Rechițan Mariana

Master Geopolitica, an 1, gr.6

„Întoarcerea Economiei Declinului și Criza din 2008”

de Paul Krugman

Paul Krugman este laureatul din anul 2008 al Premiului Nobel pentru Economie.
Autorul unei rubrici bi-saptămânale de opinie editorială care apare în New York Times, și
al unui blog zilnic intitulat „Conștiința unui liberal“, după cartea cu același titlu,
Krugman a fost desemnat Publicistul Comentator al Anului de către revista Editor and
Publisher. Este profesor de economie și afaceri internationale la Universitatea Princeton
și autor sau coautor a douazeci de cărți și a peste două sute de articole apărute în
publicații de specialitate.
Experienţa de editorialist a autorului, care publică de câţiva ani comentarii pe
teme de economie în New York Times, ajută, de asemenea, la clarificarea, pe înţelesul
cititorului, a multor subiecte spinoase. Krugman este adeptul teoriilor lui John Maynard
Keynes, de unde și insistența sa asupra soluţiei majorării deficitelor publice pentru a
combate contracţia cererii agregate.
În cartea „Întoarcerea Economiei Declinului și Criza din 2008” cel mai recent
dintre laureații Premiului Nobel și de asemenea un economist de succes, face o analogie
între situația cu care ne confruntăm în prezent și evenimentele care au provocat Marea
Criză și de asemenea arată ce e de făcut pentru a evita catastrofa.
Paul Krugman a realizat în această carte un studiu asupra crizelor economice care
au distrus Asia și America Latină, arătând că ele au reprezentat un avertisment pentru noi
toți „la fel ca bolile devenite rezistente la antibiotice, maladiile economice care au
provocat Marea Criză își făceau din nou aparitia (Krugman, 2009, p15)”.
În anii care au urmat acestor crize, pe măsură ce bursa de pe Wall Street înflorea
și economia era în expansiune iar experții în finanțe realizau profituri uriașe, crizele
internaționale ale anilor 1990 au disparut din memoria populației și a economistilor. Dar
acum, economia declinului a ajuns în America.
În aceasta nouă și substanțial revizuită ediție a Întoarcerii economiei declinului,
Krugman arată cum neputința de a ține pasul cu un sistem financiar tot mai ieșit de sub
control a împins Statele Unite și restul lumii în cea mai gravă criză financiară din anii
1930 încoace. De asemenea, el descrie și măsurile care s-ar putea impune pentru a limita
amploarea crizei și a readuce pe linia de plutire o economie mondiala care alunecă într-o
recesiune profundă.
În general economiștii au o mare problemă pe care o arătă cu preţul de a nu se
face înțeleși de publicul larg. Cred că îi ştim cu toţii, sunt cei care cunosc o grămadă de
lucruri dar realizează expuneri teoretice aride folosind un limbaj de specialitate foarte
elevat. Adică vorbesc numai pentru colegii de breaslă, singurii, dealtfel, care i-ar putea
înţelege.
Paul Krugman s-a gândit să scrie o carte pentru publicul larg, dar o carte care să
se şi vândă. Iar primul lucru la care s-a gândit a fost acela că nu poate scrie ca între
colegi:“Ca economist ce se respectă, sunt perfect capabil să scriu lucruri pe care nimeni
nu le poate descifra” însă aici “ideile trebuie să fie pezentate accesibil publicului
ineresat în general, nu doar celor cu un doctorat în economie”. Drept urmare “nu vă
aşteptaţi la o carte solemnă şi pătrunsă de demnitate- obiectivele de aici sunt cât se
poate de serioase, dar scrisul va fi pe cât de frivol îi cere
subiectul.”(Krugman,2009,p10)
Autorul afirmă despre această lucrare că: „[...] este la bază un eseu analitic.
Subiectul analizei nu este atât ce s-a întamplat, cat de ce s-a întâmplat; lucrurile
importante de înțeles sunt, cred eu, cum s-a putut petrece o asemenea catastrofa, cum iși
pot reveni victimele ei și cum o putem noi împiedica să apară din nou.” Principalele teme
care stau la baza acestei cărți sunt: crizele Americii Latine, criza economică a Japoniei,
crahul asiatic și criza economică mondială cu care ne confruntăm în momentul de față.
Laureatul din 2008 al premiului Nobel pentru economie este de părere că nu poţi
începe să vorbeşti despre economia dintr-o anumită perioadă fără să iei în seamă
contextul politic. Aşa că presara tot felul de poveşti printre principiile economice, cum ar
fi de exemplu unul din “evenimentele” majore ale anilor ‘90 şi anume prăbuşirea
socialismului, sau povestea ascensiunii şi declinului Japoniei.
În itroducerea acestei cărți Paul Krugman afirmă că: „Majoritatea economiștilor,
în măsura în care se gândesc măcar la acest subiect, privesc Marea Criză din anii 1930
ca pe o tragedie gratuită, care n-ar fi fost deloc necesară. Daca Herbert Hoover n-ar fi
încercat să echilibreze bugetul în fața unei depresiuni economice; dacă Rezerva
Federala n-ar fi apărat etalonul-aur, în detrimentul economiei interne; dacă autoritățile
ar fi susținut de urgență cu lichidități în băncile amenințate să cadă, calmând astfel
panica instalata treptat în 1930-1931; atunci, crahul pieței bursiere din 1929 n-ar fi
condus decat la o recesiune „de gradină”, cu nimic ieșită din comun, curând dată
uitării. Și, din moment ce economiștii și responsabilii cu politica publică și-au învățat
lecția [...] nimic care să semene cu Marea Criza nu mai poate avea loc vreodată.”
Dupa cum am menționat mai sus în prima parte a cărții autorul prezintă crizele cu
care s-a confruntat America Latină. Se pare că acestea au plecat de la așa-numita „criza
mexicană” care a provocat una dintre cele mai mari recesiuni din 1930 încoace.
Repercusiunile acestei crize au afectat întreaga Americă Latină afectând sistemul bancar
al Argentinei în măsura în care acesta a ajuns aproape de pragul prăbușirii. După cum
menționează și autorul această criză neașteptată a mexicului ar fi trebuit să ridice un semn
de întrebare pentru economiști, să fie un avertisment că starea bună a piețelor este un
lucru trecător și că lucrurile se pot schimba peste noapte datorită unei lipse de încredere.
Se pare însă că acest avertisment nu a fost bagat în seamă iar povestea stranie a marii
crize din America Latină a fost ignorata.
Mexicul a reusit să iasa din criză datorită ajutorului oferit de Statele Unite prin
intermediul „Planului Brady”. Acest plan a fost un sistem prin care Mexicul și-a înlocuit
o mare parte din datoria curentă cu „obligațiuni Brady” la o valoare nominala mai redusă.
În a doua parte a cărții autorul discută declinul lung de un deceniu al Japoniei,
provocat de un răsunător crah imobiliar, o recesiune atipică prin durată, însă un caz
clasic, de manual, din punctul de vedere al analizei cauzelor sale macroeconomice şi al
ineficienţei politicilor administraţiei de la Tokyo.
„La inceputul anului 1990 valoarea totală a tuturor companiilor japoneze era de
doua ori mai mare decat cea a Statelor Unite care aveau de doua ori populația
Japoniei.”(Krugman, 2009, p.71). În ultima parte a deceniului 1980 Japonia s-a bucurat
de o creștere rapidă alături de o rata scăzută a șomajului și profituri ridicate. Însa așa cum
afirmă autorul nici una dintre aceste creșteri economice nu justifică triplarea prețurilor
pentru terenuri și a celor de pe piața bursieră.
Analiza făcută de Krugman asupra modului în care economia japoneza a intrat în
această perioadă de stagnare este foarte clar realizată. Se pare însă că această criză a
Japoniei a fost una deosebită, caracterizată de creșteri tot mai lente a economiei, o
„recesiune a creșterii”. Acest fenomen s-a furișat pe nesimțite în țară, „motorul economic
al Japoniei și-a pierdut treptat suflul mai degrabă decât să se opreasca brusc, cu scarțâit
de frâne(Krugman, 2009, p.78).”
Se pare însă că principala cauză care a determinat căderea economiei japoneze a
fost acordarea de credite neperformante în anii în care economia era în plină ascensiune,
iar perioada de stagnare ce a urmat a compromis și alte împrumuturi care inițial nu
puneau nici un fel de probleme. Deci o teorie cu privire la depresiunea Japoniei e aceea
că aceasta se află într-o capcană de lichiditate, adică băncile sale nu dispuneau de
suficient numerar.
În ceea ce privește criza asiatică Krugman consideră că principala cauză care a
generat acest fenomen este rata de schimb yen-dolar între 1995-1997 care după ce
atinsese niveluri foarte ridicate a scăzut brusc. Datorită faptului că majoritatea valutelor
asiatice erau mai mult sau mai puțin fixate în raport cu dolarul acest lucru a dat impresia
că exporturile lor sunt mai scumpe determinând o scădere a creșterii exportului.
Însă elementul care a contribuit la propagarea crizei economice din Asia a fost
interdependența dintre aceste economii, Krugman rezervă un subcapitol explicând acest
fenomen sub termenul de contagiune. Pentru a ilustra mai bine acest fenomen autorul
foloșeste o expresie:„O vorbă spune că atunci când Statele Unite strănută, Canada face
guturai”(Krugman, 2009, p.107). Între economiile asiatice afectate existau unele legături
directe: Thailanda este o piață pentru produsele malaysiene și viceversa. Mai mult în
Malaysia, în Indonezia, în Coreea, la fel ca în Thailanda pierderea încrederii din partea
pieței a declanșat un cerc vicios al colapsului financiar și economic. N-a contat că aceste
țări aveau legături modeste între ele în ceea ce privește circulația bunurilor materiale, ele
erau legate în mintea investitorilor care vedeau în dificultățile uneia dintre economiile
asiatice o veste proastă despre toate celelalte.
Capitolul 6 intitulat „Stăpânii Universului” este rezervat explicării modului de
funcționare a fondurilor de investiții cu capital protejat sau fonduri de investiții cu
acoperire contra riscului, cum sună titulatura sofisticată a fondurilor de hedging.
Mecanismul de funcționare a fondurilor de hedging este explicat de autor în felul urmator
„Ceea ce fac fondurile de hedging este tocmai că încearcă să profite la maximum de
fluctuațiile pieței. Modul în care ele realizează acest lucru este prin a-și deschide niște
pozții „scurte”cu niște active [...] și poziții „lungi” cu altele. Profiturile apar dacă
prețul activelor din pozițiile „scurte” scade, daca valoarea activelor cumpărate în
pozițiile „lungi” crește sau și una și alta.”(Krugman, 2009, p.137)
Pe lângă avantajul foarte mare pe care îl oferă aceste fonduri de hedging și anume
posibilitatea de a obține câștiguri colosale acest tip de fonduri de investiții prezintă
dezavantajul că poate duce foarte ușor la pierderea capitalului investit. Unele fluctuații
ale pieței care s-ar putea sa nu le pară prea mari unor investitori obișnuiți, unui fond de
hedging poate să-i înghită rapid tot capitalul.
 Pentru a face cat mai înțeleasă importanța acestor fonduri de hedging autorul ne
prezintă exemplul economistului de naționalitate maghiară George Soros care prin
inființarea fondului Quantum a reușit să contribuie la devalorizarea lirei sterline.
Însă Krugman în această carte se concentrează pe criza din 2008. Practic, ce
spune el este că majoritatea economiştilor au ajuns să creadă că de fapt nu există un ciclu
economic pe modelul ascensiune-criză, iar aceasta s-a datorat unor semne înşelătoare de
prosperitate constantă. Desigur, câteva crize au existat în Statele Unite, însă nici una
foarte gravă încât să facă pe cineva să se teamă. Când colo, Paul Krugman dă câteva
exemple clare de economii cu probleme care, deşi nu erau în Statele Unite, ar fi trebuit să
pună pe gânduri economiştii în legătură cu marea criză din 2008.
Autorul identifică în fondurile de investiţii principala cauză a crizei financiare
internaţionale şi explică nemaiîntâlnita proliferare a acestora în timpul administraţiei
George W. Bush prin introducerea puternică a principiilor friedmaniene în filosofia
economică a Casei Albe. La numai câteva decenii după ce recesiunea economică din anii
’29 - ’33 destrămase mitul pieţei autoregulatoare, demonstrând totodată necesitatea
intervenţiei statului în economie pentru corectarea deficienţelor comportamentale ale
acesteia, Milton Friedman zugrăveşte piaţa ca pe un sistem desăvârşit, necapricios şi cu o
dinamică uşor de prezis. Postulatul lui Friedman susţine că o societate va fi cu atât mai
prosperă, cu cât statul îşi va stăpîni mai eficient pornirea de a interveni în viaţa
economică.
Rătăcirile pieţei nu sunt în viziunea propusă de Friedman expresia unor defecte ci
sunt mai degrabă rodul interventiilor nepotrivite ale statului în economie, un stat căruia îi
lipseşte subtilitatea de a ințelege fineţea şi în acelaşi timp fragilitatea mecanismelor care
alcătuiesc angrenajul pieţei.
,,Această atitudine a fost simbolizată în cadrul reprizei de fotografii din timpul
unei conferinţe de presă organizată în 2003, când reprezentanţii diferitelor agenţii cu
atribuţii de supraveghere a instituţiilor bancare au pus mâna pe foarfece de grădinărit şi
pe drujbe, ca să taie în bucăţi teancuri de reglementări. La un nivel mai concret,
administraţia Bush a recurs la puterile sale federale, inclusiv obscurele atribuţii ale
Biroului pentru Controlul Monedei, pentru a bloca eforturile autorităţilor statale de a
impune un oarecare grad de supraveghere a creditării substandard.’’(Krugman,2009,
p.188).
“Recesiunea creşterii” din Japonia, crizele Americii Latine, devalorizarea bahtului
thailandez din 1997, care a marcat începutul crahului asiatic, toate sunt exemple care au
fost ignorate sistematic şi care nu au avut drept consecinţă nici o luare de măsuri.
Partea proastă este însă aceea că lumea, bazată pe economie, este guvernată de tot
felul de politici. Şi când atâtea continente, atâtea tari şi tari trebuie să se înţeleagă între
ele, automat unele lucruri scapă atenţiei sau de sub control. După cum era de aşteptat, din
categoria “politici şi bănci” fac parte şi mandatele lui Alan Greenspan, şeful FED-ului
aclamat la sfârşitul carierei dar târât în noroi trei ani mai târziu. Krugman îi pune politica
sub lupă şi vorbeşte despre ceea ce el numeşte “cele două baloane speculative” care s-au
spart în timpul lui Greenspan.
Totuşi, câteva lucruri pot şi, în opinia lui Krugman, ar trebui făcute. Unul dintre
acestea ar fi, cum am amintit deja, oprirea scăderii cererii agregate prin cheltuieli publice
finanţate din deficit. Krugman critică programul de stimulare a economiei americane,
lansat de administraţia Obama, pe motiv că nu efectuează cheltuieli suficient de mari.
 O alta soluție propusă de Krugman cu care sunt total de acord este punerea din
nou în funcțiune a mecanismului creditării deoarece populația nu dispune de lichiditatea
necesară pentru a crește cererea agregată care ar porni din nou motorul economic.
În concluzie analiza lui Krugman, oricât de bine ar clarifica contextul
macroeconomic în care s-a produs actuala criză, nu oferă totuşi soluţii definitive si clare.
Din acest punct de vedere, este o carte pentru cei care vor să înţeleagă rolul fluxurilor
internaţionale de capital în producerea crizei, nu pentru aceia care caută rezolvarea
situaţiei.