărarea iertărilor (indulgenţe);
a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură
cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi ce-
lelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul
medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai
constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A intro-
dus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum
7 Nr. 25, Septembrie 2009
învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împre-
ună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A
încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante,
chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale
orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi ino-
vaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile mu-
zicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca
Liturghie.
În spaţiul ecumenismului, a pus bazele religiei mon-
diale (pan-religia), recunoscând prin Conciliul II Vatican
„viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minima-
lismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor
morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având
ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvol-
tarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexuali-
tăţii şi ale pedofiliei. Continuând să susţină „Uniaţia”,
această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal
troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dia-
logul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru
unire. În general, există o schimbare radicală a papis-
mului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II
Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spi-
rituale” ale „Noii Ere”.
Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului -
Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare
stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele
împreună. Noi, ortodocşii, avem comuniune cu papii di-
nainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi.
Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie
succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică,
pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din
acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în
comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei
împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque,
L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de
har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon.
„Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt,
blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire
nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor
sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi
l-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se află
întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la
ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”
(Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre Fericiri 5, în D.
Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului).
5 Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad,
pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a
moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult
mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta
Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; des-
fiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor
şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de
Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine ac-
ceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, dena-
turând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă
predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mân-
tuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea
lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria
TRADIŢIA ORTODOXĂ
homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în
principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există
sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.
5 Unica modalitate de restabilire a comuniunii
noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i
priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi
pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia.
Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia cano-
nică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor ante-
rior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi
ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugă-
ciune specială şi de către un preot neortodox, nu este
botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există
în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu
avem nimic comun care să ne unească, precum zice Ma-
rele Vasilie: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai
avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comu-
nicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt,
devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici
de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului
Sfânt, de la care ei au căzut” (Epistola I Canonică, Către
Sfântul Amfilohie al Iconiei, canonul 1).
Botez necanonic (prin turnare), făcut unui copil în
Mitropolia ortodoxă a Muntenegrului (Serbia)
Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua în-
cercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem
botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptis-
mală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile
– acolo unde există botezul. Însă cineva intră în Biserică,
şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singu-
rul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia
Bisericii.
5 Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în
rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit
rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor,
interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun
în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii pri-
vate. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine
dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru
mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva cre-
dincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată
adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea,
concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un
război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este
un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” –
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
spune Sfântul Grigorie Teologul. Şi Sfântul Ioan Gură de
Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire,
nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci
împotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nici-
decum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accen-
tuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul
iubirii”. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi ma-
rele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înain-
tea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheie
propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin urmă-
toarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele
şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de
cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de
împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea,
şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabri-
cate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi
dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua
cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor
[lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai
una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să
nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici
astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având
învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine,
să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, adu-
când-o de aici: bunacinstire”.
5 Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut
în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de
osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar for-
mulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Du-
minica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii,
fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în
afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală:
„Tuturor ereticilor anatema”. Din păcate, această poziţie
unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la înce-
putul secolului XX a început treptat să fie abandonată,
după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920
„Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care,
pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile
ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt
casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi
să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici,
neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celor-
lalţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi îm-
preună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în
Hristos”.
S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea
şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecu-
menismului, această panerezie, iniţial o invenţie pro-
testantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care
înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă
dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se
învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o nouă
dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform
acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi reven-
dice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală
şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu
Biserica întreagă.
8
 Toate împreună ar constitui Biserica. Toate hotarele
(definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai
există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie
şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt bi-
serici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se
consideră acum ca biserici-surori, cărora împreună cu
noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea
oamenilor (din Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi
a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la
Roma, pe 29 iunie 1995). Există şi în cadrul ereziilor harul
Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor,
precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au
botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale
trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anate-
mele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din
cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial
al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta
doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine
eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică,
dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un
(singur) Botez” (Efeseni 4:5).
5 Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat
acum şi într-un sincretism interreligios, care pune sem-
nul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de
Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos,
cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată,
în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ere-
ziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în
lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în
relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea
mai mare erezie din toate veacurile.
5 Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos
există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile
duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica
adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă
Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare,
doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui
Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecu-
menismul este numele comun pentru mincinoasele bi-
serici ale Europei Apusene. Numele lor comun este pan-
erezia. Această panerezie a fost primită de mulţi pa-
triarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici
dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică
şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri
cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite,
colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în
afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile
canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă.
Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
5 Desigur că există şi responsabilităţi colective,
iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu
mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a
turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumne-
zeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor
în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice
parte am privi, pentru că:
8 pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania
noastră ortodox-patristică;
8 seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină
pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă;
8 atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin
aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se
mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar
fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se
opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în
opoziţie cu ei. De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi
respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului cre-
dincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de urmă-
torii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vor
semna mult mai mulţi... (Text preluat din săptămânalul Uniu-
nii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr.1785 din 29 mai 2009,
pp. 1 şi 7).

Ecumenismul – Calea spre pierzare (V)

„Euharistia” ereticilor – hrană a dracilor
Viaţa Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, se întemeiază pe Tainele sale. Lucrarea lor harică, dată de
prezenţa Sfântului Duh, cere din partea noastră păzirea cu scumpătate şi evlavie a sfinţeniei lor, ferindu-le de orice
întinăciune. Domnul Însuşi ne-a poruncit nouă: „Nu daţi sfânta câinilor, nici lepădaţi mărgăritarii voştri înaintea
porcilor” (Mt. 7, 6). Din acest motiv, Sfânta Euharistie, cel mai important moment al Sfintei Liturghii, se săvârşeşte
numai pentru cei binecredincioşi, după plecarea celor chemaţi, adică a catehumenilor. Înainte de canonul euharistic,
diaconul ne aminteşte cu glas tare: «Uşile! Uşile!» (adică închideţi uşile, pentru ca cea mai sfântă între toate Tainele
- Sfânta Jerftă -, să poată începe). Şi, apropiindu-ne cu frică şi cutremur de Sfântul Potir, să ne facem părtaşi ai
Sfintelor Taine ale lui Hristos, făgăduindu-I a fi credincioşi întru dragostea Sa: Şi nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina
Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda. Ştiind toate acestea, oare cum se poate transforma Sfânta Liturghie într-un
spectacol, prezentat de la amvoanele întrunirilor ecumenice, în faţa vrăjmaşilor Bisericii – ereticii, idolatrii, sodomiţii
şi alţi slujitori ai satanei?
Ecumeniştii «ortodocşi» îşi dezvăluie, din ce în ce mai mult, indiferenţa lor faţă de învăţătura ortodoxă. În
virtutea acestei nepăsări, ei poartă dialoguri «teologice» blasfemiatoare, cu reprezentanţi «monoteişti» – iudei,
mahomedani, şi chiar cu idolatri – budiştii.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
9 Nr. 25, Septembrie 2009
 Duhovnicia călduţă a acestor diplomaţi bisericeşti le
permite să dea Sfintele Taine ereticilor. Ortodocşii ecu-
menişti de acest soi păcătuiesc, încălcând articolul IX al
Crezului, prin aceea că ei nu mărturisesc Una, Sfântă
Biserică – Singura ce păstrează toate Tainele. Sfinţii
Părinţi au inclus în chip voit Crezul în tipicul săvârşirii
Sfintei Liturghii şi ale celorlalte slujbe ale Bisericii,
pentru a împărtăşi sufletele noastre de toată învăţătura
ortodoxă, exprimată în această formă perfectă şi concisă.
De aceea, să facem din Crez un Simbol al vieţii noastre,
mai degrabă decât un lucru abstract. Prin asta, Sfinţii
Părinţi ne învaţă să credem că vorbirea noastră cu
Dumnezeu trebuie să se facă numai prin rugăciune. Nu
trebuie să vorbim cu El prin prisma intelectului nostru,
ci să Îl contemplăm cu toate simţirile noastre sufleteşti –
mintea, inima şi cugetul, prin rugăciune şi credinţă.
Crezul nu este numai mărturisirea noastră de credinţă,
dar şi o nevoinţă duhovnicească, plină de rugăciune, a
sufletului nostru.
Orice adevăr dogmatic pe care îl mărturisim în
rugăciune este izvorul tăriei noastre morale, care ne învred-
niceşte să primim darurile Sfântului Duh. Adevărata
viaţă – cea întru Hristos şi în Biserica Sa, depinde de
nevoinţa duhovnicească cea adevărată, îndreptată spre
rugăciune şi credinţă. Potrivit învăţăturii lui Hristos, omul
este unit cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Împărtăşanii, a
Euharistiei. Şi a zis lor Iisus: „Eu sunt Pâinea cea vie
care S-a pogorât din Cer; de va mânca cineva din Pâinea
aceasta, va fi viu în veci; şi Pâinea care Eu voi da,
Trupul Meu este, pre care Eu îl voi da pentru viaţa lumii.
Amin Amin grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului
Omului, şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă
întru voi. Cela ce mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele
Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia pre el în ziua
cea de apoi. Că Trupul Meu adevărat este mâncare, şi
Sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă
Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece, şi
Eu întru el” (Ioan 6, 51-56).
Taina Sfintei Euharistii îl uneşte pe om cu Dum-
nezeu, pe care îi uneşte apoi în Trupul lui Hristos, care
este Biserica. Nu este şi nu poate fi Sfântă Împărtăşanie
în afara Bisericii. Sfântul Duh, Cel ce transformă Sfin-
tele Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos, nu se pogoară
peste o adunătură de eretici, ce s-au depărtat de la Adevăr.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, euharistia ereticilor este hrană
dracilor. De aceea, Euharistia nu poate fi găsită decât în
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Asta
înseamnă că Sfânta Împărtăşanie se găseşte doar în Bise-
rica Ortodoxă, şi nicăieri în altă parte. În afara Bisericii
Ortodoxe, nu există Taine. Dumnezeu – Sfântul Duh se află
în toate Sfintele Taine, prin Întruparea Fiului Său, a Dum-
nezeu-Omului.
Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de
interesantă între îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea
de Taină şi împărtăşirea la eretici. El i a scris unei egu-
mene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele:
„Ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te
împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de
Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
moştenirea lui Hristos, precum Iuda”. El ne a învăţat că
„împărtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravă
care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufle-
tul”. Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi,
când se pune din ce în ce mai des problema intercomu-
niunii, a împreună împărtăşirii dintre ortodocşi şi non
ortodocşi.
Mitropolitul Nicolae Corneau al Banatului, împărtăşindu-se
ci ereticii, în cadrul ceremoniei de sfinţire a bisericii greco-
catolice „Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii” din
Timişoara, ce a avut loc în 25 mai 2008
Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă
Ratzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună
împărtăşirea – n.ed.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nu
trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor
din cel de al doilea mileniu creştin”. Altfel spus, nu
trebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile
promovate de Biserica Catolică după schismă, e de ajuns
ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque, pe
care Biserica a declarat o eretică încă înaintea Marii
Schisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867.
Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme
pe ortodocşi la împreună-rugăciune, ci vor să se ajungă
şi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă Tradiţia
Bisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în aceas-
tă problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu
care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se
împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea
ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împăr-
tăşesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui
Hristos”. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şi
pâinea [ereticească] sunt împărtăşire de potrivnicul”.
Creştinii ortodocşi trebuie să stea neclintiţi, ştiind că
grupările religioase care deviază de la ortodoxie nu au şi
nu pot avea Sfinte Taine. Împărtăşirea heterodocşilor cu
Sfintele Taine, pe baza inter-comuniunii practicate de că-
tre ecumenişti, nu este altceva decât o pângărire a Sfintei
Euharistii, hulă împotriva Sfântului Duh, pentru care
Însuşi Domnul grăieşte: „Tot păcatul şi hula se va ierta
oamenilor; iar hula care este împotriva Duhului, nu se
va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împrotiva
Fiului Omului, se va ierta lui, iar oricine va zice
împrotiva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul
de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32).
10
 Replica Episcopului Sofronie Suceveanul
pe marginea unei cărţi semnate de părintele Ştefan Argatu
Recent, la Editura «Mila Creştină» a apărut o carte
cu titlul Stiliştii în România. Istoric. Adevăr.
Îndreptare (documente), având binecuvântarea înalt prea-
sfinţitului Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.
Alături de filosofările şi graiurile ritoriceşti înşelătoare,
aduse împotriva credinţei dreptslăvitoare, autorul îndrăz-
neşte, fără sfială, să adauge chiar şi injurii nejustificate
asupra sfinţeniei vieţii Sfântului Ierarh Glicherie. Şi pentru
că din nou se loveşte cu pumnal de fier în Biserica drept-
slăvitoare de Răsărit, întru smerenia duhului şi Darul lui
Dumnezeu, mă văd dator, ca păstor al turmei lui Hristos,
după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, să iau drept scut
de apărare sabia cuvântului lui Dumnezeu, pentru a
putea răspunde clevetirilor în materie de credinţă şi a
injuriilor blasfemiatoare şi nedrepte, aruncate asupra
sfinţeniei vieţii unor oameni pe care Dumnezeu i-a pro-
slăvit prin semne şi minuni. „Neamul acesta viclean şi
preacurvar” (Matei 12, 39) încă mai cere semn. Dar semn
nu se va mai da lui...
În cei 65 de ani
de prigoană reli-
gioasă, nu de
puţine ori comu-
niştii au făcut uz
de forţă fizică
împotriva mona-
hilor şi credin-
cioşilor Bisericii
Ortodoxe de Ră-
sărit din Româ-
nia. De data a-
ceasta, ispitito-
rul care ne în-
cearcă tăria cre-
dinţei şi a sme-
reniei, şi-a schim-
bat tactica, tre-
când de la atacu-
rile fizice la cele de conştiinţă bisericească şi trezvie. Şi
desigur că umblând în lung şi-n lat şi-a găsit destui uce-
nici, purtători de titluri teologice pompoase, obţinute în
facultăţile teologice ecumeniste, patronate de Biserica de
stil nou şi înfrăţite cu seminariile catolice din Apus.
Având un dispreţ nedisimulat faţă de întreaga
moştenire patristică a Bisericii Ortodoxe, şi călcând în
picioare întreaga Tradiţie şi canoanele ei, aceste triste
personaje de pe scena Bisericii de stil nou nu sunt altceva
decât nişte măşti ce interpretează un rol sinistru într-o
comedie a minciunii, ce durează din anul 1924 şi până
astăzi. Prin îndemnarea vrăjmaşului mântuirii noastre şi
în spiritul unei răzbunări care pică anapoda unui cre-
dincios (cu atât mai mult unui preot!), ei şi-au pus în
minte să treacă prin sita întinată a ecumenismului în-
treaga tradiţie şi canonicitate a Bisericii Ortodoxe, sub
pretextul unei pledoarii insipide în favoarea schimbării
11
calendarului. Lovind în aşezămintele Bisericii lui
Hristos, ei declară un război lui Dumnezeu, mascat însă
sub fraze abile. Vorbind despre aceştia, Sfântul Ioan
Gură de Aur ne sfătuieşte: „atunci când intri în luptă cu
oamenii, mai poţi nădăjdui spre izbândă; însă, când intri
în luptă cu Dumnezeu, nebun de-ai fi, tot trebuie să te
înfricoşezi de Cel care are putere să sece marea şi să
răstoarne munţii”. Fără a aduce injurii personale la
adresa autorului şi pentru a nu-i răspunde cu aceeaşi
monedă a „idioţeniei teologice” de care a dat dovadă, voi
încerca să dezmint afirmaţiile sale, lipsite de canonicitate
şi morală bisericească, făcând apel la scrierile şi hotă-
rârile Sfinţilor Părinţi.
Pentru un cititor familiarizat cât de cât cu tainele
teologiei Sfinţilor Părinţi, va fi lesne de observat, încă
din prefaţa cărţii, că anumite idei semnate de arhi-
episcopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor seamănă în
mare parte cu un eseu de interpretare folosit de ereticii
sectanţi. Astfel, marele prelat al Bisericii de stil nou vrea
să convingă cititorii folosind numai anumite crâmpeie
din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi interpretându-le în duhul
zavistiei teologice, ce transpare din toate paginile acestei
cărţi. Atunci când vrea să convingă că opera de instituire
a calendarului gregorian ar fi fost una „potrivită şi nece-
sară”, marele prelat se foloseşte de cartea de căpătâi a
Bisericii Ortodoxe – Pidalionul, din care citează: „pentru
că şi noi vedem că isimeria (echinocţiul) a rămas cu 11
zile înapoi”, după care se opreşte, pentru ca nu cumva
înşelarea să-i fie vădită. Şi cum este onorabil ca adver-
sarul să fie înfrânt cu propria sa armă, acelaşi citat îl
preluăm şi îl continuăm, fiindcă sensul afirmaţiei din
întregimea ei se deduce, iar nu din anumite crâmpeie
după cum fac ereticii. Şi iată ce zice citatul în marea lui
parte: „ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi
au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica
pretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduiala
care ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi Latinii
mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decât
pe pândirea vremilor (adică pe a echinocţiului, care s-a
pogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului I
la 21 Martie) şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nu
necinstească pe cei 318 de Dumnezeu purtători şi de rane
purtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumne-
zeiasca luminare, socotindu- i pe aceştia ca pe nişte fără
de minte, şi ocărând Biserica pe maica noastră a tuturor.
Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşit
Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine, din
amărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-au
pricinuit din osebirea aceasta, şi din dezbinarea cea din
Catoliceasca Biserică. Fiindcă zice „Nu poartă grijă
Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a
vremilor şi a zilelor, de cât pentru singură unirea şi
pacea. Şi vezi iubitul, cum Dumnezeiescul Hrisostom
numeşte schismatici pe Latini, pentru că din nou au
izvodit Pascalia lor şi Calendarul, nu pentru că nu este
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
aceasta, după echinocţiu dreaptă. Pentru că şi noi vedem ce-i era pe plac. Nu cu o aşa viclenie întunecată se cuvine
că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi. Ci a lovi împotriva canonicităţii şi tradiţiei Bisericii
pentru că cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o Ortodoxe!
vinovăţie neiertată, după acestaşi Sfânt. Că zice întru 22222
acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paştile în această
vreme, ori în aceea, după 21 a lui Martie, să zicem,
precum facem noi, ori după 11 a lui Martie, precum fac
Latinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva
Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire, şi a face împe-
recheri şi despărţiri, şi a deosebi pe sineşi pururea de
Obştescul Sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat,
şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă.
Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea,
care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeau
cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-au
pogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din
21 martie, unde o au găsit Soborul I. Cinstind mai mult
pe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimea
echinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paş-
tilor noastre o tulburare, nici vătămare Blagocestie. Iar
mai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte Lati-
nilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile,
ori cu Iudeii, care este împotriva acestui Apostolesc
Canon, ori mai înainte de Iudei. Şi cum că mai mult
place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a
zice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şi
a Calendarului Latinilor, este văzut din minunile ce au
arătat şi arată până acum pentru aceasta. Căci în părţile
Heliopolis cei din Egipt, unde sunt Piramidele cele două
mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune ca
aceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu a Preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul
Latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de În argumentul său, autorul spune că cel ce cade sub
oameni. De care să umple un câmp lat, care stau până neascultare este caterisit, iar în consecinţă, Darul Sfân-
în Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se tului Duh nu mai lucrează prin preoţii şi episcopii aflaţi
văd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreo în schismă. Deci schismaticii, cupă cum conchide pă-
basnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de Istoricii rintele Ştefan Argatu, „au pierdut continuitatea harului
vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, apostolic”. Este corect până aici. Însă părintele Argatu,
şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusali- în ciuda pregătirii sale teologice pe care o şi afişează, nu
mului, care în hronograful Arabicesc îl povesteşte fila stăpâneşte bine noţiunea de schismă. Tocmai din acest
266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice mai motiv, pentru a convinge cititorii şi pentru a-l îndrepta pe
jos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înainte autor, fac apel la dicţionarul enciclopedic, care denu-
vestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut meşte schisma bisericească ca fiind „o abatere în ches-
şi Proorocul Iezechiel). Dar scrie şi pomenita Coresie, că tiuni mai mici sau nesupunere, manifestată faţă de con-
Paştile scria către Papa Leon (precum se arată în ducerea legitimă bisericească; este deci o dezbinare
Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecând conştientă în cele bisericeşti”. Şi dacă tot cerem părerea
Paştile, Răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar Apusenii în 25 unor erudiţi în ştiinţele lumeşti, atunci cu atât mai mult
a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a se cuvine a cere sfatul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pre-
umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nu cum Sfântul Vasilie cel Mare, care zice: „schismaticii
la al Latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patri- sunt cei care se osebesc (despart) de Biserica Soborni-
arhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ce cească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecare
s-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru, întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndreptat.”
şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut un Deci după cum marele Vasilie mărturiseşte că cei
Paisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămădit care se despart de Biserica Sobornicească se numesc schis-
de o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în pia- matici, şi după cum şi marele prelat Pimen al Sucevei
tră uşoară, numită Chisira.” Mai sus, am redat în între- afirmă în prefaţa acestei lucrări că problema calendarului
gime textul la care face aluzie marele prelat. Aşa cum fac nu poate fi ridicată la nivel de dogmă, iată cum prin
furii de cele sfinte ca să îi înşele mişeleşte pe cei ne- aceste două mărturisiri se poate dovedi vinovăţia de schis-
ştiutori, şi părintele Ştefan Argatu a extras numai ceea mă a celor ce „pentru oarecare întrebări bisericeşti”

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 12
(adică devansarea echinocţiului) au instituit noul ca-
lendar, cu de la ei putere. Biserica Ortodoxă de Răsărit
din România şi-a păstrat linia tradiţională în materie de
credinţă. Sinodul Bisericii noastre nu a schimbat nimic
din rânduiala strămoşească a Bisericii, iar prin aceasta,
fără a fi lipsiţi de modestie, dar cu simţ de răspundere,
afirmăm că Biserica Ortodoxă de Răsărit se identifică din
punct de vedere tradiţional, dogmatic şi canonic, cu Bi-
serica Sobornicească. Deci în cazul nostru nu poate fi
vorba de schismă, ci schisma aparţine celor care s-au
rupt de Biserică, adică celor care au încălcat canoanele
Sfinţilor Părinţi şi au stricat Tradiţia Bisericii atunci când
au redus posturile (Postul Sfinţilor Apostoli) chiar până
la desfiinţare. Trebuie ştiut că Biserica noastră nu s-a
raportat niciodată la Biserica de stil nou, în sensul că ar
privi-o ca etalon de autoritate sau stăpânire. Biserica
noastră are ca etalon Biserica Una, Sfântă, Soborni-
cească şi Apostolească, zidită pe temelia celor şapte
Sfinte Sinoade ecumenice şi toate celelalte locale, deoa-
rece Mântuitorul nostru, Iisus Hristos nu a întemeiat mai
multe Biserici, care să existe paralel, ci Una singură,
despre care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei
16, 18). Cine s-a alăturat schismei din Apus, adică cei ce
au adoptat calendarul nou, au devnit schismatici, deoa-
rece reforma calendaristică reprezintă o lucrare neca-
nonică şi antibisericească. Noul calendar suferă de mai
multe lipsuri, raportate la hotărârile canonice ale Sino-
dului I ecumenic de la Niceea, privitoare la data Paştelui
creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile canonice din
horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul că Biserica
de stil nou a primit acest calendar doar în schimbul
statutului de patriarhie, acest lucru o împinge pe aceasta
într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească,
îndepărtându-se de dogmatismul şi canonicitatea ei. Însă
schisma nu reprezintă numai o urmare directă a anate-
melor date împotriva ei de către Sinodul marilor Patri-
arhii Ortodoxe din lume, ci ea se datorează nemijlocit şi
introducerii inovaţiilor în materie de credinţă, potrivnice
caracterului sobornicesc şi Tradiţiei Bisericii Soborni-
ceşti şi Apostoleşti, întărită prin cele şapte sfinte Sinoade
ecumenice. Astfel, cei care s-au alăturat schismei
Bisericii Romei au devinit la rândul lor vinovaţi de schis-
mă, deci schismatici. De aceea, Biserica noastră nu se
raportează la Biserica de stil nou ca la o instanţă supe-
rioară în materie de autoritate bisericească, ci ca la o
Biserică schismatică, ce s-a rupt de sobornicitatea Bise-
ricii Apostolice, odată cu acceptarea noului calendar de
sorginte catolică şi cu prăznuirea Paştelui în acelaşi timp
cu catolicii, în anii 1926 şi 1929. Noi ne alăturăm
Sfintelor Soboare ale Bisericii Ortodoxe din toată lumea,
ce au osândit calendarul gregorian şi pe cei care l-au ac-
ceptat. Pentru a arăta gravitatea schismei în care a căzut
Biserica de stil nou prin calendarul gregorian, prezentăm
mai jos sfintele soboare ecumenice şi locale care au
osândit reforma papistă a calendarului.
Înainte de 1924:
Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul
Ieremia (1583);
13
Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul
Ieremia (1587);
Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul
Ieremia (1593);
Sinodul local al Ierusalimului, condus de patriarhul Dositei (1670);
Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Agatanghel
(1827);
Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Antim (1895);
Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim
(1902);
Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1903);
Sinodul local de la Petrograd, condus de mitropolitul Macarie (1903);
Sinodul local de la Bucureşti, România (1903);
Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Procopie
(1903);
Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim
(1904);
Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei
(1921).
După 1924:
Sinodul local de la Alexandria, condus de patriarhul Fotie (1924);
Sinodul local de la Antiohia, condus de patriarhul Grigorie (1924);
Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1924);
Sinodul local din Cipru, condus de arhiepiscopul Chiril (1924);
Sinodul local de la Karloviţ, condus de mitropolitul Antonie Hrapoviţki
(1926);
Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1935);
Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Cicladelor (1938);
Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Matei al Atenei
(1949);
Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Hrisostom al Florinei
(1950);
Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Agatanghel (1957);
Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras
(1974);
Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Andrei al Atenei
(Mateiţii) (1985);
Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras
(1985).
Cele scrise mai sus ar trebui să îl facă pe părintele
Ştefan Argatu să reflecte mai mult asupra schismei din
Biserica Ortodoxă Română din 1924. Cele precizate de
autorul acestei lucrări în argumentul introductiv, adică
„cei schismatici au pierdut continuitatea harului apos-
tolic, sunt caterisiţi şi Darul Sfântului Duh nu mai lu-
crează prin episcopii sau preoţii lor” li se cuvine lor,
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
adică slujitorilor Bisericii de stil nou, pe bună dreptate.
22222
Într-un alt loc, părintele Ştefan afirmă că „Biserica
Ortodoxă Română în întregime sărbătoreşte Paştele după
regulile de la Sinodul I ecumenic de la Niceea” ceea ce
nu este prea adevărat. Aş vrea să îl întreb pe acest autor:
pentru ce Biserica de stil nou se foloseşte de două ca-
lendare - de calendarul iulian pentru data Paştelui şi
calendarul gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă? De
ce se preface că uită de ruşinoasele momente din 1926 şi
1929, în care Biserica de stil nou a îngenuncheat în faţa
presiunilor eretice apusene? În anul 1926, luna plină a
fost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 martie.
S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună
plină, care a fost la 12 aprilie când luna plină (a lui
martie) a fost pascală, adică după echinocţiu (21 martie).
La această dată, evreii au sărbătorit paştile. Toate ţările
ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima duminică de
după ziua în care a fost luna pascală), adică până la 19
aprilie, când au serbat Paştile după pascalia şi calendarul
iulian.
În acest an, Biserica Ortodoxă Română a oficiat
paştele la data de 22 martie/4 aprilie, înaintea paştelui
evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii. Biserica Ortodoxă
Română s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedent
în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştile complet izo-
lată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă aba-
tere se adaugă şi încălcarea canonică în ceea ce priveşte
relaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan şi
nici după Paştele ortodox.
În anul 1929, luna plină a fost iarăşi nepascală (la 16
martie), deci mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptat
încă 29 de zile până la data 15 aprilie (duminică) când
luna era pascală. De la această dată s-a mai aşteptat încă
7 zile, până în viitoarea duminică, 22 aprilie când toate
celelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştile urmând
pascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiul
calendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştile
la 18/31 martie, tot înaintea evreilor ca şi în 1926, fără a
respecta măcar scara pascală 22 martie – 25 aprilie şi
izolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori,
încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la paştile iudaic.
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
Iată, deci cum în aceşti ani nu s-a respectat nici dispoziţia
de la Sinodul I din Niceea cu privire la scara pascală, şi
nici cea cu privire la paştele evreilor.
22222
Cât priveşte problema celor 30 de zile despre care
spune părintele Ştefan că ar trebui să le îndreptăm dacă
mergem după calendarul iulian, îi răspundem că în nici
un caz adoptarea calendarului gregorian nu era şi nici nu
este cea mai potrivită soluţie de rezolvare a acestei pro-
bleme astronomice. Diferenţa dintre anul calendarului
iulian şi cel solar putea fi anulată; acest lucru este valabil
şi astăzi, datorită anului bisect. O zi în plus la 4 ani rea-
liza legătura perfectă între cer şi pământ. Iar cât despre
data echinocţiului, care cu toate că variază astronomic,
noi trebuie să respectăm poruncile Sfinţilor Părinţi şi
pentru cât va fi lumea, în Biserica lui Hristos data echi-
nocţiului de primăvară va fi tot 21 martie, după cum se
vede din citatul extras din Pidalion, de la începutul
acestui articol.
22222
Ajungem la o frază îndrăzneaţă a autorului, care
spune că „sărbătorile nu-şi pierd din sfinţenia lor, dacă
sunt ţinute după un calendar sau altul”. Complet eronat!
În Biserica Ortodoxă, totul este reglat funcţie de tipicon,
şi avem mărturie în acest sens cuvintele Sfântului
Serafim Sobolev, care afirmă: „Cineva poate spune că
încălcarea Tipiconului nu este un mare păcat, fiindcă nu
este o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mântui-
torului Hristos: «De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi
fie ţie ca un păgân şi vameş» (Matei 18, 17) nu vorbesc
direct de încălcarea unor sau altor dogme ale adevărului
credinţei noastre?” Mai grav este că încălcarea tipico-
nului bisericesc determinat de fixarea sărbătorilor cu dată
fixă după calendarul papistăşesc, a condus în multe rân-
duri la desfiinţarea Postului Sfinţilor Apostoli. În Bise-
rica de stil nou, situaţia postului Sfinţilor Apostoli în
anii 1945 şi 1956, după calendarul gregorian, a fost
următoarea:
duminică 24 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh,
dar şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul;
luni 25 iunie s.n. - Sfânta Treime, dar şi necanonicul
lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
(în săptămâna de harţi);
marţi 26 iunie s.n. - (începutul postului Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel). După Tradiţia Bisericii, este
săptămâna de harţi!
miercuri 27 iunie s.n. - post;
joi 28 iunie s.n. - post;
vineri 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Situaţia Postului Sfinţilor Apostoli în anul 1983, după
calendarul gregorian, a fost următoarea:
duminică 26 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh,
dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel;
luni 27 iunie s.n. - Sfânta Treime, harţi, dar şi
începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;
14
 marţi 28 iunie s.n. – post;
miercuri 29 iunie s.n. - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Ambele situaţii sunt necanonice din punct de vedere
al tipicului bisericesc tradiţional. Pogorârea Sfântului
Duh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea Sfântului
Ioan Botezătorul, ultima dată tradiţională pentru această
sărbătoare fiind 13 iunie, iar tipicul bisericesc nu are nici
o indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia din anul 1983,
ea nu mai suportă comentarii: postul începe în ziua Sfin-
tei Treimi, în săptămâna de harţi! Situaţie catastrofală!
Biserica Ortodoxă a stabilit în acest Tipicon (ghid al
sărbătorilor bisericeşti) hotare exacte ale timpului, în ale
căror limite se prăznuiesc sărbătorile fixe ce cad în
perioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoarea
Sfântului Ioan Botezătorul poate fi numai din miercurea
săptămânii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajunge
până în marţea săptămânii a patra a Postului Mare (cel
mai târziu hotar). Însă calendarul gregorian anulează
aceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbă-
toresc cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus
şi despre Bunavestire (25 martie). Conform tipicului biseri-
cesc, Bunavestire se sărbătoreşte în perioada de timp care
începe din joia săptămânii a treia a Postului Mare şi se
termină în ziua de miercuri a săptămânii luminate. Însă,
după calendarul gregorian, timpul prăznuirii Buneivestiri
începe cu 13 zile mai devreme, adică din vinerea primei
săptămâni şi ţine doar până în joia săptămânii a şasea a
Postului Mare. Dintotdeauna, Biserica a prevăzut coinci-
denţa unor mari sărbători fixe cu sărbătorile schimbă-
toare. În acest caz de coincidenţă, Sfinţii Părinţi au
stabilit rânduiala exactă a dumnezeieştii slujiri, însă ca-
lendarul gregorian anulează şi această regulă a Bisericii
Ortodoxe. Astfel, calendarul gregorian nu permite prăz-
nuirea Buneivestiri în zilele Săptămânii Patimilor, dar
nici coincidenţa acesteia cu praznicul Paştelui, ceea ce
reprezintă o altă abatere de la tipicul bisericesc.
Acestea fiind zise, cred că cititorii s-au lămurit că nu
este lucru plăcut lui Dumnezeu prăznuirea sărbătorilor la
o altă dată decât cea canonică şi stabilită după tipicul
bisericesc care se conduce după calendarul iulian, iar nu
gregorian. Din punct de vedere al credinţei ortodoxe,
această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă de
Tipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă şi aba-
terea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şi
aceasta este clar. Aşa cum nepăsarea noastră faţă de hotă-
rârile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră de
la Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce încălcarea tipi-
cului despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipi-
conul este pentru noi legea sfântă, care ne conduce la
dreptmăritoarea săvârşire a slujbelor dumnezeieşti, a
sărbătorilor şi posturilor.
22222
Printre rândurile înşirate de părintele Ştefan Argatu
se observă o teamă obsesivă ce se prezintă ca o acuză din
partea credincioşilor de stil vechi, aceea că Biserica de
stil nou „s-a papistăşit”. Şi pe drept cuvând, e adevărată
afirmaţia. Biserica de stil nou s-a papistăşit, şi mai grav
este că alimentează anumite principii masonice care con-
15
verg spre disoluţia Ortodoxiei. Este destul să amintesc de
Declaraţia de la Balamand, acel document adoptat de
Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe
data de 23 iunie 1993, în Mănăstirea Balamand din
Liban. Unul dintre cele mai acute simptome ale degrin-
goladei spirituale din lumea contemporană este aşa-
numită „Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Uni-
tatea Creştinilor”, care se desfăşoară anual în perioada
18-25 ianuarie. Iniţiat cu scopul de a reuni toate cultele
creştine într-o singură Biserică mondială, acest demers,
în care a fost angrenată şi Biserică Ortodoxă Romană,
urmăreşte, de fapt, deformarea trăirii duhovniceşti în Hris-
tos şi modelarea tipului de credincios care să întâmpine
în cea mai deplină înşelare, venirea omului fărădelegii,
Antihrist.
„Se va ajunge la o unitate din toate punctele de
vedere, favorabilă nu numai Răsăritului, dar favorabilă
şi Apusului. Va veni o vreme în care şi românii îl vor
recunoaşte pe Papă drept cap al Bisericii, că o concluzie
a unităţii creştinismului”. Oricât ar părea de straniu,
„proorocia” respectivă nu aparţine vreunui ierarh greco-
catolic, ci mitropolitului „ortodox” al Banatului, ÎPS
Nicolae Corneanu. Afirmaţia înaltei feţe bisericeşti re-
flectă poate cel mai fidel, derapajul ecumenic manifestat
tot mai pregnant de o serie de teologi şi ierarhi ai Bise-
ricii Ortodoxe Române. Această orientare vine în con-
tinuarea unei tendinţe care a făcut din Biserică Ortodoxă
Română, alături de Patriarhia de la Constantinopol, unul
din principalii protagonişti din secolul XX ai dialogului
ecumenic, dialog care a dus uneori la bagatelizarea şi
neglijarea dogmelor.
Mitropolitul Teofan al Moldovei, în rugăciune ecumenică
alături de Petru Gherghel, episcop catolic de Iaşi
- octombrie 2008
Ce fel de sancţiuni canonice s-au luat asupra cazului
IPS Nicolae Corneanu, care s-a şi împărtăşit cu ereticii?
Vai vouă, care vă lăsaţi prinşi în cursele lui Antihrist,
căci aşa-zisele „taine” ale ereticilor nu sunt adevăratul
Trup şi Sânge ale lui Hristos, ci doar pâine şi vin, iar
creştinul ortodox, împărtăşindu-se din acelea, nu se folo-
seşte duhovniceşte, ci, dimpotrivă, păcătuieşte. Înţeleptul
Solomon spune: „Depărtaţi-vă de apă străină şi din
fântână străină să nu beţi” (Pilde 5, 15-16). Sfântul
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
Apostol Pavel opreşte împărtăşirea cu ereticii, arătând: am avea puterea şi îndreptăţirea să închidem gura pentru
„Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoş- totdeauna acestui mojic în ale teologiei şi mult necu-
tinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa noscător al sfinţeniei vieţii Sfântului Glicherie.
lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele
jertfite idolilor? Şi va pieri întru cunoştinţa ta cel slab,
fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa păcătuind
împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi
faţă de Hristos!” (I Cor. 8, 10-12). Sfântul Ioan Gură de
Aur condamnă pe cei ce se împărtăşesc cu ereticii: „Ascul-
taţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi ai
Domnului sunteţi”, iar Sfântul Ioan Damaschin ne sfătu-
ieşte: „Să ne păzim din toate puterile noastre şi să nu
primim împărtăşanie de la eretici, nici să le-o dăm aces-
tora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi
pentru a nu fi osândiţi împreună cu ei”. Cu privire la
vătămătoarea împărtăşanie a rău credincioşilor, Sfântul
Teodor Studitul precizează: „A primi împărtăşanie de la
un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dum-
nezeu străin, te apropie de diavolul! [...] Atunci când
dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, cre-
dincioşii devin un trup; în acelaşi chip, împărtăşania
eretică împlineşte acelaşi lucru, în cazul celor care se
împărtăşesc de ea, făcându-i pe aceştia un trup care este
împotriva lui Hristos. Mai mult, împărtăşania de la
eretici nu este simplă pâine, ci otravă care vatămă tru-
pul, întunecând şi înnegrind sufletul”. Întrebat fiind
pentru ce nu este în comuniune, pentru ce nu se împărtă-
şeşte cu cei ce propovăduiesc eresul, Sfântul Maxim
Mărturisitorul a răspuns: „Chiar dacă toată lumea ar
începe să se împărtăşească, eu nu pot să mă împărtă-
şesc, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel,
Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara
a dat anatemei chiar pe îngeri dacă ar fi propovăduit
într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă. Voiesc mai Dar, pentru că suntem păstori de suflete în Biserica lui
bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind Hristos, până la o altă denigrare nesăbuită ne limităm
cu ceva înaintea dreptei credinţe”. Sfântul Marcu Euge- numai la această replică scrisă, cu menţinunea că po-
nicul, Mitropolitul Efesului, cel ce s-a împotrivit uniunii de runca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile
la Ferarra-Florenţa, a refuzat cu desăvârşire participarea când credinţa se află în primejdie. Şi atunci când se
la slujbele în comun şi cu atât mai mult coliturghisirea cu vorbeşte despre neascultarea şi caterisirea nejustă a iero-
catolicii. Văzând că mai marii Bisericii slujesc şi se îm- monahului Glicherie din partea Sinodului Bisericii de stil
părtăşesc cu latinii, se adresa poporului, îndemnând: nou, aducem îndreptăţire canoanele care zic: „Se cuvine
„Fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei!” să ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii
Exemplul cel mai frapant de înstrăinare de plinătatea care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce
învăţăturii ortodoxe l-a reprezentat dialogul cu Vaticanul, ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar, se vădesc a fi eretici
concretizat prin adoptarea, de către BOR, a Declaraţiei sau nedrepţi” (Canonul 31 al Sfinţilor Apostoli în interpretarea
de la Balamand (Liban, 1993), care a consacrat un voca- Sfântului Nicodim Aghioritul) sau acesta: „Atunci când epis-
bular ecumenic nou şi s-a materializat prin compromisuri copii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi
serioase în materie de credinţă, făcute de participanţii falşi-episcopi, iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine de
ortodocşi. aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării,
22222 ci din contră, merită cinste” (Canon 15, Sinod I-II). În
Cât priveşte atitudinea plină de bârfă de tarabă, ce această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că,
nu ar trebui caracterizeze comportamentul unui slujitor al dacă episcopul este „nedrept în cele ale Credinţei”, se
lui Dumnezeu, mărturisim că nu recunoaştem nici una cuvine „să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-
dintre injuriile personale aduse asupra Sfântului Ierarh ar fi, ci şi înger coborât din cer” (Omilia la Evrei).
Glicherie. Şi pentru că prin sfatul minţii proaste după Sfântul Teodor Studitul ne mai învaţă: „Avem po-
care s-a condus părintele Ştefan Argatu de la începutul şi runcă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci când
până la sfârşitul cărţii sale, a îndrăznit să lovească în au- cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru, decât
toritatea vieţii personale a unui ierarh, la nivel de insti- am primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelor
tuţie bisericească condusă de către un sinod bisericesc, ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca ne-

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 16
făcând parte din clerul sfinţit” (Epistola I, 24). Cât despre
caterisirea injustă şi necanonică, nici nu mai încape
vorbă. Oare cei caterisiţi de soboarele ecumenice pentru
motivul de inovaţie schismatică în materie de credinţă,
mai au putere să caterisească pe alţii care se despart de
ei după cum şi canoanele poruncesc? O asemenea cateri-
sire este nulă, deoarece pentru caterisirea unui cleric tre-
buie cercetate amănunţit motivele care conduc la aceas-
ta. Motivul pentru care patriarhul Iustinian a declarat
caterisirea ieromonahului Glicherie era unul necanonic,
care privea păstrarea dreptei credinţe, propovăduită de
Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor şapte
Sfinte Sinoade ecumenice. Deşi Patriarhia a invocat vina
neascultării ieromonahului Glicherie faţă de Biserica de
stil nou, ea a uitat să precizeze un lucru foarte impor- Ieromonahul Glicherie la Ierusalim (oct. 1930),
tant, şi anume acela că ea însăşi se afla în neascultare alături de Patriarhul Damian
faţă de Sfinţii Părinţi. modernismului şi ale sincretismului religios. Recu-
În finalul acestui articol, menţionez că de la început, noaştere oficială din partea vreunei autorităţi omeneşti nu
lupta de rezistenţă pentru păstrarea dreptei credinţe în ne trebuie. Rămânem aceiaşi fii ai Ortodoxiei, luptând,
România, condusă de Sfântul Ierarh Glicherie, a avut bine- cu ajutorul lui Dumnezeu, până la ultima picătura de
cuvântare din partea Patriarhului Ierusalimului, Damian, sânge pentru păstrarea dreptei credinţe, rugând pe Dom-
pe care l-a vizitat în anul 1930 şi de la care a primit nul să pogoare de-a pururi asupra noastră Darului Sfân-
Sfântul şi Marele Mir şi antimise în vederea sfinţirii de tului Duh care să ne călăuzească spre mântuire.
Biserici şi slujirea Sfintei Liturghii în dreapta credinţă.
Respingem comuniunea cu Bisericile oficiale angre-
nate în mişcarea ecumenică actuală şi măcinate de bolile

Vânduţi de... „mai-marii poporului”

În preajma sărbătorii Naşterii Domnului din anul 2008, Guvernul Român elabora hotărârea cu nr.
1566/12.12.2008, ce are exact cifră de înregistrare nr. 666 (prin adunarea lui 1 cu 5 din 1566) privind introducerea
cipurilor cu date biometrice în documentele de călătorie. Printr-o altă hotărâre de guvern cu nr. 55/2009 privind
„dispozitivele medicale” implantabile active, se deschidea şi în România posibilitatea legală a implantării cipurilor la
om. Decizia guvernului a fost publicată în Monitorul Oficial la 25.02.2009, chiar în momentul în care Sfântul Sinod
se pronunţa asupra chestiunii cipurilor din paşapoarte. Tot în acest timp, Primăria Municipiului Bucureşti a votat
obligativitatea introducerii cipurilor de identificare radio (RFID) la toţi câinii şi toate pisicile din Bucureşti, inclusiv
la animalele cu stăpâni, sub sancţiunea unor amenzi usturătoare sau chiar dosare penale, în cazul vreunui refuz.
Întrebarea e: Cine urmează a fi marcat cu microcip? Nu cumva noi, oamenii? Tot în aceste împrejurări s-a votat
un proiect de buget pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în care se prevedeau cu 50% mai mulţi
bani pentru salariile preoţilor, ale profesorilor la facultăţile de teologie şi ale personalului ne-clerical. Pentru aceste
cheltuieli, suma prevăzută în proiectul care a plecat din Guvern către Parlament, este de aproape 284 milioane de lei,
faţă de aproape 190 de milioane de lei alocaţi anul trecut. Iată cum păstorii noştri s-au lăsat mituiţi, vânzându-L pe Hristos.
Au început prin a pune cipuri în paşapoarte, dar nu se vor
opri aici! Vor să pună cipuri şi la oameni, mai ales în
situaţia în care, pe 25.02.2009, Patriarhia Romană a
„liniştit” poporul, anunţând că cipurile din paşapoarte sunt
pentru „siguranţa noastră” şi astfel trebuie să fim am-
prentaţi şi urmăriţi că nişte infractori. În şedinţa de lucru
din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, în unanimitate, hotă-
rârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşa-
poarte electronice care includ date biometrice. Motivul
pentru care aşteptările poporului au fost înşelate este urmă-
torul: „conform hotărârii de Guvern nr. 55/2009 se aprobă
implanturile electronice la oameni în scopuri medicale.”
Colb în ochi pentru cei proşti....
Un sinod care susţine o afirmaţie atât de eronată, nu este
de la Dumnezeu. După ce a trădat, „Sfântul” Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii „să rămână statornici

TRADIŢIA ORTODOXĂ
17 Nr. 25, Septembrie 2009
în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadu- şi sunt sub protecţia departamentelor şi ministerelor
lui şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, guvernelor. Rezultatul este acela că în ultimii zece ani, o
vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate,
fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare
excesivă pentru lucruri trecătoare”. Desigur... trecătoare
şi înainte-mergătoare spre osândă.
Este ştiut că dictatura planetară va împinge în curând
guvernele-marionetă din întreaga lume la măsuri extreme
pentru combaterea falsei „crize” economice şi a dezor-
dinilor sociale provocate de aceasta, prin măsuri de con-
trol al populaţiei. Nu vor avea decât o singură soluţie „sal-
vatoare” pentru anarhia pe care o vor provoca: ne vor
obliga să acceptăm cipurile pe mână şi pe frunte, fără de
care nu vom putea cumpăra şi vinde nimic în noua eco-
nomie globală plănuită de Guvernul Mondial din umbră.
Opinia Comisiei Europene, exprimată la 16 martie 2005,
prin Grupul European pentru etică în ştiinţă şi noile
tehnologii, este împotriva implantării în corpul uman a
cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale
a implanturilor de informare şi comunicare constituie o
potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea
democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supra-
vegherii „ar putea fi folosite de către autorităţile statale,
indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra
altora” (pct. 6.4.4).
Cu toate acestea, „Sfântul” Sinod al Bisericii Orto-
Structura unui paşaport biometric
doxe Române, afirmă că nu se încalcă nici un drept prin
paşapoartele biometrice şi că acestea nu ar fi obligatorii. echipă de oameni de ştiinţă a fost alcătuită cu rolul de a
Acest lucru este fals, deoarece statul impune paşapoartele integra aceste tehnologii în planul Noii Ordini Mondiale,
biometrice, aşa cum va impune şi buletinele biometrice, acela de a controla uşor şi discret fiecare persoană din
din anul 2011, lucru care a fost deja precizat şi în studiul lume, în fiecare moment. Din această supraveghere face
„Paşapoartele biometrice, între moderaţie şi pasiune”, parte şi supravegherea economică, încât fiecare persoană
scris de prof. univ. Radu Carp. Tocmai din faptul că paşa- va putea fi observată şi controlată mereu. Fiecare tran-
poartele biometrice sunt impuse populaţiei, decurg o zacţie financiară va fi controlată până la ultimul ban:
serie de încălcări ale dreptului omului, printre care marfa cumpărată, ora, data şi locul tranzacţiei. Acest tip
dreptul la libertatea de conştiinţă, libertatea religioasă, de control cere ca fiecare cetăţean să poarte mereu cu el
dreptul de liberă circulaţie, dreptul la viaţă personală etc. fie o carte de credit, fie echivalentul acesteia împlântat în
Prin urmare, nu s-a considerat că ortodocşii şi alţi corp, adică microcipul.
cetăţeni ai ţării, care au protestat împotriva acestor acte, Cu toate acestea, mondialiştii (Noua Ordine Mon-
ar fi adus o mulţime de argumente serioase împotriva a- dială), sunt obsedaţi de ideea că cineva li s-ar putea îm-
cestor documente, ci numai că manifestă nişte „reţineri”, potrivi; şi mai mult, că adevărul despre planurile lor
iar pentru aceasta cel mult, vor fi toleraţi, o perioadă poate să se răspândească rapid, mai ales în rândul ace-
foarte limitată, cu acte de identitate provizorii. Precizarea lora care s-ar putea împotrivi. Pentru a elimina această
expresă a Sinodului, care vrea să interzică orice fel de teamă, trebuie să se ştie cu exactitate locaţia fizică a fie-
liberă exprimare în cadrul Bisericii e anti-democratică şi cărui om de pe planetă, adică să fie monitorizat în per-
antibisericească. Nici Dumnezeu nu constrânge pe om, manenţă. Acest lucru se face prin controlul economic,
ci i-a dăruit încă de la început dreptul liberei voinţe. pentru că fiecare dintre noi va avea nevoie de card pentru
Pentru ce un sinod tâlhăresc surpă ceea ce Dumnezeu a a cumpăra produse de uz zilnic. Pentru a controla persoa-
dăruit omenirii? La ce se pot aştepta oamenii de la un nele, trebuie ca acest card să poată emite cu „ajutorul”
sinod care ia apărarea unor instituţii nedemocratice şi microcipului informaţii ce vor fi recepţionate de nişte
face jocul oficialilor europeni? staţii special concepute şi amplasate. Dar, pentru că
această carte de credit, poate releva aceste detalii, oa-
Microcipul - pecetea lumii apostaziate menii ştiind acest lucru, se pot feri. De aceea, mon-
Cercetările biologice au scos la iveală lucruri absolut dialiştii au conceput un sistem ce va fi implantat sub
uimitoare despre corpul omenesc. De fapt, nişte oameni piele, astfel încât să nu poată fi respins, refuzat. Noile
de ştiinţă, fără credinţă în Dumnezeu, au ajuns să des- tipuri de microcipuri umane, „semnul” apocaliptic, vor
copere mai mult decât trebuia despre corpul omenesc. permite supravegherea totală, non-stop, în orice punct de
Acum, aceste cercetări şi descoperiri au fost combinate pe planetă, a oricărui individ. Se află în cercetare cipuri

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 18
care vor putea fi conectate la reţeaua neuronală a
creierului, oferind astfel posibilitatea pentru cei ce
controlează microcipul, să înregistreze imagini
vizuale şi auditive neuronale, adică exact ce vede şi ce
aude persoana în cauză. Această tehnică este deţinută
deja de Agenţia Naţională de Securitate. Încă din 1986,
cercetătorii de la Universitatea din Michigan, în cola-
borare cu AT&T, declarau că sunt pe punctul de a con-
trola complet înregistrările acustice neuronale şi de a
transmite semnale acustice în interiorul creierului, omul
putând fi astfel telecomandat. În 1995, un înalt ofiţer al
Pentagonului, Ice Korb, declară că un laborator al ar-
Presiuni ale puterii atee mondialiste
în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (I)
Uniunea Europeană vrea să dicteze data serbării Sfin-
telor Paşti
În Postul Mare din anul 2009, opinia publică
ortodoxă avea să fie de-a dreptul îngrozită, aflând despre
propunerea unui anume Fergal Quinn, membru al Sena-
tului irlandez (Seanad Éireann), care şi-a arogat rolul de
Sobor Ecumenic, propunând, nici mai mult nici mai pu-
ţin, decât ca... Uniunea Europeană să fixeze data Paşte-
lui! Prin această măsură, nu se urmăreşte doar ca orto-
docşii şi catolicii să fie obligaţi să sărbătorească Paştele
în acelaşi timp, ci, la fel ca în cazul Naşterii Domnului,
să se stabilească [de comun acord], o zi fixată în an pen-
tru Paşte! Mai jos, redăm fragmente din articolul semnat
de senatorul Fergal Quinn, publicat în cotidianul Irish
Times: „UE trebuie să ia o decizie în această chestiune, de
vreme ce ea afectează vieţile majorităţii cetăţenilor. Anul
trecut, Paştele a căzut atât de devreme (la 23 Martie), încât
a provocat un mare neajuns celor mai mulţi dintre noi.
Cred că cei care au copii de vârstă şcolară îşi amintesc
că abia se întorseseră cei mici din vacanţa de Crăciun, şi
imediat a venit vremea unei noi vacanţe. În acest an,
Paştele cade pe 12 aprilie (n.ed: este vorba de paştele catolic,
fiindcă cel ortodox s-a prăznuit pe 19 aprilie). Peste doi ani, o
sa cadă în 24 aprilie. Asta înseamnă că într-un interval de
patru ani avem o diferenţă de 32 de zile. E diferentă între
a sărbători Paştele înainte ca iarna să se fi încheiat cu
adevărat şi de a o face atunci când primăvara s-a instalat
de-a binelea. Apare astfel o problemă mare pentru indus-
19
matei este pe cale de a conecta biocipul cu neuronii, pu-
tându-se astfel obţine o armată de „zombi telecoman-
daţi”. „Se deschide o poartă în două direcţii”, spunea Kyle
Olson, de la Institutul de Control al Armelor Chimice şi
Biologice. „Pe de o parte avem această armă de tip
Frankenstein, iar pe de altă parte ne putem ocupa de
probleme privind destinul uman: de pildă, implantându-ne
un biocip în encefal vom putea învăţa instantaneu orice
altă limbă”. Acest cip va transmite constant informaţii în
fiecare moment al zilei, care va fi unic pentru fiecare per-
soană, şi care va identifică persoană şi locaţia sa. Totuşi
pentru a se realiză acest lucru, trebuie că cipul să aibă o
baterie unică - ce va fi reîncărcată constant de corpul uman,
datorită fluctuaţiilor de temperatură. Deci cât timp va trăi
persoana, va emite fluctuaţii de temperatură, iar bateria
se va reîncărca constant. După îndelungi cercetări au
ajuns la concluzia că există două părţi ale corpului uman
în care fluctuaţiile de temperatură sunt la fel, fruntea şi
mână dreaptă, întrucât s-a descoperit că fluctuaţiile în mâ-
na stângă sunt mai scăzute decât în cea dreaptă. Acum,
totul este perfecţionat şi se aşteaptă momentul potrivit
pentru a fi implantate.
tria turismului şi clienţii acesteia, fiindcă înseamnă că în
fiecare an au de vândut un produs diferit, iar în fiecare
an perioada de vară timpurie de după Paşte începe la date
diferite.
Mai toţi oamenii consideră că serbarea Paştelui ca o
sărbătoare cu dată mobilă e un neajuns, însă presupun că
e un motiv profund, religios, pentru a aşeza data Paştelui
aşa cum o facem, iar bisericile s-ar opune oricărei
schimbări. Nimic mai fals. Acum mai bine de 40 de ani,
Conciliul II Vatican a explicitat acest lucru atunci când a
declarat că nu are nici o obiecţie împotriva unui Paşte cu
dată fixă. Un deceniu mai târziu, în 1975, papa de
atunci, Paul al VI-lea, a mers până într-acolo încât a şi
propus o dată anume – a doua duminică din Aprilie. Şi
atunci, de ce nu s-a întâmplat nimic? Majoritatea Biseri-
cilor membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor erau
pregătite să accepte, cu o singură şi surprinzătoare excep-
ţie: Bisericile Ortodoxe refuzau să accepte o propunere
care ar fi putut crea impresia că sunt conduse de Roma!
Nu trebuie să ne surprindă acest refuz, mai ales atâta
vreme cât acestea se definesc mai cu seamă prin indepen-
denţa lor faţă de Roma.
În acelaşi timp însă, ele au lăsat să se înţeleagă
limpede că nu ar avea nici ele vreo obiecţie faţă de o dată
fixă pentru Paşte, atâta vreme cât această propunere nu
vine din partea Bisericii din Roma. Şi astfel, chestiunea
aceasta a stagnat vreme de peste 30 de ani, întruneşte
acordul majorităţii, însă nu are încă un conducător ca-
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
pabil să îi reprezinte toate interesele religioase. Cine va
umple acest gol? Sunt de părere că Uniunea Europeană
este organismul ideal pentru a prelua această idee şi a o
duce mai departe. UE are toate motivele să fie implicată,
pentru că acest subiect nu este doar unul religios, ci afec-
tează vieţile seculare ale majorităţii cetăţenilor, fiind toto-
dată o piedică în calea eficienţei şi a performanţelor
economice.
Biserica Ortodoxă Română şi momentul 1930
În anii ’20-’30 ai secolului trecut, scena politică
mondială consemna momente istorice în care presiunile
internaţionale au luat forma unor acţiuni în forţă şi foarte
bine organizate. Se puseseră bazele Societăţii Naţiunilor,
un organism care anticipa ONU, luându-se în discuţie şi
organizându-se demersuri pentru închegarea unei Europe
federale. În sfera religioasă, se făceau paşi mari spre ali-
nierea Bisericii la Noua Ordine Mondială. Eforturile orga-
nismelor masonice mondialiste erau conjugate în direc-
ţia impunerii unei date comune a Paştilor, pentru toate con-
fesiunile creştine şi, mai mult decat atât, Bisericii Ortodoxe.
În România perioadei interbelice, istoria biseri-
cească a consemnat un moment aproape unic de rezis-
tenţă a Bisericii de stil nou împotriva acestor demersuri
antihristice – un act eroic care a venit nu din partea
ierarhilor Bisericii, de vreme ce patriarhul Miron Cristea
era un fidel executor al ordinelor venite pe linie politică
- ci de la o mână de teologi laici, plini de curaj, care au
mărturisit adevărul cu orice preţ. Acest moment impor-
tant şi foarte puţin cunoscut a fost consemnat în revista
bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care
au fost datele acestui important moment?
Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof.
Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
a primit din partea Sinodului B.O.R. sarcina de a
examina problema stabilirii unei date fixe a Paştelor,
problemă ridicată de broşura Societăţii Naţiunilor
intitulată „A patra conferinţă generală a comunicaţiilor
şi a documentelor de tranzit preparatorii, vol. I: Reforma
calendarului”. Acolo se propunea rectificarea calenda-
rului gregorian, şi stabilirea unei date fixe a paştelui - de
exemplu, în cea de-a doua duminică din aprilie. Este
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
interesant de observat componenţa Comitetului prepa-
rator al Comisiei consultative şi tehnice de Comunicaţie
şi Tranzit, instituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Să
vedem cine îndrăznea să decidă în privinţa stabilirii
unei date fixe a Paştelui creştin:
Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în
chestia reformei calendarului.
Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din
imperiul britanic, Londra.
Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păs-
trarea fixităţii zilei de Sâmbătă.
Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.
Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.
Profesor Adolf Keller, secretarul general al consiliului ecu-
menic al creştinismului practic.
M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum,
numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.
M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru calendarul
mondial.
M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru
calendarul internaţional.
M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al
calendarului fix.
Motivele invocate de ei erau exclusiv geo-politice şi
economice, aceştia neîncercând nici măcar să îşi ascundă
lipsa vreunui interes faţă de latura bisericească. Ne sur-
prind proiectele de reformă calendaristică şi de stabi-
lizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară, din cercurile cele
mai îndepărtate de Biserică, de la directorii de bănci şi
industrii şi din partea instituţiunilor de tranzit şi transport,
care şi-au centralizat acţiunea într-o comisiune specială
de studii, instituită de Societatea Naţiunilor.
În faţa acestei situaţii de presiune, Sinodul B.O.R. a
cerut Pr. Prof. Gheorghiu să întocmească un raport cu-
prinzător privind această chestiune. Răspunsul părintelui
a fost mai mult decât tranşant, şi se prea poate ca Bise-
rica de stil nou să îi datoreze şi în prezent mai mult decât
este dispusă să recunoască. Curajul l-a făcut să ridice
glasul nu numai împotriva sferelor de presiune şi interes
secular, ci chiar împotriva atitudinii laşe şi apostate a
Patriarhiei Ecumenice. Iată mai jos câteva pasaje intere-
sante din răspunsul părintelui adresat Sinodului B.O.R.:
Ce spun Sfinţii Părinţi despre Paşte? (Sinodui I din
Niceea, 325)
Despre prăznuirea Paştelui ne spune Sfântul Apostol
Pavel: „Curăţiţi dar aluatul cei vechi, ca să fiţi frămân-
tătură nouă, precum sunteţi fără de aluat. Că Paştile
noastre Hristos pentru noi S-a jertfit.  Pentru aceea să
prăznuim, nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul
răutăţii şi al vicleşugului; ci întru azimile curăţiei şi ale
adevărului” (I Corinteni, 5, 7-8).
Echinocţiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase
la 24 martie, peste 384 de ani (adică pe vremea Sinodului
I ecumenic de la Niceea, din anul 325), ajunsese să cadă
la 21 martie. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I, care s-au
ocupat de problema uniformizării datei Paştilor, au ob-
servat acest lucru şi au hotărât ca pe viitor să se con-
sidere ca dată a echinocţiului de primăvară ziua de 21
20
martie. Astfel, în cadrul Sinodului ecumenic de la Niceea,
s-au stabilit patru reguli privitoare la data prăznuirii
Paştelui şi anume:
5 Paştele trebuie prăznuit întotdeauna după primă-
văreasca isimerie (echinocţiul de primăvară);
5 Paştele nu se cade a se prăznui în aceeaşi zi cu evreii;
5 Paştele nu trebuie să se ţină nici odată mai înainte de
primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară), ci
după cea dintâi lună plină a lui martie, care va fi după
echinocţiu.
5 Paştele să se ţină după cea dintâi duminică care va fi
după luna plină a lui martie (Pidalion, pag. 8).
Primele două reguli le avem din canonul 7 al Sfin-
ţilor Apostoli, iar ultimele două sunt stabilite de pre-
daniile Sfinţilor Părinţi. Pentru inexactitatea mişcării lu-
nii, data Paştelui nu poate fi aceeaşi pentru fiecare an. În
anul 325, echinocţiul de primăvară a fost la 21 martie şi
s-a hotărât de Sfinţii Părinţi de la acest sinod ecumenic
ca nimănui să nu-i fie iertat a schimba această dată a isi-
meriei (echinocţiului) după care se stabileşte data Paştelui.
După hotărârea canonului 7 apostolic, Paştele tre-
buie prăznuit în prima duminică de după echinocţiul de
primăvară. Data Paştelui este legată de două fenomene
cereşti: echinocţiul de primăvară (21 martie, dată neschim-
bătoare) şi luna pascală (sau plină, cu dată schimbă-
toare). Luna pascală poate cădea mai devreme sau mai
târziu faţă de echinocţiul de primăvară, ceea ce deter-
mină instabilitatea datei Paştelui. Dacă luna plină cade
începând cu 21 martie se numeşte lună pascală, iar dacă
cade mai înainte de 21 martie se numeşte nepascală şi se
mai aşteaptă încă 29 de zile (perioadă după care Luna
revine în acelaşi punct) după care apare următoarea lună
plină şi de aici încolo se socoteşte data Paştelui.
Dacă luna plină cade pe 20 martie se socoteşte a fi
nepascală. Trebuie să se mai aştepte încă 29 de zile,
adică până la 18 aprilie. În aceste condiţii Paştele se va
prăznui abia în prima duminică de după 18 aprilie. Deci
18 aprilie + 7 zile (intervalul unei săptămâni) = 25
aprilie, cea mai târzie dată. Dacă luna plină cade pe 21
martie, Paştele poate cădea chiar şi pe 22 martie, aceasta
fiind cea mai timpurie dată a prăznuirii Paştelui, cea mai
târzie rămânând ziua de 25 aprilie, caz în care luna plină
va fi înainte de 21 martie.
Exemplu: 20 martie = lună plină – lună nepascală; se
mai aşteaptă 29 de zile până pe 18 aprilie. Se poate
întâmpla ca 18 aprilie să fie duminică, caz în care se va
mai aştepta încă 7 zile, până duminica viitoare, adică
până pe 25 aprilie. Dacă luna plină va fi în zilele de 21,
22, 23… martie = lună pascală. De va fi duminică, se
aşteaptă până duminica viitoare, când se prăznuieşte
Paştele; de nu va fi duminică, se prăznuieşte în prima
duminică de după ziua în care a apărut luna pascală.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!

„Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim, cu
participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă
pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a va
momi pe voi, ca să vă atragă în ispită” Sfântul Lavrentie al Cernigovului (foto stânga).
De-a dreptul şocantă proorocia, dar adevărată. Prepoziţia „anti” în limba greacă are
înţelesul de „împotrivă” dar şi de „în locul”. Aici e marea înşelăciune, fiindcă Antihrist
se va prezenta pe sine ca fiind Hristos şi toate neamurile pământului i se vor închina lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: „A căruia venire este dupre lucrarea satanei întru toatã
puterea, şi semne, şi minuni ale minciunii. Şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei
pieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască. Şi pentru
aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă ei minciunii. Ca să se
judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tes. 2, 9-12)
adică, prin lepădarea de Hristos, vor cădea în înşelarea lui Antihrist.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
21 Nr. 25, Septembrie 2009
 Istoricii Bisericii vorbesc despre trei mari căderi ale
omenirii: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei de la Roma,
şi toate numai din pricina necredinţei în cuvântul lui
Dumnezeu.
Pe data de 29 iunie 2009, Papa Benedict semna
enciclica socială „Caritas în veritate”, în care apar câteva
afirmaţii şocante prin progresismul lor. Astfel, Papa
consideră că: „pentru gestionarea economiei mondiale,
pentru asanarea economiilor lovite de criză, pentru pre-
venirea agravării crizei şi a adâncirii dezechilibrelor,
este urgentă înfiinţarea unei reale autorităţi politice mon-
diale”. În opinia Suveranului Pontif, această entitate, care
ar constitui „un grad superior de organizaţie la scară in-
ternaţională, pentru gestionarea globalizării”, ar trebui
„să procedeze la o dezarmare integrală, la asigurarea se-
curităţii alimentare, la protejarea mediului şi la reglarea
fluxurilor migratorii” iar autoritatea politică mondială
„trebuie să fie subordonată realizării binelui comun, „să
fie recunoscută de toată lumea şi să se bucure de putere
efectivă pentru a fi în măsură să ofere fiecăruia secu-
ritate, respect, justiţie şi drepturi.”
Nobile deziderate! Dar toate măsurile preconizate mai
sus au nevoie de o intervenţie statală masivă şi organi-
zată la nivel planetar. Vaticanul a dat primul semnal pu-
ternic al alinierii depline a instituţiilor clericale la înfăp-
tuirea şi instaurarea unui guvern mondial cu principii so-
cialiste, un fel de a chema toare religiile lumii spre „rea-
lizarea unităţii spirituale a tuturor oamenilor”. În numele
cui s-ar face toate acestea? În numele lui Antihrist, de
vreme ce papa, în ecleziologia Bisericii Catolice, este
numit „capul Bisericii”, iar afirmaţiile sale oficiale pe
chestiuni de credinţă sunt catalogate drept „infailibile”.
Astfel, papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic
în a promova concepţiile masonice ale elitelor mondiale
în structură Bisericii Catolice, alegând forma unei enci-
clice, o formă de prestigiu şi autoritate îndeajuns de mare
pentru a da greutate istorică acestui cuvânt papal, şi
lăsând însă judecarea caracterului infailibil să reiasă din
tipul de adresare folosit. Prin papa Benedict, Biserica Ca-
tolică şi-a afirmat viziunea categorică a necesităţii in-
staurării unei autorităţi mondiale politice şi spirituale,
ceea ce e necesar în vederea întronării lui Antihrist.
22222
În acceaşi enciclică, papa Benedict se referă la insta-
urarea unui stat mondial efectiv, cu putere reală de pre-
siune. Căci ce poate însemna expresia „capacitatea de a
face să-i fie respectate deciziile” decât că această autori-
tate politică mondială va deţine puterea de a-şi pune în
aplicare scopurile?
În enciclica papală de faţă, se vorbeşte special de o
entitate politică ce va fi caracterizată prin cuprinderea
mondială şi prin existenţa unei forţe de constrângere care
să garanteze că nu va fi nici un loc autonom şi indepen-
dent de autoritatea mondială pe glob. Dar această autori-
tate mondială întrece cu mult limitele organizaţiilor ONU
sau UE. ONU este o organizaţie care întruneşte majori-
tatea statelor lumii, dar care nu are deloc instrumentele
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
necesare implementării deciziilor papale. Rezoluţiile sale
nu au caracter de drept internaţional, fiind încălcate cu
uşurinţă de membrii săi. Autoritatea mondială de care
vorbeşte papa Benedict nu este nici ONU, nici UE, ci o
entitate politică nouă. Având în vedere faptul că acestei
autorităţi i se cere să aibă putere reală de decizie, reiese
că ea va fi diferită de ONU sau UE. Deci trebuie să ne
aşteptăm la o entitate politică dotată cu toate caracteris-
tice suveranităţii statale. UE a reuşit să strângă în jurul
său statele europene şi să le orienteze spre o mreajă a
reglementărilor şi instituţiilor supra-statale, dar ceea ce
lipseşte însă deocamdată Uniunii Europene este capaci-
tatea de cuprindere mondială şi existenţa acelei poliţii şi
acelei armate care să completeze caracterul de supra-stat.
În discursul său, susţinut în catedrala Saint Paul,
primul ministru Gordon Brown sublinia necesitatea „unei
structuri de control financiar globale, a unei monezi mon-
diale şi a unei bănci mondiale” completând prin aceasta,
schiţa noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine
Vatican
de tip nou. Deci pe de o parte asistăm la configurări ale
relaţiilor de tip diplomatic între statele lumii, iar pe de
altă parte se observă o reîntregire între marile confesiuni
creştine, realizată nu în numele lui Dumnezeu, ci în
numele unui lider „providenţial”- Antihrist.
222222
Politica externă a ONU şi UE cheamă sub sceptrul
lor toate statele lumii, încât toate statele trebuie să se
înscrie pe aceeaşi traiectorie politică a întemeierii noii
ordini mondiale. Însă paralel cu acestea are loc o re-
configurare a relaţiilor dintre Biserică Ortodoxă şi cele-
lalte confesiuni eretice. Odată cu alegerea noilor patri-
arhi în Răsăritul Europei, Daniel al României şi Kirill al
Rusiei se observă semnale tot mai puternice de apropiere
şi re-negociere între Ortodoxie şi cultele eretice, punctul
final urmărit fiind Marele Sinod Pan-Ortodox, catastrofal
pentru Ortodoxie prin obiectivele reformatoare şi mo-
derniste asumate.
Vechile neînţelegeri, dintre patriarhatele ortodoxe şi
cele pan-ortodoxe vor fi rapid rezolvate, atunci când în-
tâistătătorii Bisericii Ortodoxe, cum s-au şi exprimat în
22
acest sens, vor garanta crearea autorităţii mondiale politice, cu putere efectivă de aplicare a deciziilor papale. În acest
sens e de înţeles pentru ce se încălzesc relaţiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe şi Vatican, iar Vaticanul, la rândul
său, slobozeşte puternice semne de prietenie către patriarhiile ortodoxe. Este de înţeles de ce mai toate vizitele mari-
lor şefi de stat pe plan politic, se soldează şi cu o invitaţie adresată papei de a vizita ţările în cauză. Biserică Ortodoxă,
încălcând principiile canonice ale Sfinţilor Părinţi, s-a apropiat puternic de Vatican, motivând (motivaţie ce se
regăseşte şi în justificările făcute de patriarhul României) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secula-
rismului şi imoralităţii. Astfel zis, pentru a combate imoralitatea este nevoie să ne înfrăţim cu ereticii. Iată un rău pe
care vrem să-l surpăm printr-un rău şi mai mare, o mare amăgire pentru lumea ortodoxă, dar care are succes numai
la cei naivi. Oare pentru a înlătura anarhia trebuie să te faci frate cu dracul? Elitele mondiale, politice şi clericale,
vorbesc necontenit şi obsesiv de pace, înţelegere şi justiţie socială, dar în acelaşi timp lumea este panicată, lipsită de
înţelegere şi nedreptăţită. Şi în aceste vremuri apocaliptice e normal să fie aşa, odată ce se aşteaptă venirea lui
Antihrist şi instaurarea Noii Ordini Mondiale, după care... Judecata lui Dumnezeu.

Despre necazurile şi ispitele „subţiri” ale sfârşitului de veac

Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine,
au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei au
avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremu-
rilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proo-
rocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerile
Părinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmă
vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor
fi acordate nici puterile psihice şi duhovniceşti, nici bel-
şugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi
vor câştiga mântuirea cu mare greutate.
Un oarecare cuvios egiptean a căzut într-o zi în
răpire şi a avut o vedenie duhovnicească. A văzut trei
călugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce le
striga: „Luaţi aripi şi veniţi la Mine!” După ce au auzit
această voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şi
au zburat deîndată pe celălalt mal. Al treilea a rămas
singur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. În
cele din urmă, a primit şi el aripi, dar nu de foc; acestea
erau atât de slabe, încât a traversat marea cu mare frică,
întâlnind foarte multe piedici. Adesea, puterile îl lăsau şi
se învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început să
strige cu o voce tânguitoare - când ridicându-se deasupra
valurilor, când fiind acoperit de ele. Din când în când,
ajungea din nou deasupra, iar apoi epuizat cădea în
vârtej, strigând din nou, ridicându-se câte un pic… în
sfârşit, sleit de puteri, a ajuns la malul celălalt. Primii
doi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pe
când cel de-al treilea reprezintă monahismul vremurilor
de pe urmă, sărac atât ca număr, cât şi ca fapte (Ioan
Colov, Pateric, Alba Iulia, p. 99).
Într-o zi, Sfinţii Părinţi din Pustia Schitică vorbeau
proorocesc referitor la neamul de pe urmă: „Ce-am făcut
noi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avva
Ishirion a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dum-
nezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor veni după
ei. Avva a răspuns: „Ei vor împlini pe jumătate ceea ce
am făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: „Şi ce vor face
cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: „Ei nu
vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încer-
caţi de ispite, şi aceia dintre ei care vor stărui până la
sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri”.
de Sfântul Ignatie Briancianinov
Arhimandritul Arcadie, stareţul Mănăstirii Sfântul
Chiril din Novooziorsk, mutat la Domnul în 1847, ne
spune următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare,
eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utre-
nie, şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulbu-
rarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: fără să vreau,
am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam,
căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată
l-am văzut în faţa mea pe ocrotitorul mănăstirii noastre,
Sfântul Chiril. El mi-a zis: „De ce eşti abătut? Nu ştii tu
că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin
ispite?” Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit.
Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu
- căci aşa era Arcadie - o pace profundă.
Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a făgăduit, neca-
zurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de
astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne
încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi
ispitelor de care ne lovim! „Drept aceea smeriţi-vă sub
Mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi în
vreme. Toată grija voastră aruncând spre Dânsul, că
Acela se grijeşte pentru voi” (I Petru 5, 6-7).
Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri,
împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta
este voia lui Dumnezeu cu noi. În cele mai multe cazuri,
încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt
neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări.
Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită

TRADIŢIA ORTODOXĂ
23 Nr. 25, Septembrie 2009
unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că
ispitele evidente, grosolane şi violente îi insuflă omului o râvnă puternică şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele.
Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate.
Ele nu provoacă râvnă în inimile noastre, ele nu trezesc o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de somn şi aruncă
duhul nostru în stare de toropeală. Ele te copleşesc şi încetul cu încetul îţi consumă puterile psihice, te aruncă în plic-
tiseală şi în lene; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.
Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de
către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în
mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire!
Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi
nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare pentru a distruge din lume
adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară (!), cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom
vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de
Hristos. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satana le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai
eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Iconarul frumuseţii nepieritoare (I) – Fotie Kontoglou

„Pentru mine, arta bizantină reprezintă un absolut al artelor. Cred în ea precum cred în Ortodoxie. Doar acest tip de artă – şi
numai ea, îmi hrăneşte sufletul, prin puterea ei profundă şi misterioasă; doar ea îmi astâmpără setea duhovnicească, pe care o simt
în mijlocul pustiului neroditor, care ne înconjoară la acest veac... În comparaţie cu arta bizantină, toate celelalte genuri ale artelor
lumeşti pălesc. Ele îmi par a fi cu totul vulgare, silindu-se către multe, când, de fapt, un lucru singur trebuieşte...”

Iconografia ortodoxă
Un eseu despre o artă închinată slujirii lui Dumnezeu
de pururea-pomenitul pictor Fotie Kontoglou
„Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia,
ci să vă schimbaţi la faţă, întru înnoirea minţii voastre,
ca să cunoaşteţi voi, care este voia lui Dumnezeu cea
bună şi plăcută şi deplin” (Romani 12, 2).
Credinţa întru Hristos este revelaţia Adevărului
dumnezeiesc, descoperit nouă de Cuvântul întrupat al lui
Dumnezeu, iar acest Adevăr este cunoştinţa despre ade-
văratul Dumnezeu şi lumea duhovnicească înconjurătoare.
Dar această lume duhovnicească nu este totuna cu ceea
ce oamenii numeau – şi numesc încă – drept lume sau viaţă
spirituală.
Hristos numeşte această credinţă drept băutura cea
nouă sau pâine pogorâtă din Cer. În Ortodoxie - cea care
viază şi înnoieşte pe cel credincios, totul este făcut spre
înnoirea prin naşterea din nou. De aceea, şi arta s-a năs-
cut din necesitatea de a-i exprima tainele necuprinse cu Maica Domnului Oranta (Rugătoarea)
mintea, îmbrăcând, treptat, forma duhului ortodox. Ea - frescă de Fotie Kontoglou
este o artă cu totul diferită de orice alt fel de manifestare această pricină, arta Bisericii Ortodoxe ridică înţelesurile
artistică, fiindcă nici credinţa întru Hristos nu se poate ase- acestei lumi către o sferă mistică, luând manifestări şi
măna cu nici o altă credinţă, deşi ochii celor puţin sau fenomene înconjurătoare, pe care le supune unei minu-
deloc credincioşi ar putea găsi unele asemănări exterioare. nate transfigurări. Ea se mai numeşte şi artă liturgică,
Arhitectura, muzica, pictura, literatura ortodoxă – deoarece, prin intermediul ei, putem gusta esenţa Sfintei
toate aceste comori şi manifestări ale Credinţei – cu toate Liturghii, prin care Dumnezeu este slăvit şi prin care
că folosesc o materie concretă pentru a se exprima (piatră, omul devine asemenea cereştilor netrupeşti Puteri, înţe-
lemn, vopsele, hârtie), sunt menite totuşi spre a hrăni du- legând sensurile şi tainele vieţii fără de moarte.
hovniceşte sufletele celor credincioşi. Operele create în Pictura bisericească liturgică este o artă a slujirii lui
sfera duhovnicească sunt întocmai precum nişte trepte, Dumnezeu, ce s-a format aproape în întregime în Impe-
care suie pe om de la pământ la cer, îngăduindu-i să riul Bizantin, unde a fost dintotdeauna considerată drept
poată vedea dincolo, spre veşnicie, contemplând o lume o Arcă a Credinţei întru Hristos, fiind cunoscută sub
opusă celei materiale în care îşi trăieşte vremelnicia. Din numele de aghiografie - sau pictură sfântă. Ca şi cele-

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 24
lalte arte ale Bisericii Ortodoxe, scopul picturii bizantine
nu este acela de a desfăta simţurile carnale ale văzului,
ci de a le transfigura, ridicându-le la înălţimea unui simţ
duhovnicesc, astfel ca, prin lucrurile văzute ale acestei
vieţi, să putem vedea – întocmai ca printr-o oglindă, ceea
ce se află mai presus de lumea trecătoare.
Prin urmare, această artă nu este nici teatrală, şi nici
iluzionistă. Arta iluziei prin intermediul picturii a luat
fiinţă în Italia, în timpul aşa-numitei ere a Renaşterii, ca
expresie a unui creştinism care, deformat de filosofia ma-
terialistă, a devenit pur şi simplu o formă de cunoaştere
strict lumească, precum şi o manifestare a spiritului Bise-
ricii Apusului, care devenise, încă de pe atunci, o insti-
tuţie lumească. Şi, la fel cum teologia a urmat îndea-
proape filosofiilor antice, la fel şi pictura care a expri-
mat această teologie, s-a format în strânsă legătură cu
arta închinătorilor de idoli din antichitate. Această eră îşi
merită pe deplin denumirea de Renaştere, deoarece, într-
adevăr, ea a fost tocmai o reînviere a unui curent artistic
antic, întemeiat pe percepţia carnală, specifică păgânismului.
„Teologii” acelor timpuri îşi croiau cu greu o cărare
a cunoaşterii, rătăcind pururea prin apele mocirloase ale
filosofiei, nefiind în stare să priceapă şi să guste din
apele limpezi şi proaspete ale Sfintei Evanghelii – această
apă vie şi nepieritoare. Nici pictorii renascentişti nu au
fost în stare să înţeleagă adâncul tainic şi sensurile dum- „Madonna dell Granduca”, sau Maica Domnului în
nezeieşti ale picturii bisericeşti răsăritene – arta bizan- viziunea pictorului renascentist Raphael - un exemplu al
tină. Teologii Evului Mediu afirmau că nu poate exista decăderii artei religioase până la nivelul la care ea se
deplină împăcare între credinţa întru Hristos şi filosofie, confundă cu pictura laică
deoarece ei considerau teologia a fi mult mai simplă de-
Credincioşii ortodocşi, care vreme de multe veacuri
cât filosofia. Cu toate acestea, însă, ei se aflau în postura
au fost hrăniţi cu hrana tare a Cuvântului dumnezeiesc,
de a nu putea răzbate cu mintea în miezul plin de taine
au putut face de la început o distincţie clară între picturile
al acestei simplităţi dumnezeieşti. La fel s-a întâmplat şi
religioase ce pretindeau a o înfăţişa pe Maica Domnului,
în sfera picturii bisericeşti: zugravii au crezut că pot îm-
deşi poate, la o privire de suprafaţă, ei păreau mai simpli
bunătăţi tradiţia statornicită a picturii bizantine, trans-
în gândire decât adepţii confesiunilor apusene. Nu de
formând-o într-o artă mai „naturală”, ce li se părea mai
puţine ori, pictorii din Apus încălcau sfânta tradiţie a
apropiată de lumea înconjurătoare, şi deci mai uşor de
priceput de către privitor. zugrăvirii icoanelor, ce opreşte cu desăvârşire folosirea
Ei s-au aşternut pe treabă... Şi ce au creat? Nişte modelelor de inspiraţie umană, apelând la serviciile
modele copiate din natură: figuri, haine, clădiri, peisaje plătite ale unor femei cu moravuri uşoare. Folosindu-şi
– cu atât mai apreciate, cu cât se asemănau mai bine discernământul dobândit prin adevărata cunoaştere de
lumii reale. A luat naştere astfel o nouă iconografie, tri- Dumnezeu, de-a lungul atâtor secole de creştinism,
butară raţionalismului – o pictură prin care „teologii” bizantinii au putut sesiza de la început declinul „artei”
doreau să explice lumii ştiinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. religioase papistăşeşti, care ajunsese la o asemenea decă-
Dar aşa cum prin raţionalism, nu poţi ajunge la teologie, dere, încât ajunsese să producă portrete şi scene laice.
tot la fel nu poţi crea iconografie prin copierea naturii. Ortodocşii numeau aceste picturi drept picturi ale
De aceea, creaţiile lor sunt lipsite de orice înţeles Fecioarei France – sau Francopanaghia, pentru a o deo-
tainic, neavând nici o trăsătură duhovnicească adevărată. sebi clar de adevărata Maică a Domnului – Pururea
Privind icoanele renascentiste, îţi dai seama că te afli în Fecioară Maria, cea înfăţişată de iconografia ortodoxă,
faţa unei mascarade: o pictură în care sunt înfăţişaţi nişte care a înfăţişat-o dintotdeauna ca pe cea „mai cinstită
oameni care joacă roluri de sfinţi, şi nicidecum în faţa decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât
unor chipuri de sfinţi adevăraţi! Este de ajuns să privim serafimii”. Câtă deosebire există între chipul şi decorul
la diferite picturi ale Maicii Domnului – Madonna, după lumesc al unei picturi religioase renascentiste, şi frumu-
cum au denumit-o catolicii, şi putem vedea cu câtă ipo- seţea dumnezeiască a unei icoane bizantine, înfăţişând-o
crizie a fost surprins chipul său îndurerat de lângă Crucea pe Maica Domnului Povăţuitoarea sau Odighitria, pictată
Golgotei. Lacrimile, tânguirea, gesturile şi mimica – toate de însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca!
acestea sunt false, contrafăcute. Toate personajele acestor Dorind să explice şi să descrie, prin artă, viziunile
false icoane sunt trupuri şi idoli create spre a desfăta supranaturale ale religiei, pictorii apuseni şi-au ales drept
simţurile carnale ale oamenilor superficiali. modele anumite fenomene naturale – nori, apusuri, luna,

TRADIŢIA ORTODOXĂ
25 Nr. 25, Septembrie 2009
stelele şi soarele cu ale sale raze. Prin intermediul aces-
tora, ei au încercat să imortalizeze slava cerească şi lumea
nemuritoare, numind drept „spirituale” anumite concepte
sau stări de fapt care erau cel mult sentimentale, emoţio-
nale, dar în nici un caz duhovniceşti. Dar toate sforţările
lor erau zadarnice, fiindcă fericirea mântuirii în viaţa de
dincolo nu este o continuare a fericirii lumeşti a acestei
lumi, şi nici nu are vreo legătură cu desfătarea obţinută în
această viaţă, prin mângâierea simţurilor. Sfântul Apostol
Pavel, grăind Corintenilor despre fericirea gătită celor ce
vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu, vorbeşte despre
„Cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la
inima omului nu s-a suit, care a gătit Dumnezeu celor ce
îl iubesc pe Dânsul” (I Cor. 2, 1).
Cum poate deci această
împărăţie nepământească - ce
se află mai presus de tot ceea
ce un om poate percepe prin
simţurile sale – să fie reprezen-
tată prin intermediul unei arte
realiste, care face apel la sim-
ţurile sale? Cum poţi picta ceea
ce se află mai presus de fire şi
de simţire? Desigur, pictorul
poate împrumuta elemente ale
lumii simţite, pentru a se face
înţeles; dar, pentru a fi în stare
de a exprima ceea ce covârşeşte simţurile, el trebuie să
dematerializeze aceste elemente, ridicându-le către o
înţelegere mai înaltă, mutându-le din ceea ce este carnal,
trupesc, către duhovnicesc, aşa cum credinţa ridică sim -
ţurile omului. „Văzut-am – zice Sfântul Cuvios Ioan Scă-
rarul – pe unii oameni plini de patimi trupeşti, care,
primind Lumina de sus, au apucat pe calea Domnului,
iar Darul Sfântului Duh a schimbat această groaznică
aprindere trupească dinlăuntrul lor într-o dragoste
pentru Dumnezeu, ce nu cunoaşte hotar...”
Astfel, chiar şi elementele materiale pe care icono-
grafia bizantină le ia din această lume a simţurilor, sunt
transmutate în sfera duhovnicească, tot la fel cum sufletul
oamenilor sfinţi pe care artistul îi zugrăveşte a trecut
dincolo de materia acestei lumi, mutându-se către cereş-
tile locaşuri, după ce mai înainte s-a curăţit în focul ispi-
telor şi luptelor, aici, pe pământ, precum aurul în topitoare.
Frumuseţea artei liturgice nu este una carnală, ci una
duhovnicească, motiv pentru care, oricine va judeca şi va
aprecia pictura bizantină folosind criterii lumeşti, va
vedea chipurile zugrăvite ca fiind lipsite de frumuseţe,
ori chiar respingătoare, în vreme ce, în ochii unui om cu
adevărat trăitor în duh ortodox, ele sunt pline de acea
frumuseţe nepământeană, intens transfigurată, duhovni-
cească, ce străbate veacuri şi epoci, fiind mai presus de
orice curent artistic.
Sfântul Apostol Pavel spune Corintenilor: „Iar
mulţămită lui Dumnezeu, Celui ce ne face pe noi pururea
biruitori întru Hristos, şi arată mireasma cunoştinţei Sale
prin noi în tot locul. Că a lui Hristos bună mireasmă
suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc, şi întru
cei ce pier. Unora adică mireasmă a morţii spre moarte;
iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi spre acestea
cine este vrednic?” (II Cor. 2, 14-16), iar Sfântul Ioan Scă-
rarul, despre aceeaşi grăieşte: „Era oarecând un sihastru,
care, ori de câte ori i se întâmpla a vedea chipuri frumoase
de oameni, fie bărbăteşti ori femeieşti, din toată inima sa
dădea slavă Făcătorului a toate pentru acea desăvârşire a
zidirii, umplându-se de atâta dragoste, încât că vărsa
pâraie necontenite de lacrimi. Iar un oarecare, neîncetând
a se minuna, grăia întru sine: «Doamne, au doară cum
se face că pentru unii această frumuseţe trupească se
face prilej de sminteală şi stricare a sufletului, iar
acestuia (adică sihastrului îmbunătăţit), se face prilej de
biruire a firii şi dobândire a multor cununi?»
Oricine poate pricepe frumuseţea în chipul în care o
vedea acel cuvios pustnic, adică mutându-i cinstea către
Cel ce a zidit-o, se face deja chip al frumuseţii şi desăvâr-
şirii sufleteşti, care rămâne nestricată, şi prin care se va
scula din morţi, la Învierea cea de obşte, ridicându-se
către viaţa veşnică.

Sinuciderea - un final fatal

A pune capăt vieţii, după propria noastră voie, e cea mai groaznică şi fatală greşeală, care nu se mai poate
îndrepta. Atâta timp cât nu acceptăm ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre pe Dumnezeu, putem fi oricând supuşi
robiei diavolului şi înghiţiţi de nesăţietatea poftelor, care împing spre deznădejde şi sinucidere. Sfântul Apostol Pavel
spune Corintenilor: „Toate îmi sunt slobode, ci nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt slobode, ci nu toate zidesc”, iar
pentru cine înţelege sensul existenţei pământeşti, este evident faptul că sinuciderea reprezintă actul final al lepădării
de Dumnezeu, fiind o consecinţă a deznădejdii şi a necredinţei.
În anumite momente ale istoriei, în diferite credinţe păgâne, existau unele interese laice, considerate a avea
valoare morală superioară, pentru care jertfirea vieţii era îngăduită, fiind chiar o datorie morală. Mai târziu, în era
creştină, jertfirea vieţii a căpătat un nou sens, atunci când ea se făcea pentru Dumnezeu şi pentru apărarea credinţei.
Sinuciderea însă nu a fost şi nu va fi aprobată niciodată de morala creştină, fiindcă ea înseamnă curmarea conştientă
şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti - fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin
neîmplinirea unor acţiuni, care sunt necesare pentru susţinerea vieţii, de pildă alimentarea. Definiţia ei arată limpede
că numai omul este capabil de sinucidere, el fiind unica fiinţă pământească înzestrată cu raţiune şi voinţă liberă. În
unele culturi, sinuciderea se află în strânsă legătură cu credinţele religioase false, cu superstiţii, cu modul în care este
privită viaţa de după moarte.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 26

Spânzurarea lui Iuda
Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanţă
sinuciderii, căci - se întreabă - de ce nu i-ar fi îngăduit
omului să-şi curme singur firul vieţii, dacă nu mai vo-
ieşte să trăiască? Unele curente religioase condamnă sin-
uciderea, considerând-o un act de laşitate, pe când altele,
dimpotrivă, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstire
a zeităţilor.
În tradiţia niponă, se presupune că sinuciderea
(harakiri) curăţă orice pată morală şi asigură înmor-
mântare şi amintire onorabile. Budismul admite în unele
împrejurări sinuciderea; principial însă, califică pe sinu-
cigaş drept un om care în existenţele anterioare a săvârşit
păcate grele. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind
potrivnică legilor lui Allah. La romani şi greci nu întâl-
nim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. Pita-
gora, Socrate şi alţii caracterizează sinuciderea ca impie-
tate faţă de zei.
În veacurile din urmă au apărut şi apologeţi stă-
ruitori ai sinuciderii: D. Hume, Montesquieu, Bentham,
Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler,
Westermark o apără pentru anumite cazuri. Aceştia se
străduiesc să argumenteze „dreptul omului la moarte”,
ca şi când viaţa pământească ar fi fără sfârşit, iar moar-
tea - un privilegiu. Ei vorbesc, în termeni entuziaşti
chiar, de o „etică” şi „filozofie” a sinuciderii, ca de rea-
lizări strălucite ale culturii moderne. Dar, evident, con-
ştiinţa morală a acestor sumbri apologeţi s-a dilatat până
la punctul de a nu condamna faptul aspru reprobat de
însăşi legea firii umane.
Biserica Ortodoxă o condamnă deoarece:
Sinuciderea este crimă împotriva lui Dumnezeu.
Când cineva este proprietatrul unui lucru, el îl poate
distruge după bunul lui plac. După învăţătura creştină
însă, viaţa omenească este darul lui Dumnezeu. El este
creatorul şi susţinătorul vieţii umane, deci şi proprietarul
ei absolut. Credinciosului îi este dată viaţa spre folosire
27
raţională în vederea dobândirii mântuirii sale. Auto-
distrugerea vieţii înseamnă, deci, distrugerea unui bun,
al cărui proprietar propriu-zis este Dumnezeu şi astfel
sinuciderea are caracterul unei răniri şi a unei încălcări
nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei u-
mane, care Îi revine exclusiv lui Dumnezeu.
Libertatea omului nu este un concept anarhic, ci
înseamnă demnitate. Viaţa nu este un dar oarecare, dat la
întâmplare şi a cărui primire sau refuzare ar sta la dispo-
ziţia omului. După învăţătura creştină, de darul vieţii e
legată mântuirea. Primirea vieţii nu e lăsată la discreţia
omului, ci trăirea ei este obligaţie sfântă pentru cel căruia
i se dă. Refuzul acestui dar, adică renunţarea la viaţă prin
acte samavolnice, înseamnă ofensarea lui Dumnezeu -
adică omul, atât de limitat în puterile sale, se semeţeşte
şi se răzvrăteşte împotriva proniei dumnezeieşti.
Sinuciderea este urmarea directă a deznădejdii şi co-
boară sufletul direct în iad, după cum spune şi Sfântul
Filaret al Moscovei: „Deznădejdea este iadul în suflet
înainte de a doborî sufletul în iad”. Păcatul deznădejdii
este păcat de moarte, pentru care foarte greu poţi do-
bândi iertarea, pentru că, după natura lui, el se împo-
triveşte direct iertării şi închide uşa ce duce către po-
căinţă, care singură poate merita iertare şi, mai ales,
pentru că respinge şi se împotriveşte milostivirii lui
Dumnezeu, care singură poate da iertare. A respinge
milostivirea lui Dumnezeu este o nenorocire mai mare
decât păcatele întregii lumi; din care pricină Iuda care s-a
deznădăjduit a greşit mai mult decât iudeii. care L-au
răstignit pe Hristos.
Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat. Atâta
vreme cât trăim până atunci, ne putem mântui oricât de
mari ar fi păcatele noastre. Dacă însuşi Iuda în locul
lemnului pierzător ar fi alergat la Lemnul Crucii lui
Hristos cu credinţă şi cu pocăinţă, atunci ar fi intrat în
rai, împreună cu tâlharul ce s-a căit, fără nici un fel de
arginţi, după cum spune şi Sfântul Inochentie, Arhi-
episcopul Hersonului.
Sinuciderea este păcat greu. Căci dacă alte păcate
lasă totuşi deschisă uşa pocăinţei, sinuciderea desfiin-
ţează pentru totdeauna o astfel de posibilitate, iar sin-
ucigaşul se aruncă în suferinţe veşnice. Biserica îl soco-
teşte pe sinucigaş sortit pieirii veşnice şi îl lipseşte de
rugăciunile sale, refuzând să îi săvârşească slujba în-
mormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici.
Morala creştină nu aprobă sinuciderea în nici o
împrejurare şi pentru nici un motiv. Porunca decalogului
este clară: „Să nu ucizi!” - căci sinuciderea este ucidere.
Noul Testament nu cuprinde o poruncă specială, în-
dreptată direct împotriva sinuciderii, dar porunca de a nu
ucide este suficient de lămuritoare şi numai o inter-
pretare interesată şi falsă poate deduce din ea permi-
siunea sinuciderii. Apoi, citim în Sfânta Scriptură urmă-
toarele cuvinte ale Mântuitorului : „Eu merg, şi Mă veţi
căuta pre Mine, şi nu Mă veţi afla, şi în păcatul vostru
veţi muri. Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci
ziceau Iudeii: Au doară va să se omoare însuşi pre sine,
că zice: Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi?” (Ioan 8,
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
21-22). Evreii îşi închipuiau că Mântuitorul se va
sinucide.
Totuşi, Mântuitorul n-a socotit că ar trebui să se apere de
suspectarea sinuciderii, dând o poruncă directă împotriva
ei. Căci faptul de a arunca suspectarea de sinucidere
asupra Mântuitorului e probă suficientă, că nici în con-
cepţia religioasă a evreilor sinuciderea nu avea aprobare
morală. Deci, nu era necesar ca Mântuitorul să ia ati-
tudine specială împotriva sinuciderii, mai ales că justi-
ficarea ei nu se putea face nici prin deducţii din pre-
ceptele morale, atât de precise ale învăţăturii Sale.
Menţionăm aici că unii apărători ai sinuciderii, în
zelul lor de a-i găsi justificare morală, ar voi să încadreze
în noţiunea sinuciderii chiar moartea Mântuitorului,
întrucât El a mers de bună voie la moarte. E o afirmare
direct potrivnică oricărui raţionament sănătos. Da, Mân-
tuitorul a mers de bună voie la moarte, fiindcă a fost
ascultător până la moarte - cum se spune în Sfânta Scrip-
tură - dar nu şi-a luat singur viaţa, socotind-o fără preţ,
ci a dat-o ca preţ pentru mântuirea noastră. Cuvântul
ultim al sinuciderii este moartea, pe când al jertfei Mân-
tuitorului este viaţa.
Mai citim apoi în Sfânta Scriptură că Sfântul Apos-
tol Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsese
sabia să-şi ia viaţa, crezând că au fugit întemniţaţii
încredinţaţi pazei lui (Fapte 16, 27-28). Deci încă o probă
scripturistică împotriva sinuciderii. Unii califică moartea
mucenicilor creştini ca sinucidere, fiind moarte de bună
voie, deoarece erau cazuri când putea fi evitată prin fugă
sau renunţare la creştinism. Da, au fost cazuri când unii
creştini şi-au păstrat credinţa prin fugă, iar alţii şi-au
păstrat viaţa prin renunţare la creştinism, după cum alţii
au păşit cu hotărâre în faţa morţii, primind-o cu senină-
tatea pe care o dă credinţa în viaţa de dincolo. Dar nici-
decum nu poate fi vorba de sinucidere, căreia îi este
Graiurile Sfinţilor
Despre iertarea păcatelor prin spovedanie şi pocăinţă
Să ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri:
5 să taie lăstării şi crengile copacilor neroditori.
5 să-i taie şi să le scoată rădăcinile, pentru că dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari.
5 în locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori.
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
caracteristică intenţia de a nimici arbitrar viaţa proprie,
socotind-o fără preţ. Martirii nu intenţionau să-şi taie
arbitrar firul vieţii, nici atunci când păşeau de bună voie
pe rug, fără a aştepta să fie aşezaţi cu forţa. Nu dezgustul
de viaţă, ci curajul creştin faţă de moarte şi statornicia
credinţei îi făceau sa păşească de buna voie pe rug,
pentru a primi moartea ce le era pregătită. Sunt cazuri de
sinucidere provocate de tulburări mintale, de un sistem
nervos deranjat, care împiedică funcţionarea normală a
puterilor sufleteşti. Unele din aceste stări pot fi fără vină
din partea omului, deci nu implică responsabilitate mo-
rală. Cele mai multe, însă, sunt urmări ale unei vieţi dez-
ordonate, deci implică vină şi responsabilitate morală.
Căci nu orice zdruncinare a vieţii morale determină şi o
deranjare a sistemului nervos şi a funcţionării puterilor
sufleteşti, precum de altă parte, nu orice deranjare a
puterilor sufleteşti, nici orice grad de melancolie, de idei
fixe, halucinaţii etc. anulează necesar şi întrebuinţarea
raţiunii şi a libertăţii morale.
Sinuciderea este o crimă împotriva firii omului.
Ca oricărei fiinţe vii, şi omului îi este propriu un
puternic instinct al autoconservării, în temeiul căruia el
se apară împotriva a tot ce-i ameninţă existenţa. Iubirea
de sine, apoi, cere ca omul să preţuiască viaţa după va-
loarea ei adevărată ca primul între bunurile pământeşti şi
temelia oricărei acţiuni morale şi să nu o distrugă ar-
bitrar, intenţionat. Desigur, omul are un drept personal
asupra vieţii sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, şi
nu un drept de proprietate nelimitat, ci numai de admi-
nistrare şi folosire raţională. Sinuciderea omoară nu numai
trupul, ci şi sufletul omului!
Sinuciderea este o crimă împotriva societăţii şi
familiei. Fiecare om are datorii sociale, trebuind, după
măsura puterilor sale, să contribuie la binele semenilor.
Sinucigaşul însă, dezertează de la toate datoriile sociale.
Totodată, dă altora pildă rea de a nu-şi preţui viaţa pro-
prie, ceea ce poate duce şi la dispreţuirea vieţii altora.
Afirmaţia că sunt existenţe umane care nu folosesc so-
cietăţii nu poate fi acceptată din punct de vedere moral.
Căci cine s-a făcut vinovat cu ceva faţă de societate, are
datoria să-şi repare greşelile şi pilda rea s-o şteargă prin
fapte bune, şi nicidecum să recurgă la sinucidere. Infir-
mii, bolnavii dau adesea pildă morală de răbdare, oferind
prilej pentru practicarea faptelor milei trupeşti şi su-
fleteşti. Va urma
de Sfântul Nicodim Aghioritul
28
 şi noaptea, avem nevoie de pocăinţă” (Cuvântul 20).
5 să-i păzească de animale şi de vitregii până le cresc
5 Frate, dacă veşnic ai în inimă această tristeţe sfâşie-
rădăcinile, se fac mari şi dau roade. Iar tu, frate, că să
toare, să ştii că mult bine face sufletului, pogorând şi
dobândeşti căinţă adevărată ai nevoie de aceste lucruri:
adunând mintea în inimă şi nelăsând-o să-şi mai amin-
5 Să tai lăstării şi crengile păcatului, adică să fii
tească de rele şi de păcate, căci se ştie că dacă ne doare
hotărât din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şi
vreo parte a corpului, mintea noastră este acolo. Această
să te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşa
străpungere va face inima să verse otravă şi cârligul
cum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru că
păcatului pe care l-a înghiţit. O va înmuia, o va smeri şi
lăstării şi crengile sunt faptele noi ale păcatului. Te va
o va face să se dezlipească repede de patimile şi de încli-
ţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dum-
naţiile pe care le dobândise prin păcat. Inima păcătosului
nezeu, amintirea morţii, amintirea Judecăţii lui Dum-
este împietrită şi nesmerită şi fără străpungere nu se
nezeu şi a iadului, deasă mărturisire şi împărtăşirea cu
poate smeri şi nici înmuia, cum se spune: „Inima îndă-
Sfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă Sfânta
rătnică sfârşeşte rău” (Înţel. lui Isus Sirah 3, 26). Această
Împărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de a
străpungere va urca în faţa Domnului Savaot şi aproape
greşi. Te va ajuta de asemenea foarte mult dacă vei evita
că-L va sili să-ţi ierte păcatele, cum se spune: „Judecata
tovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, mai
mea este la Domnul şi durerea mea este în faţa lui
ales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului.
Dumnezeu” (Isaia).
5 Nu ajunge să te
Această străpungere te va face să mănânci şi să bei
ţii departe de păcat, ci
altceva decât mâncai şi beai înainte de a te pocăi, să te
trebuie să-i tai ramu-
îmbraci şi să dormi cu totul altfel şi să-ţi schimbi felul de
rile şi mai ales să-i
viaţă. Astfel trebuie să trăiască cei ce s-au pocăit, în
smulgi rădăcinile, care
smerenie, adică plângând, în puţinătate şi în sărăcie. Aşa
sunt: relele înclinaţii şi
cum bolnavii nu au acelaşi fel de viaţă cu cei sănătoşi,
deprinderi, ispitele, pa-
cum zice Sfântul Grigorie de Nissa în Cuvântul său des-
timile, poftele şi dorin-
pre pocăinţă: „Nu trebuie ca unul care spune că este
ţele care rămân înră-
bolnav să trăiască că cei sănătoşi, pentru că într-un fel
dăcinate adânc în ini-
trăieşte un bolnav şi altfel un om cu sănătatea ne-
mă chiar şi după ce te
ştirbită”. Şi zice tot el în altă parte: „îi făgăduim lui
îndepărtezi de păcat.
Dumnezeu să ne pocăim, dar faptele noastre nu arată că
Ca să-ţi smulgi din
ne ostenim şi că suferim, ci că trăim la fel cum trăiam
inimă rădăcinile tutu-
pe când păcătuiam (…) Ne pocăim numai cu numele şi
ror acestor porniri, is-
nu cu fapta şi căinţa noastră nu dă roade”. Această
pite şi amintiri ale pă-
suferinţă nu este atât de amară încât să te ducă în pragul
catului, trebuie să lupţi,
Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul frate. Iar dacă nu vei
disperării, pentru că o durere care duce la deznădejde
trebuie alungată ca una ce vine de la diavol. Străpungerea
scoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsară
aceasta este dulce şi aduce bucurie, fiind unită cu nădej-
şi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasilie cel Mare: „Aşa
dea mântuirii, cu o preadulce cucernicie şi smerenie, cu
cum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăci-
lacrimi şi uşurarea cugetului. De aceea Sfântul Ioan
nile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a se
Scărarul spune în altă parte: „Eu, atunci când mă gân-
curăţa de păcate, trebuie mai întâi să lepede pricinile
desc la smerenie sunt mirat. Cum de se împletesc sufe-
păcatului, această fiindcă păcatele se nasc unele din
rinţa şi durerea cu bucuria şi fericirea, ca mierea cu
altele şi nu sunt despărţite”. Neîncetată trebuie să fie
ceara? Ce învăţăm de aici? Că smerenia şi cucernicia
durerea inimii, fiindcă neîncetată este şi pocăinţa. De
sunt Darul Domnului şi că sufletul smerit şi cucernic
aceea, frate, şi tu trebuie să ai mereu durere în inimă. Cu
simte o bucurie adevărată, pentru că Dumnezeu însuşi,
cât o ai mai mult, cu atât ai şi mai multă pocăinţă. Cum
în chip tainic, îi mângâie pe cei cu inima zdrobită”.
dispare durerea, cum se depărtează de la tine şi pocăinţa.
(Cuvântul 7 - Despre întristare)
De aceea Sfântul Isaac zice că: „nici o virtute nu este mai
5 În sfârşit, străpungerea îţi va smulge din inimă de-
înaltă decât pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se sfârşeşte
prinderile rele şi obiceiul de a păcătui şi îţi va aduce ade-
nicicând” (Cuvântul 55). Aceasta pentru că în fiecare zi şi
vărata pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Grigorie de
în fiecare noapte păcătuim, toţi oamenii: când cu cuvân-
Nissa. Va face să dispară cu totul nu numai păcatul în
tul, când cu gânduri viclene, gânduri de hulă şi ruşi-
fapte, ci şi dispoziţia şi pornirile inimii spre păcat, gân-
noase, mâniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi
durile păcătoase, ispitele şi atacurile vrăjmaşului asupra
toţi să avem inima îndurerată şi zilnic să ne căim pentru
cugetului. „Pocăinţa este dezlegarea şi ştergerea celor ce
aceste păcate şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu
erau înainte, făptuite sau cugetate” (Cuvânt despre pocăinţă).
numai pentru păcatele noastre trecute, ci şi pentru cele de
O, întristare atât de dulce ce vine din căinţa cea adevărată
acum şi pentru cele de fiecare zi. Sfântul Isaac Sirul
prin harul dumnezeiesc! Întristare ce aduce bucurie şi-l
întăreşte prin cuvântul său: „Trebuie să ştim că în orice
face pe om neispitit sau greu de mişcat spre păcat. Feri-
vreme, în aceste douăzeci şi patru de ceasuri cât ţin ziua
cită întristare ce vine din fericirea neîntristată!

TRADIŢIA ORTODOXĂ
29 Nr. 25, Septembrie 2009
 Deci dacă ai învăţat, frate, cum să tăi vlăstarii şi
ramurile păcatului, înfrânându-te cu hotărâre de la păcat,
dar şi cum să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului
având inima întristată, învaţă acum cum trebuie să-ţi
sădeşti în inimă în locul copacilor neroditori şi sălbatici,
pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în locul
păcatelor. Să sădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânare
în locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi,
blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cumin-
ţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedrep-
tăţii şi al prădălniciei, adică să dai şi ce este al tău. Să
sădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şi
urii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în locul
călcării. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şi
nici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgi
din inimă rădăcinile păcatului şi să laşi apoi locul sterp,
Dragostea de Mucenicie (I)
Sfintele moaşte ale celor 14 000 Prunci ucişi de Irod, aflate frica (I Ioan 4, 18), care nu cade niciodată din Adevăr (I Cor.
în peştera de lângă Biserica Naşterii Domnului
din Bethleem
nesc. Omul nu mai trăieşte pentru sine, ci Hristos trăieşte în el. Şi dacă omul moare cu Hristos, tot cu El va şi învia
în viaţa veşnică. Mucenicia, asemenea grăuntelui de grâu care cade în pământ, devine sămânţa Creştinismului,
aducând rod îmbelşugat. Ea devine temelia neclintită a Bisericii; şi numai pe moaştele mucenicilor lui Hristos se
săvârşeşte Dumnezeiasca Euharistie.
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şi
florile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată, o vor
năpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşa
te îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului David.
5 Aşadar trebuie să ocoleşti relele şi să faci cele bune.
„Fereşte-te de rău şi fă bine” (Ps. 33, 13). Şi în ultimul
rând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie să
le îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde bine
rădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-le
neîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniseră
patimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şi
vor rodi mântuirea, căinţă adevărată şi iertarea păcatelor
tale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, dia-
volul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi le
smulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui.
Iarăşi, dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se în-
torc patimile. De aceea, părinţii au numit patimile „cele
care se întorc uşor”. Şi când se întorc şi găsesc ţarina
inimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decât
cele dintâi şi astfel „şi starea de pe urmă a omului ace-
luia se face mai rea decât cea dintâi” (Matei 12, 45), lucru
care, iubite, să nu ţi se întâmple niciodată. Acestea patru
alcătuiesc, frate, adevărata pocăinţă. Prin ele o poţi do-
bândi. Biserica Îl roagă pe Dumnezeu în câteva rugăciuni
anume rânduite, să ne dea dar: „Binevoieşte a ne aduce
la pocăinţa cea adevărată”. Acestea sunt roadele ei. Ele
sunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcatele
şi s-a împăcat cu tine.
Lui Dumnezeu i se aduce ca jertfă ceea ce este mai bun
Mucenicia este una dintre cele mai puternice dovezi ale
existenţei Veşnicului Dumnezeu, ale adevărului învăţăturii
lui Hristos, a veşniciei sufletului şi a învierii de obşte ce va
să fie. Mucenicia, ca asemănare a pătimirilor de pe Golgota
ale lui Hristos Însuşi, ca părtăşie la Jertfa lui Hristos şi la
slava învierii Lui, este cea mai lucrătoare propovăduire a
Evangheliei. Mucenicia este desăvârşita împlinire a porun-
cilor evanghelice. Pătimirea pentru Hristos conţine toată
plinătatea unor asemenea virtuţi, precum credinţa bine
statornicită, bărbăţia neclintită, pocăinţa deplină, smerenia
şi ascultarea până la moarte, „şi încă moarte de cruce”
(Filip. 2, 8) şi, în sfârşit, legătura desăvârşirii (cf. Col. 3, 14)
- iubirea lui Dumnezeu.
Mucenicia este acea iubire desăvârşită care alungă
13, 8), chiar dacă este ameninţată de moarte. Căci iubirea deja
a văzut moartea, deja a biruit moartea - moartea sinelui ome-
30
Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii despre Mucenicie ca în ziua învierii să prăznuiască Sfintele Paşti?” Nu
Cu două mii de ani în urmă, pe pământ S-a născut numai pentru această epocă, nu numai pentru contempo-
cu trup Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi ranii noştri, ci pentru toate generaţiile şi mai ales pentru
tot atunci, slavoslovia îngerească Slavă întru cei de sus noi, mucenicii, înainte de toate, sunt martorii învierii lui
lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună- Hristos şi martori ai Adevărului!”
voire! - vestea cea bună a bucuriei cereşti, s-a unit cu
glasul sângelui primilor mucenici, care şi-au dat viaţa Rostul Muceniciei
pentru Hristos Cel Născut - al pruncilor din Bethleem. De ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul de
Viaţa pământească a Dumnezeu-omului „prin Care toate oameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilor
s-au făcut”, de la Bethleem până la Golgota a fost o măr- sale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai lui
turisire completă, care s-a sfârşit prin Cruce. Şi Bise- Hristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sân-
rica, întemeiată de Făuritorul mântuirii noastre, încă de geroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor.
la începutul existenţei sale a fost o Biserică a muceni- Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pen-
cilor ucişi pentru Hristos. În cei două mii de ani ai exis- tru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărarea
tenţei sale istorice, Biserica lui Hristos în credinţa ei noastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate;
nestrămutată fată de Întemeietorul său a luptat chiar până avem Biserica. Datorită lor, prin Hristos, porţile iadului
la moarte, spre adeverirea cuvintelor Lui, potrivit cărora nu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau cel
porţile iadului nu o vor birui. Biserica s-a împodobit cu mai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt,
sângele mucenicilor săi „ca şi cu porfiră şi vison” şi ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şi
neîncetat a fost udată de şuvoaiele de lacrimi ale cuvio- sufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „Mai
şilor săi asceţi. mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva
În limba greacă, cuvântul „mucenic” înseamnă sufletul său să-şi puie pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).
„martor”. „Despre ce au depus mărturie mucenicii?” -
întreabă Sfântul cuviosul Teodor Studitul, la rândul său
mărturisitor. „Despre faptul că Iisus este Hristos, Fiul lui
Dumnezeu şi că în numele Lui se dăruieşte viaţa
veşnică.” Noţiunea martiria, adică mucenicie, înseam-
nă mărturia despre valoarea nepieritoare a vieţii în
Hristos şi cu Hristos, despre bucuria de a fi întotdeauna
cu El, despre hotărârea de a-I rămâne întru totul cre-
dincios Lui, chiar până la moarte... în mărturisirea nu-
melui Lui. Cuvântul „martor” era înţeles în vechime în
sens propriu, juridic”. Şi pentru noi martorul este acela
care prin viaţa şi moartea lui a adeverit faptul că Dum-
nezeu există cu adevărat, că Hristos este Calea, Adevărul
şi Viaţa, căci cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că
Dumnezeu este adevărat. Este acela peste care s-a odih-
nit Duhul Adevărului, Care despre Tatăl şi despre Fiul
mărturiseşte.
Mucenicia este una dintre principalele dovezi de
netăgăduit ale adevărului credinţei întru Hristos: mulţimi
de oameni de diferite stări sociale, de diferite naţiona-
lităţi, care se deosebesc unii de ceilalţi prin condiţiile de
existenţă şi prin forţa fizică, nu numai că dovedesc faptul
că văd Lumina Adevărului, ci sunt şi gata să jertfească
totul: averea, starea socială, familia şi însăşi viaţa dacă li
se cere ca prin această jertfa să confirme statornicia
credinţei lor, a deplinei conştiinţe a apropierii şi a pre-
zenţei Dumnezeului Celui Viu.
„Mucenicul – după concepţia creştină din vechime -
este acela care se uneşte prin cea mai strânsă legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul - Apostol, Prooroc, Botezător,
Înaintemergător, Cuvios şi Mucenic al lui Hristos
Dumnezeu şi acela care Îl mărturiseşte în mod public”.
În vremea „căldicică” a egocentrismului nostru, a indi- Dragostea, aşadar, este sămânţa muceniciei. Dra-
ferenţei noastre, a închiderii în propriul „eu” chiar şi a gostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care
oamenilor credincioşi, trebuie să ne punem neîncetat nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici
nouă şi celorlalţi întrebarea: „Cine sunt aceşti oameni măcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumneze-
plini de jertfelnicie, credincioşi, statornici şi viteji? Cine, iască, de la Duhul Sfânt, care vine din cunoaşterea lui
dispreţuind chinurile, a intrat în cămara cerească pentru Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan

TRADIŢIA ORTODOXĂ
31 Nr. 25, Septembrie 2009
Gură de Aur, tâlcuind Fericirile din Predica de pe Munte arderi de tot cuvântătoare, junghieri închinate lui Dum-
a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor nezeu, oi care Îl cunosc pe Dumnezeu”; întrucât „arde-
şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale rea de tot are loc atunci când este arsă o oaie întreagă
smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dum- sau un bou întreg, fără să mai rămână ceva, precum se
nezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un spune în Lege”; ea este simbolul celor desăvârşiţi. Aşa,
simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi în întregime, s-au adus sfinţii mucenici pe sine jertfă lui
Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a Dumnezeu, şi nu numai pe sine, dar şi ceea ce au în-
scris: „de aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, semnat ei, şi ceea ce au avut ei”.
nici un folos nu îmi este” (I Cor. 13, 3). Prin urmare, nu Despre proo-
oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui rocii şi drepţii
Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva ome- Vechiului Testa-
nesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de in- ment vorbeşte
teres. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de Însuşi Domnul
sine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului de (cf. Mt. 23, 31,
a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Mucenicii mergeau 35) şi martorii
în faţa prigonitorilor nu cu răzvrătire, nu cu nemul- Lui: întâiul Mu-
ţumire, nu cu revoltă, ci blânzi şi smeriţi, ca nişte miei cenic Ştefan, A-
spre junghiere, însă plini de credinţă şi de bărbăţie. postolul Iacov,
fratele Domnu-
Mucenicia în Legea Veche lui, Apostolul
Mucenicia îşi are începutul în Fiul Tatălui Celui fără Pavel şi ceilalţi
de început - în dumnezeiescul Întemeietor al Sfintei Bise- apostoli. Sfânta
rici. Plinătatea mărturiei despre Dumnezeu se descoperă Tradiţie a Bise-
în Persoana şi nevoinţa răscumpărătoare a Domnului ricii conţine măr-
Iisus Hristos, Care spre aceasta S-a născut şi pentru a- turia sfârşitului
ceasta a venit în lume, ca să dea mărturie pentru adevăr mucenicesc al
(cf. Ioan 18, 37). Hristos este Martorul cel credincios şi majorităţii proo-
adevărat (Apoc. 3, 14). Mărturisirea Fiului se desăvârşeşte rocilor: Isaia, Ie-
în mărturia despre El a Duhului Sfânt - Duhul adevărului. remia, Iezechiel
Primii creştini au înţeles că în Noul Testament au ca şi Daniel. În
modele pentru ei prigoana şi mucenicia lui Iisus Hristos Minei, prooro-
şi ale apostolilor Săi. Mucenicia în viaţa Bisericii şi a cul Isaia este
întregii omeniri s-a dovedit a fi legată de Golgota chiar numit „prooro-
prin forma exterioară a nevoinţei. Căci cea mai mare cul mucenic”,
parte a mucenicilor care şi-au dat viaţa pentru numele iar proorocul Ie-
Domnului în decursul primelor trei veacuri ale erei Săvârşirea prin mucenicie a Sfinţilor remia este numit
noastre au avut parte de chinuri asemănătoare Patimilor Climent şi Agatanghel „marele prooroc
(Sinaxar, 23 ianuarie)
lui Hristos: cruce sau lemn, biciuire, spini, străpungerea şi mucenic”. Însă
coastelor. De aceea găsim atâtea feluri de cruci în simbo- este cu neputinţă să separăm mucenicia lor de Crucea lui
listica de la începutul creştinismului. Acestea sunt crucile Hristos, la fel ca şi slujirea lor proorocească - de împli-
mucenicilor, însă în acelaşi timp toate reprezintă Crucea nire a proorociilor. Hristos Însuşi Se pune pe Sine în
Domnului, care este „slava mucenicilor”. Altfel spus, acest rând al martirilor Vechiului Testament, căci El este
Domnul nostru Iisus Hristos le-a arătat dinainte urma- Cununa şi Capul nu numai al Bisericii Nou-Testamen-
şilor Săi chipul suferinţelor lor, a conturat dinainte prin tare, ci şi al celei din Legea Veche.
moartea Sa pe cruce scara pentru cei mai credincioşi şi Biserica Ortodoxă cinsteşte pomenirea celor şapte
mai devotaţi robi ai Săi, le-a dat „un semn” în adevăratul mucenici Macabei împreună cu a mamei şi a dascălului
sens al cuvântului - ca un semn călăuzitor - al drumului lor, învăţătorul Eleazar (pomeniţi la 1 august). În nevoinţa
direct către Cer. lor pentru legile părinteşti (II Mac. 7, 2) se întrezăreşte
După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, multe vălul creştinismului, care a urmat: mucenicii mărturisesc
slujesc ca îndrumare spre viaţa virtuoasă şi spre muce- că muncile şi chinurile sunt pedeapsa pentru păcatele lor,
nicie - „şi raţiunea, şi Legea, şi proorocii, şi apostolii, şi şi exprimă convingerea de obşte, conform căreia Împă-
chinurile lui Hristos, ale acestui întâi Mucenic...” ratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui,
Pomenirea legii şi a proorocilor nu este întâmplătoare. iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică şi cred că
Poruncile grele din Pentateuh cu privire la ritual, cele care cei ce au suferit deja, care puţină durere au suferit, au
se referă la jertfe, au fost prototipurile clare ale muce- ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu.
nicilor creştini. Omilia Sfântului Grigorie Teologul pe Apostolul Pavel, numindu-i pe Macabei, pe prooroci şi
această temă o explică amănunţit avva Dorotei în 21 de pe ceilalţi mucenici ai Vechiului Testament martori, ne
cuvinte de folos: „Sfinţii mucenici sunt jertfe însufleţite, învaţă clar că aceşti mucenici au murit în aşteptarea lui

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009 32
Mesia Celui făgăduit, Care urma să vină, a lui Hristos, în Care ei, împreună cu mucenicii creştinismului, vor dobândi
răsplata – învierea şi viaţa veşnică (cf. Evr. 11, 35-40). Căci începătorul şi plinitorul credinţei este Domnul Iisus Hristos,
Care a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi Biserica
mărturiseşte, după Sfântul Grigorie Teologul, că din rândul „celor ce au atins desăvârşirea înainte de Venirea lui
Hristos nimeni nu a atins-o fără credinţa în Hristos” (Cuvânt spre pomenirea mucenicilor Macabei, 13, 245).

În pas cu lumea... sau cu Dumnezeu ?

„Că cine se va ruşina de Mine, şi de cuvintele Mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi
Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri” (Marcu 8, 38).
Adesea ne lepădăm de Dumnezeu pentru a nu fi „de
râsul lumii”. Domnul a spus despre primii Săi ucenici că
„lumea i-a urât pe ei, căci nu sunt ei din lume, precum
Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14), dar ura lumii nu tre-
buie să ne preocupe, pentru că aprecierile lumeşti sunt
lipsite de valoare, vremelnice şi adesea înşelătoare. Lu-
mea, care din ce în ce mai mult este o unealtă a dia-
volului, şi-a croit un ţel în al abate pe om de la calea cea
dreaptă. Niciodată însă, ea nu te va duce către scop:
lumea se pricepe să trezească setea, dar nu poate să
sature sufletul; făgăduieşte totul, dar spre sfârşit – în cea
mai mare parte – îţi ia înapoi totul.
Vraja lumii e ca spuma mării, ce se izbeşte de stânca
credinţei, iar când se risipeşte, îşi arată, în hăul adân-
cului ei, toate primejdiile pe care le ascunde: dinţii as-
cuţiţi ai rechinilor, stâncile ascunse de valuri, gheţarii,
vârtejurile şi furtunile, ce îl pot înghiţi pe om odată pen-
tru totdeauna. Pentru ce să ne nevoim a plăcea tuturor,
de vreme ce acest lucru este imposibil? Oricât ne-am
strădui, nu îi putem împăca pe toţi. Dacă vrem să facem
pe plac unuia, supărăm pe altul; cel mai adesea însă,
fiecare e interesat de persoana lui, dorind să aibă mai
mulţi acoliţi care să îi mângâie amorul propriu şi să îl
ajute să îşi hrănească patima slavei deşarte. Sfântul
Filaret, Arhiepiscopul Cernigovului spune: „Ţi-e teamă
să faci oamenilor vreo neplăcere şi uiţi de sentinţa rostită
asupra nelegiuiţilor care vor să facă oamenilor pe plac:
«Dumnezeu va risipi oasele celor ce plac oamenilori»
(Ps. 52, 6)”.
Oare să fie prea aspră caracterizarea făcută de
Hristos - „neam preacurvar şi păcătos”? Nicidecum!
Aceleaşi trăsături le arată Domnul şi în altă situaţie:
„Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o socotiţi; iar semnele
vremilor nu puteţi. Neamul viclean şi preacurvar semn
caută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui
Iona Prorocul” (Matei 16, 3-4). Iată cu ce cuvinte ne arată
Hristos lipsa de credinţă, făţărnicia şi nestatornicia lumii.
Ne putem încrede oare veşnic în sinceritatea şi
iubirea oamenilor? Nu. Până şi vântul e mai fidel direc-
ţiei sale! Istoria a cunoscut nume de oameni mari, ce
erau aclamaţi de mase, pentru ca peste puţin timp să fie
huliţi şi chiar ucişi. Dacă nici chiar Domnul nostru, Iisus
Hristos, care cu nimic nu a greşit ci numai bine a făcut,
nu a scăpat de insultele şi strigătele: „Ia-L, ia-L, răs-
tigneşte-L!” ale celor ce cu câteva zile înainte strigau:
„Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele
Domnului!” (Marcu 11, 9), la ce putem să ne aşteptăm noi?
Sfântul Antonie de Optina ne avertizează şi el:
„Putem, oare, să ne punem nădejdea în lume? Pe cine nu
a înşelat ea? Pe cine nu a păcălit? Ea făgăduieşte multe,
dar oferă foarte puţine. Numai cei ce nădăjduiesc în
Domnul, după cuvântul Sfântului David, nu greşesc,
adică nu sunt înşelaţi în nădejdea lor!” Iar Sfântul Apos-
tol Petru spune: „Pentru că scris este în Scriptură, Iată
pun în Sion Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă;
şi cel ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina”(I Petru 2, 6).
Sunt oameni care recunosc şi înţeleg foarte bine
dezacordul ce există între foarte multe obiceiuri ale acestei
lumi - pe de o parte - şi duhul creştinismului - pe de altă
parte, dar le e ruşine să meargă pe contrasens faţă de
societate; le e ruşine să fie evlavioşi - de pildă, să-şi facă
semnul crucii în faţa altora, să păstreze postul la mesele
din anturaj, să facă nuntă fără muzică, să aibă o ţinută
creştinească, să se ducă la biserică, să mărturisească
adevărul de credinţă, să îşi lase o rudă să meargă la
mănăstire, etc., fătă teama de a nu fi „luaţi în râs”. Dar
ar trebui să ne gândim că atunci când va veni vremea
Înfricoşatei Judecăţi cu întreg neamul omenesc, nu ne
vor ajuta oamenii de a căror frică ne-am abătut de la
faptele evlaviei. Aşa că e mai bine să ne ridicăm dea-
supra acestui fals simţământ de ruşine, să învingem
teama de „osândirea omenească”, pentru a dobândi în-
drăzneală în faţa înfricoşatului Scaun de Judecată.
Avva Ioan ne încredinţează: „Cugetând asupra ru-
şinii pe care o vei suferi înaintea tuturor popoarelor şi
care îi va ajunge pe toţi păcătoşii, te vei uita la ruşinea
vremelnică ca la o nimica toată. Ce-o să spună lumea de

TRADIŢIA ORTODOXĂ
33 Nr. 25, Septembrie 2009
mine? - spui tu. Dar nu te gândeşti ce-o să spună de tine
drepţii lui Dumnezeu care cu dreptul or să judece însăşi
lumea? «Atunci drepţii sta-vor la priveală şi le va fi
teamă, dar vor râde de el şi vor grăi: „Iată omul care n-a
făcut pe Dumnezeu liman de scăpare» (Ps. 52, 8-9); iată
ce vor spune ei despre tine şi cât e de grozav acest adevăr
în gura lor” (Filaret, Arhiepiscopul Cernigovulu).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează: „Când
păsările zboară sus în văzduh nu le mai poţi prinde cu
plasa; tot astfel nici pe tine nu te vor prinde mrejele
patimilor şi ispitelor când vei privi spre cele de sus. Cel
ce s-a urcat pe vârful muntelui vede oraşul şi pereţii lui
într-o formă mică, iar oamenii care merg pe pământ îi
par nişte furnici; tot aşa şi ţie îţi vor părea toate cele pă-
mânteşti ca ceva mic ce nu are nici o însemnătate, dacă
te vei ridica pe înălţimile iubirii de înţelepciune.”
Ne aşteaptă „Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri”.
Merită să renunţăm la cinstea de a deveni fii ai lui Dum-
nezeu şi moştenitori ai Împărăţiei celei Cereşti ? Trebuie
să înclinăm balanţa spre ceea ce este veşnic pentru că
„Nimenea nu poate a sluji la doi domni, că sau pe unul
va urî, şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţinea, şi de
altul nu va griji; Nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui
mamona” (Matei 6, 24).
Sfântul Macarie de Optina ne explicitează: „Însă,
atât timp cât slujim lumii, nu vedem negura patimilor,
care întunecă mintea noastră, şi, aflându-ne într-o ase-
menea adormire, nu suntem atenţi la faptul că, făcând
lumii pe plac, devenim călcătorii poruncilor lui Dumne-
zeu...”
Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei adaugă:
„Lumea dă robilor săi atâţia stăpâni penibili câte nevoi
şi pofte, patimi şi deprinderi au ei.” Sufletul păcătos,
care nu s-a curăţat prin pocăinţă, nu poate fi în adunarea
sfinţilor. Într-adevăr, cum poate să fie un nemilos printre
cei milostivi; un desfrânat - printre cei curaţi; un
răutăcios - printre cei iubitori? Un invidios, cum ar putea
să se bucure în rai, când vede pe alţii într-o slavă mai
mare?
Pentru a fi în slava şi împărăţia lui Dumnezeu, tre-
buie să ne obişnuim încă de acum, de pe pământ, pentru
că, altfel - nu că n-ar binevoi Dumnezeu să ne-o dăru-
iască, cât faptul că nu ne-am simţi noi bine pentru că n-am
şti cum să ne comportăm. Am fi în situaţia unui învăţător
sărac ce a ajuns odată la un mare ospăţ în înalta societate
şi a fost aşezat între generali. El s-a simţit neîndemâ-
natic: nu a folosit cuţitul şi furculiţa aşa cum le-au folosit
vecinii lui; a legat şervetul şi după ce a văzut că nimeni
nu l-a legat, l-a aşezat pe genunchi dar a alunecat şi a
trebuit să-l ridice de jos. Erau multe feluri de mâncare,
iar el a refuzat câteva, pentru că nu ştia modul în care să
le mănânce. Tot timpul ospăţului a stat ca pe ace şi dorea
numai să se termine totul. Ceilalţi s-au simţit ca acasă,
au gustat din toate felurile de mâncare, au discutat cu
veselie, au râs. La sfârşit, după desert s-a adus păhărele
pline cu un lichid albicios, puse pe ceşti mari de sticlă.
Generalul, de lângă învăţător, ce a fost servit primul, a
luat un păhărel şi l-a aşezat lângă el. Învăţătorul voia
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
foarte mult să bea şi l-a înghiţit pe nerăsuflate. Nu i s-a
părut prea plăcut la gust – era apă caldă cu mentă.
Închipuiţi-vă ce tulburare l-a cuprins pe săracul învăţător
când a văzut că toţi au început să îşi clătească gura şi
nimeni nu a băut această apă. Tulburat, s-a ridicat de la
masă şi s-a jurat în sine că nu va mai merge niciodată la
adunări de societate. Dacă pe pământ este atât de neplă-
cut să nu fii în societatea ta, cu atât mai mult în Cer.
Chinurile iadului nu sunt numai mustrări de con-
ştiinţă, după cum afirmă, abstract şi eronat, concepţia
răspândită puternic astăzi. În iad vor fi şi chinuri ale
trupului - şi a celui nou, în care vom intra după înviere.
Arhimandritul Serafim Alexiev spunea că după moartea
trupului, sufletul simte patimile lui în felul în care un
tânăr ce avea un picior amputat simţea din când în când
o puternică mâncărime la degetele piciorului ce-i lipsea.
Acest simţământ straniu, ce apare la persoanele cu acest
handicap, devine iritant şi chinuitor, pentru că nu e cu
putinţă să fie satisfăcut. Aşa vom dori să ne satisfacem şi
patimile după moarte, dar nu vom avea trup şi chiar dacă
va învia, la a Doua Venire, el va fi astfel croit, că nu va
mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va
chinui, tânjind după mângâierile acestor patimi, cu atât
mai mult cu cât nu vor putea fi satisfăcute.
Pentru a ne izbăvi de sclavia patimilor şi a ne îmbo-
găţi în virtuţi avem două posibilităţi: ori să ne nevoim de
bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine, să săvârşim binele
sau să ne smerim şi să răbdăm măcar răul care, fără de
voia noastră ni se întâmplă, pentru a-l preface în virtute.
Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis - să afle „piatra
filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele
nepreţioase, să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut
ei capul – totul a rămas un vis neîmplinit. Doar creştinii
ortodocşi care cu sinceritate însetează după mântuire
reuşesc să prefacă totul în aur prin „piatra filozofală”
dată nouă de Hristos ce se numeşte smerenie şi răbdare.
Mântuitorul îi numeşte fericiţi pe aceia care în viaţă
pe toate le primesc cu smerenie „Fericiţi cei săraci cu
duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3).
34
Ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei pentru că primesc cu smerenie şi bucuriile, şi
necazurile; şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi nedreptăţile; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile!
Pentru a putea dobândi „piatra filozofală”, Hristos ne încredinţează: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi
sufletele voastre” (Luca 21 ,19). Cu ajutorul ei, metalele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, neca-
zurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi duhovniceşti, cum sunt:
iertarea nedreptăţilor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, răbdarea în tăcere a diferitelor clevetiri,
nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.
Smerenia şi răbdarea prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface
ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita
prin rugăciune – şi vei preface sminteala în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te Proniei dumnezeieşti, răbdând
greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate să fie prefăcută
în aur duhovnicesc curat, de multe carate, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Să înmulţim cât mai mult astfel
talanţii daţi!
„Ispitele lumii nu sunt puternice prin ele însele, ci prin slăbiciunea noastră de bună voie. Peştele viu înoată
contra apei, iar cel mort după apă la vale. Un adevărat creştin merge împotriva răului veacului păcătos, iar cel fals
se lasă dus de iuţeala curentului”, spune Sfântul Filaret. De aceeaşi părere este şi Sfântul Tihon de Zadonsk:
„Dispreţuieşte această lume dimpreună cu farmecele ei şi iubeşte numai pe Dumnezeu şi viaţa veşnică şi vei trăi în
lume ca Lot în Sodoma în chip nevătămat.” Fericitul Augustin ne încredinţează: „După cum noaptea nu stinge stelele
pe cer tot astfel necinstea lumii nu întunecă minţile credincioşilor care se întăresc pe tăria cuvântului lui Dumnezeu.”

Chipuri duhovniceşti
Cuvioasa Maria din Gatchina (†1930),
mângâietoarea celor prigoniţi pentru dreptate
„Precum se lămureşte aurul în cuptorul de foc, aşa
şi multele pătimiri curăţesc sufletul, înviindu-l şi întărindu-l către linişte.”
Sfântul Iosif al Petrogradului
În oraşul Gatchina, la 48 de kilometri depărtare de Maica Maria locuia împreună cu sora ei nemăritată,
Petrograd (Sankt Petersburgul de astăzi), înainte de Iulia Alexandrovna, şi cu fratele ei, Vladimir Alexan-
Revoluţia din 1917, trăia monahia Maria, pe numele de
mireancă Lidia Alexandrovna Lilianova. Încă din anii
tinereţii, maica Maria suferea de boala Parkinson, ca
urmare a unei encefalite (inflamaţie a creierului), ce îi
lăsase întreg trupul paralizat şi inert, iar faţa îi era rigidă
precum o mască. Ea putea încă vorbi, dar doar cu jumă-
tate de gură, silabisind încet cuvintele printre dinţi. Era
cu totul neputincioasă, şi avea nevoie tot timpul de cineva
care să o ajute.
Cea mai mică atingere îi provova dureri de ne-
imaginat. În mod obişnuit, această boală începea prin
schimbări psihologice drastice: iritabilitate, o încăpă-
ţânare obositoare în a repeta întrebări stereotipe, un ego-
ism exagerat, manifestări de senilitate etc, drept pentru
care pacienţii suferind de Parkinson sfârşesc în spitalele
de psihiatrie. Dar maica Maria nu numai că nu a decăzut
psihic, dar a arătat şi calităţi sufleteşti, nemaiîntâlnite la
asemenea pacienţi: ea a devenit extrem de blândă, umilă,
supusă, lipsită de pretenţii şi interiorizată. A început să
se roage fără încetare, îndurând durerile cumplite fără
nici un murmur. Şi, ca dar al smereniei şi răbdării sale,
Dumnezeu i-a trimis un dar: mângâierea întristării.
A început să fie vizitată de oameni cu totul străini şi
necunoscuţi, care se găseau în diverse stări de tristeţe,
deznădejde sau depresie. Toţi căutau să vorbească cu ea,
iar după ce plecau, se simţeau împăcaţi şi mângâiaţi în
necazurile lor. Vestea despre această cuvioasă s-a răspân- Cuvioasa Maria Gatchina
dit încet-încet, dincolo de zidurile oraşului Gatchina.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
35 Nr. 25, Septembrie 2009
drovici – mai întâi, în centrul Gatchinei, lângă Catedrala
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar mai apoi, într-o
căsuţă de lemn de la periferia oraşului. Era cunoscută nu
numai de locuitorii din Gatchina, dar chiar şi de cei din
Sankt Petersburg. În ziua în care a fost călugărită,
împrejurul ei s-au strâns mulţi episcopi, preoţi şi diaconi,
dându-i-se imediat şi marea schimă.
În luna martie a anului 1927, Ivan Mihailovici An-
dreievski a vizitat-o pe maica. Aşteptând să fie primit, el
s-a uitat peste fotografiile ce erau înşiruite pe pereţii
anticamerei, dintre care două i-au atras atenţia: cea a
Mitropolitului Veniamin şi cea a Mitropolitului Iosif de
Petrograd. Pe fotografia sa, acesta din urmă scrisese câ-
teva rânduri emoţionante, dedicate maicii Maria, citând
un pasaj amplu din cartea sa, intitulată În braţele pă-
rinteşti, pe când Mitropolitul Veniamin scrisese scurt:
„Către mult-preţuita răbdătoare, maica Maria, care,
printre atâţia alţi suferinzi, m-a vindecat şi pe mine, un
păcătos...”
Mantia, metaniile şi crucea Cuvioasei Maria
Gatchina
Ivan Mihailovici a avut marea şansă de a fi de faţă la
toate arătările minunatelor ei tămăduiri ale sufletelor
bolnave de patima întristării. Un tânăr care căzuse în
deznădejde după arestarea şi exilul tatălui său, care era
preot, a ieşit din chilia maicii Maria având un zâmbet
voios pe chip, după ce fusese sfătuit de Cuvioasa să ac-
cepte hirotonia întru diacon, care i se oferise. La fel, o
tânără femeie, rămasă de curând văduvă, a fost vindecată
de boala întristării, alegând în cele din urmă viaţa mona-
hală, la îndemnul maicii.
Intrând în chilia ei, Ivan i-a povestit imediat despre
cumplita depresie ce pusese stăpânire cu totul pe el,
având deja mai multe săptămâni de când se chinuia aşa,
neputând să scape de ea. „Depresia este o cruce duhovni-
cească”, i-a spus ea; „ea este trimisă celor cărora le
pare rău de păcatele făcute, dar nu ştiu cum să se
pocăiască, şi cad iarăşi în cele de mai dinainte... De
aceea, doar două leacuri pot tămădui această suferinţă
a sufletului, care uneori este foarte grea. Omul fie
trebuie să înveţe să se pocăiască şi să aducă roade
vrednice de pocăinţă, fie să rabde şi să poarte această
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
cruce duhovnicească, adică propria sa întristare, cu
smerenie, blândeţe, răbdare şi mulţumire, slăvindu-L pe
Dumnezeu, Cel ce i-a dat această cruce ca prilej de po-
căinţă şi mântuire. La urma urmei, este o mare uşurare
când realizezi faptul că starea de deznădejde în care te
afli se datorează neputinţei de a face roade ale pocă-
inţei... când conştiinţa îţi este tulburată de un sentiment
de vinovăţie, pentru că ştii că ai nevoie de aceste roade
pentru ca să te mântuieşti... De la acest gând, trebuie să
te duci imediat către părerea de rău pentru păcatele tale,
şi astfel, depresia se va risipi, făcându-şi sălaş adevărata
pocăinţă...” Cu aceste cuvinte ale maicii, a fost ca şi
cum cineva a făcut o operaţie pe sufletul lui Ivan Mihai-
lovici, îndepărtându-i o tumoare... Iar el a plecat vesel,
ca şi cum ar fi fost alt om.
Racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei
În noaptea de 8 februarie a anului 1930, mulţi
monahi şi credincioşi au fost arestaţi de-a lungul ţării.
Multe monahii din Gatchina au fost prinse; printre ele,
se afla şi maica Maria, împreună cu sora ei. Ea a fost
acuzată de propagandă anti-bolşevică şi contra-revolu-
ţionară, spunându-se că face parte dintr-o organizaţie de
rezistenţă anti-comunistă, în conformitate cu paragrafele
10 şi 11 ale Art. 58 din Codul Penal Comunist. Fratele ei
a fost şi el arestat. Marea „organizaţie” închipuită de
prigonitorii bolşevici era deci alcătuită din doar... două
persoane, iar „propaganda” împotriva comunismului era
darul ei de a tămădui pe cei aflaţi în întristări. Cei aflaţi
la locul arestării au descris înspăimântaţi o imagine în-
grozitoare, plină de batjocură, violenţă şi cruzime, în-
dreptată împotriva unei monahii bolnave, ce era para-
lizată şi incapabilă de a face orice mişcare fizică.
Acuzaţiile privind „crimele politico-religioase”, în-
dreptate împotriva maicii Maria au fost sporite prin
refuzul său de a-l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie,
după infama sa declaraţie de colaborare a Bisericii cu
statul bolşevic antihristic, din anul 1927, fapt ce a dus la
apariţia unei schisme în sânul Bisericii Ortodoxe a
Rusiei. Din această pricină, ea spunea fiilor săi duhov-
niceşti că „nu există Dar şi nici adevăr în bisericile ser-
ghianiste, de vreme ce ele s-au depărtat de Ortodoxie,
vânzându-se autorităţilor.”
36
 Biata suferindă a fost apucată de braţe şi târâtă de doi miliţieni. Apoi, mâinile i-au fost răsucite la spate, fiind
luată din patul ei şi azvârlită direct pe podeaua camionului. Ea a fost dusă direct la Leningrad, unde a rămas vreme
de două luni, înainte de moarte. Apropiaţii ei au aflat unde fusese dusă şi veneau rând pe rând la închisoare, dând
gardienilor mici pacheţele cu mâncare, pentru a fi date cuvioasei. Ele au fost acceptate vreme de o lună, după care,
brusc, au fost refuzate, spunându-li-se fără amănunte că maica Maria a murit în spital. Întotdeauna, asemenea
pacienţi neajutoraţi erau ucişi în secret, iar rudelor le era indicată o cauză falsă a morţii.
Nu se ştie cine a îngropat-o pe maica în cimitirul Smolensk. Mormântul ei este vizitat de mulţi pelerini, care vin
să se roage aici. Ea a adormit în ziua a cincea a lunii aprilie, anul 1930. Fratele maicii, Vladimir Alexandrovici – un
om slăbuţ, uscăţiv, cu o prezenţă distinsă, care a avut grijă de sora sa cu multă jertfă de sine, primind cu răbdare toţi
musafirii care îi călcau pragul, a fost luat imediat cu o altă maşină – aşa-numitul „corb negru”, o limuzină neagră,
folosită în special pentru a transporta victimele arestărilor făcute în miez de noapte. După nouă luni de interogatorii
şi anchete, a fost condamnat la cinci ani de pedeapsă cu închisoarea, într-un lagăr de concentrare din Siberia. Sora
lor, Iulia Alexandrovna, a fost exilată sub o acuzaţie oarecare, rămânând în exil zece ani. Prietenii ei au vizitat-o,
aducându-i hrană. Nu se ştie când sau unde a murit...

De pe raftul de cărţi
Despre desfrâul Europei (II)
Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doi-
intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, sprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe
o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa
decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al
şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi feri-
în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Eu- ciţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale
ropa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veş-
nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune nica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin
aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odini- e cerul şi pământul de slava Ta”.
oară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu îşi recunosc
acestora atunci: „O, fără de minte Galateni, cine pre voi propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi
v-a zavisuit să nu vă plecaţi adevărului, cărora mai a căinţei. Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice
înainte vă era scris Iisus Hristos înaintea ochilor între voi rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei
răstignit? Aceasta voiesc numai să ştiu de la voi: Din înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită
faptele legii aţi luat Duhul, sau din auzul credinţei? Aşa vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dum-
de fără de minte sunteţi, începând cu duhul, acum în trup nezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor reli-
vă săvârşiţi?” (Gal. 3, 1-3). gios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Li-
Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfâr- derii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul.
şeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni Fiecare s-a declarat pe sine infailibil - şi cel care purta cru-
şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Vedeţi cea, şi cel ce purta sabia. Iubitorul de Hristos episcop spune
cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:
alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un
simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adân-
curile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima
spre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ este
împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este
război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O,
amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă
oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc
ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pă-
mântească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din
aceste chinuri şi jertfe pentru Împărăţia Cerurilor... Doar
cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bise-
ricii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor
avere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închine
şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească

TRADIŢIA ORTODOXĂ
37 Nr. 25, Septembrie 2009
 „Nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de
ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În
această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă ur-
mătoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată
în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credin-
cioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea
care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus
acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu
ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate
religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale im-
perialiste. Ea însăşi nu are nici o religie.
Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale po-
litice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate
superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe:
„Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre
materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele
animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti?
Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu,
dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca
animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti
demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit
biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem ur-
maşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai urangutanilor
şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să
devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt
dumnezeu în afară de noi înşine”. La aceasta Hristos
spune: „Voi sunteţi mai îndărătnici decât iudeii de odini-
oară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca
lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipo-
potamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul
vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii
s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce
venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi du-
hoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc
şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă
veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de
nesuportat”. La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă
de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele
civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem
să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua
care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, frater-
nitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tutu-
ror dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit
străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”.
Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar
voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi
pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost
luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am
fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor
lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia
voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi.
Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin
dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”. Europa
spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar
o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord
cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei
poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţio-
nalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului perso-
nalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 25, Septembrie 2009
încât pleacă de la noi”.
Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre.
Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o
odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii I-au
cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit
războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi pră-
buşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a
revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor,
africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău.
Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar
ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoa-
rea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge:
cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (...)
Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau
fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în
locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat
microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au
fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful
şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor
pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a
comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de
Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie
egipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile
sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru
războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune,
exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce
este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesince-
ritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel,
Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine
însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă
ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă”
(demonii cei albi, cu alte cuvinte). Ascultaţi ceea ce spune
împăratul şi proorocul David: „Aceştia în căruţe, şi
aceştia pe cai: iar noi în numele Domnului Dumnezeului
nostru vom chema” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla
pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme
ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe
care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti
ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate
invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui
Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul
acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea! Textul a
fost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o celulă
din lagărul de la Dachau, din Germania, de către Vlădica Nicolae
Velimirovici, Episcop al Jicei şi al Ohridei – Serbia (†1956)
38