Revist` de teologie ortodox`

tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit
VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:
P.S. Episcop Vicar
SOFRONIE SUCEVEANUL

Cuprins Nr. 26
Decembrie 2009

Proorocia Sfântului Lavrentie al Cernigovului ..................... 4

Adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului .......... 4
Am fost dintotdeauna ortodocşi ........................................ 6
Războiul mincinos al unor „ortodocşi”… cu numele (I) ......... 9
Dragostea de mucenicie (II) ............................................ 11
Un cuvânt nedemn ....................................................... 13
Pacea fără Adevăr ........................................................ 15
Iconarul frumuseţii nepieritoare (II) ................................. 17
Ecumenismul - calea spre pierzare (VI) .............................. 19
Ereziile Papei Ioan Paul al II-lea ...................................... 21
Iadul pe pământ ........................................................... 21
Presiuni în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (II) ..... 23
Francmasoneria, satanismul şi Biserica ............................. 26
Mâna care ţine sceptrul puterii acestei lumi ....................... 28
Bioterorismul ............................................................... 29
Despre ucenicie şi ascultarea întru Domnul ........................ 31
O clipă de cugetare ....................................................... 33
Sinuciderea - un final fatal (II) ........................................ 34
„Revelionul” uitării de Dumnezeu .................................... 35
Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (I) ............. 37
Cuvinte despre oameni aleşi ............................................ 37
 Proorocia Sfântului Lavrentie al Cernigovului
despre cel de-al Treilea Război Mondial
„Va fi un asemenea război mare, încât atât de mulţi se vor pierde, că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui,
dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. În
acest război se vor distruge atâtea state, încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî
să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva
adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind (evadând), iar cei neputincioşi şi bătrâni măcar de remorcile lor
să se prindă şi să fugă”.
„Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el va
trece vor fi pustiite; vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar
înainte de aceasta, Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei
slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor
dispărea. Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci
pentru nimicire, pentru distrugere”.
O soră l-a întrebat pe Părintele: Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?
Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru
credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi
vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor
căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi,
Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel numărul”.
„În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de apoi şi despre sfârşitul
lumii acesteia: În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare
calamitate atunci pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea, n. ed.). Vor fi nişe
bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va
arde. Vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat
pe tot globul!”

Adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului

Naşterea Domnului şi Dumnezeului nostru, Iisus Hristos, a fost prăznuită cu toată evlavia şi bucuria de către
întreaga suflare creştinească, încă din cea mai veche perioadă a Bisericii. Până în secolul 4, această sărbătoare se ţinea
la data de 6 ianuarie, când Biserica prăznuia de asemenea şi Botezul Domnului. Cele două sărbători purtau un singur
nume, şi anume Theophania (gr.: Arătarea lui Dumnezeu), fiind o zi închinată în special Arătării lui Dumnezeu în trup,
adică a Întrupării Sale.
Biserica primară ştia, desigur, că exista o relaţie mistică între Adam cel dintâi şi cel de-al Doilea; între cel prin
care moartea venise în lume, şi Cel ce a adus viaţă şi mântuire. Potrivit unei vechi tradiţii, Hristos – al Doilea Adam,
S-a născut în aceeaşi zi în care Adam cel întâi zidit dintre oameni a fost născut, şi a nume în cea de-a Şasea zi a Facerii,
care corespunde celei de-a şasea zile a primei luni din an (6 ianuarie, conform calendarului iulian).

Erori de interpretare
În secolul 4, au început să fie propovăduite multe greşeli dogmatice, mai ales de către ucenicii lui Arie. Ei nu
recunoşteau faptul că Iisus Hristos – Fiul şi Cuvântul întrupat este deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, ci credeau şi
mărturiseau că El a fost doar cea mai desăvârşită dintre toate făpturile create. Această învăţătură eretică, adusă din
negura veacurilor până în zilele noastre de către slujitorii diavolului, începe să fie iar la modă printre apostaţii timpului
nostru. Potrivit acestei concepţii, credincioşii ortodocşi nu pot prăznui Naşterea în trup a lui Dumnezeu Însuşi (adică
ceea ce noi numim dogma Dumnezeieştii Întrupări), ci doar naşterea unei creature foarte speciale, care nu a fost în
realitate Dumnezeu…
Pentru a lupta împotriva acestei erezii, Sfinţii Părinţi au hotărât ca Naşterea Fiului lui Dumnezeu să fie prăznuită
separat de Botezul Său. Prin acest lucru, Biserica a vrut să lămurească luminat despre adevărul Întrupării Sale. Au fost
propuse mai multe date la care trebuia să se serbeze, de atunci încoace, Naşterea lui Hristos. Pentru a înlătura o ispită
a creştinilor din acele vremuri, s-a hotărât ca această dată să fie ziua de 25 decembrie. Romanii aveau la acea dată o
sărbătoare idolească, în cinstea zeului soare, numită dies natalis Solis invicti (lat.: Ziua naşterii soarelui neînvins) – o
celebrare a întoarcerii Soarelui către vară, a înnoirii sale. Păgânii foloseau această zi ca motivaţie pentru săvârşirea a
tot felul de păcate grozave, strigătoare la cer. Şi fiindcă Biserica tocmai hotărâse ca sărbătoarea Naşterii Domnului să
fie separată de cea a Botezului Său, s-a ales tocmai această zi de 25 decembrie, pentru a-i păzi pe credincioşi de ispita
părtăşiei la acele lucruri ale întunericului idolatru. Totodată, Sfinţii Părinţi au vrut să se folosească de simbolistica
păgână a soarelui, serbat în acea zi, dându-i însă un sens cu totul nou, ridicându-l la nivelul unei înţelegeri creştineşti,

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009 4
pentru că, în Legea Nouă, Hristos este deseori numit
drept Soare al Dreptăţii; Răsăritul cel de Sus şi Lumină a
cunoştinţei. Faptul că Biserica a ales în mod voit o
sărbătoare păgână, pe care a încreştinat-o, dându-i un cu
totul alt înţeles, a dus în eroare minţile multor sectanţi
contemporani, mai ales a Martorilor lui Iehova, care,
respingând autoritatea Bisericii, nu fac altceva decât să fie
urmaşii arienilor din secolul 4.
Adevărata însemnătate a Naşterii lui Hristos
Prin stabilirea praznicului Naşterii Domnului în ziua
de 25 decembrie, Biserica a făcut două lucruri: în primul
rând, a respins ideile păgâne despre viaţă, moarte şi
naştere, arătând că Hristos a venit să surpe şi să lumineze
întunericul acestor învăţături lipsite de viaţă, iar în al
doilea rând, a mărturisit pretutindeni în lume dogma şi
învăţătura sa despre Întruparea lui Dumnezeu, Care a luat
trup din sângiurile Preacuratei Fecioarei Maria, venind să
locuiască împreună cu oamenii şi să îi mântuiască.
Tâlcuirea iconografică a scenei Naşterii Domnului în
peştera din Bethleem
În centrul imaginii, avem zugrăvită peştera în care S-a
născut Mântuitorul nostru; cele două animale împlinesc
cele spuse de Proorocul Isaia, ce zice: „Cunoscut-a boul
pe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nu
M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles” (Is.
1, 3). De jur-împrejurul peşterii, întreaga zidire aduce ca
prinos de laudă tot ceea ce are mai bun, arătându-şi
bucuria în faţa Pruncului nou-născut: „Îngerii lauda, ceru-
rile Steaua, Maghii daruri, păstorii minunea, pământul
peştera, pustiul ieslea; iară noi, pe Maica Fecioara”
(Stihiră la Vecernia Praznicului Naşterii Domnului). În marginea
5 Nr. 26, Decembrie 2009
de jos a icoanei, sunt alte două detalii prevăzute de tra-
diţia iconografică bizantină: două femei care Îl îmbăiază
pe Pruncul Hristos, şi pe Dreptul Iosif ispitit în necredinţa
sa privind Naşterea cea mai presus de fire şi curăţia
Pururea Fecioarei, de către diavolul îmbrăcat ca un păstor.
Naşterea Domnului în cântările şi scrierile Bisericii
Prin cântările şi rugăciunile sale din această zi,
Ortodoxia mărturiseşte întregii lumi Naşterea Dumne-
zeului Celui din veac, îndemnând-o către sfinţenie şi
moralitate, vrând să deştepte în inimile oamenilor bună-
tatea şi dorinţa lor de a se naşte din nou, duhovniceşte
desigur, pornind de-acum călătoria pe o cărare a vieţii
plăcute Domnului. Nu în slavă şi avuţie, ci în sărăcie,
strâmtoare şi smerenie, Ziditorul tuturor şi Domnul ceru-
lui şi al pământului vine printre noi. Nu în palate bine
înfrumuseţate, ci într-o peşteră săracă, Se arată Împăratul
împăraţilor şi Domnul stăpânitorilor. Prin aceasta, ni se
arată frumuseţea şi măreţia smereniei, a sărăciei, a blân-
deţii şi a simplităţii, precum şi urâţenia mândriei, a bogă-
ţiilor, slavei deşarte şi a desfătării. Astfel, suntem încre-
dinţaţi că Domnul ne primeşte pe toţi: simplitatea celor
necărturari îi este bineplăcută Lui, atunci când este înso-
ţită de împlinirea cu credincioşie a poruncilor Sale şi de
curăţia vieţii şi a inimii. El nu respinge nici ştiinţa
omenească – dar pe cea care ştie să se supună înţelepciunii
celei de sus, şi care se învaţă pe sine din înţelepciunea
dumnezeiască, propovăduind-o pe aceasta spre folosul şi
mântuirea lumii.
Duhul sărbătorii Naşterii Domnului
Credincioşii ortodocşi prăznuiesc Naşterea Domnului
într-un chip diametral opus felului în care o face restul
lumii. În timp ce ţările din Apus sunt angrenate în
săptămâni de petreceri, dansuri şi mâncăruri de tot felul,
ortodocşii se află în plin post al Naşterii Domnului, ce
durează vreme de 40 de zile. Ei nu se dedau la distracţii
lumeşti vulgare, pentru că în aşteptarea sosirii marelui
praznic, fiecare credincios doreşte să înţeleagă, în lăun-
tricul său, această Taină necuprinsă cu mintea a Întrupării
lui Dumezeu, vrând, totodată să simţim ceea ce Drepţii
din Legea Veche au simţit, aşteptând venirea lui Mesia
preţ de atâtea şi atâtea veacuri…
Această perioadă de post şi rugăciune îşi are sorgintea
în perioada marilor Soboare ale Bisericii şi durează până
în ziua de 25 decembrie, când serbăm cu bucurie aceastui
mare praznic împărătesc, pe care Sfântul Ioan Gură de
Aur îl numeşte „maică a tuturor sărbătorilor”. Tot în
această zi, facem şi pomenirea celor Trei Maghi de la
Răsărit, care mai pe urmă au primit botezul de la Sfântul
Apostol Toma, precum şi a acelor păstori simpli, care au
fost primii dintre cei aleşi care au aflat vestea cea bună a
Naşterii Mântuitorului, Cel îndelung aşteptat.
TRADIŢIA ORTODOXĂ
 Am fost dintotdeauna ortodocşi
O dovadă istorică a Ortodoxiei româneşti
Originea apostolică a Ortodoxiei româneşti
Sfântul Andrei, supranumit şi apostolul geto-dacilor
(„sciţilor”) a fost cel care a propovăduit pentru prima dată
credinţa în Hristos, adică Ortodoxia, în spaţiul carpato-
danubiano-pontic. Istoria atestă faptul că în anul 46 al erei
creştine, teritoriul respectiv a fost cucerit de romani şi
anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în
timpul lui Diocleţian, a devenit o provincie aparte, numită
„Scythia Minor”. Toponimice precum: „Pârâiaşul Sfân-
tului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peştera Sfântului Andrei”
- toate acestea confirmă trecerea apostolului prin aceste
locuri.
De-a lungul vremii, s-a constatat că Sfântul Apostol
Andrei nu s-a limitat numai la propovăduirea Evangheliei
şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-
dacii şi grecii din coloniile întemeiate pe ţărmul Mării
Negre (Pontul Euxin). El a hirotonit pe unii din cei veniţi
la Hristos ca episcopi şi preoţi, aşa cum a făcut şi Sfântul
Apostol Pavel în călătoriile sale. De altfel, tot după tra-
diţie, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos
(azi localitatea Varna, în Bulgaria) pe ucenicul său Amplie,
pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 31 octombrie.
Episcopul (sau episcopii) peste care şi-a pus mâinile
Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi,
preoţi sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre şi Mare
şi cel din stânga Dunării, pentru a se asigura succesiunea
neîntreruptă a Darului Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă
din această regiune carpato-danubiano-pontică.
Peştera Sfântului Andrei din Dobrogea (localitatea Ion Corvin
din judeţul Constanţa). În actuala biserică din peşteră, în
pronaos, într-o nişă, se află un fel de pat, scobit în piatră,
despre care tradiţia spune că pe el se odihnea Sfântul Apostol.
Creştinismul în Dacia şi mărturii ale existenţei lui
În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din te-
ritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele
Decebal, care a fost transformat în provincie romană
(Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia de
mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politic-
teritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru propovă-
duirea Ortodoxiei şi în nordul Dunării. Se poate vorbi de
anumiţi „misionari neoficiali” recrutaţi dintre colonişti,
soldaţi din armată romană, negustori sau sclavi, care
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
îmbrăţişaseră credinţa creştină înainte de a veni în Dacia.
În secolul al III-lea, numărul acestor misionari laici a
sporit prin anumiţi robi creştini - pe care goţii din terito-
riile nord-dunărene, îi aduceau aici din Asia Mică, unde
creştinismul era deja cunoscut şi chiar bine dezvoltat. Din
rândul acestor sclavi, unii erau hirotoniţi episcopi, preoţi
şi diaconi, continuându-şi misiunea apostolică în spaţiul în
care erau surghiunuiţi, în ciuda condiţiei sociale inferioare
pe care o aveau.
În imperiului roman, propovăduirea Evangheliei a
întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că creştinismul
a fost persecutat şi nerecunoscut în mod oficial până în
anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337)
a acordat libertate, prin cunoscutul Edict de la Milan.
După retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din
provincia Dacia, prin anii 271-275, s-au creat condiţii pri-
elnice pentru răspândirea creştinismului în spaţiul car-
pato-danubiano-pontic. Pentru secolul al IV-lea, există
primele dovezi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri
de cult în teritoriile daco-române nord-dunărene. În actul
martiric al Sfântului Sava Gotul, care şi-a dat viaţa pentru
Hristos prin părţile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata
că el „cânta psalmi în biserică”. Fireşte că toate aceste
lăcaşuri de cult presupun existenţa unor slujitori ai Bise-
ricii şi a unei organizări bisericeşti. Alte mărturii mai con-
vingătoare a existenţei creştinismului în spaţiul carpato-
danubiano-pontic sunt grăitoare prin numărul mare de
mucenici mărturisitori ai numelui lui Hristos, care au trăit
în acest spaţiu.
Ierarhia bisericească
Toate informaţiile de mai sus duc la constatarea că
trebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriul
străjuit de Munţii Carpaţi, Marea Neagră şi Dunăre. Primii
episcopi, hirotoniţi de însuşi Sfântul Andrei, au hirotonit
pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era
încă recunoscută legal. Izvoarele istorice au dovedit că,
încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după
promulgarea edictului de la Milan din 313, sunt atestate
documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite
cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile române
Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia Inferior (azi
în Iugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidu-
num, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae,
Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror ctitori au
participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale.
Se presupune chiar că acestea erau şi mai vechi, pentru că
în jurul anului 300, în cursul persecuţiei lui Diocleţian, în
cetăţile respective au suferit moarte mucenicească un
mare număr de slujitori ai sfintelor altare.
În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi
anume Teofil „al Gothiei”, participant la lucrările
Sinodului ecumenic I de la Niceea din anul 325. Titulatura
lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile
nord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor. În anul 336 a
fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil,
Ulfila, unul din mării misionari din ţinuturile nord-
6
dunărene. Potrivit relatărilor istoricului Filostorgiu, el „a
fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara getică”,
deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi că
„geţi” (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el
a propovăduit în limbile gotică, latină şi greaca. La
început, episcopul Ulfila a fost ortodox, dar mai târziu a
devenit eretic, împărtăşindu-se de erezia lui Arie. Prin
anul 348 a fost nevoit să se refugieze în sudul Dunării, din
cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor. Astfel,
după retragerea episcopului Ulfila, au activat în nordul
Dunării mai mulţi episcopi ortodocşi, proveniţi din epis-
copiile de la sud de Dunăre, dar şi aşa-numiţii horepiscopi
(episcopi misionari).
Bazilica paleo-creştină Niculiţel
- una dintre cele mai vechi cons-
trucţii de cult creştin din Româ-
nia, datând de la sfârşitul sec. IV
- începutul sec. V, d.Hr. În cripta
bazilicii, declarată unică în Europa,
au fost găsite şase trupuri, dintre
care patru erau cunoscute în scrie-
rile de la Constantinopol, unde fi-
gurau ca mucenici. Numele lor,
aşa după cum o atestă şi inscrip-
ţia grecească în piatră găsită în
apropierea lor, erau Zotic, Aitala,
Camasie şi Filip.
În secolul al VI-lea, Scythia Minor devenise provincie
mitropolitană, iar titularul ei devenise mitropolit, având
14 episcopii sufragante, în principalele oraşe ale provin-
ciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul -
erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol,
noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o ho-
tărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul
451. Deci, erau legaţi de Roma prin limbă, iar de Constan-
tinopol prin credinţă. Răspândirea masivă a creştinismului
în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmată şi de
cele aproximativ 35 de biserici din secolele IV-VI desco-
perite în principalele centre urbane ale provinciei, la
Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi),
Histria (Istria), Axiopolis (Cernavodă), Troesmis (Iglitia),
Dinogetica (Garvan) etc. Din toate acestea, se poate des-
prinde constatarea că la daco-romani procesul de încreş-
tinare a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului
direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovă-
duitorii ortodoxiei, ce luase locul păgânismului.
7 Nr. 26, Decembrie 2009
Evoluţia Ortodoxiei în spaţiul carpato-danubiano-pontic
între secolele VII-XII
În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească
de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor
avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică,
legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu popula-
ţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de
romanizare şi încreştinare fiind încheiat, strămoşii noştri
au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au
fost nevoiţi să convieţuiască. Iar Ortodoxia - ca formă
desăvârşită de manifestare religioasă - au reuşit să o impună
şi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfel
un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora. În
schimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultul
Bisericii noastre - începând cu secolul al X-lea - care s-a
menţinut până în secolul al XVII-lea. Descoperirile arheo-
logice, precum bisericuţe rupestre şi aşezări mănăstireşti
(secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-
XII) - toate acestea atestă faptul că viaţa bisericească a
continuat şi după invazia triburilor migratoare.
Mănăstirea Vodiţa
din judeţul Mehe-
dinţi reprezintă cea
mai veche ctitorie voie-
vodală atestată docu-
mentar şi totodată pri-
mul aşezământ mona-
hal din ţara noastră,
administrat autonom
(samovlastie) după
regulile bisericii răsă-
ritene, statornicite de
Sfântul Vasilie cel Mare. Ea a fost ctitorită între anii 1370-1372,
de către Sfântul Nicodim de la Tismana, printr-o danie a
voievodului Vladislav I.
În teritoriile intracarpatice, începând cu secolele IX-
X, odată cu cristalizarea primelor formaţiuni politice
cunoscute (Gelu în Transilvania, Menumorut în Bihor şi
Arad, Glad în Banat), locul episcopilor misionari a fost
luat de episcopii eparhioţi, adică responsabili adminis-
trativi şi duhovniceşti ai unor episcopii. În noua situaţie
politică, cu conducători care îşi aveau reşedinţa în cetate,
fiecare conducător politic voia să aibă în cetatea sa un
episcop, care să-şi întindă cârmuirea peste preoţii şi cre-
dincioşii din formaţiunea politică respectivă. Astfel de epis-
copii ortodoxe româneşti au fost atestate la Dăbâca, cen-
trul stăpânirii lui Gelu Românul, la Alba-Iulia, pe lângă
conducătorul politic de acolo, la Biharea, centrul stăpâ-
nirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad.
Într-o diplomă a împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul
al Bizanţului (976-1025) din anul 1020, era menţionat un
castru episcopal la Dibiscos (Timişoara de azi).
Incursiunea catolicismului în spaţiul carpato-
danubiano-pontic
După cotropirea Transilvaniei de către regatul catolic
maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formaţiuni
politice româneşti s-au creat aşa-numitele comitate (Bihor,
Alba, Hunedoara etc). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
instituţiile bisericeşti ale românilor, adică în locul epis-
copiilor ortodoxe de aici au luat naştere episcopii catolice
TRADIŢIA ORTODOXĂ
maghiare. Deci, odată cu crearea comitatului Bihor, cu
reşedinţa în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat
o episcopie latină, mutată în curând la Oradea, unde a
rămas până aproape de zilele noastre. Tot astfel, sediul
comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a
creat şi o episcopie romano-catolică în locul celei orto-
doxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost
creată de regele Ştefan al Ungariei, în anul 1038, după ce
a cucerit cetatea de la principele Ahtum. Tot în acest timp,
în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul au fost
aduşi călugări latini (catolici). Deci, episcopiile catolice
din Transilvania au luat fiinţă pe locul vechilor scaune epis-
copale ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia şi Mori-
sena. În ciuda acestor schimbări şi a politicii de cato-
licizare a românilor dusă de regii Ungariei, instigaţi de papă,
organizarea bisericească a românilor ortodocşi a supravieţuit.
Evoluţia Ortodoxiei în spaţiul carpato-danubiano-pontic
între secolele XII-XV
Chiar şi în vremea acestor condiţii grele pentru
adevărata credinţă, românii ortodocşi transilvăneni aveau
deja o organizaţie bisericească superioară, lucru atestat de
existenţa unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV,
unele dispărute, altele rămase numai sub forma unor
ruine. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa
Inocenţiu III, că unele biserici „ale călugărilor greci”,
adică ortodocşi, din regatul său, se ruinează „din lipsă de
grijă a episcopilor diocezani şi din pricina acelor greci
înşişi”. Aceasta confirmă faptul că în Transilvania fiinţau
- încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viaţă
monahală ortodoxă, care presupun şi existenţa unor
ierarhi, care să îndrume întreaga activitate bisericească. În
afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase
biserici româneşti de piatră, dar şi multe locaşuri mona-
hale, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multe
în judeţul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acele
locuri, toate din secolele XIV-XV. În actele medievale
sunt menţionaţi - începând cu a două jumătate a secolului
XIV - numeroşi protoierei, preoţi şi egumeni, care slujeau
în bisericile şi mănăstirile respective după rânduiala Orto-
doxiei. Existând atâtea biserici şi mănăstiri, precum şi
egumeni, preoţi şi călugări, în mod firesc trebuie să ad-
mitem că au existat şi episcopi care să sfinţească bisericile
şi mănăstirile respective, să hirotonească preoţi, să nu-
mească protoierei şi egumeni.
Pentru existenţa unor episcopi români din Transil-
vania pledează şi numeroasele măsuri de asuprire luate de
papi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare
în 1366 şi Sigismund de Luxemburg în 1428) împotrivă
Bisericii Ortodoxe româneşti de aici. Asemenea măsuri nu
erau necesare decât împotriva unei Biserici bine organi-
zate şi nicidecum împotriva unor creştini izolaţi şi fără
cârmuitori bisericeşti, care ar fi putut fi convertiţi uşor la
catolicism. Toate acestea constituie mărturii sigure asupra
continuităţii elementului românesc ortodox în teritoriile
intracarpatice.
Pentru secolele XIII-XIV, avem o serie de ştiri şi des-
pre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est de
Carpaţi. Astfel, este atestată documentar o Mitropolie cu
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
reşedinţa la Vicina, localitate identificată de cei mai mulţi
cercetători cu oraşul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum,
pe malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. Ierarhii de
la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci
de neam, aflaţi sub jurisdicţia directă a Patriarhiei din
Constantinopol. În prima jumătate a secolului al XIV-lea,
însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselor
incursiuni ale tătarilor din nordul Mării Negre. Cetatea a
ajuns în stăpânirea lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti.
Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domni-
torul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de mitropolit
al Ungrovlahiei (Ţara Românească), act recunoscut de
Patriarhia Ecumenică în 1359.
Mănăstirea Râmeţi - unul dintre cele mai vechi aşezăminte
călugăreşti din Transilvania. Biserica veche, important
monument de arhitectură românească, ce datează de la anul
1215, a fost aproape distrusă în anul 1762, de către armata
catolică. După anul 1940, ieromonahul Evloghie Oţa (†1979),
viitor episcop al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România,
va rămâne aici vreme de 15 ani, ca stareţ al acestui lăcaş,
rectitorind această străveche vatră de rugăciune, descoperind
totodată moaştele Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţi.
O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie
1234, amintea de nişte „pseudo-episcopi de ritul greci-
lor”, în regiunile de curbură ale Carpaţilor, în apropiere
de episcopia catolică a cumanilor, înfiinţată cu câţiva ani
înainte. Episcopii blamaţi de ereticul papă Grigorie IX
erau de fapt episcopi ortodocşi români, deoarece cance-
laria papală medievală numea pe toţi episcopii ortodocşi
drept „pseudoepiscopi” şi „greci”, indiferent de originea
lor etnică. Tot aşa, din diploma oferită de regele Bela al
IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, în
care erau menţionate formaţiunile politice conduse de voie-
vozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, şi Seneslau pe Argeş şi
cnejii Ioan şi Farcaş, ambele în dreapta Oltului, aflăm de
existenţa unor „arhiepiscopi şi episcopi”, fireşte tot de
neam român. Deci, pe lângă fiecare formaţiune politică
exista şi câte un conducător bisericesc - episcop. În Mol-
dova sunt atestaţi ierarhi ortodocşi în „ţara boloho-
venilor”, a „berladnicilor” şi a „brodnicilor”, amintite în
izvoarele medievale.
8
 Războiul mincinos al unor „ortodocşi”… cu numele (I)
Replică dată unui articol găzduit de un site ce se luptă din răsputeri împotriva Adevărului
„Acolo unde este ierarhul care drept învaţă Cuvântul Adevărului, care merge pe urmele Sfinţilor
Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în
ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este
patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel
făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!” Părintele Ambrozie Fontrier
Rândurile ce urmează se vor a avea un răsunet în scriem doar pentru căutătorii sinceri ai adevărului. Este
mintea celor ce le vor citi, spre a nu fi privite doar ca un evident că autorul acelui articol îi consideră nişte înşelaţi
simplu exerciţiu intelectual al duelului dintre două con- pe aceia care încearcă să îi arate că Biserica Ortodoxă
cepţii religioase. Vrem să aducem în prim plan articolele Română (de stil nou, din care şi el face parte, ca preot) se
şi discuţiile aprinse iscate pe marginea lor, postate pe află în acest moment în schismă faţă de Biserica cea Una,
situl razbointrucuvant.ro, care poate multora vă este cu- Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este mare păcat că
noscut, atenţionându-vă, totodată, să vă feriţi de astfel el este adept al concepţiei papiste a infailibilităţii ierar-
de lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, care încearcă smin- hilor, care este în sine o mare rătăcire dogmatică!
tirea turmei ortodox-cugetătoare, căutând să le vâneze Pentru că textul deşi nu este foarte lung, conţine
sufletele spre pierzarea veşnică. multe idei greşite, este util să ne aplecăm peste toate fra-
Este binevenită precizarea că, în momentul de faţă, zele sale şi să încercăm să risipim confuzia şi minciuna pe
site-ul razbointrucuvant (şi altele care poate îi vor urma care le propagă. Punctual, vom demonta falsele ipoteze,
exemplul şi se vor înscrie pe acelaşi calapod, gen revista defalcând textul părintelui în mai multe fragmente, pe care
Presa Ortodoxă) deţine reţeta de succes perfect înşelătoare le vom reproduce încadrate în ghilimele şi cu o culoare
– luând articole anti-Sistem (AS) [a se vedea comunicatele distinctă, tocmai pentru evidenţiere. Iată prima afirmaţie
de presă şi luările de poziţie în privinţa introducerii micro- a părintelui:
cipurilor, vaccinurilor obligatorii şi a supravegherii glo- „… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de
bale], şi combinându-le cu o mărturie teologică anti-Orto- la Ferrara-Florenţa toţi ierarhii mari au căzut, de la cei
doxă. Ingredientele acestui veritabil „ghiveci” neortodox de Constantinopole la cei ai Moscovei.”
aduc respectivului site succesul propagării mesajului perfid Fără să îşi dea
şi mincinos pe care îl transmite în rândul celor care îl seama, părintele în-
urmăresc, tocmai datorită existenţei acestor articole anti- cearcă să argumenteze
sistem, tratate foarte limpede şi logic, ce aparent ar presu- exact cu opusul a ceea
pune şi o Ortodoxie neîntinată. ce Biserica a păstrat din
La câteva săptamâni de la neinspirata postare pe site- perioada respectivă. În
ul razbointrucuvant a articolului „Părintele Mihai Aldea primul şi în primul rând,
către un frate stilist - extrase dintr-un mesaj din care se încearcă crearea unei
putem învăţa toţi”, găsim de cuviinţă să scriem aceste confuzii privind partici-
rânduri, tocmai pentru faptul că nu putem accepta ca Pre- panţii la acel sinod, care
dania Bisericii să fie nesocotită şi încălcată prin falsele au fost mai mulţi ai
exemple sau învăţăturile de neurmat ce sunt răspândite în latinilor, iar dintre cei ai
spaţiul public virtual sau al presei scrise. părţii ortodoxe, bizan-
Fără a ne scăpa asemănarea de titlu cu prima scri- tinii erau cei invitaţi şi
soare din capitolul „Despre stilism” al lui Epifanie Theo- evident majoritari, con-
doropulos [din cartea Cele două extreme – Ecumenismul şi duşi de împărat, la care
stilismul, ce a fost amplu tratată şi combătută într-un serial găzduit se alătura exarhul Patri-
de paginile revistei Catacombele Ortodoxiei (nr. 35-38)], din a arhului Antiohiei.
cărui teologie slugarnică se vede bine că îşi trag seva La Ferrara a
otrăvită aceşti neo-ortodocşi fals-tradiţionalişti, din raţiuni ajuns într-adevăr şi Mi-
ce imediat vor fi clarificate, ne vom începe pledoaria cu tropolitul Isidor al Kie-
finalul articolului mai sus menţionat al „războinicilor” vului cu însoţitorii săi,
întru minciună şi agresivitate. Articolul se termină cu un dar celelalte patriarhate
mesaj adresat personal celor de la site de către părintele nu au fost reprezentate şi
Mihai Aldea şi care, într-o măsură mai mare sau mai Sfântul Marcu al Efesului la chiar ulterior şi-au arătat
mică, ne vizează şi pe noi. Anume ne referim la fraza Consiliul de la Ferrara-Florenţa, dezaprobarea faţă de fal-
ţinându-l sub picioare pe ereticul
„Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni, papă Eugenie
sa unire, aşa cum a fă-
deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi replicaţi.” Având cut-o şi Biserica Rusiei
în vedere această dorinţă clar exprimată, ar fi nepotrivit să în ansamblul său. Dintre ierarhii participanţi la Sinodul
ne adresăm cu această ocazie părintelui Aldea cu vreo tâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, nu toţi ierarhii au
argumentaţie, căci din capul locului înţelegem că nu căzut, ci Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului a apărat
doreşte cumva nici să afle că greşeşte, motiv pentru care învăţătura Ortodoxă.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
9 Nr. 26, Decembrie 2009
 Ce mai zice în continuare părintele? Iată ce aberaţii
dogmatice scorneşte:
„De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci,
dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”
Cât priveşte acuzaţia nefondată de propovăduire a
„ereziei” căderii automate din har, noi credem şi mărtu-
risim că doar Dumnezeu judecă şi hotărăşte când anume
îşi ridică Darul Său dintr-o anumită Biserică, şi este lucru
clar că El nu lucrează şi nu judecă după măsuri şi cugete
omeneşti. Însă raţionamentele şi ipotezele fictive ce ne
sunt propuse de către părintele Mihai Aldea, şi anume
cele de dispariţie a Ortodoxiei după Sinodul respectiv, do-
vedesc o parcurgere complet superficială a istoriei pline
de tumult a acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fost
apărată şi păstrată pe teritoriul Papei Eugenie, într-adevăr
de către un singur mitropolit grec; dar acasă, în ţările
ortodoxe, poporul ţinea cu adevărat dreapta-credinţă (şi
această nu este o simplă speculaţie hazardată) şi nu a avut
nici o părtăşie cu ereticii, până când aceştia nu s-au pocăit
(iar care dintre ei s-au pocăit, au fost reprimiţi în Bise-
rică). În acest sens, reproducem următorul pasaj chiar din
cartea Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu
Evghenicul, Sf. Grigorie Palama, apărută în anul 2008 la
Editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa: „Bizantinii nu au
primit unirea şi au nesocotit toate îndemnurile partiza-
nilor ei. O tăcere aproape dureroasă învăluia Biserica
atunci când, în vremea Postului Mare din 1440, bisericile
au fost goale şi nu s-au ţinut slujbe. Nimeni nu voia să
slujească cu episcopii care semnaseră.
1. Weiler-la-Tour (Luxemburg) – Slujbă ecumenică în biserica Sf.
Nicolae, co-prezidată de arhiep. Frank, ep. Atenagoras de Sinopi
(asistentul mitrop. Pantelimon al Belgiei, ce aparţine de Patriarhia
Ecumenică) şi reprezentanţi ai cultelor anglicane şi protestante din
Luxemburg, printre care şi o femeie „episcop”. În timpul vecerniei
ecumenice, s-a „sfinţit” şi o... „litie pentru mult-dorita unitate a
Bisericilor... ”
2. Amabilităţi ecumeniste, schimbate cu ocazia vizitei Patriarhului
Ecumenic Bartolomeu la Vatican, 29.06.2009.
Imagini de la slujbe şi întruniri ecumenice - dovezi de
netăgăduit ale apostaziei Bisericilor ortodoxe oficiale.
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
Cu toate acestea, aproape întreaga curte şi întregul
episcopat era în mâinile unioniştilor. […] Profesorii, dre-
gătorii şi chiar şi cei din oaste erau de obicei la fel de
cultivaţi că şi preoţii. Mulţi dintre ei erau foarte bine
pregătiţi în teologie şi se simţeau foarte bine pregătiţi spre
a lua parte oricând la discuţii teologice, chiar şi pe străzi
şi prin pieţe. Nimenea în Bizanţ nu socotea că teologia
este numai în grija preoţilor. Şi fiindcă în Bizanţ erau
atâţia teologi râvnitori, fie de meserie, fie simpli îndră-
gitori, mirenii păstrau cu osârdie dreapta slujire, dreapta
credinţă şi predaniile. […] Exista o opinie publică bine
închegată care nu şovăia să-l critice nici pe împărat, nici
pe ierarhi.” (...) „De îndată ce călătorii au ajuns pe ţărm,
locuitorii Constantinopolului i-au copleşit pe Episcopi cu
întrebări, zicând: «Cum s-a încheiat Sinodul? Am iz-
bândit?»” Iată, vedem bine cu ce scop şi gând au fost aleşi
episcopii de către popor: pentru ca Ortodoxia să biru-
iască, fiind unicul Adevăr!
Înşiruim mai departe raznele teologice ale părintelui
Mihai Aldea:
„Şi dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are
nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”
Harul lui Dumnezeu nu a dispărut deloc - mai întâi
pentru că este doar în voinţa lui Dumnezeu, iar în al
doilea rând, pentru că s-a dat o atât de mare luptă pentru
a străluci în cele din urmă lumina nepătată a Ortodoxiei.
Învăţătura eretică a fost lepădată cu totul şi cu hotărâre de
către acei ierarhi ce se făcuseră eretici, dar care au înţeles
înşelarea în care căzuseră şi au dorit să fie reprimiţi înapoi
de Biserică, exact ceea ce nu au făcut, nici acum nu fac
şi nici nu ar da semne că ar dori să facă ierarhii Bise-
ricilor oficiale – să lepede întru totul erezia ecumenis-
mului, cu tot cu inovaţia ei calendaristică şi să ceară,
cu pocăinţă, reprimirea în Biserica lui Hristos. Urmă-
toarele rânduri din aceeaşi carte trebuie să fie pildă de
îndreptare şi pocăinţă pentru ierarhii ecumenişti şi iubitori
de eretici din prezent: „Episcopul Antonie al Iracliei şi cu
ceilalţi au răspuns cu adâncă întristare: «am schimbat
buna cinstire cu necinstirea, am trădat credinţa cea cu-
rată; am schimbat ortodoxia cu heterodoxia, şi trădând
jertfa cea curată de mai nainte, ne-am făcut azimiţi [n.ed.:
catolici].» Oamenii au întrebat: «aţi semnat?» Cu multă
părere de rău ei au răspuns: «francii… ne-au silit» însă
oamenii au stăruit: «latinii v-au bătut, ori în temniţă v-au
aruncat?» Ei au răspuns: «nelegiuită hotărâre! Smulge-
ni-s-ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii»”!
Oare patriarhatele Bisericilor oficiale îşi mai pleacă
urechea surdă la glasul poporului credincios, sătul până
peste cap de vânzarea credinţei prin negoţuri străine de
Dumnezeu?
Iar părintele Mihai Aldea îşi continuă netulburat
monologul:
„Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a
apucat - ce greşeală!, nu-i aşa? - să facă biserică
separată!”
Autorul articolului îşi exprimă o părere personală
eronată, şi anume aceea că sinoadele tradiţionaliste,
10
păstrătoare ale vechiului calendar şi a Predaniei neschimbate, au întemeiat o Biserică separată. Prin aceasta, el dă
dovadă de faptul că încurcă această părere - a sa şi a altora ca el - cu noţiunea de îngrădire de eretici şi erezie, bine
fundamentată canonic şi foarte des întâlnită în istoria Bisericii, adică exact ceea ce a făcut Sfântul Marcu şi toţi
credincioşii care l-au urmat. Probabil părintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practică a părţii a II-a a Can. 15
Sinod I-II Constantinopol, sau îl crede probabil prea învechit pentru a putea fi aplicat. Mare rătăcire! Toată discuţia şi
polemica din prezent, ce este iscată pe seama vechilor calendarişti, se opreşte într-un singur punct, foarte nevralgic
pentru inovatorii în cele ale credinţei, şi anume cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii apostaţi şi inovatori, de care
s-a ferit şi Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului şi cei care l-au urmat (aici fiind cuprinşi chiar şi cei care s-au pocăit,
după ce anterior mărturisiseră eretic): „Între timp, toţi râvnitorii dreptei slăviri, călugării aghioriţi şi chiar preoţii din
sate s-au adunat în jurul lui Marcu şi îl cinsteau ca pe un erou. […] Cum era de aşteptat, Marcu a refuzat dregătoria
scaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuşcări, a lepădat pe faţă unirea, […] a refuzat cinstea de
patriarh, socotindu-se vinovat.” În decursul istoriei Bisericii, îngrădirea ortodocşilor faţă de Bisericile locale în care
se propovăduiau eresuri, cum de pildă discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, nu a fost considerată niciodată
un semn de schismă sau de creare a unei noi biserici. Ci în Biserica Ortodoxă, o Biserică locală intră în schismă nu
raportat la construcţiile sale, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu Ortodoxia, adică raportat la mărturia scripturistică
şi patristică ce a fost transmisă prin trăire de-a lungul secolelor. Va urma

Dragostea de mucenicie (II)

Primii mucenici ai Noului Testament şi mărturia lor despre Mântuitorul
Focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Lc. 12, 49) nu s-a stins: el a fost aprins de miile de făclii ale
sufletelor pline de iubirea lui Hristos. În primele două generaţii creştine, printre bărbaţii apostolici, găsim cele mai
înalte exemple de mucenicie îndurată pentru mărturisirea credinţei. Mucenicia a apărut ca o continuare nemijlocită a
slujirii apostolice în lume. În rândul primilor mucenici se află cei mai apropiaţi ucenici ai Sfinţilor Apostoli: dintre cei
70 de Apostoli - Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie, anul 34 d.Hr.); întâia Muceniţă cea întocmai cu
Apostolii -Tecla din Iconia (24 septembrie); Sfinţii Mucenici Antipa, episcopul Pergamului (martirizat la 11 aprilie, anul 68);
Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (20 decembrie 107); Policarp, episcopul Smirnei (23 februarie 167).
Sfântul Climent al Alexandriei spune că Sfântul Apostol Petru „văzând-o pe soţia sa dusă la chinuri, s-a bucurat
de chemarea ei la lăcaşurile de sus. Strigând-o pe nume, îmbărbătând-o şi alinând-o, a zis către ea: „Adu-ţi aminte
de Domnul!” Cel mai mare Apostol a dat exemplu de lăsare în voia lui Dumnezeu - nu numai prin viaţa sa, dar şi prin
viaţa celui mai drag om al său, fiind o pildă de credinţă tare, care vede dragostea lui Dumnezeu şi răsplătirile cereşti
viitoare mai clar decât vede realităţile pământeşti prezente, din care fac parte chinurile şi moartea.
Numele de „întâi mucenic” îi este atribuit după vrednicie de
Sfânta Biserică primului dintre cei şapte numiţi arhidiaconi - Sfântul
Ştefan, care a fost unul dintre cei 70 apostoli. Sfântul Evanghelist
Luca ne relatează foarte amănunţit cuvântarea de apărare a Sfântului
Ştefan rostită înaintea iudeilor (cf. Fapte 7, 2-53). În esenţă, mărturi-
sirea aceasta este prima apologie creştină, iar tot fragmentul din
cartea Faptelor care face referire la Sfântul Ştefan reprezintă primele
Acte martirice. Într-adevăr, fapta lui Ştefan a fost acel punct, acel
moment în care societatea iudaică s-a împărţit definitiv în prigonitori
şi prigoniţi. Prigoniţii - ucenicii lui Hristos, apostolii, şi toată mul-
ţimea celor credincioşi (cf. Fapte 4, 32), care alcătuiau Biserica
Creştină primară - erau gata să meargă la moarte pentru a mărturisi
că Domnul Iisus este Adevăratul Mesia făgăduit, Fiul lui Dumnezeu
şi Dumnezeu întrupat. Şi Sfântul Ştefan a fost primul martor în cel
mai direct sens al cuvântului, spunând înainte de moarte cuvintele:
„Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui
Dumnezeu!” (Fapte 6, 15) – a adeverit el, iar mărturia lui a fost cu atât
Sfânta Mare Muceniţă Tecla, cea întocmai cu mai convingătoare întrucât, datorită vedeniei, toţi cei ce şedeau în
Apostolii (24 septembrie ) sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.
Alături de Sfântul Ştefan, Sfânta Tecla din Iconia este numită întâia muceniţă. Ea a fost ucenica apropiată a
Sfântului Apostol Pavel, care a chemat-o nu numai la viaţa în Hristos, dar şi la fecioria cea îngerească pentru Hristos.
În viaţa ei este remarcabil faptul că în timpul chinurilor Domnul i S-a arătat sfintei muceniţe luând chipul lui Pavel,
ceea ce înseamnă că drumul muceniciei este tot un drum apostolesc. Şi acest drum i-a dus pe mărturisitori întru bucuria

TRADIŢIA ORTODOXĂ
11 Nr. 26, Decembrie 2009
Domnului lor. Mucenicii sunt martorii Adevărului - ai lui
Hristos, iar mucenicia în general este mărturia şi dovada
adevărului Creştinismului. În ciuda faptului că fiecare
învăţătură, sistem filosofic sau religie are persoanele sale
eroice, care se jertfesc (inclusiv până la moarte), ele nu
determină nicicum conştiinţa (mentalitatea) de masă a
orientării sau a confesiunii lor. Majoritatea rămân spec-
tatori, uneori chiar fară să-şi însuşească entuziasmul
eroic. Însă în Creştinism nu a fost, nu este şi nu va fi deloc
aşa. Dacă trebuie să vorbim despre nevoitorii excepţionali
- de exemplu, despre primii mucenici şi marii mucenici
atunci vom vorbi, pentru că există multe mărturii despre
viaţa şi suferinţele lor. În nevoinţa lor există trăsături tipo-
logice comune, care le sunt caracteristice tuturor muceni-
cilor ce şi-au dat viaţa pentru Hristos, însă aceste trăsături
s-au manifestat în mucenicia acelor sfinţi cum sunt, de
exemplu, Marele Mucenic Gheorghe, doctorul fără de ar-
ginţi Pantelimon, Sfântul Nichita, marile muceniţe Var-
vara, Ecaterina, Irina, Parascheva, mai clar, mai amplu,
hhhhhhhhh
mai expresiv.
Acest lucru nu înseamnă deloc că mucenicia majo-
rităţii primilor creştini a fost simplă sau modestă. În Roma
se păstrau în taină numele preoţilor şi ale dascălilor; se
păstrau în taină intrările în catacombe şi aşezarea lor. Dar
se întâmpla ca adăposturile creştinilor să fie descoperite în
zilele prigoanelor. Atunci pierirea lor devenea inevitabilă.
Astfel, împăratul Numerion, aflând că o mulţime de băr-
baţi, femei şi copii şi-au găsit adăpost în catacombele din
apropierea drumului Salara (Via Salaria), a poruncit să se
zidească cu pietre şi să se astupe cu nisip intrarea în sub-
teran, şi toţi creştinii care se ascundeau acolo au murit.
Uneori soldaţii romani, găsind intrarea, coborau în cata-
combe şi îi omorau pe toţi cei care se aflau acolo. Alături
de acest martiriu în masă, nevoit, a existat în permanenţă
şi mucenicia voită, conştientizată şi însuşită de creştini nu
în mod independent, ci cu voia lui Dumnezeu.
Colosseum - simbol al Romei antice şi probabil cel mai
impresionant edificiu al Imperiului Roman. Construcţia sa a
început în anul 72 d.Hr, de către împăratul păgân Vespasian. El
avea o capacitate de 50 000 de locuri, ocupate de tot atâţia spec-
tatori, dornici să vadă execuţiile publice ale creştinilor arşi de vii,
daţi la fiare sălbatice sau puşi să se lupte între ei până la moarte.
S-a păstrat şi un episod înduioşător din vremurile
persecuţiilor. Odată, pe drumul Aurelia, garda îi ducea la
tortură pe Artemie, Candida, soţia lui, şi pe tânăra lor fiică,
Paulina. Pe drum a apărut dintr-o dată o mulţime de creş-
tini, în fruntea căreia mergea preotul Marcel. Garda s-a
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
speriat şi a fugit. Tinerii creştini au alergat după soldaţi şi
au încercat să-i înduplece. Între timp, preotul i-a dus pe
cei osândiţi la moarte în biserica subterană, a slujit Litur-
ghia şi i-a împărtăşit. Ieşind de acolo, s-a apropiat de sol-
daţi şi le-a spus: «Am putea să vă ucidem, dar nu dorim
să vă facem nici cel mai mic rău. Am putea să-i izbăvim
pe fraţii noştri osândiţi la moarte, dar nu vom face acest
lucru. Împliniţi, dacă îndrăzniţi, nedreapta sentinţă!». Sol-
daţii s-au tulburat, totuşi nu au vrut să nu se supună ordi-
nelor date lor şi s-au grăbit să-i omoare pe creştinii osân-
diţi. Trupurile lor au fost luate şi îngropate în catacombe.
Nouă ne este practic peste puteri să înţelegem înăl-
ţimea unui asemenea mod de gândire, când jertfele nu vor
să piardă cununa, iar fraţii lor, făcându-le bine împli-
nitorilor pedepsei, nu împiedică, ci ajută la înfăptuirea do-
rinţei celei dragi a mucenicilor, întărindu-i în nevoinţa lor
prin Sfintele Taine. În dragostea lor, care biruie moartea,
în suferinţele lor, aceşti mucenici - bărbaţi, femei, copii
creştini - s-au unit tot mai mult cu Hristos, chiar în timpul
suferinţelor dobândind cea mai mare bucurie. Aşadar, ca-
racteristicile mucenicilor creştini au fost dragostea şi deo-
sebita bucurie a harului. Suferinţele şi moartea nu le-au în-
durat pur şi simplu ca pe un rău puternic şi de neînlăturat,
ci le-au călcat în picioare maiestuos, prin dragoste şi har.
Un monument deosebit de convingător al acestei înal-
te stări duhovniceşti este Epistola către Romani a Sfân-
tului Mucenic Ignatie Teoforul. El îşi aşteaptă moartea şi
se roagă să nu fie împiedicat să-I aducă lui Dumnezeu
vărsarea lui de sânge. Sfântul Mucenic Ignatie nu numai
că îndură chinurile, dar aşteaptă chinurile şi moartea „ca
să sufere împreună cu Hristos”. Este aşteptarea acelui
pahar pe care l-a băut Hristos, a acelui botez prin sânge
cu care S-a botezat Hristos.
Sfântul îi roagă pe romani să nu mijlocească pentru
eliberarea sa: „...Mi-e greu să ajung la Dumnezeu dacă
voi mă jeliţi. Mă simt minunat să apun (ca soarele) din-
spre lume spre Dumnezeu, ca să strălucesc în El. Vreau
să fiu al lui Dumnezeu: nu mă înapoiaţi lumii. Daţi-mi
drumul către Lumina cea Curată... Lăsaţi-mă să fiu
următorul chinurilor Dumnezeului meu”.
La vremea sa, Apostolul Pavel i-a scris aceleiaşi co-
munităţi romane: „Cine ne va despărţi pre noi de dragos-
tea lui Dumnezeu? Necazul, sau strâmtorarea, sau goana,
sau foametea, sau golătatea, sau nevoia, sau sabia?
Precum este scris: Că pentru Tine suntem omorâţi toată
ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere. Ci întru
acestea toate prea biruim, pentru Cela ce ne-a iubit pre
noi. Pentru că încredinţat sunt, că nici moartea, nici
viaţa, nici Îngerii, nici Căpeteniile, nici Puterile, nici cele
de acum, nici cele viitoare; nici înălţimea, nici adâncul,
nici altă făptură oarecare nu poate pre noi să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus,
Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39). Şi, iată, deja alt următor
al lui Hristos, Sfântul Ignatie, care la fel ca şi Pavel a venit
în lanţuri să pătimească la Roma, îi scrie aceleiaşi Biserici
Romane: „Nici cele văzute, nici cele nevăzute – nimic nu
mă va reţine să merg la Iisus Hristos. Focul şi crucea,
mulţimile de fiare sălbatice, spintecările, zdrobirea
oaselor, retezarea mădularelor, nimicirea întregului trup,
12
cumplitele chinuri ale diavolului să vină peste mine - numai să ajung la Hristos”.
Dragostea, aşadar, este fermentul muceniciei - dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu
este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumnezeiască, de la
Duhul Sfânt, ce provine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur,
tâlcuind fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilor
urmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea,
mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, marti-
rizat şi el de împăratul Nero, a scris: „De aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu îmi este” (I
Cor. 13, 3). Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire se
va amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării
totale de sine, şi al unei dorinţe sincere de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Va urma

Un cuvânt nedemn
Două declaraţii apostate ale Mitropolitului Bartolomeu Anania
În tipicul săvârşirii slujbei ortodoxe de hirotonie întru arhiereu, noul candidat la această vrednicie cu adevărat
dumnezeiască trebuie să facă o mărturisire de credinţă, în duhul şi teologhisirea de obşte a Bisericii al cărei mădular
este. Viitorii episcopi predau anatemei tot ceea ce, la rândul lor, şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au dat anatemei, Deci
noul ierarh hirotonit în Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească şi să făgăduiască în faţa celorlaţi arhierei şi a
norodului de faţă că va fi apărător şi propovăduitor al credinţei ortodoxe, aşa cum a fost ea mărturisită şi dogmatisită
de către Sfinţii Părinţi. Toţi ierarhii hirotoniţi în Biserica Ortodoxă depun acest jurământ – fiindcă aceasta este
rânduiala. Dar nu toţi îl respectă. Să luăm spre studiu un caz ce pune multe semne de întrebare la adresa ortodoxiei
pe care o propovăduieşte Patriarhia Română şi care lasă să se înţeleagă că unora nu le pasă nici măcar de ceea ce au
jurat în faţa lui Hristos. Personajul cheie al acestei incursiuni în lumea ecumenistă contemporană este un înalt prelat
al Bisericii Ortodoxe Române, ÎPS Bartolomeu Anania, iar fragmentul cu pricina este declaraţia sa oficială de presă,
dată odată cu moartea papei Ioan Paul al II-lea: „Un om care şi-a luat asupră-şi şi a purtat o astfel de cruce, având chi-
pul lui Hristos cel biruitor, dar pe dinlăuntru purtând crucea renunţărilor, a fost şi cel care aseară a adormit în
Domnul, Papa Ioan Paul al doilea. L-am pomenit astăzi în rugăciunile noastre, aşa cum aţi ascultat iubiţii mei, şi am
spus arhiereul Ioan Paul II. Catolicii se roagă pentru sufletul papei Ioan, pe bună dreptate, pentru că este şeful bisericii
lor. Noi ne-am rugat şi ne rugăm pentru arhiereul Ioan Paul al doilea pentru că este fratele nostru întru Hristos, având
succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserică Ortodoxă Română (sic!).

Mitropolitul Ardealului, Bartolomeu Anania, şi omul pe care

l-a elogiat şi lăudat - Papa Ioan Paul al II-lea, propovăduind
erezia şi satanismul (în fotografia din stânga-sus, îl vedem
aşezat sub o cruce întoarsă, simbol luciferic).

Administrativ, distanţele dintre noi sunt sau pot pă-

rea foarte mari, dar ca arhierei ai lui Hristos, suntem
egali în acea slujire. De aceea, fără să vreau să-i fac
biografia, ne-am rugat pentru că a purtat toată viaţă o
cruce grea, şi în condiţiile grele ale comunismului din
Polonia, împotrivă căruia a luptat făţiş, şi apoi conducându-şi biserica sa, căutând şi aproprierea de celelalte
confesiuni creştine, aşa cum a făcut-o şi cu vizita pe care în 1999, în mai, a făcut-o în ţara noastră. Cel care vă
vorbeşte s-a îmbrăţişat atunci frăţeşte pe aeroport şi în palatul patriarhiei, cu cel care ne-a părăsit. Şi ne-am îmbrăţişat
nu ca mai mari sau mai mici, ci ca egali în aceeaşi slujire întru Iisus Hristos. De aceea am hotărât ca la liturghia de

TRADIŢIA ORTODOXĂ
13 Nr. 26, Decembrie 2009
astăzi, să facem ectenie pentru pomenirea lui şi l-am
pomenit şi la ieşirea cu Sfintele Daruri. Pentru că trebuie
să ne aducem aminte de el. Dacă n-am ajuns încă cele
două biserici, catolică şi ortodoxă, să atingem comuniu-
nea euharistică, către care tindem şi care va fi când va
vrea Dumnezeu, am rămas şi suntem în comuniune de
rugăciune. De aceea am făcut-o liniştiţi, duhovniceşte,
lăuntric şi fără televiziunea, care mai mult desacralizează
persoana şi personalitatea unui om, decât o slujeşte. Am
făcut-o în biserică, în faţă lui Dumnezeu şi în faţa inimilor
noastre. Am urmărit şi eu emisiunile interminabile de
aseară. Toţi până la urmă ne rugăm pentru el, dar nu
reieşea ce fel anume de rugăciune. (...) Iar, după ce su-
fletul s-a despărţit de trup, ne rugăm aşa cum am făcut-o
şi noi astăzi, pentru veşnica lui odihnă, pentru că Dum-
nezeu să-l aşeze în loc luminat, acolo unde toţi sfinţii se
odihnesc.”
Avem mai sus o declaraţie servilă, ecumenică, făcută
de un ierarh al Bisericii Ortodoxe, care contrar celor jurate
la hirotonie, crede şi mărturiseşte că şi ereticul papă poate
fi părtaş al mântuirii. Ceea ce este şi mai tulburător, este
faptul că Mitropolitul Bartolomeu este considerat ca fă-
când parte din aripa chipurile „conservatoare” a B.O.R.,
intens ridicată în slăvi în presa aşa-zis antiecumenistă din
mediul ortodox. Mare nedumerire: ori mişcarea ecume-
nică a ajuns mult mai departe decât se face cunoscut opi-
niei publice (iar declaraţii şocante precum cea de mai sus
sunt de-acum adevărate bagatele), ori noi am uitat care
este definiţia ereziei şi a ereticilor...
Siturile şi grupările care promovează imaginea acestui
mitropolit ar putea replica, spunând că afirmaţiile de mai
sus sunt simple accidente diplomatice, şi că de fapt, în
taină, înaltul ierarh ar mărturisi de fapt o Ortodoxie fără
cusur. Din păcate însă, realitatea le demolează pledoaria
şubredă. În Postul Mare al anului 2007, acelaşi mitropolit
făcea altă declaraţie de presă apostată, apărută pe pagina
web a Arhiepiscopiei Ortodoxe (!) a Vadului, Feleacului şi
Clujului, purtând titlul: „Mitropolitul Bartolomeu: Tema
unificării datei pascale nu reprezintă un obstacol de netre-
cut”. Intrând puţin în detalii, iată ce declară reprezentantul
Sinodului Bisericii de stil nou: „În anul acesta creştinii de
pretutindeni trăiesc bucuria de a sărbători Învierea Dom-
nului în aceeaşi zi (...). Nu-mi propun să analizez meca-
nismele istorice care au dus la dezbinarea creştinilor pe
tema calendarului. Amintesc doar că Biserica a stabilit o
regulă încă în secolul al IV-lea, prin Sinodul Ecumenic de
la Niceea, care a hotărât în unanimitate ca Paştile să fie
sărbătorite în prima Duminică de după luna plină care-i
urmează echinocţiului de primăvară (...). Ştiinţa astrelor
însă a evoluat în timp, noile descoperiri au provocat
calcule noi, în 1924 a fost adoptat calendarul gregorian,
dar numai de către o parte din ţările creştine, pe când
celelalte au rămas la cel iulian, şi aşa se face că tot mai
des circulă întrebarea: De ce nu hotărăsc Bisericile ca
Învierea Domnului să fie prăznuită de toţi creştinii la
aceeaşi dată? Oare nu ar trebui să se ajungă la o
înţelegere, cu atât mai mult cu cât data Paştilor nu este o
problemă de dogmă, ci doar una de practică liturgică?
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
Doresc să informez opinia publică de la noi că tema
unificării datei pascale se află pe agenda Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, că ea nu reprezinta un obstacol
de netrecut, că, prin urmare, se poate ajunge la un con-
sens, dar că, asemenea tuturor problemelor de această
natură, rezolvarea şi punerea ei în practica cer timp şi
răbdare. Nu va fi suficientă o simplă hotărâre de la
centru, fie ea şi unanimă. E absolut necesar ca ea să fie
omologată de către clerul şi credincioşii tuturor
Bisericilor. Să nu uităm că de-a lungul secolelor s-au
creat tradiţii adânc înrădăcinate în conştiinţa şi practica
populară şi că alinierea lor la actualitate nu se face cu
uşurinţă. Noi, românii, avem exemplul din 1924 când re-
forma calendarului a fost hotărâtă de sus, fără o preala-
bilă pregătire a poporului, ceea ce a provocat rezistenţa
stiliştilor din Moldova şi constituirea lor într-o unitate
disidentă care dăinuie şi astăzi.
Dacă, cel puţin din când în când, coincidenţele
calendaristice le oferă tuturor creştinilor bucuria de a
sărbători împreună Învierea Domnului, faptul în sine
reprezintă garanţia că ceea ce este astăzi o excepţie,
mâine poate fi regulă. Esenţial însă nu este când sărbă-
torim Paştile, ci cum le sărbătorim”. Sublinierile în text ne
aparţin. Mai departe, însă, credem că orice comentariu
este de prisos. Vorbele grăiesc de la sine, despre mărtu-
risirea neortodoxă a mitropolitului Ardealului.
Mărturisirea de credinţă a noului arhiereu hirotonit
Ce a jurat arhiepiscopul Bartolomeu la hirotonie – şi
ca el, restul ierarhilor ecumenişti şi filo-papistaşi din
sinoadele Bisericilor oficiale? Iată, pe scurt, care este
jurământul noului hirotonit întru arhiereu, după rânduiala
cuprinsă în Arhieraticon: „Cred întru Unul Dumnezeu
osebit în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, osebit, zic,
după cuvântul însuşirii, dar neosebit după fiinţă, şi în-
treaga Treime şi întreaga unime aceeaşi fiind unime. (...)
Hirotonia Sfântului Ierarh Nicolae
Cred şi predaniile şi tâlcuirile despre Dumnezeu şi despre
cele dumnezeieşti ale Bisericii, care este una, sfântă, so-
bornicească şi apostolească. Mărturisesc un botez întru
iertarea păcatelor. Mă închin sfintelor şi cinstitelor
icoane, adică a lui Hristos însuşi, şi a Preacuratei Maicii
lui Dumnezeu, şi ale tuturor Sfinţilor; nu însă cu
închinăciune, ca lui Dumnezeu, ci înălţîndu-mă cu mintea
14
la chipul ce înfăţişează; pentru aceea şi cinstea cea către acestea o trec la prototipuri; iar pe cei ce într-alt chip şi nu
aşa cugetă, îi lepăd ca pe nişte cugetători de cele străine. Dau anatema pe Arie şi pe cei împreună cu dânsul cugetători
şi părtaşi ai relei şi nesănătoasei lui păreri. Pe Macedonie şi pe cei cu dânsul, care bine s-au numit pnevmatomahi.
Asemenea pe Nestorie şi pe ceilalţi ereziarhi, şi pe cei de un cuget cu aceştia îi lepăd şi îi dau anatema, şi cu mare
glas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!
Peste acestea încă mai mărturisesc, că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă,
toate canoanele celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi ale celor locale; învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi;
tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe (...).
Cum pot încăpea în aceeaşi minte două lucruri contrare. Acelaşi Bartolomeu Anania a strigat la hirotonie: „Tuturor
ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!”, iar la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, cu glas tânguitor îl numea:
„fratele nostru întru Hristos, având succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserică Ortodoxă Română”.
Şi dacă scris este că vom da socoteală pentru tot cuvântul deşert ce iese din gura noastră, ce socoteală se va cere de
la cei care una mărturisesc şi alta săvârşesc înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nevrednic unul ca acesta a mai
cânta troparele de hirotonie: „Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se
mântuiască sufletele noastre” şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria mucenicilor. A cărora
propovăduire este Treimea cea de o fiinţă”; căci cel ce numeşte pe eretic „frate întru Hristos” se desparte şi de sfinţii
mucenici, şi de apostoli şi de Însuşi Hristos.

Ce spun sfinţii părinţi despre papă?

„Anatema! Anatema! Anatema papei de la Roma!” aşa strigau sfinţii mărturisitori împotriva catolicismului, dintre
care amintim pe Sfântul Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu al Efesului, Cosma Etolianul, Gherman al II-lea al
Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, Maxim Grecul, Nicodim Aghioritul, Nicodim de la Tismana, Paisie de
la Neamţ, Cuviosul Ioan Iacob Românul etc. Şi au au grăit nouă din Duhul sfânt al lui Dumnzeu, pentru care şi
Dumnezeu i-a proslăvit cu slavă cerească sus, iar aici jos cu sfinte moaşte.

Pacea fără Adevăr

Despre gândirea profund necreştină a ecumeniştilor
Experienţa nefericită a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este considerată
acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bunăvoie sângele. Acest
lucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între
dreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii
propriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici o
valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.
Reticenţa pe care umanitatea o
manifestă faţă de orice fel de conflict ar fi
admirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii
spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna
ar fi încetat să existe, atunci pacea ar fi
constituit înfăptuirea fericirii umane. Armo-
nia ar fi fost un rezultat natural şi nu unul
artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul
diferit. Astăzi, când toată lumea vorbeşte
despre pace şi armonie, dragostea de sine şi
ura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şi
lăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare în
felul său – vorbesc despre dragoste pentru om,
dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat
niciodată o ipocrizie mai mare decât această
aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pen-
tru ceva teoretic, pentru ceva imaginar pre-
Biserică sârbă bombardată de extremiştii musulmani de origine albaneză - cum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin
„rod” al „păcii şi dialogului ecumenic”. teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o
legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în faţa noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când ea
există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.
Acest om anume, cu imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, în loc să fie iubit, a fost urât în vremea noastră mai mult

TRADIŢIA ORTODOXĂ
15 Nr. 26, Decembrie 2009
decât în oricare altă perioadă. Nu numai că a fost urât, dar
a fost dispreţuit si umilit; a fost considerat drept un
„lucru” lipsit de vreo valoare anume, un mijloc pentru
atingerea „scopurilor înalte”, o particulă a masei. Cei care
vorbesc cel mai mult despre dragostea pentru om şi
umanitate, despre pace şi armonie sunt tocmai cei care îşi
urăsc cel mai mult aproapele, cunoscuţii. Ei iubesc omul
– creaţie a propriei lor imaginaţii, nu iubesc omul –
realitate. Or, această venerare a „omului” – idol este în
realitate narcisism, adoraţie de sine.
Prin urmare, ar fi
o naivitate să credem
că dispoziţia paci-
fistă care caracte-
rizează astăzi umani-
tatea provine din dra-
goste. Aceste cuvinte
despre dragoste sunt
făţărnicie şi auto-
amăgire. Dorinţa de
pace provine din pier-
derea idealurilor, din
frică şi din plăcerea
de confort. Este do-
rinţa de a fi lăsat în pa-
ce pentru a te bucura
de lucrurile râvnite
de pe pământ. Este
Iisus Hristos cu sabie (cf. Mt. 10, cooperarea conven-
34: „Să nu socotiţi că am venit să pun ţională pentru achizi-
pace pre pământ, nu am venit să pun
pace, ci sabie”.
ţionarea bunurilor pe
care fiecare persoană
separat nu ar fi în stare să le dobândească. Este o înţele-
gere universală cu privire la ceva ce a devenit o pasiune
generală: senzualitatea şi materialismul. Este un produs al
proastei necesităţi. Pacea despre care vorbeşte lumea este
o capitulare necondiţionată a tot ceea ce este bun, sacru şi
măreţ, şi dominaţia meschinăriei, mediocrităţii şi indife-
renţei. Este ştergerea personalităţii indivizilor şi a popoa-
relor. Este un amestec de compromisuri şi calcule, o mare
de ipocrizie, indiferenţă faţă de adevăr, trădare a tot ceea
ce este cu adevărat sfânt.
Războiul este un lucru cumplit, este rezultatul căderii
omului, şi nimeni nu-l va elogia. Pacea pentru care se
târguieşte lumea este însă ceva cu mult mai de temut. Febra
este neplăcută, dar indică cel puţin că organismul reac-
ţionează la un rău care a pătruns în interiorul lui. Pacea
pe care ei doresc să o aducă nu este, din păcate, pacea
care purcede din izbânda asupra răului, ci cea care pro-
vine din înfrângere. Este lipsa de febră a unui cadavru. În
fond, pacea la care aspiră oamenii nu este doar o pace a
armelor. Este pacea conştiinţei. Ei doresc să împace bi-
nele cu răul, dreptatea cu nedreptatea, virtutea cu păcatul,
adevărul cu minciuna, pentru a putea face pace cu propria
lor conştiinţă împovărată.
Aşa-zişii creştini joacă un rol important în încercarea
lumii de a obţine pacea. Cu sloganul „Creştini, uniţi-vă!”,
ei au pornit în căutarea bazarului unde are să se vândă
adevărul. Odinioară, creştinii aveau credinţă şi erau gata să
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
moară pentru credinţa lor. În ziua de azi, râvna lor pentru
adevăr s-a domolit. Au început să-l considere ca fiind ceva
secundar. Li se par lipsite de importanţă şi nedemne de a
fi menţionate diferenţele dintre biserici, pentru care altă-
dată mucenicii se jertfeau fără preget, Sfinţii Părinţii erau
surghiuniţi, iar credincioşii prigoniţi şi schingiuiţi fără
milă. Majoritatea dintre ei sunt sentimentali incorigibili,
care cred că religia lui Hristos este un sistem etic privind
relaţiile umane. Alţii urmăresc scopuri politice şi interese
ascunse. Ei zidesc laolaltă cetatea Antihristului. Caută ar-
monia, fiind indiferenţi faţă de adevăr; caută o recon-
ciliere externă, ignorând disensiunile interne; caută litera,
fiind indiferenţi faţă de duh.
Cum e cu putinţă ca ei să spere că ceea ce nu s-a
înfăptuit în primele secole ale schismei se va înfăptui
acum, când diferenţele în dogmă şi mentalitate, o dată cu
trecerea secolelor, din simple fisuri, au devenit prăpăstii?!
Simplul fapt că ei vorbesc despre unirea bisericilor arată
că gândirea lor este profund anticreştină. Ei recunosc prin
aceasta că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto-
lească, pe care o mărturisim în Simbolul credinţei noastre
(Crezul), ar fi încetat să existe; că a fost dezbinată în mul-
te biserici care nu mai sunt soborniceşti (a toată lumea),
adică nu mai cuprind întregul adevăr şi har, precum
bisericile ortodoxe locale, ci deţin o parte mai mare sau
mai mică de adevăr şi har. Prin urmare, ei cred că
adevărul nu mai există pe pământ şi că venirea lui Hristos
a fost până la urmă zadarnică. Căci adevărul confun-
dându-se cu minciuna, este cu neputinţă ca adevărul pen-
tru care a venit Hristos să stea mărturie pentru a fi
redescoperit. Aşadar, devine imposibilă redescoperirea lui
Hristos, Care El însuşi este Adevărul.
Dar atunci de ce a spus Hristos că are să fie cu noi
până la sfârşitul lumii? „Şi iată, Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului”. De ce a spus că Sfântul
Duh îi va îndruma pe ucenici către deplinătatea adevărului
şi că Biserica va izbândi asupra porţilor iadului? Dacă Bise-
rica a fost dezbinată – şi dacă e nevoie de unire, înseamnă
că a fost dezbinată -, atunci tot ceea ce a făgăduit Hristos
s-a dovedit a fi numai minciună! Însă Dumnezeu să ne fe-
rească de o asemenea blasfemie! Biserica există şi va exista
până la sfârşitul lumii, nedezbinată şi invulnerabilă, potri-
vit făgăduinţei Domnului. Toţi cei care vorbesc despre
„unirea bisericilor” neagă pur şi simplu pe Hristos şi
Biserica Sa.
Când un patriarh ortodox acceptă participarea
Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor ca
fiind una în rândul multor „biserici”, ce altceva face decât
să recunoască în mod public, precum protestanţii, exis-
tenţa mai multor biserici, şi prin aceasta dezbinarea Bise-
ricii Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti? Ce altceva
face decât să-L renege pe Hristos? Dar, în strădaniile lor
profane, aceşti oameni prezintă textele liturgice ale Bise-
ricii şi pe Hristos Însuşi ca fiind aliaţii lor. Într-adevăr,
Hristos s-a rugat ca ucenicii Săi „să fie una”, şi Biserica
se roagă în timpul fiecărei Liturghii „pentru unirea”.
Aceste cuvinte nu vor însă să spună că Biserica se roagă
ca într-o zi creştinii să se unească făcând compromisuri
reciproce în convingerile lor. Nu se referă la urmărirea
16
unor acorduri compromiţătoare, prin care să se unească
elemente denumite în mod diferit. Nu au nici o legătură
cu protocoalele făcute în vederea unei alianţe, unui acord
sau unei convenţii, precum cele care se semnează după
multe negocieri între naţiuni diferite. Nu, aceste cuvinte
nu vor să spună nicidecum aşa ceva! Biserica nu se roagă
lui Dumnezeu pentru unirea unor elemente opuse, ci pen-
tru ca toţi oamenii să devină UNUL. Cu alte cuvinte, pen-
tru ca ei toţi să accepte cu căinţă adevărul, să se închine
cu umilinţă dinaintea Bisericii şi să se numere printre
membrii Ei. Pentru ca ei să îşi dea seama de greşeala în
care au trăit şi să se îndrepte degrabă spre lumină şi
adevăr, şi anume spre Biserică. Acesta este lucrul pentru
care se roagă Biserica. Pentru acest lucru anume ne rugăm
în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Îndreaptă-i [o,
Doamne] pe cei aflaţi în greşeală şi uneşte-i cu Biserica
Ta Sobornicească şi Apostolească”. Doar această rugă-
ciune şi dorinţă izvorăşte din dragostea adevărată, căci ea
caută tămăduirea celor bolnavi şi nu amăgirea lor.
Câţiva ortodocşi naivi cred că această apropiere a
bisericilor nu se face cu scopul unirii, ci pentru instruirea
celor eterodocşi. „Acestea sunt - spun ei - manifestări de
iubire faţă de fraţii noştri”. „Dacă ne închidem în cochilia
noastră - spun ei adeseori - dacă nu luăm parte la confe-
rinţele internaţionale şi nu trimitem observatori la conci-
liile papale ş.a.m.d., atunci cum vor cunoaşte occidentalii
Biserica Ortodoxă şi cum vor fi atraşi înspre aceasta?”.
Dar cum li se va spune occidentalilor că Biserica Or-
todoxă este Biserica Unică şi Adevărată, când ei o văd
însoţindu-se cu „bisericile” false, ca fiind egală între egale?
Nu vor crede ei, drept urmare, că Ortodoxia este şi ea
asemeni celorlalte – relativă şi parţială? Sau este rezonabil
să sperăm că acele concilii ale unor fanatici purtători de
beretă şi ale unor preoţi îmbrăcaţi în rasă vor fi vreodată
în stare să recunoască adevărul? Ei nu fac decât să-i fla-
teze pe ortodocşi, pentru a-i atrage de partea lor. Dacă ar
avea o nostalgie autentică de a cunoaşte Ortodoxia, nu ar
avea nevoie de consilii şi de conferinţe: s-ar îndrepta
direct spre izvoarele acesteia, spre Părinţii şi Sfinţii ei.
Nu! Cea mai bună cale de a-i convinge pe alţii de adevăr
este să crezi tu însuţi în el. Nu îl discuta, mărturiseşte-l
doar! Consiliile şi conferinţele dezbat adevărul, însă
aceasta este o trădare, întrucât în asemenea cazuri nu este
vorba de un dialog cu ereticii, sau de un sfat dat acestora,
ci de o discuţie cu „bisericile”. Hristos nu cere partici-
panţi la dezbateri, ci mărturisitori. Adevărul pe care El ni
l-a propovăduit nu este de felul celor care pot fi dezbătute.
În diferitele întruniri ecumeniste, discuţia ia forma unui
negoţ în care are loc un schimb de compromisuri în ma-
terie de credinţă pentru a se ajunge la un acord final. În
aceste condiţii, până şi simpla prezenţă a unui ortodox la
o întrunire ecumenistă este o trădare a lui Hristos. Este
Hristos vândut necredincioşilor pentru treizeci de arginţi,
de vreme ce, participând, ortodoxul admite că credinţa lui
poate fi supusă discuţiei şi acreditează ideea că şi el va
face eventual compromisuri, dacă i se va oferi în schimb
ceva satisfăcător.
Dacă, în loc de aceasta, toţi aceia care vorbesc astăzi
despre unire ar mărturisi Ortodoxia ca fiind adevărul unic
şi absolut, şi ar refuza orice contact ecleziastic oficial sau
neoficial cu ereticii, fără a se teme a-i numi astfel, atunci
vocea lor s-ar face auzită mult mai departe; şi, lucru şi
mai important, ar fi respectată şi ar pune pe gânduri. Pe
când acum vocea lor este o voce a compromisurilor, o
voce care nu impresionează pe nimeni, o voce pe care, în
adâncul sufletului, nimeni nu o respectă.
Sfinţii Părinţi nu au luat parte la discuţii cu ereticii.
Ei au mărturisit adevărul şi le-au respins pretenţiile fără
curtoazie şi fără complimente. Ei nu au ajuns niciodată la
„acorduri mutuale” cu „bisericile” eretice. Dialogul lor a
fost întotdeauna public şi a urmărit mântuirea şi edificarea
sufletelor. Biserica Ortodoxă nu a stat la discuţii cu „bise-
ricile” ereticilor. Nu a fost o discuţie a Bisericii cu bise-
ricile, ci un dialog între Biserică şi sufletele rătăcite.
Biserica nu discută, fiindcă ea nu caută. Ea pur şi simplu
oferă – întrucât Ea are totul. (Fragment din „Împotriva falsei
uniri bisericeşti”, de Alexandru Kalomiros)

Iconarul frumuseţii nepieritoare (II)

„Sufletul omului, al fiecărui om, este ceva adânc şi necercetat. Dar mulţi dintre noi nu realizează acest
lucru. Să credeţi că sufletul este necunoscut şi nemuritor. Trupul este ceva vremelnic. Şi patimile şi nevoile
sale împiedică sufletul de a se cunoaşte pe sine. Aburii grei ce se ridică din carne înnourează şi întunecă
soarele ce răsare înlăuntrul nostru prin luminarea lui Dumnezeu. Când sufletele sunt pângărite şi întunecate,
ele sunt neputincioase să se vadă pe sine ori pe altele”. Fotie Kontoglu

Fotie Kontoglu (1895-1965) este unul dintre cei mai renumiţi iconari ai secolului al XX-lea din
Grecia. El a avut un rol covârşitor în revigorarea iconografiei Ortodoxe (bizantine) în
contemporaneitate; în propovă-duirea şi păzirea fiecărui element al Tradiţiei Ortodoxe: iconografia
bizantină, cântarea psaltică, calendarul liturgic vechi, etc. Toate acestea, nedespărţite una de cealaltă
şi neapărat necesare, alcătuiesc un întreg – Ortodoxia, pentru care a luptat fără preget şi Fotie
Kontoglu, toată viaţa sa. Din pricina influenţelor papiste şi mai cu seamă sub presiunea
secularizantă programatică de sor-ginte masonică din secolul al XIX-lea, iconografia Ortodoxă
aproape că se pierduse, înlocuită fiind cu „tabloul religios” naturalist-realist de tip renascentist, plin

TRADIŢIA ORTODOXĂ
17 Nr. 26, Decembrie 2009
de influenţe umaniste şi sentimentaliste.
În cele ce urmează, vom încerca să zugrăvim un
portret al lui Fotie Kontoglu, aşa cum reiese el din
fragmentele unui interviu acordat revistei Divine Ascent,
şi realizat de Dr. Constantine Cavarnos, un apropiat al
său.
Credincioşie nestrămutată întru Sfânta Tradiţie: Fotie
Kontoglu
Revista Divine Ascent: Relaţia cu reputatul Fotie
Kontoglu a fost cu adevărat o sursă de inspiraţie pentru
multe din lucrările dvs., nu-i aşa?
Constantine Cavarnos: Da. Filosoful atenian Diogene
se plimba cu o lampă în mână, zi şi noapte. Oamenii îl
întrebau: „Ce faci?” El le zicea: „Caut un om, o fiinţă uma-
nă adevărată”. Am călătorit ca profesor-vizitator din
Sheldon în Grecia, în Franţa şi în Anglia, şi n-am găsit
omul pe care-l căutam cu lampa. L-am aflat însă în 1952,
în urma recomandării unui prieten grec întâlnit la Oxford
– filologul Basil Laourdas. Prin 1948, scrisesem despre
Kontoglu foarte entuziast, în greacă, în periodicul „Ele-
nismul de peste hotare”. Kontoglu l-a văzut şi i-a scris
editorului o scrisoare foarte amabilă. Acel articol l-a ajutat
pe Kontoglu să fie recunoscut drept un scriitor şi un pictor
remarcabil.
D.A.: De ce era Kontoglu omul pe care îl căutaţi în
călătoriile dvs.?
C.C.: Ei bine, ceea ce credeam şi felul în care
simţeam se regăsea, în mare măsură, în scrierile lui
Kontoglu, ca să zic aşa.
Camera de lucru a lui Kontoglu
D.A.: Închipuia idealurile dvs.?
C.C.: Ideile, idealurile, concepţiile noastre - toate
coincideau. Foarte puternic. Ceea ce am aflat în Kontoglu
a fost Grecia, întreaga Tradiţie - Paradosis. Tradiţia naţio-
nală, Tradiţia Ortodoxă. Toate în Kontoglu – un maestru al
iconografiei, un entuziast al muzicii bizantine – toate lucru-
rile pe care le apreciam atât de mult se găseau întruchi-
pate în munca lui Kontoglu, în credinţele şi în gândirea sa.
Daca ar trebui sa aleg un profesor dintre cei de la liceu,
facultate, oamenii întâlniţi în diferitele ţări vizitate – Kontoglu
reprezintă pentru mine persoana cea mai importantă.
D.A.: De unde credeţi că a primit comoara care v-a
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
dat-o şi dvs.? Unde a descoperit-o?
C.C.: Aş zice că la început i-a datorat mult lui
Stefanos Kontoglu, unchiul său, ce era monah. Kontoglu
s-a născut în Asia Mică, în oraşul Kidoniai, alături de
Lesvos, de unde mă trag eu. Unchiul său era egumenul
Mănăstirii Hagia Paraskevi în afara oraşului.
D.A.: Aceasta a fost cea dintâi inspiraţie a lui Fotie
Kontoglu, un unchi călugăr?
C.C.: Da, aşa a învăţat să cânte, de la unchiul său. Şi
tot aşa a învăţat să citească cărţile sfinte ale Bisericii. A
primit o educaţie monahală, alături de unchiul său. A
urmat şi una dintre cele mai bune şcoli greceşti ale vremii,
o şcoală de studii superioare din Kidoniai. Aveau un pro-
gram foarte solid de studii şi formare a caracterului.
D.A.: Cum aţi descrie principiile primare pe baza
cărora lucra Kontoglu? Care sunt principiile de viaţă sau
valorile sale fundamentale?
C.C.: Rădăcinile sale se găsesc în Biserica şi credinţa
ortodoxă, împreună cu artele ei sfinte, îndeosebi icono-
grafia şi cântările bizantine. Citea multe cărţi de credinţă.
A mers şi la Paris ca să studieze arta, să meargă la gale-
riile de artă, să facă cópii, şi altele asemenea. Înainte de
aceasta, a mers din Kidoniai la Atena să studieze la Şcoala
de Arte Frumoase, pentru un an sau doi. Educaţia sa ar-
tistică a avut o natură destul de seculară, deoarece arta bi-
zantină, în acea vreme, era dispreţuită atât în Atena, la
Şcoala de Arte Frumoase, cât şi în Europa. El a fost bine
educat în acea tradiţie; cunoştea pictorii Renaşterii şi
putea vorbi elevat despre ei. Apoi s-a întors în Kidoniai şi
a predat istoria artei şi limba franceză la liceul de fete. În
1922, turcii i-au omorât sau expulzat pe toţi grecii din
Asia Mică. A plecat înainte ca turcii să apuce să-l omoare,
şi a mers în Lesvos cu barca, împreună cu membrii fami-
liei sale care supravieţuiseră. Era un refugiat ce nu avea
nimic, în afară de ce reuşise să care. A avut mare grijă să
îşi ia icoanele. Le-a ţinut cu el, acasă, până în ultima sa
zi de viaţă. Erau nişte icoane foarte vechi, tradiţionale, care
au ajuns la familia sa de la mănăstirea Hagia Paraskevi.
D.A.: Ce-ar spune Kontoglu despre unele dintre
provocările reale cu care se confruntă astăzi Biserica? Ce
ar avea de spus despre modernism sau ecumenism? Cum
le-a abordat el? Era unic?
C.C.: Am discutat acestea adesea. Am o colecţie
întreagă de scrisori în care discuta despre modernism şi
ecumenism. Kontoglu era un om cu mintea limpede. Ştia
în ce credea şi în ce nu credea, cu mare tărie, cu mare
limpezime. Nu avea un cuget înceţoşat.
D.A.: Spunea lucrurile făţiş, în cotidianul atenian?
C.C.: Da. Îi critica pe greci pentru multele rele care
s-au strecurat în mentalitatea lor. Unul dintre cele mai
răspândite rele era xenomania: iubirea excesivă şi fără
discernământ a lucrurilor de origine străină, precum şi pri-
mirea fără critică a lor. Acest lucru se regăseşte de nenu-
mărate ori în scrierile sale. Xenomania este încă o boală
larg răspândită printre greci. Este una din pricinile pentru
care ei au desconsiderat moştenirea bizantină şi Tradiţia
Ortodoxă. Aceasta poziţie a lui Kontoglu a însemnat şi o
poziţie foarte critică a Apusului modern şi al papismului,
pe care îl socotea o formă foarte distorsionată de creş-
18
tinism. S-a opus cu hotărâre ecumenismului iniţiat în 1963 de către Atenagoras, Patriarhul Constantinopolului. Până
la capătul vieţii sale, în 1965, Kontoglu a fost cea mai puternică voce împotriva ecumenismului.
D.A.: A existat ceva vizionar sau profetic în părerile sale privind ecumenismul?
C.C.: Nu aş spune profetic, cu excepţia faptului că de la ceea ce se poate zări în trecut, cineva ar putea să pre-
vadă ce se va petrece în vremea noastră şi în viitor, dacă nu ţinem seama de experienţa trecutului. De pildă, falsa unire
de la Ferrara-Florenţa din secolul 15 era foarte vie în mintea sa. Urmările ei au fost distructive: după câţiva ani Cons-
tantinopolul a căzut sub turci. Nu a fost o coincidenţă; mai degrabă a fost urmarea firească a necredincioşiei faţă de
Biserică. A fost părăsire de către Dumnezeu, pentru apostazie.
D.A.: În urma asocierii dumneavoastră de patruzeci de ani cu
Fotie Kontoglu, care credeţi că este moştenirea sa, pentru noi?
Ce au a ne spune astăzi viaţa şi mărturia sa – îndeosebi creşti-
nilor ortodocşi din America?
C.C.: Fidelitate pentru Tradiţie. În iconografie, în muzică, în
arhitectura bisericilor, în liturghia Bisericii, în toate celelalte
slujbe ale Bisericii, în păstrarea credinţei – în toate acestea,
păstrarea Sfintelor Canoane, evitarea oricărui compromis în
învăţăturile Bisericii. Întreaga Tradiţie Ortodoxă trebuie păstrată
în ţara aceasta. Eu sunt unul dintre cei ce au încercat să îl urmeze
în lupta sa de a păstra Tradiţia Ortodoxă în ţara aceasta. În
strădania de evita toate cursele subtile, inovaţiile şi unirile false
de orice fel, continui abordarea lui Kontoglu. Mai este un lucru ce
trebuie menţionat: Kontoglu era un mare iubitor al mona-
hismului. Credea în viaţa ortodoxă monahală tradiţională, contem-
plativă (isihastă), şi nu în cea „activă”, de sorginte papistă. Într-una din lucrările sale, spune că trebuie să realizăm că
oriunde nu există mănăstiri, duhovnicia se vestejeşte, şi oriunde există viaţă monahală autentică şi mănăstiri cu o
tradiţie de evlavie profundă, Ortodoxia înfloreşte.
D.A.: Dar despre aceasta? Astăzi în Ortodoxie avem numeroase discuţii, şi nu puţine controverse, despre înfă-
ţişarea preoţilor şi a călugărilor în Apus. Sunt cei ce spun că aceasta e ceva pentru vechea ţară; în America facem altfel
lucrurile, din pricina locului în care ne aflăm, şi situaţia ne impune să ne îmbrăcăm diferit, şi că lucrurile exterioare
nu au importanţă. Kontoglu ne reaminteşte să „rămânem credincioşi Tradiţiei”.
C.C.: Da, deoarece Tradiţia le aşează pe toate laolaltă într-o relaţie plină de înţeles, minunată, organică. Ne dă
viaţă şi rezolvă problemele şi grijile netrebuincioase care sunt create de „modernizare” şi ecumenism.
D.A.: Duce, prin urmare, ignoranţa la o pervertire a Credinţei?
C.C.: Da. Credinţa ajunge să fie văzută ca fiind asemenea magiei. Creştinismul nu e magie. Este o relaţie
Dumnezeu-om, ce implică rugăciune din partea noastră, rugăciunea sinceră a creştinilor credincioşi, ca şi alte practici
duhovniceşti, înainte să putem nădăjdui la un răspuns din partea lui Dumnezeu. În mod greşit, oamenii cred că pot
dobândi binefacerile dumnezeieşti fără să plătească preţul duhovnicesc pentru ele.
D.A.: Deci, pentru a dobândi Sfânta Ortodoxie, trebuie să lucrăm din greu pentru a ne goli sinele şi a îngădui
Ortodoxiei, Tradiţiei, Duhului lui Dumnezeu să se sălăşluiască în noi; trebuie să avem credinţă?
C.C.: Credinţa, în sensul însoţirii noastre din toata inima cu învăţăturile şi practicile cele adevărate; este temelia.
D.A.: În concluzie, daţi-mi voie să vă întreb: pare încă a fi o mare provocare, pentru ortodocşii râvnitori, să se ata-
şeze tradiţiei dătătoare de viaţă a Sfinţilor Părinţi. Astfel de oameni trăiesc şi conştientizează Sfânta Tradiţie, dar poate
că nu există pretutindeni un loc în care acea tradiţie să fie uşor accesibilă. Ce putem spune cuiva aflat în această situaţie?
C.C.: Cineva trebuie să aibă râvnă şi să caute cu stăruinţă un loc anume – o parohie din „lume” sau o mănăstire
– unde se găseşte creştinismul ortodox autentic, tradiţional. Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Cere, şi ţi se va da;
caută, şi vei afla; bate, şi ţi se va deschide”. Acest interviu a apărut în Divine Ascent, Vol. I, nr. 3-4, pag. 33-47.
66666666
Ecumenismul - calea spre pierzare (VI)
Prietenia ecumenică – Un pas spre aprobarea păcatelor non-ortodocşilor
Pururea-pomenitul arhiepiscop Serafim (Sobolev) scria: „Este foarte dificil să spui prin ce anume s-au îndepărtat
mai mult de credinţă ortodocşii ecumenişti: prin scrierile lor, ori prin participarea la conferinţele ecumenice?” Această
participare implică de la sine acceptarea compromisului dogmatic şi înstrăinării totale faţă de Sfânta Tradiţie, care este,
în esenţă, o trădare a Ortodoxiei. Multe lucruri s-au schimbat în conştiinţa Bisericilor Ortodoxe locale, inclusiv în cea
a Patriarhiei Moscovei, de vreme ce au aderat la mişcarea ecumenică.
La Consiliul de la Moscova, din anul 1948, Patriarhia Moscovei a declarat că „mişcarea ecumenică este o nouă
încercare de a înălţa un Turn Babel, ca un semn al unei înşelări obişnuite a omului... din pricina patimilor şi a
mândriei. El a înlocuit datoria unei uniri lăuntrice, organice şi dogmatice, bazate pe un mecanism al unei uniri exte-
rioare, pur formale”. Este plin de semnificaţii faptul că, la vremea respectivă, Patriarhia Moscovei declara că:
„Adevărata unire a Bisericii a fost un concept străin raţiunii mişcării ecumenice, iar îmbrăţişarea lui ar însemna

TRADIŢIA ORTODOXĂ
19 Nr. 26, Decembrie 2009
respingerea unităţii Bisericii... în timp şi spaţiu... de a
rupe succesiunea neîntreruptă a harului, ce a unit
Biserica Ortodoxă cu Sfinţii Apostoli, prin intermediul
continuităţii apostolice... de a ne vinde comorile de
credinţă, păstrate cu scumpătate de poporul
binecredincios, pentru un blid de câştiguri lumeşti, şi
astfel, să ne facem părtaşi pierzării sufletelor”. Aceste
ultime cuvinte au o sonoritate foarte amară, atunci când
sunt comparate cu osanalele zilelor noastre, cântate în
cinstea ecumeniştilor, de către „or-todocşii” de modă
nouă ai Patriarhiei Moscovei. Dincolo de devierile acestor
ecumenişti „ortodocşi”, prin încăl-carea sfintelor canoane
şi dogmelor Bisericii (pe care le mărturisim în art. 9 al
Crezului), ecumenismul a mai produs şi alte roade rele - în
mod particular, prietenia ce se dezvoltă în rândurile
ecumeniştilor. Într-un mod insesizabil pentru ei,
participanţii la întrunirile ecumenice ajung să se în-
străineze de propriile lor mărturisiri de credinţă şi con-
vingeri religioase, însuşindu-şi un limbaj special, o termi-
nologie şi un mod de gândire propriu procesului de dialog
ecumenic. În acest chip, se produce o înstrăinare a ecume-
niştilor ortodocşi de la Biserica-Mamă, întunecarea con-
ştiinţelor lor, prin înşelări eretice, non-ortodoxe, exact aşa
cum grăia Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă înşelaţi: Strică pre
obiceiurile cele bune vorbele cele rele” (I Cor. 15, 33).
Există un concept, denumit „curăţie sufletească”, fără
de care credinţa întru Iisus Hristos este de neconceput.
După spusa unui scriitor bisericesc contemporan, adu-
nările, rugăciunile şi serbările ecumenice hrănesc o necre-
dincioşie constantă a participanţilor, faţă de propria lor
credinţă, şi întipăresc în sufletele lor o stare bolnăvicioasă
de preacurvie spirituală. Ecumeniştii au fost avertizaţi de
multă vreme despre importanţa comunicării personale, pen-
tru cultivarea unui spirit de indiferenţă confesională şi a
unei lipse de scrupule. Ei au un motiv bun pentru a nu se
limita doar la publicaţii tipărite; mai presus de orice, ei în-
curajează contactele personale ce se stabilesc la conferin-
ţele, adunările, întrunirile şi tot soiul de reuniuni ale lor.
În Apus, a fost deja o regulă ca ecumenismul să fie
propagat în rândul maselor timp de zeci de ani, în primul
rând pentru slăbirea conştiinţelor duhovniceşti ale credin-
cioşilor ortodocşi. Restul de false credinţe nici nu au mai
intrat în sfera de interes a vrăjmaşului mântuirii, de vreme
ce ele sunt deja parţial sau total sub stăpânirea lui. Trepă-
duşii mişcării ecumenice, atât din Apus, dar mai ales din
Rusia comunistă, au fost mereu foarte atraşi de posibili-
tatea efectuării de călătorii gratuite peste graniţă, ori de
alte câştiguri de acest gen.
Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei au fost dez-
organizate prin contribuţiile ecumeniştilor, în conformitate
cu un plan ce se intenţionează a se desfăşura multe decenii
de acum înainte. Preoţii cursanţi sunt inoculaţi făţiş cu
ideile ecumeniste, în loc să studieze teologia ortodoxă.
Mulţi dintre ei sunt trimişi la studii în centrele ecumenice
ale Apusului, în timp ce mulţi studenţi străini non-orto-
docşi studiază la seminariile teologice şi academiile de
sub tutela Patriarhiei Moscovei, obţinându-şi aici diplo-
mele în teologie şi gradele universitare (!)
Ereticii occidentali sunt invitaţi nu doar să susţină
prelegeri ocazionale, ci chiar să predea cursuri întregi.
Aşa se face că, în decursul câtorva ani, cam pe la sfârşitul
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
anilor ’70 şi începutul anilor ’80 ai secolului trecut, profe-
sorul Institutului Oriental din Roma, iezuitul Michael
Arranz, a ţinut cursul de Liturgică la Academia Teologică
din Leningrad [n. trad.: actualul Sankt Petersburg]. El a primit
titlul de profesor-doctor în teologie din mâinile Mitro-
politului „ortodox” Nicodim Rotov şi, înveşmântat ca un
preot ortodox, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în altarul
bisericii Academiei Teologice.
În acest mod, Patriarhia Moscovei formează şi pregă-
teşte oameni ce vor deveni vânzători făţişi ai Ortodoxiei.
De-a lungul anilor, sute de preoţi de mir ai Patriarhiei
Moscovei au participat cu bucurie la acest grafic de
schimb de experienţă, ajungând să studieze în mijlocul
unor comunităţi protestante ori catolice din Apus, în timp
ce, cu complicitatea plină de bunăvoinţă a Patriarhiei
Moscovei, nenumăraţi misionari occidentali au început
prozelitismul catolic şi protestant în rândurile populaţiei
ortodoxe din Rusia. Asta spunea la Roma şi Protopopul
Ioann Sviridov: „Rusia este un teren al misionarismului”.
Cu puţină vreme în urmă, a început mituirea clericilor
ortodocşi de către catolici. Într-adevăr, aceste abuzuri şi
nelegiuri ale ecumeniştilor, nu sunt altceva decât o
„preacurvie spirituală”! Traducere după „Ecumenism - Path to
Perdition”, de Liudmilla Perepiolkina
Nicodim Rotov - unul din cele mai sinistre personaje bisericeşti ale
secolului trecut. Fost mitropolit al Leningradului, mort la 5 septembrie
1978, într-un mod enigmatic, chiar la picioarele papei Ioan Paul I şi
unul dintre întemeietorii actualei „mişcări presinodale” din cadrul
„ortodoxiei mondiale” ecumeniste). Împrejurările morţii mitropolitului
Nicodim s-au dovedit a fi profund simbolice – acesta era un mare
cinstitor al Bisericii Catolice, şi-a dedicat lucrarea de doctorat Papei
Ioan al XXIII-lea, iar fiecare călătorie la Roma o considera drept
„pelerinaj la scaunul Apostolic”. Treptat, prin concepţiile sale reli-
gioase, Nicodim a devenit un catolic sincer şi autentic, fapt ce a generat
convingerea comunităţii bisericeşti conservatoare din acea vreme că
acesta ar fi fost un cardinal secret. Dacă este adevărat sau nu, acum
este anevoios să verificăm, însă în ultimii ani au fost publicate mai
multe mărturii care confirmă slujirea de către Nikodim a „messe”-lor
private” conform ritualurilor papistăşeşti. Din iniţiativa lui a fost
adoptată şi scandaloasa hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse
din 1969 cu privire la admisibilitatea împărtăşirii ortodocşilor la catolici
şi invers. Doar după moartea lui Nicodim această hotărîre a fost
anulată pe neobservate. Demn de pomenit este şi faptul că el a fost
părintele spiritual al actualului patriarh rus, Chiril Gundyaev.
66666666666
20
 Ereziile Papei Ioan Paul al II-lea,
„prietenul şi fratele” ortodocşilor ecumenişti
Numindu-l „frate” pe ereticul papă al Romei, ortodocşii participanţi
la mişcarea ecumenistă Îl trădează pe Hristos. Iată numai câteva idei
din învăţătura eretică a Bisericii Apusului, propovăduită de Papa Ioan
Paul al II-lea:
1. Copiii se pot mântui fără botez. (Ev. 99, 3/25/1995)
2. Musulmanii se închină la Dumnezeu Cel Unul Adevărat (CH: 141,
1994) (musulmanii consideră Sfântă Treime ca pe un lucru spurcat, în
1 2 Coran se precizează: „cine crede în treime este spurcat precum urina şi
Alte erezii la
fecalele.”
arătare ale Pa- 3. Sectele eretice au o misiune apostolică. (LOR, 06/10/1980)
pei Ioan Paul 4. Duhul Sfânt foloseşte sectele ca mijloc de mântuire. (CT:32,
al II-lea: 1. 10/16/1979)
Rugându-se la
Zidul Plân- 5. Ereticii au credinţă apostolică. (UUS:62, 05/25/1995)
gerii din Ieru- 6. Noua Ordine Mondială este unitate sfântă. (PA:39, 1987)
3 salim; 2. Fă-
când un gest
7. Evreii sunt fraţii noştri mai mari în credinţă. (CH:99, 1994)
masonic; 3. 8. Masonii sunt fiii lui Dumnezeu-Tatăl. (LOR, 05/22/1984)
Sărutând Co- 9. Ereticii sunt fraţii noştri în Hristos. (LOR, 09/16/1980)
ranul şi... 4. 10. Sinoadele ecumenice nu trebuie să apere adevărul. (CH:162, 1994)
Alături de fos-
tul patriarh al 11. Este iubire când ne rugăm cu ereticii (UUS:21, 05/251995). În 1991,
B.O.R., Teo- Ioan Paul II s-a rugat cu luteranii pentru „unitate” (UUS:25 05/25/1995) şi
ctist Arăpaşu, s-a închinat diavolului, rugându-se cu vrăjitorii şi numindu-i „duhuri”.
cu ocazia vizi-
(LOR, 08/11/1985)
4 tei „frăţeşti”
din anul 1999. 12. Modernismul reînnoieşte şi uneşte Biserica lui Hristos. (CH:76, 1994)
13. Demnitatea omului este libertate, egalitate şi fraternitate (ALL, 04/1980)... adică exact principiile masonice.
Abrevieri.
EV Evangelium Vitae, Encyclical of John Paul II, March 25, 1995, Pauline Books
CH Crossing the Threshold of Hope, by John Paul II, Alfred A. Knopf, Inc. 1994
LOR L’Osservatore Romano, Vatican City, Italy, English edition
CT Catechesi Tradendae, Exhortation of John Paul II, Oct. 16, 1979, Pauline Books
UUS Ut Unum Sint, Encyclical of John Paul II, May 25, 1995, Pauline Books
PA The Pope Comes to America, Publications International, Ltd. Stokie, IL, 1987
ALL Allocution (a private audience with the Roman Curia)

Iadul pe pământ
„Auzi cerule şi ascultă pământule, că Domnul au grăit; fii am născut şi am crescut; iar aceia s-au lepădat de
Mine. Cunoscut-a boul pe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu
nu M-a înţeles. Vai! Neam păcătos, popor plin de păcate, sămânţă rea, fii fărădelege; părăsit-aţi pe Domnul şi aţi
mâniat pe Sfântul lui Israil, înstrăinatu-v-aţi înapoi. Căci vă răniţi iarăşi, adăugând fărădelege? Tot capul spre durere
şi toată inima spre întristare. De la picioare până la cap nu este într-însul întregime, nici bubă, nici vineţeală, nici
rană cu puroi, nu este a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături. Pământul vostru pustiu, cetăţile voastre arse cu
foc, ţara voastră înaintea voastră străinii o mănâncă, şi s-a pustiit, stricată fiind de popoare străine” (Isaia 1, 2-7).

Cine erau sodomiţii?

Din relatările Sfintei Scripturi, se poate deduce că în Sodoma şi Gomora nu erau nici măcar zece oameni care să
trăiască în legea lui Dumnezeu. Sodomiţii erau locuitorii Sodomei şi Gomorei. Starea lor sufletească era dezastruoasă,
aşa că toţi erau nelegiuţi, cu excepţia lui Lot şi a familiei sale. El este un străin printre ei. Nici unul dintre locuitorii
acelei cetăţi nu avea frica de Dumnezeu. Erau cu toţii nelegiuţi, stricaţi la suflet şi la trup: „Toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Ps. 52, 4). Avraam L-a rugat pe Dumnezeu să nu se
mânie, şi să caute poate va mai găsi zece oameni drepţi, pentru care să ierte cetatea păcătoasă. „Şi au zis Domnul:
strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre Mine, şi păcatele lor sunt mari foarte” (Fac. 18, 20).

Ce a fost în Sodoma - homosexualitate sau neospitalitate?

Păcatul sodomiei reprezintă o fărădelege mârşavă – homosexualitatea, şi nicidecum o neospitalitate, cum susţin
homosexualii, din partea sodomenilor faţă de Sfânta Treime, coborâtă în chip de îngeri, dar văzuţi ca nişte oameni.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
21 Nr. 26, Decembrie 2009
Au chemat locuitorii Sodomei pe Lot, şi i-au zis: „Unde
sunt bărbaţii care au intrat la tine noaptea? Scoate-i la
noi ca să ne împreunăm cu ei” (Fac. 19, 5), iar Lot a zis:
„Nicidecum fraţilor nu faceţi răutatea aceasta. Ci am eu
două fete care n-au cunoscut bărbat, pe acelea voi scoate
la voi, şi vă faceţi treaba cu ele după cum va plăcea vouă,
numai asupra bărbaţilor acestora să nu faceţi nedrept;
pentru că au intrat sub acoperământul casei mele. Iar ei
au zis lui: du-te încolo, ai venit să locuieşti aici sau
judecată să judeci? Acum dar te vom chinui mai rău pe
tine decât pe ei; şi sileau pe Lot foarte, şi s-au apropiat la
uşă să o strice” (Fac. 19, 7-9).
Sodomenii depăşiseră deja chiar şi măsura păcatului
desfrânării, care este o altă fărădelege înaintea lui Dum-
nezeu. Pe ei nu îi mai interesau femeile, căci erau deja
homosexuali, iar păcatul lor a ajuns să fie atât de mare,
încât Dumnezeu nu a mai putut privi la fărădelegea lor.
Urmarea păcatului lor a fost mânia lui Dumnezeu, care a
distrus din temelii cu foc şi pucioasă cetăţile Sodomei şi
ale Gomorei, unde vieţuiau cei care păcătuiau peste fire.
Astăzi, cetăţile Pentapolei, cândva fastuoase, sunt acope-
rite de apele lipsite de viaţă ale Mării Moarte, numită în
vechime şi Marea de Asfalt, tocmai din pricina pucioasei
şi a focului pe care le-a acoperit, ca pe o urâciune peste ca-
re nu se mai cuvine nici măcar să răsară lumina soarelui.
Marea Moartă (situată în medie la aprox. 400 m sub nivelul
mării) nu poate susţine nici o formă de viaţă
Lumea modernă rezideşte Sodoma şi Gomora
În Suedia, prin legea intrată în vigoare încă de la 1
mai 2009, cuplurilor homosexuale le-a fost permisă
oficierea căsătoriei şi în Biserică. Din punct de vedere
juridic, aceste „căsătorii” sunt egale cu căsătoriile normale.
Din punct de vedere duhovnicesc, această fărădelege este
înfierată ca fiind păcat de moarte, strigător la cer, pentru
care proorocul David grăieşte: „Le va răsplăti lor Domnul
după fărădelegea lor şi după răutatea lor îi va pierde pe
dânşii” (Ps. 93, 23). Încă din 1995, homosexualii din Suedia
au primit dreptul să se „căsătorească” (aşa-numitul „parte-
neriat”), dar să întreprindă manifestări bisericeşti, cum ar
fi cununia, nu li se permitea. Cel mai îngrozitor este că
cuplurile homosexuale au dreptul să înfieze copii. Ce vor
deveni copiii cuplurilor de homosexuali? În mod sigur că
vor forma o nouă generaţie a homosexualilor. Preoţii au
primit dreptul să participe sau nu la astfel de ceremonii.
Cine sunt preoţii care participă sau încuviinţează „căsă-
toriile” homosexualilor? Nimeni alţii decât tot nişte homo-
sexuali, îmbrăcaţi în redingotă clericală.
După ce statul California a spus „NU” căsătoriilor
homosexuale, surprinzătoare a fost hotărârea autorităţilor
din Nepal, prin care şi aici au fost legalizate căsătoriile
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
homosexualilor. Curtea Supremă a stabilit, conform ver-
dictului din anul 2007, că homosexualitatea este un...
fenomen înnăscut. Cu alte cuvinte, este un fel de „apti-
tudine”. Nu ar fi demirare ca peste ceva vreme, homo-
sexualii să aibă parte şi de burse sau indemnizaţii pentru
„vocaţia” lor.
În Chişinău, mai înainte de 7 mai 2009, moment ce
avea să culmineze cu parada homosexualilor, organizaţia
GenderDoc-M a montat în apropierea aeroportului un pa-
nou publicitar la care se făcea reclamă în vederea sus-
ţinerii festivalului „Curcubeul peste Nistru”, festival care
are rolul de a promova valori imorale. Organizatorii aşa
numitului festival sunt Centrul de Informaţii „GenderDoc-
M”, organizaţie care promovează pe toate căile şi la toate
nivelele homosexualitatea. Este o sfidare a Ortodoxiei
poporului credincios din Basarabia şi o subminare a
moralităţii naţiunii, întrucât ei prezintă drept virtute un
lucru ruşinos şi care este împotriva firii.
În România, homosexualii au avut un motiv în plus să
sărbătorească noul Cod Penal, care liberalizează în chip
mascat pedofilia, coborând până la 13 ani, vârsta la care
sunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Această
acţiune nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţele
internaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastră
este o ţintă importantă. În ultimii ani, legalizarea şi
normalizarea homosexualităţii în societatea contemporană
românească are loc într-un ritm tot mai alert.
Nu numai evenimentele cele mai recente, dar şi
studiile ştiinţei, la care se adaugă istoria mişcării homo-
sexuale ne arată că, încă de la începuturi, homose-
xualitatea a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am putea
spune chiar că pedofilia este o componentă esenţială a
mişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod prac-
tic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că, ce altceva înseamnă
propaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea mai
fragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prin
educaţie imorală, pentru a face din trupurile lor altare ale
patimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul de-
mocrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexu-
ale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oare
ce alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, de-
cât câştigarea de adepţi şi înmulţirea fărădelegii pe pământ?
Psihiatrii atei
În SUA, homosexualitatea este la ea acasă. Încă din
1973, Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA) a eliminat
homosexualitatea ca boală din Manualul de Diagnostic şi
Statistici (DSM-III), deşi mai înainte de 1973, homose-
xualitatea era considerată o boală psihică. Din 1973 şi mai
târziu, în Manualul de Diagnostic şi Statistici (DSM-IV) -
paragraful B din aceeasi secţiune (pag. 528) se precizează:
„Fanteziile, impulsurile sexuale sau comportamentele ge-
nerează o tulburare semnificativă din punct de vedere cli-
nic sau afectează latura socială, ocupaţională sau alte as-
pecte importante ale vieţii. A acţiona pur şi simplu în baza
acestor impulsuri nu mai constituie un motiv pentru care
homosexualitatea sau pedofilia să fie considerată o tul-
burare/boală. Dacă individul nu este tulburat sau afectat
de ceea ce face, atunci, pentru psihiatri, acesta este un
22
comportament sănătos”. Mulţi homosexuali au văzut în această decaraţie o mare victorie pentru cauza lor – o declaraţie
oficială că homosexualitatea este „normală”, declaraţie ce a avut un mare ecou şi în România. La mijloc este o mare în-
şelare. Psihiatrii atei declară homosexualitatea şi pedofilia ca „acţiuni normale”. Dar aceste acţiuni în mod aparent
„normale” sunt în fond imorale şi condamnate de Biserică, încă din cele mai vechi timpuri, precum o spune şi Apostolul
Pavel: „Nu vă înşelaţi: Nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malahenii, nici sodomenii, nici furii,
nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni” (I Corinteni 6, 9-10).

Iunie, 2007. Parada homosexualilor în Ierusalim,
batjocorind locul în care Domnul nostru S-a lăsat
răstignit pe Cruce, pentru mântuirea noastră.
Să nu ne lăsăm înşelaţi
Antihrist se apropie, pe măsură ce oamenii se transformă în
ruine fumegânde ale falnicelor edificii ale credinţei de
odinioară. Sufletele şi trupurile copiilor inocenţi sau manipulaţi
prin „educaţie sexuală” au devenit un câmp de bătălie pentru
soarta lumii acesteia. Crima premeditată – avortul – este
legalizat. De la acesta se va trece la legalizarea şi normalizarea
experimentelor ştiinţei pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi,
adică crearea micilor monştri din carne şi oase. „Cu neputinţă
este să nu vie smintelele; dar vai aceluia prin care vin. Mai de
folos i-ar fi lui, de s-ar lega o piatră de moară de grumajii lui, şi
să se arunce în mare, decât să smintească pre unul dintr-aceşti mai
mici” (Luca 17, 1-2).

Presiuni ale puterii atee mondialiste

în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (II)
De la începuturile acestei lumi văzute, un compromis
a adus întotdeauna, după sine, alte şi alte compromisuri.
Uitând de Dumnezeu, omul căzut a considerat că poate
vinde şi cumpăra absolut totul. Greşeala a fost că
îndrăzneala sa a mers până într-acolo că L-a vândut pe
Hristos, călcându-şi în picioare, într-o clipită, toată cins-
tea şi nobleţea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi,
mai mult, de slujitor al sfintei Sale Biserici. Aşa s-a în-
tâmplat şi în istoria Bisericii Ortodoxe din România.
După tragicele momente din anul 1924, puterea
laică, ce făcea jocul cercurilor oculte mondiale, ghidate
de interese meschine şi antihristice, reuşise în planul său
diabolic de schimbare a calendarului ortodox cu cel
catolic. Acest compromis a atras după sine noi şi noi cap-
clerului şi credincioşilor. El a fost consemnat în revista
bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care au
fost datele acestui important moment?
Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. Popo-
vici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi a pri-
mit, din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române (de
stil nou), însărcinarea de a examina problema stabilirii unei
date fixe a Paştilor, problemă ridicată de organizaţia Socie-
tatea Naţiunilor, care propunea, nici mai mult nici mai
puţin, decât rectificarea calendarului gregorian şi stabi-
lirea unei date fixe a paştelui, pentru cât va fi lumea - de
exemplu, în a doua duminică din aprilie. Este interesant
de observat componenţa Comitetului preparator al Comi-
siei consultative şi tehnice de Comunicaţie şi Tranzit, in-

6 Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în

cane şi încercări de distrugere a Bisericii de stil nou - stituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor:
cândva o instituţie divino-umană, ce îşi vânduse acum, pe

6 Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din

preţ de nimic, toată avuţia părintească: Canoanele şi chestia reformei calendarului.
frumuseţea sfântă a moştenirii sale patristice. Păstorii săi

6 Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păstrarea

năimiţi îşi făceau încă o dată „datoria” de ruinare dinspre imperiul britanic, Londra.
interior a Bisericii, căutând cu orice preţ - fie el şi de

6 Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.

sânge, să impună punctul de vedere al marilor eretici ai fixităţii zilei de Sâmbătă.

6 Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.

lumii - catolicii şi protestanţii - aici, într-o Românie ce Îl

6 Prof. Adolf Keller, secr. gen. al cons. ecum. al creştinismului practic.

cunoscuse pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, acum 2000 de

6 M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum,

ani, într-o eră în care majoritatea ţărilor aşa-zis „creş-
tine” de astăzi rătăceau încă în întunericul slujirii idoleşti.

6 M-lle Achelis, preşed. Asociaţiei pentru calendarul mondial.

Anii 1930 au cunoscut în continuare presiuni cons- numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.

6 M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru

tante - de schimbare a Pascaliei de data aceasta (adică de
unificare a datelor prăznuirii Sfintelor Paşti dintre orto-

6 M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al

docşi şi catolici), venite acum din partea Ligii Naţiunilor. calendarul internaţional.
În legătură cu aceasta, trebuie să menţionăm un moment
important, ce desigur că este cvasi-necunoscut în rândul calendarului fix.

TRADIŢIA ORTODOXĂ
23 Nr. 26, Decembrie 2009
 Iată deci, cine îndrăznea să decidă în privinţa stabi-
lirii unei date fixe a Paştelui creştin! Criteriile lor nu erau
nici măcar la nivel declarativ bisericeşti, ci exclusiv geo-
politice şi economice. În faţa acestei provocări, sinodul ro-
mân a apelat la expertiza pr. prof. Gheorghiu. Pus în faţa
unei situaţii destul de grele, şi presat fiind de către forţele
globalizante politice şi economice ce le resimţim şi noi
acum din plin, părintele a dat şi o mărturie tranşantă, care
a atârnat se vede destul de serios în ceea ce a urmat de
atunci şi până acum. Mai mult decât aceasta, el a avut nu
numai curaj în faţa factorilor de presiune seculari, dar
chiar a ridicat un glas de împotrivire faţă de atitudinea laşă
şi apostată a Patriarhiei Ecumenice. Putem afirma chiar că
această declaraţie este una din puţinele mărturisiri orto-
doxe publice, scrisă în frica lui Dumnezeu, făcute din par-
tea Bisericii de stil nou, de la schimbarea calendarului şi
până astăzi. Poate că B.O.R. îi datorează părintelui Gheor-
ghiu mai mult decât îi place să recunoască. Deoarece argu-
mentele sale sunt foarte interesante, aducem aici cu titlu
de document de arhivă, câteva idei de căpătâi din darea sa
de seamă, trimisă la vremea aceea sinodului Bisericii de stil
nou. Vom respecta limbajul original, de epocă, al autorului:
„Opinia mea este următoarea:
Ziua de Paşti adevărat că oscilează din tot începutul
pe una dintre duminicile dintre 23 martie şi 25 aprilie ale
calendarului nostru. Dar cum toate celelalte zile de sărbă-
toare au fost fixate pe o zi anumită din calendar, ni se
impune întrebarea, cum de vine şi cari sunt motivele, pen-
tru cari numai ziua de Paşti n-a fost fixată şi ea la o dată
anumită din calendar…
O mai bună fixare a zilei de Paşti (creştine) decât
aceasta nu există. De aceea Sf. Părinţi adunaţi în primul
Sinod Ecumenic dela Niceea din anul 325 d.Hr., dis-
cutând chestiunea fixării zilei de Paşti în Biserică, au
căzut cu toţii de acord, că această zi trebuie să se serbeze
şi pe viitor în prima duminică după luna plină de după
echinocţiul de primăvară. Şi de atunci încoace Biserica
creştină a căutat, întotdeauna, ca să rămână cât mai cre-
dincioasă acestei vechi şi venerabile tradiţii. Aceasta s-a
făcut în conştiinţa, că această tradiţie trebuie redusă în
cele din urmă la însăşi cauzalitatea divină, întrucât ser-
barea Paştilor iudaice în ziua de lună plină a primei luni
de primăvară, este, de fapt, orânduire divină şi întrucât şi
Domnul a binevoit a-Şi desăvârşi chiar cu ocazia sărbă-
torii de Paşti a iudeilor, în prima zi de duminică, opera Sa
mare de mântuire… Ne surprind proiectele de reformă calen-
daristică şi de stabilizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară,
din cercurile cele mai îndepărtate de Biserică, dela direc-
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
torii de bănci şi industrii şi din partea instituţiunilor de
tranzit şi transport, cari şi-au centralizat acţiunea într-o comi-
siune specială de studii, instituită de Societatea Naţiunilor.
Am auzit mai sus, că în ce priveşte serbarea Sf. Paşti
această Comisiune vrea să stabilizeze Sf. Paşti pe o
duminică, care se va găsi cam pe la mijlocul lunei lui
aprilie. Cu alte cuvinte zis, ea tinde, ca să dezlege sărbă-
toarea Sf. Paşti, complectamente, de marii luminători ai
cerului, de lună şi de soare, şi să o lege pe viitor numai
de instituţia schimbăcioasă a calendarului, fie a celui care
este de prezent în vigoare, fie a altui calendar perpetuu,
pe care-l au în vedere, ca să-l introducă pe viitor în viaţa
civică mondială.
Încercarea de a desface sărbătoarea Sf. Paşti de
legătura ei şi firească şi istorică şi tradiţională cu marii
luminători ai cerului, soarele şi luna, este un atentat,
am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa Sfintei
noastre Biserici. Îi zicem atentat criminal pentru ur-
mătoarele motive:
5 Dacă sărbătoarea Sf. Paşti nu se mai serbează în
duminica de după prima lună plină de după echinocţiul de
primăvară, ci la o dată oarecare calendaristică, care nu
ţine seamă de aceste condiţiuni şi care ni s-a stabilit şi
impus din altă parte, noi vom trebui să renunţăm pe viitor
la orânduirea divină de a serba Sf. Paşti exact în condi-
ţiunile astronomice bine fixate şi neschimbabile ale acestei
serbări şi vom trebui să ne mulţumim cu o serbare de
Paşti, care va împărtăşi soarta calendarului schimbăcios al
oamenilor. În legătură cu un calendar rău, dar mai ales în
legătură cu calendarele cele sugerate de Comisiunea de
studii a Societăţii Naţiunilor nu se va mai putea evita, ca
Paştile să se serbeze după un număr oarecare de ani în alte
anotimpuri şi nu la începutul primăverii astronomice, aşa
după cum se cuvine.
5 Stabilizarea sărbătorii Paştilor pe o duminică a unei
zile de aprilie fără privire la starea lunii şi a soarelui în-
semnează a pierde şi legătura istorică cu ziua şi anul
morţii Domnului Iisus Hristos. Noi ştim, că Domnul a
fost răstignit chiar în ziua de lună plină a primei luni de
primăvară, care în anul acela (30 d.Hr.) cădea într-o zi de
vineri, şi a înviat a treia zi, într-o zi de duminică. Fără de
această legătură istorică, serbarea Sf. Paşti se degradează
la o serbare pur formală, fără vreo legătură mai strânsă
organică cu opera de mântuire a Domnului Iisus Hristos.
5 Acceptarea unei alte date pentru serbarea Sf. Paşti de-
Şi, în fine,
cât cea tradiţională şi aprobată de I Sinod Ecumenic (325
d.Hr.), ar însemna abandonarea unei tradiţiuni aproape bi-
milenare a Bisericii, ceeace ar fi un greu vot de blam pen-
tru Biserica de până acum, pentru că ea timp atât de înde-
lungat n-a înţeles să simplifice calculul pascal şi a ezitat
să-l lege de o duminică fixă din calendar, şi în acelaş timp
un gest nemaipomenit de îngâmfare a Bisericii de acum,
care se transpune, în mod suveran, peste toate orânduirile
bisericeşti observate cu scumpete până acum.
Din motivele arătate noi vom trebui să zicem, că
Biserica nu poate să renunţe nici pe viitor, ca să-şi serbeze
Paştile în altă duminică decât numai în duminica întâia de
după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Ea nu poate să accepte, aşadar, ca Paştile să fie fixate pe
o duminică oarecare a lunei aprilie…
Dificultatea începe abia atunci, când cei cari nu cu-
24
nosc normele, după cari trebuie stabilită ziua sărbătorii de
Paşti, compară un calendar dintr-un an cu un calendar din
alt an. Ei nu-şi dau seama, că lunile noi dintr-un an calen-
daristic nu coincid cu lunile noi din celălalt an calen-
daristic. Şi atunci, ce să vezi ? Ei se întreabă, de ce în anul
acesta s-au serbat Paştile în ziua cutare de aprilie, iar în
anul viitor vom trebui să o serbăm în ziua cutare a lunei
lui martie. Şi fără să-şi mai dea silinţa, ca să cerceteze şi
să cunoască motivele, pentru cari Biserica a stabilit, ca
odată să se serbeze Paştile într-o zi a lunei lui aprilie, iar
altă dată într-o zi a lunei lui martie, pretind, ca Paştile să
se fixeze pentru totdeauna la o zi, care să nu permită o
oscilare prea mare.
În Biserică Domnul Iisus Hristos porunceşte. Biserica
este Hristocratică, nu democratică. Cu toate acestea ea
este cea mai folositoare şi mai binefăcătoare instituţiune
pentru omenire. Aşa fiind, nu se poate admite, ca credin-
cioşii laici să aibă dreptul de a hotărî în chestiuni, cari
sunt exclusiv de competenţa bisericii învăţătoare. Cu atât
mai puţin li este permis acelora, cari stau în afară de orga-
nizaţia Bisericii creştine, cum este cazul chiar cu Comi-
tetului Comisiunii de studii a Societăţii Naţiunilor, din
care fac parte, după cum am arătat în cele precedente, un
număr considerabil de rabini iudei, ca să aibă oarecare vot
în chestiuni, cari privesc în primul rând Biserica creştină.
Răspunsul Arhiepiscopului de York, care este în fond
protestant şi stă atât de departe de vechea tradiţie biseri-
cească, nu mă prea miră. Dar mă miră mult, cum de a
putut să dea un astfel de răspuns Patriarhul Ecumenic din
Constantinopole. Răspunsul este de-a dreptul nedemn de
înaltul prestigiu de până acum al acestui Scaun patriarhal.
Zic nedemn, pentrucă de frică, ca să nu piardă simpatiile
membrilor din Comisiunea de studii a Societăţii Naţiu-
nilor, a declarat cu cuvintele de mai sus, că este gata, ca
să treacă peste hotărârea Sinodului Ecumenic şi să accepte
o nouă stabilizare a Paştilor. Aceasta ar fi un act de trădare la
adresa tradiţiunilor de până acum a Bisericii Ortodoxe…
Dar cei iniţiaţi ştiu de mai înainte, că un Concil (sic!)
Ecumenic nu va putea să dezavueze pe un alt Concil
Ecumenic, care a luat deja hotărâri precise în chestiunea
datei, când trebuie să se serbeze Paştile creştine… Şi
acelaşi Spirit Sfânt a inspirat şi hotărârea Sf. Părinţi dela
Sinodul I Ecumenic, ca sărbătoarea Sf. Paşti creştine sau
Învierea Domnului să se serbeze în prima duminică, care
urmează după luna plină de după echinocţiul de primă-
vară. Şi, dacă, de fapt, acelaşi Duh Sfânt îi va inspira şi
pe Sf. Părinţi, cari vor fi convocaţi într-un nou Concil
Ecumenic, atunci noi nu ne putem aştepta, că în ce pri-
25
veşte ziua de Paşti, adică când vor trebui să se serbeze
Paştile, ei vor fi în stare, ca să ia altă hotărâre. Ei vor con-
firma pur şi simplu hotărârea Sinodului I Ecumenic din
325 d. H.
Concluziunile, la cari ajung, le pot rezuma, deci, în
următoarele:
5 Conştientă de importanţa deosebită, pe care o are săr-
bătoarea Sf. Paşti, resp. Învierea Domnului pentru întrea-
ga creştinătate, şi credincioasă bunelor tradiţii milenare
Biserica Ortodoxă Română nu poate să serbeze Învierea Dom-
nului la altă dată decât numai în prima duminică, care ur-
mează după luna plină de după echinocţiul de primăvară.
5 Nu există nici un motiv rezonabil, care ar putea să
constrângă Biserica Ortodoxă de a abandona tradiţia ei de
până acum şi de a accepta o stabilizare a sărbătorii de Paşti
5 Sistemele calendaristice n-au avut nici odată un rol
pe o duminica oarecare a lunei lui aprilie.
hotărâtor asupra fixării zilei de Paşti. Ele au înregistrat
numai simplu ceeace li s-a comunicat, fie direct, fie
indirect, din partea Bisericii cu privire la ziua de Paşti. Şi
nici pe viitor nu li se poate concede unor sisteme calen-
daristice dreptul de a hotărî ele data zilei de Paşti, mai
ales, când ştim, că reformele calendaristice, cari ni se
sugerează din partea Comisiunii de studii de pe lângă Socie-
tatea Naţiunilor, vor fi mult mai rele şi mai schimbăcioase
5 Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă, ca
decât sistemele calendaristice de până acum…
să corecteze punctul de vedere al Patriarhatului Ecumenic
din Constantinopole şi să declare cu toată francheţa şi fără
teamă de a-şi pierde simpatiile membrilor Comitetului de
studii de pe lângă Societatea Naţiunilor, că nu poate
admite, ca Sf. Paşti să se serbeze în altă duminică, decât
în cea stabilită odată pentru totdeauna de Părinţii Sf.
Sinod din Niceea din anul 325 d.Hr. Simpatiile lumii în-
tregi nu trag atât de mult în cumpănă, cât trage în cum-
pănă păstrarea credincioasă a vechilor şi bunelor tradiţii
bisericeşti, cari li-au fost inspirate Sfinţilor Părinţi de
5 Pentru cazul însă, că ni s-ar impune din afară, cu toată
Duhul Sfânt.
opoziţia noastră hotărâtă, ca să acceptăm noua reformă de
stabilizare a sărbătorii de Paşti, noi să fim gata, ca să
suferim, dar să nu cedăm. Cine va ceda pe această ches-
tiune va trebui considerat un trădător al unei vechi tradiţii
bisericeşti, care a fost sancţionată de Însuşi Domnul
nostru, Iisus Hristos, prin moartea Sa de pe cruce şi Învi-
erea Sa din morţi, fapt, ce s-a întâmplat în prima duminică
după luna plină de după echinocţiul de primăvară.
Al Sanctităţii Voastre prea devotat Dr. Vasile Gheorghiu, Profesor
universitar”
Iată un răspuns cu adevărat mărturisitor, întocmit
pentru a contrazice rătăcirile Patriarhiei Ecumenice de
Constantinopol, a Ligii Naţiunilor, cu atât mai demn de
admirat cu cât epoca era dominată atunci de presiunile ve-
nite din partea agenţiilor economice, ale trusturilor inter-
naţionale evreieşti, şi chiar ale unei opinii publice depăr-
tată de Dumnezeu şi pătrunsă de un duh lumesc, ce o îm-
pingea către orice compromis, fără a se simţi câtuşi de
puţin vinovată. Ce vom mai avea de înfruntat de acum
înainte, odată cu intrarea României în UE? Mai există
oare în Biserica de stil nou teologi mărturisitori?
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
 Francmasoneria, satanismul şi Biserica
Într-o scrisoare catalogată la Muzeul Britanic din
Londra, Pike, mason de gradul 33 şi satanist (ce a for-
mulat în anul 1889 dogma divinităţii lui Lucifer, zicând că
„Lucifer este dumnezeu”, îi scrie lui Mazzini, unul dintre
iluminaţii masoneriei: „Atunci pretutindeni oamenii, de-
zamăgiţi de crestinism, vor primi adevărata lumină, care
va urmări distrugerea creştinismului şi ateismului, ambele
cucerite şi exterminate în acelasi timp.” În 1879, acelaşi
Albert Pike scria tot către Mazzini: „Noi trebuie să creăm
un super rit, care va ramâne necunoscut, şi la care noi
vom chema pe acei francmasoni de grad înalt pe care îi
vom selecta. Cu privire la fraţii noştri din francmasonerie,
aceştia trebuie să fie garanţia păstrării secretului cel mai
strict. Prin acest rit suprem, noi vom guverna toată franc-
masoneria care va deveni centrul internaţional cel mai pu-
ternic, pentru că direcţia lui va fi necunoscută” (Teocraţia
ocultă, de Lady Queenborough, p. 208-209). Intrând în legătură
cu Moses Holbrook, adept al sectei luciferice, suveran co-
mandor al supremului consiliu francmasonic din Charles-
ton, Pike a întocmit împreună cu acesta versiunea moder-
nizată a Liturghiei Negre luciferiene, bazată pe îndru-
mările kabbalei. Pike a dat această Liturghie spre folosinţa
acelor iluminaţi care sunt posesorii secretului complet,
precum şi gradelor supreme din Noile Rituri Paladiste.
În 1871, într-un alt
schimb de corespon-
denţă dintre Pike şi
Mazzini, cel dintâi era
de părere că: „Noi (ilu-
minaţii) vom provoca
un formidabil cata-
clism social care, în
toată oroarea sa, va
arăta lămurit naţiu-
nilor efectele ateis-
mului absolut - ori-
ginea sălbăticiei şi a
celor mai mari vărsări
de sânge. (...) Spiritele
teiste vor ramâne fără
Albert Pike, purtând însemnele busolă, în neliniştea
masonice specifice gradului 33 căutării unui ideal, fără
să ştie către cine să-şi îndrepte adoraţia; ele vor primi în
cele din urmă adevărata lumină prin manifestarea
universală a doctrinei luciferice”. La 14 iulie 1889, Albert
Pike făce următoarea declaraţie celor 23 de Consilii
supreme din lume: „Ceea ce trebuie spus mulţimii este:
Noi aducem slavă lui Dumnezeu, dar este dumnezeul
adorat fără superstiţie. Vouă marilor instructori generali
vă spunem aceasta ca să puteţi repeta fraţilor de gradele
32, 31, 30: Religia masonică trebuie să fie menţinută în
puritatea doctrinei luciferice de noi toţi iniţiatii de cel mai
înalt grad.” (Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Ed.
Alma. Oradea, 1997, p. 70-71).
Camuflarea francmasoneriei de esenţă satanistă
Organizaţiile francmasonice camuflate sunt de două
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
feluri: ecumenice şi umanitare. Ecumeniştii sunt cu toţii
în slujba francmasoneriei. Cei care susţin şi promovează
ecumenismul slujesc idealurile francmasoneriei, precum
guvernul mondial, distrugerea creştinismului şi instituirea
religiei unice luciferice. Organizaţiile umanitare francma-
sonice sunt cele care au aruncat în românia mii de tone de
alimente alterate „făcute cadou”. „Religioşii” francmasoni
sunt cei care au instituit dialogurile ecumenice, unde
„ortodocşii” intră în dialog şi chiar comuniune liturgică
cu eterodocşii (ereticii), precum anglicanii, care susţin
hirotonia femeilor şi homosexualitatea. Rezultatele unui
sondaj făcut printre episcopii anglicani au dat la iveală
diferenţele dogmatice dintre aceşti eretici şi ortodocşi.
Astfel dintre 39 de episcopi anglicani 10 nu credeau în
realitatea istorică a Naşterii lui Hristos din Fecioara
Maria, 9 nu credeau nici în Învierea lui Hristos, iar 19
episcopi nu au considerat necesar pentru creştini să creadă
că Hristos este Dumnezeu.
În faţa acestor compromisuri religioase, Patriarhia de
Constantinopol cheamă Bisericile din toată lumea spre
dialog ecumenic cu trecere peste diferenţele dogmatice ori
canonice şi convoacă necesitatea celui de-al optulea sinod
ecumenic unde să se reformuleze doctrinele Bisericii lui
Hristos, iar ecumenismul să fie declarat politica universală
a tuturor Bisericilor. Ţelul acestei organizaţii este unitatea
creştină ca supra-biserică, adică o biserică mondială a
unui guvern mondial. În contextul în care scopul declarat
al francmasoneriei este noua ordine mondială şi guver-
narea mondială, ecumenismul care este de origine ma-
sonică va prelua doctrina, ideile şi credinţa francma-
soneriei, adică ceva de genul new-age, ce se identifică cu
doctrina lui Lucifer. Ecumenismul urmăreşte minima-
lizarea diferenţelor de doctrină, prin promovarea sincre-
tismului religios, cu scopul de a permite o coeziune în
cadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi con-
fesiuni. Fără rezolvarea problemei religioase, guvernarea
mondială şi religia unică nu pot fi impuse.
Începutul vânzării Bisericii
Vânzarea Bisericii a început de multă vreme. În mod
oficial este cunoscută lista personalităţilor bisericeşti care
au făcut parte din francmasonerie, după cum urmează: în
1776 este amintit Leon, episcop de Huşi; în 1781, Ioan
Piuaru Molnar; 1787 - Gherasim, arhimandrit din Iaşi;
Amfilohie (?-1800) - episcop de Hotin; Athanasie
(Stoenescu) 1815-1880 - episcop; Dionisie Lupu (1769-
1831) mitropolit; Gherasim (Clipa Barnovschi) (?-1826) -
episcop; Irineu Mihălcescu, sec. XX - mitropolit; Leon
Gheuca (1735-1789) - episcop de Roman şi mitropolit al
Moldovei; Meletie Lefter, sec. XIX - episcop de Roman;
Filaret Scriban (1811-1873) - intrat în francmasonerie pe
când era arhimandrit; Dima Teofilact, arhimandrit;
Efrem, arhimandrit bulgar; Gheorghe, arhidiacon din
Iaşi; Nectarie Hermeziu, arhidiacon din Iaşi; Sofronie
Vârnav (1801-1861), stareţ de Neamţ după 1848; Vasile
Agape, născut în 1831, profesor de teologie în Iaşi;
Boerescu Zaharia sec. XIX, profesor la Seminarul din
26
Curtea de Argeş; Ştefan Călinescu (1844-1921) - preot, Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul; o turmă şi
profesor de teologie; Aurel Crăciunescu, născut în 1877, un păstor e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat aposto-
profesor de teologie; Chiriac Dimancea, născut în 1880, lat cu putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim de
profesor de teologie etc” (conform Horia Nestorescu Bălceşti confesiunile din sânul lui, pe picior de egalitate cu maho-
- „Ordinul Masonic Român”). medanismul sau cu budismul, în numele pacifismului reli-
Într-un pasaj gios, e o imposibilitate de principiu şi de fapt. Societatea
din Memoriile Naţiunilor ocolind această dificultate, era un organism
sale, Nichifor areligios, profesând un pacifism fără fundament trans-
Crainic avertiza cendental, în locul religiei. Ea a practicat formula, ce i s-
astfel asupra pro- a părut comodă, a francmasoneriei suprareligioase, care
blemei religi- nu e decât afumarea conştiinţei naive a unor intelectuali cu
oase: „La Geneva pseudoatitudinea neantului ateist. Francmasoneria însă, a-
se discuta pro- vând un caracter ocult şi aderenţi inavuabili, ideile ei di-
blema Statelor vulgate indirect nu sunt de natură să entuziasmeze popoa-
Unite ale Euro- rele pentru o credinţă pacifistă.
pei şi prezida Neajunsul acesta l-au
Nicolae Titu- observat chiar susţină-
lescu. Nu ve- torii Societăţii Naţiu-
neam la specta- nilor care, în scrierile
colul Societăţii lor, deplâng lipsa unei
Naţiunilor ca un credinţe metafizice sau
arab la Mecca, a unei mitologii, care
ci ca un ameri- să dea sângele vieţii or-
can la un muzeu ganismului genevez.
de curiozităţi. Zeităţile acestea neo-
Am combătut-o mitologice, ce ar fi tre-
Grade şi însemne masonice de la început, Ritualuri francmasonice cu buit să creeze un fel de
pentru ca n-am crezut nici în seriozitatea şi nici în încuviinţarea Bisericii Ortodoxe Olimp modern în vâr-
Române: ceremonie de investire în
durabilitatea ei. Un ţel suprem, cum e pacea mondială, Ordinul Cavalerilor de Malta în
ful Mont Blanc-ului,
întemeiat pe tratatele de pace de după primul război biserica ortodoxă din Iosefin, se numesc în filosofia
mondial era o absurditate. [...] Sub masca pacifismului şi Timişoara - oct. 2007 contemporană valori.
a înfrăţirii popoarelor, învingătorii de ieri năzuiau să-şi Valoarea adevărului, a binelui, a frumosului şi aşa
păstreze privilegiile împotriva învinşilor. Astfel, sinceri- mai departe, autonome şi independente, unele de altele,
tatea, care e condiţia primordială a unei credinţe, nu era cum nu sunt nici stelele de pe cer, care depind ca să se
în nici o parte. [...] Pacifismul fără fundament metafizic poata menţine în armonia suverană prestabilită lor de cel
nu există. Pacifismul fără suflu religios nu se poate care le-a facut. Cât de falsă este această mitologie teore-
realiza. Dar pe acest teren problema devine şi mai com- tică, fabricată de cea mai nouă filosofie, se vede din
plicată decât pe cel politic propriu-zis. În numele cărei neputinţa Societăţii Naţiunilor de a însufleţi popoarele
credinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele? pentru idealurile ei, care nu erau altceva decât valori în
sensul cel mai modern al cuvântului. Eşecul mondialis-
mului genevez şi al oricărui alt mondialism sta în faptul
principal că omul nu e capabil să dea omenirii o credinţă
sau o valoare supremă” (Nichifor Crainic, Zile albe-zile negre,
Gândirea, Bucureşti. 1991, p. 219-220).
După 1948, comuniştii au intrat în Biserică şi au
jefuit-o pe cât au putut. Marii prelaţi ai Bisericii au con-
lucrat cu aceştia la distrugerea valorilor duhovniceşti a Bi-
sericii. Crimele comuniştilor şi persecuţiile împotriva ade-
văratei credinţe se făceau cu binecuvântarea prelaţilor Bi-
sericii de stil nou. După 1989 odată cu revoluţia din de-
cembrie s-a declarat libertate Bisericii, dar sabotarea din
umbră nu a încetat. Până când atâta înşelare asupra
poporului lipsit de informare?

Salut masonic între patriarhul Athenagoras şi Papa Paul

VI, cunoscuţi ca francmasoni de grad înalt, cu ocazia
semnării declaraţiei comune privind ridicarea anatemelor
de la 1054 (decembrie, 1964).

TRADIŢIA ORTODOXĂ
27 Nr. 26, Decembrie 2009
 Mâna care ţine sceptrul puterii acestei lumi
Aaron Russo - regizor faimos, fost prieten cu infamul
bancher mason Rockefeller, sfătuieşte: „Tot ce trebuie să
faceţi este sa vă deschideţi ochii şi să refuzaţi chiar cu
preţul de a fi executaţi să vă implantaţi cipurile!” Aaron
Russo, deşi evreu ca şi Nick Rockeffeler, nu a acceptat să
se facă unealta diavolului, plătind cu viaţa dezvăluirile le-
gate de planurile oculte. Deşi bolnav de cancer, Russo şi-a
făcut timp să realizeze interviuri cu Alex Jones, realizator
de emisiuni radio şi documentarist ca şi el, lansând astfel
o serie de declaraţii incendiare despre ceea ce Rockefeller
îi spusese referitor la direcţia în care este lumea orientată
în prezent de către elita mondială. Regizorul şi realizatorul
de documentare american Aaron Russo analizează în de-
taliu pentru prima dată mărturisirile uluitoare ale lui Nick
Rockefeller, inclusiv predicţiile sale legate de evenimen-
tele de la 11 septembrie şi înscenarea terorismului, fon-
darea de către familia Rockefeller a mişcării feministe şi
planul ultim al elitei mondiale de reducere a populaţiei şi
de implanturi cu microcipuri. Într-un interviu, regizorul
Aaron Russo povesteşte cum a verificat mărturisirile şo-
cante ale lui Nick Rockefeller, care i-a spus personal că
scopul ultim al elitei mondiale este de a se ajunge la o po-
pulaţie controlată prin microcipuri şi că războiul împo-
triva terorismului e o înscenare. Rockefeller a prezis cu
unsprezece luni înainte „evenimentul” din 11 septembrie
care a declanşat invadarea Irakului şi Afganistanului. De
asemenea, Rockefeller i-a spus lui Russo că familia sa a
fondat şi finanţat mişcările feministe cu scopul de a
distruge familiile şi că reducerea numărului populaţiei este
un scop fundamental al elitei mondiale.
După difuzarea unuia dintre filmele sale de succes,
„Mad as Hell”, Russo s-a implicat în politică. În timpul
campaniei electorale pentru fotoliul de guvernator al sta-
tului Nevada, Russo a fost remarcat de către Rockefeller
şi i-a fost prezentat acestuia de către o femeie procuror.
Observând pasiunea şi capacitatea lui Russo de a declanşa
schimbări, Rockefeller a început o misiune subtilă de re-
crutare a lui Russo în această elită. Ca membru al elitei,
lui Russo i se promite un cip marcat special. În timpul unei
conversaţii, Rockefeller l-a întrebat pe Russo dacă este
interesat să intre în Consiliul Relaţiilor Externe (CRE) –
Council on Foreign Relations (CFR), dar Russo a refuzat
invitaţia, spunând că nu este interesat să asuprească oa-
menii; în replică, Rockefeller l-a întrebat cu sânge rece de
ce i-ar păsa de „sclavi”.
„L-am întrebat care este rostul acestor lucruri” -
spune Russo; „aveţi toţi banii din lume, aveţi toată puterea
necesară... care e scopul final, atunci?” Rockefeller a
răspuns (parafrazând): „Scopul final este să fie toţi im-
plantaţi cu cipuri, să controlăm întreaga societate, iar
bancherii şi elita să controleze lumea”. Rockefeller chiar
l-a asigurat pe Russo că dacă ar intra în elită, cipul său ar
fi marcat special astfel încât să se evite controlul nedorit
de către autorităţi. Russo susţine că Rockefeller i-ar fi spus
cu 11 luni înainte de 11 septembrie: „trebuie să se producă
un eveniment în urma căruia să invadăm Afghanistanul,
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
să construim conducte de petrol prin Marea Caspică, să
invadăm Irakul, să ocupăm Orientul Mijlociu şi să mer-
gem după Chavez în Venezuela”. Rockefeller i-ar mai fi
vorbit lui Russo despre faptul că în curând soldaţii îl vor
căuta prin peşteri pe Osama bin Laden şi că va fi un „un
război nesfârşit al terorii, în care nu va exista nici un duş-
man şi totul va fi o imensă cacealma, astfel încât guvernul
să domine poporul american”, susţine Russo, care a mai
precizat că Rockefeller râdea într-un mod cinic în timp ce
îi făcea această predicţie uluitoare.
Într-o discuţie ulterioară Rockefeller l-a întrebat pe
Russo, ce crede despre mişcările de emancipare feministe.
Russo a răspuns că el consideră că aceste mişcări luptă să
obţină pentru femei drepturi egale cu cele ale bărbaţilor,
de a munci şi de a fi plătite în mod egal, aşa cum s-a
obţinut şi dreptul la vot. Acest răspuns i-a stârnit râsul lui
Rockefeller: „Eşti naiv! Să-ţi spun despre ce este vorba,
de fapt: noi, clanul Rockefeller am fondat mişcările femi-
niste: noi! Noi deţinem toate ziarele şi toate televiziunile
– Fundaţia Rockefeller”. Rockefeller i-a explicat lui Russo
care sunt cele două motive principale pentru care familia
sa a finanţat mişcarea feministă: în primul rând, înainte de
luptele pentru drepturi ale femeilor, bancherii nu puteau
impune taxe pentru jumătate de populaţie; în al doilea
rând, această mişcare determină ca şcolarizarea copiilor
să se facă de la vârste mult mai mici, devenind posibilă
mult mai uşor îndoctrinarea copiilor care sunt învăţaţi să
privească statul drept prima familie, desfiinţând astfel
modelul familiei tradiţionale. Rockefeller a subliniat în re-
petate rânduri că „oamenii trebuie să fie conduşi” de o
elită, iar unul din mijloacele care ar duce la această stă-
pânire este reducerea populaţiei. „Sunt prea mulţi oameni
în lume” zicea el şi numărul oamenilor trebuie redus la
cel puţin jumătate. O problemă care a scăpat de sub con-
trolul elitei, după cum reiese din conversaţiile lui Rocke-
feller cu Russo, este conflictul dintre Israel si Palestina.
La un moment dat soluţia gravita în jurul ideii de a da
fiecărui cetăţean israelian câte un milion de dolari şi de a-i
muta în statul Arizona.
28
 Bioterorismul
Sfârşitul libertăţii umane şi zorii unei noi dictaturi
Controlul numeric al populaţiei sau... uciderile la
comandă, prin intermediul „vaccinurilor obligatorii”
Începând cu octombrie 2008, a fost introdus în Ro-
mânia un vaccin cu scopul declarat de „a preveni infecţia
cu virusul HPV” (papilomavirusul uman, care poate duce
la cancer de col uterin). S-a desfăşurat mai întâi o
campanie de vaccinare la fete de 11-12 ani, întrucât
infecţia cu HPV era considerată o „maladie a viitorului”.
Curată minciună! Mai întâi s-a spus că este împotriva
cancerului de col uterin - maladie ce se manifestă la fe-
meile mature, iar nu la minore între 11-12 ani. Acest
cancer apare după infecţia cu virusul HPV (unul din
tipurile oncogene) pe un „col uterin receptiv” - adică deja
afectat de boli cu transmitere sexuală, precum şi de alţi
factori favorizanţi precum fumatul. Leziunile produse la
nivelul colului uterin vor determina o modificare la nivelul
genelor oncogene, provocând formarea cancerului; aceste
modificări pot fi produse şi de către contraceptive orale
precum şi alţi factori mai puţin cunoscuţi.
Cum a început totul? Să vedem mai întâi ce fel de
oameni stau în spatele acestei campanii perfide. Made-
leine Albright, prima femeie secretar de stat al SUA, este
cunoscută în întreaga lume drept unul dintre mediatorii
principali ai „celei mai mari misiuni umanitare din istoria
omenirii”. Aşa s-a autointitulat pompos intervenţia armată
în Serbia, mai precis bombardarea armatei şi uciderea popu-
laţiei Serbiei pe o perioadă de 74 de zile. „Dragostea
pentru umanitate” a lui Albright ne-a fost readusă în aten-
ţie în luna iunie a anului 2008. De data aceasta, interesul
ei s-a îndreptat asupra poporului român. A sosit din
capătul celălalt al lumii ca să-i convingă pe conducătorii
ţării noastre de necesitatea imperioasă a vaccinării obliga-
torii a tuturor fetelor şi femeilor cu vârste între 9 şi 26 de
ani, pentru „a le scăpa de cancerul de col uterin”.
„Dragostea” doamnei Albright pentru „democraţie şi
umanitate” este cunoscută din anul 1996 când, întrebată
fiind de un reporter în urma războiului din Irak:
- Am auzit că ar ar fi murit o jumătate de milion de
copii, mai mulţi chiar decât la Hiroshima...
Aceasta răspunde:
- A fost o alegere grea, dar preţul (democraţiei) a meritat.
Oare despre ce preţ mai este vorba atunci când este
pus în risc sănătatea, viaţa sau bucuria de a avea copii a
unei generaţii de fete din România? Misiunea doamnei
Albright a fost de data aceasta neaşteptat de uşoară, după
cum sunt, de altfel, marea parte a misiunilor americane şi
europene în România. Atât preşedintele ţării cât şi primul
ministru, încrezându-se promisiunilor celebrei femei, au
consimţit să cheltuiască oricât de mult, mai precis, peste
un miliard de dolari, numai pentru a asigura „sănătatea”
femeilor din România. Sacrificiul este mare, căci vaccinul
Gardasil (în Europa numindu-se Silgard), costă în jur de
300 de euro adică mai mult decât oricare alt vaccinului
(fiecare doză costă în jur de 100 euro, însă vaccinarea
presupune, de fapt, administrarea a trei astfel de vaccinui
29
pe perioada a 6 luni).
Veştile venite de peste ocean au însă darul de a ne
îngrijora. Deşi banii pentru vaccinarea fiicelor poporului
român s-au găsit destul de repede (şi nu este puţin lucru
la o ţară cu datoriile României), vaccinul nu pare să atingă
obiectivul anunţat. Pe de o parte, testele făcute nu sunt de-
loc concludente în ceea ce priveşte împiedicarea apariţiei
cancerului prin vaccinarea cu Silgard, iar, pe de altă parte,
efectele adverse ale vaccinării nu sunt deloc neglijabile.
Numai în America s-au
înregistrat până la 1 sept.
2008 douăzeci şi cinci de
decese corelate cu admi-
nistrarea vaccinului. Unele
persoane au murit la câ-
teva ore după vaccinare,
iar altele la câteva zile. De
asemenea, până la aceeaşi
dată fuseseră declarate
peste 10.500 de cazuri în
care s-au manifestat reac-
ţii adverse în urma vacci-
nării. Dintre acestea cele
mai simple sunt: greaţa,
voma, temperatura ridi-
cată, mâncărimi ale pielii, dureri musculare, spasme
bronşitice, probleme respiratorii, astm, apendicită si dez-
voltarea artritei. Apar însă cu o incidenţă mare şi: pierderi
ale cunoştinţei, paralizii faciale; creşteri ale glicemiei înso-
ţite de grave crize de diabet; afecţiuni neurologice şi car-
diace grave, şoc anafilactic; avort spontan; naşterea de
copii cu malformaţii; o afecţiune majoră a imunităţii înso-
ţită de sindromul Guillain-Barre. Această boală presupune
un atac puternic pe care sistemul imunitar îl efectuează
împotriva sistemului nervos periferic, ajungându-se până
la paralizie generală.
Toate acestea fac parte din efectele pe termen scurt
ale vaccinului care apar în primele ceasuri sau cel târziu
la câteva zile de la administrare. Problema principală o
ridică efectele pe termen lung. Acestea nu pot fi identi-
ficate încă şi, cu siguranţă, nu sunt cunoscute nici de pro-
ducători, căci medicamentul a fost testat numai pe par-
cursul a patru ani. Mai ciudat este însă faptul că vaccinul
a primit foarte uşor aprobarea de a fi distribuit, deşi însăşi
compania producătoare Merk afirmă că nu a fost evaluat
potenţialul Gardasilului de a cauza cancer sau sterilitate.
De unde a apărut suspiciunea apariţiei acestor efecte pe
termen lung? Ceea ce nu se spune este că acest vaccin
conţine 225 mcg aluminiu, adică prin administrarea celor
trei doze de vaccin obligatorii, se ajunge ca în corpul fe-
meii să se acumuleze o cantitate de 675 mcg de aluminiu,
ce se va depune în celule, afectând mai ales sistemul ner-
vos central. Este deja cunoscut faptul că acumularea de
aluminiu în organism este corelată cu apariţia temutei
maladii Alzheimer. De asemenea, studiile mai noi demon-
strează că aluminiul produce vătămări ale ficatului şi
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
rinichiului.
Cel mai simplu ar fi fost să evităm cauzele care
predispun la îmbolnăvirea de cancer de col uterin. Can-
cerul de acest gen îşi are originea în patima desfrânării,
adică relaţiile sexuale de la o vârstă fragedă, partenerii
multipli, contractarea bolilor cu transmitere sexuală, folo-
sirea contraceptivelor orale la care se adaugă şi fumatul.
Păzeşte poruncile lui Dumnezeu, dintre care una zice: „Să
nu desfrânezi” şi nu vei avea nevoie de vaccinul Gardasil.
Cum ne păzim copiii?
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea
pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi
actelor medicale trebuie explicate pacientului. În cazul mi-
norilor, cărora le lipseşte capacitatea de a consimţi, tre-
buie ţinut seama de faptul că o intervenţie nu se poate
efectua decât spre beneficiul său direct şi numai cu
autorizaţia reprezentantului legal, sau a unei alte autori-
tăţi, persoane ori instanţe desemnate prin lege. Cadrul
legal ce poate fi invocat (folosit ca argument pentru
refuzul vaccinării) este Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a
drepturilor pacientului, completată de Norma de apli-
care din 7 aprilie 2004, elaborată de Ministerul Sănătăţii.
Acelaşi plan de lichidare a populaţiei globului. Etapa
aprilie-august 2009
După ce multă vreme am fost terorizaţi cu gripa
aviară, acum bate la uşă isteria gripei porcine, o altă în-
scenare a guvernării mondiale în vederea distrugerii ome-
nirii. Într-un dosar depus la FBI, jurnalista austriacă Jane
Burgermeister susţine cu argumente destul de convin-
gătoare, că înalţi oficiali ai SUA, ONU şi OMS (Organizaţia
Mondială a Sănătăţii) fac parte dintr-un „sindicat inter-
naţional al crimei”, controlat de bancherii care adminis-
trează şi rezerva federală a Statelor Unite. Acest grup este
pe cale să comită „cel mai mare genocid biologic” din
lume, folosindu-se de vaccinul împotriva virusului AH1N1
(al gripei porcine). Potrivit dosarului jurnalistei Jane Burger-
meister, virusul gripei aviare a fost eliberat intenţionat. În
acest sens, în aprilie 2009 ea a adus dovezi referitoare la
faptul, că laboratoarele Baxter au eliberat în mod inten-
ţionat 72 de kilograme de virus al gripei aviare activ. Se
pare că virusul ar fi fost livrat de către OMS (Organizaţia
Mondială a Sănăţii) către 16 laboratoare din patru ţări.
Deşi în aceste situaţii securitatea trebuie să fie ma-
ximă, fiind vorba de substanţe cu risc biologic ridicat,
procedura de siguranţă nu a fost respectată. Baxter, pre-
supus a fi unul din cele mai sigure laboratoare biologice
din lume, nu a respectat condiţiile de bază în securizarea
celor 72 kg de agent patogen, clasificat ca fiind armă bio-
logică securizată, permiţând amestecarea acestuia cu viru-
sul gripei umane simple şi trimiţându-l în Orth, pe Du-
năre. Mai clar, este dovedit că în februarie 2008, acelaşi
producător de vaccinuri, Baxter, a fabricat un vaccin care
conţinea un virus viu al gripei aviare şi un virus uman şi
a trimis acest „vaccin” în 18 ţări, sperând că nimeni nu va
observa că el conţine virusul gripei aviare. În Ceho-
slovacia, el a fost probat mai întâi pe papagali, care au
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
murit şi astfel s-a descoperit natura „vaccinului”. Aceeaşi
societate a câştigat drepturi pentru fabricarea noului
vaccin împotriva gripei porcine şi se aşteaptă ca el să fie
gata în iulie 2009. Nimeni nu poate să-i împiedice să facă
aceeaşi „greşeală” din nou.
Astfel, marile grupuri bioteroriste precum SUA, ONU
şi OMS au lansat un virus creat artificial, pentru a elimina
o parte din populaţie şi pentru a obţine profituri din vân-
zarea vaccinului, prin companiile farmaceutice. În Austria
au fost desoperite alte două companii implicate în produ-
cerea unui vaccin de contaminare cu gripa aviară. Elibe-
rarea acestor viruşi permite distribuirea unor vaccinuri îm-
potriva acestora, vaccinuri în care sunt introduse substanţe
letale, prin care este eliminată (ucisă) o mare parte din popu-
laţie. Mai mult, arată Burgermeister, guvernul american a
introdus în mod sistematic, încă din 2008, măsuri menite
să îngrădească libertăţile constituţionale, astfel încât, la
timpul potrivit, să poată recurge la măsura vaccinării for-
ţate. Media joacă, uneori fără să vrea, un rol important,
convingând populaţia de „gravitatea situaţiei”. Cifrele repre-
zentând numărul deceselor din cauza „gripei porcine” îşi
găsesc explicaţia în faptul că, odată începută procedura de
vaccinare împotriva virusului AH1N1, a început şi îmbol-
năvirea (contaminarea) în masă a populaţiei.
Vaccinul nu protejează, ci cauzează declanşarea gripei
porcine
James R. Shannon, fost director al Consiliului Naţio-
nal American de Sănătate, susţine că „copiii care se
vaccinează împotriva gripei prezintă un pericol de trei ori
mai mare să se îmbolnăvească de gripă”. Vaccinările sunt
foarte periculoase. În 1918-1919, pe perioada gripei aviare
spaniole, doar soldaţii şi alte persoane care fuseseră vac-
cinate împotriva gripei s-au îmbolnăvit şi au murit. Mili-
oane de oameni au murit din cauza vaccinului mortal
pentru care organismul nu a avut imunitate fizică. Cei
care au refuzat vaccinul au rămas sănătoşi şi, în plus, îi
ajutau pe bolnavi şi transportau morţii. De asemenea, şi
din cauza vaccinării din 1976 împotriva epidemiei porcine
de atunci, oamenii au murit şi mulţi au paralizat din cauza
vaccinului şi nu din cauza virusului porcin. Trebuie ştiut
că din cele 145 de decese ale actualei „epidemii”, 128
sunt în Mexic, unde a fost promovată gratuit vaccinarea
majorităţii populaţiei. Decisivă pentru înfruntarea gripei
este cantitatea suficientă de vitamina D care se activează
30
prin expunerea la soare (răspândirea în timpul iernii se datorează lipsei acestei vitamine din cauza insuficientei expuneri
la soare).

Constrângeri guvernamentale
Într-un document ce a fost eliberat în 21 august de către guvernul francez şi care pare să fie un plan menit să
iniţieze exterminarea în masă a populaţiei printr-un vaccin toxic, sub acoperirea protecţiei împotriva epidemiei porcine,
se precizează că „bebeluşii de peste 6 luni vor şi ei vaccinaţi”. Suspect este faptul că medicii generalişti şi sistemul
sanitar în general nu vor avea rolul principal în această cam-
panie de vaccinare, ceea ce face ca totul să pară mai degrabă o
operaţie militară decît una de ocrotire a sănătăţii. Încă şi mai
suspect este faptul că se va ţine evidenţa cui s-a administrat
vaccinul şi cui nu, prin intermediul cardurilor de sănătate cu
microcip. Datele se vor centraliza şi cei care nu s-au vaccinat,
vor fi identificaţi, iar datele centralizate vor fi folosite pentru a
se asigura vaccinarea tuturor. Punerea la punct a unor centre de
vaccinare localizate în locuri „securizate” aminteşte de lagărele
de concentrare naziste, precum Buchenwald, unde prizonierii
erau ucişi prin injecţii. S-a dovedit faptul că unele doze de vac-
cin conţin mercur, ceea ce poate cauza autism şi tulburări neurologice. Guvernele au acordat companiilor farmaceutice
producătoare de vaccin imunitate faţă de eventualele procese, care ar putea fi intentate, dacă vaccinul va cauza leziuni
sau decese. Recent, s-a raportat că guvernul Marii Britaniei a trimis o scrisoare confidenţială neurologilor, punându-i
în gardă cu privire la sindromul Guillain-Barre, care ar putea fi provocat de acest vaccin. Nu este de mirare dacă şi în
România peste puţină vreme se va trece la aceleaşi măsuri represive, în vederea diminuării numărului populaţiei prin
vaccinuri de acest gen.

Despre ucenicie şi ascultarea întru Domnul

„Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său” (Mt. 10, 25).

Conceptul de libertate a individului a devenit astăzi un subiect foarte la modă în societate. Toate aceste discuţii
sunt însă lipsite de miezul adevărului. Fiecare dintre noi este o slugă aflată în slujba unui domn; libertatea noastră, ca
indivizi, constă numai în a alege cui să slujim: lui Dumnezeu sau lui mamona. Împinşi însă de presiunea constantă a
vârtejului acestei lumi căzute, mulţi aleg să se facă robi de bunăvoie ai celui din urmă, de dragul bunăstării materiale,
a ambiţiilor intelectuale, a unei ideologii particulare, a modei şi tendinţelor culturale ale veacului, ori pentru alţi idoli moderni.
Ca fii ai Bisericii Ortodoxe, noi cre-
dem şi mărturisim că suntem robi ai
Domnului şi ucenici ai Săi – norodul cel
ales al Noului Israil. Pentru ca această
mărturisire să nu rămână doar la nivelul
de vorbă goală, trebuie să învăţăm ce în-
seamnă cu adevărat să fim următori ai
Domnului nostru, Iisus Hristos, Cel care
a zis: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: Doam-
ne, Doamne, va intra întru Împărăţia Ce-
rurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu
care este în Ceruri” (Mat. 7, 21).
Lipsa noastră de hotărâre şi statornicie
duhovnicească ne-a devenit astăzi propriul
vrăjmaş al mântuirii şi, din păcate, socie-
tatea în care trăim nu face altceva decât să
ne îndemne prin toate mijloacele să cul-
tivăm în noi aceste patimi. Nepăsarea, le-
nevirea şi nelucrarea ne împing să credem
că mântuirea este un dar ce ni se cuvine în
virtutea faptului că suntem botezaţi şi
mădulare ale Trupului lui Hristos, adică
suntem încredinţaţi că Dumnezeu ne va dărui bucuria cea veşnică a Raiului ca drept răsplată a numelui pe care îl
purtăm, de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Sfântul Apostol Iacov ne încredinţează că „precum trupul fără de duh
mort este, aşa şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Cum poate oare omul modern să nădăjduiască
nebuneşte că se va mântui, neavând nici credinţă şi nici fapte, ci doar o etichetă de creştin? În această stare de cădere

TRADIŢIA ORTODOXĂ
31 Nr. 26, Decembrie 2009
jalnică, oare cum ne mai putem numi ucenici ai lui
Hristos? Oare ne-am gândit vreodată cu luare-aminte la înţe-
lesul termenului de ucenicie?
Relaţia dintre un ucenic şi stăpânul sau dascălul său
se întemeiază pe ascultare. Exemplul cel mai desăvârşit
în acest sens este Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, Cel
ce spune: „Că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Celui ce
M-au trimis” (Ioan 5, 30). Astăzi însă, din ce în ce mai
mult, mult-trâmbiţata „societate liberă şi modernă” ne
murdăreşte conştiinţele şi ne robeşte sufletele, învăţându-ne
„să ne cerem drepturile”. Ne-am obişnuit ca, ori de câte
ori cineva ne cere să facem un anumit lucru, să îl întrebăm
în ce calitate o face, şi cine i-a dat lui dreptul de a ne
putea pretinde acel lucru. Chiar şi după aceea, mândria
ne împinge să facem respectivul lucru „în stilul nostru”.
Individualitatea, voinţa, ego-ul şi personalitatea noastră
sunt cultivate încă din fragedă copilărie, pentru ca la ma-
turitate să devină adevăraţi monştri şi idoli cărora ne în-
chinăm. Cea mai directă consecinţă a acestor lucruri este
răzvrătirea împotriva Ziditorului nostru şi lepădarea po-
runcilor Sale, fapt care expune sufletele noastre unei pri-
mejdii groaznice. Virtutea ascultării biruie aceste idei lu-
meşti, potrivnice, şi păzeşte sufletul de căderea prin mân-
drie. Sfântul Cuvios Ioan Scărarul spune că ascultarea
este mormânt al voii proprii şi cel mai bun leac împotriva
trufiei. Fără ascultare şi tăierea voii nu poate exista uceni-
cie adevărată.
Trebuie, aşadar, să ne nevoim întru a învăţa ascultarea
faţă de Dumnezeu şi de sfânta Sa Biserică. Dacă această
datorie pe care o avem de a ne supune legilor Sale şi de a
asculta glasul Bisericii sună poate dificil sau opresiv, tre-
buie doar să ne gândim la cât de multe roade adunăm
făcând acest lucru. În primul rând, făcând ascultare sun-
tem eliberaţi de povara frământărilor şi a deciziilor legate
de modul nostru de viaţă şi de comportamentul nostru; nu
ne trebuie alt model în afară de cel pe care Biserica ni-l
arată, iar cele mai bune pilde pentru propriile noastre vieţi
sunt vieţile Sfinţilor ce au ascultat glasul mântuitor al
Bisericii. În al doilea rând, prin ascultarea de sfaturile
părinţilor duhovnici, noi primim mult câştig sufletesc, ve-
nit din partea unui om al lui Dumnezeu, care este cel mai
în măsură să ne îndrume pe calea mântuirii. În al treilea
rând, ascultarea aduce o stare de pace lăuntrică, pace care
lipseşte în mod vădit din toate laturile unei vieţi conduse
după voia proprie, plină de tulburări şi nelinişte. În fine,
ascultarea este înaintemergător al celei mai mari dintre
virtuţi, şi anume smerenia, care la rândul său este temelia
ascultării şi a uceniciei.
Domnul spune celor ce vor să-I urmeze: „Luaţi jugul
Meu preste voi, şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”
(Mat. 11, 29). Iată, într-adevăr, o provocare pentru noi, cei
ce trăim într-o societate clădită pe orgolii. Războaie, amă-
răciune, vrăjmăşie, invidie, vieţi ruinate – oare nu îşi au
toate acestea originea în mândrie? Opusul ei este smerenia
şi umilinţa inimii, despre care Avva Dorotei spune că este
precum mortarul, care cimentează împreună toate virtu-
ţile. În scrierile Sfinţilor Părinţi, citim: „Aşa precum este
cu neputinţă să construim o corabie fără piroane, tot la fel
este imposibilă mântuirea fără smerenie”.
Domnul nostru, Iisus Hristos nu a venit să I se slu-
jească, ci ca El să slujească oamenilor, şi aşa cum sluga
nu poate fi mai mare decât stăpânul său, şi noi trebuie să
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
ne punem în situaţia de a fi slugi ale Domnului, ale Bise-
ricii Sale, ale familiilor noastre şi ale aproapelui nostru.
Pentru a fi adevăraţi slujitori, trebuie să ne lepădăm de
sinele nostru personal, cel atât de mult ridicat în slăvi de
către atitudinea mândră a acestei lumi. Oare nu spune
Hristos: „fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toate
avuţiile sale, nu poate fi ucenic al Meu” (Luca 14, 33).
Alături de dragostea în a ajuta pe aproapele
nostru, smerenia îşi găseşte cel mai bine manifestarea
sub forma înclinaţiei de a ierta cu uşurinţă. Domnul
nostru cere acest lucru ucenicilor Săi, şi o cere în nenu-
mărate rânduri, poate mai mult decât alte lucruri. Dar a-
ceastă poruncă este cel mai greu de ţinut. Împovăraţi de
pomenirea greşelilor, noi nu găsim puterea de a lăsa la o
parte certurile din familie, parohie, ori din cercurile noas-
tre de cunoscuţi. În acest fel, oare mai putem noi îndeplini
porunca apostolică de a ne purta sarcinile unul altuia? Nu
aşa trebuie să fim, pentru a fi adevăraţi ucenici ai lui Hris-
tos? Şi mai mult decât atât – trebuie să iertăm greşiţilor
noştri, iar apoi să ne smerim într-atât, încât să le spălăm
şi picioarele.
„Întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai Mei Ucenici
sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Sfinţii
Părinţi vorbesc în mod repetat despre nevoia de a dobândi
virtuţile dumnezeieşti, pentru a ne putea numi adevăraţi
ucenici ai Domnului. Am vorbit puţin despre nevoia de a
fi ascultători şi smeriţi, plecându-ne cugetele şi voile pro-
prii în faţa voii dumnezeieşti. Ce putem să spunem acum
despre virtutea de căpătâi şi cea mai mare dintre toate podoa-
bele în care se poate îmbrăca un adevărat creştin, şi anume
dragostea? Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dra-
gostei, şi de aceea, cei ce-I urmează Lui, trebuie să dobân-
dească dragostea Sa, care este diferită de cea pătimaşă,
trupească şi egoistă, care se poate găsi în orice colţişor al
acestei lumi. Putem fi foarte ascultători, ori putem fi neîn-
trecuţi în ştiinţa şi oratoria Sfintelor Scripturi; dar fără
dragoste suntem – aşa după cum spune şi Sfântul Apostol
Pavel – nimic altceva decât chimvale răsunătoare, iar toate
ostenelile noastre sunt zadarnice. În acest moment, trebuie
să ne recunoaştem nimicnicia şi sărăcia noastră sufle-
tească, rugând pe Dumnezeu să înmoaie cugetele inimilor
noastre, pentru a câştiga virtuţile care ne vor face să fim
adevăraţi ucenici.
32
 O clipă de cugetare
A binecuvântat Dumnezeu neamul omenesc cu cele
mai alese harisme dumnezeieşti, l-a iubit ca pe rodul
mâinilor Sale; pentru aceea „micşoratu-l-a pe dânsul pu-
ţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-a încununat
pe el” (Ps. 8, 5). Căzut fiind în robia neascultării, ne-a
împărtăşit Tainei sfântului Botez, prin care ne-a ridicat din
nou la starea cea dintâi, căci dacă, pe când eram vrăjmaşi,
ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu
atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa
Lui. Prin lumina Învierii Mântuitorului, am primit Darul
înfierii noastre de către Părintele luminilor, şi făgăduinţa
că fiii Învierii „nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel
cu îngerii (...), fii ai lui Dumnezeu şi fii ai Învierii” (Luca
20, 36). „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am
şi-mbrăcat” grăieşte Sfântul Apostol Pavel; ne afundăm în
scăldătoarea Sfântului Botez şi îngropăm pe omul cel
vechi din noi, omul păcatului, şi ne îmbrăcăm în omul cel
nou, după asemănarea lui Dumnezeu. Este cel mai înăl-
ţător moment din viaţa omului; curat trupeşte şi sufleteşte,
despuiat de păcatul strămoşesc dar şi de păcatele perso-
nale (cazul celor care se întorc la credinţă după o vreme
oarecare de viaţă întinată) omul, încă nu conştientizează
că s-a îmbrăcat în Hristos, s-a împreunat cu Dumnezeu şi
s-a lepădat de satana.
În această josnicie a întunecării minţii şi inimii căzând
omul, proorocul David se tânguie şi zice: „şi omul, în
cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor ce-
lor necuvântătoare şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 15). Omul
mănâncă şi bea, omul luptă pentru libertate şi dreptate,
pentru a fi viu, pentru a avea plenitudinea vieţii. Dar ce
este aceasta? Ce este viaţa vieţii însăşi? Care este conţi-
nutul vieţii veşnice?
Sfântul apostol Pavel ne spune că „prin Dar suntem
mântuiţi” dar şi că „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după
faptele lui” (Tit 3, 5). Darul mântuirii s-a dat nouă, însă a
fost dat numai celor care au crezut în Cel prin care am
primit Darul, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Tot
ceea ce există este Darul lui Dumnezeu pentru om şi totul
există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului,
pentru a face din viaţa omului o comuniune cu Dum-
nezeu. Este iubire dumnezeiască devenită hrană, devenită
viaţă pentru om, căci zice Proorocul: „gustaţi şi vedeţi că
bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Dumnezeu binecuvintează
tot ceea ce El creează, iar aceasta înseamnă că El face din
întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei, al înţelep-
ciunii şi al iubirii Sale. Astfel, singura manifestare natu-
rală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume
binecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el pe
Dumnezeu şi de a-I mulţumi, lucru spre care ne îndeamnă
tot Psalmistul, atunci când zice „binecuvintează suflete al
meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntru meu, numele cel
sfânt al Lui” (Ps. 102, 1).
Dar omul a uitat de Dumnezeu
Zilele de sărbători le schimbă într-un prilej de păcat.
„Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” ne spune
33
Hristos în Sfânta Evan-
ghelie; şi omul nu
mai conteneşte a
aduna averi ale como-
rilor lumeşti pe care
„molia şi rugina le
strică iar furii le sapă
şi le fură”. Pentru
zilele de sărbători,
cu precădere pentru
ziua Duminicii, po-
runcă avem de la Dum-
nezeu: „nici o mun-
că să nu faceţi; aceas-
ta este odihna Dom-
nului în toate locuin-
ţele voastre” (Levit.
23, 3). Dar oamenii lip-
siţi de frica de Dum-
nezeu, zilele de sărbători le transformă în zile rânduite
pentru dezmăţul trupesc, încetează lucrarea mâinilor şi se
dedau la lucrarea fărădelegilor. Pentru aceasta Dumnezeu
ne mustră prin cuvintele proorocului: „Nu mai aduceţi
daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lu-
nile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu
le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!
Urăsc lunile noi, şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine
o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către
Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugă-
ciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de
sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea
ochilor Mei. Încetaţi odată!” (Isaia 1, 13-16).
Când Dumnezeu a rânduit zi de sărbătoare pentru
evreii Legii Vechi, mai întâi le-a poruncit să iasă din pă-
mântul păgânătăţii egiptene, le-a poruncit să se depărteze
în pustie, şi aici, mai întâi i-a hrănit cu mană cerească, i-a
adăpat prin minune cu apă din piatră şi după aceasta le-a
poruncit să serbeze ziua Domnului. Deci, să cunoaştem
din semnele Legii Vechi, că a ne apropia de Dumnezeu
înseamnă a cere apa vie, pe care Hristos a făgăduit-o fe-
meii samarinene la puţul lui Iacov, adică izvorul Darului
mântuirii. Apropierea de Hristos înseamnă vrednicia de a
primi mana cerească a Legii celei Noi, adică Trupul şi
Sângele lui Hristos căci scris este: „Cel ce mănâncă Tru-
pul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi
învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 4).
Mântuirea sufletului subzistă în unirea voinţei omului
cu voinţa lui Dumnezeu, prin Darul mântuirii. Şi, după
cum sfătuieşte şi Sfântul Apostol Pavel, a lupta pentru mân-
tuirea sufletului înseamnă „să lepădăm lucrurile întune-
ricului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii, să umblăm
cu bun chip, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în
fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă
întru Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi
spre pofte” (Romani 1, 12-14). Însă, dacă pomul după roade
se cunoaşte, cu atât mai mult omul, fiinţă vie pecetluită cu
chipul lui Dumnezeu şi trimisă în lume să dobândească şi
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
asemănarea cu Acesta, de va trăi în Duhul lui Dumnezeu va aduce roadele dreptăţii şi ale credinţei, „iar roada Duhului
este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea,
curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5, 22). Aceştia sunt ai lui Hristos Iisus - care „şi-au răstignit
trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24). Pe omul trupesc îl vei cunoaşte tot din faptele sale, după cuvântul
apostolului care zice: „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,
închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri
şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu
vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). Nu vindeţi comoara din sufletul vostru, care este credinţa cea
dreaptă în Dumnezeu, ca nu cumva depărtându-vă de staulul turmei lui Hristos, diavolul „ca un leu gata de pradă, şi
ca un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri” să se îndulcească de pradă grasă din via moştenirii lui Dumnezeu. Ci
îndrăzniţi spre reduta mântuirii în numele celui care a zis nouă: „peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu
şi peste balaur”.
44444444444444
Sinuciderea - un final fatal (II)
Sinuciderea nu poate avea o justificare morală nici măcar atunci când e săvârşită din cauza unor suferinţe sufleteşti,
dureri fizice sau boli incurabile. Toate acestea pot fi încercări trimise de Dumnezeu, pentru a ne curăţi precum aurul
în topitoare, şi sunt de nepreţuit în lumina vieţii veşnice. Ele nu golesc viaţa de sensul ei, făcând-o de prisos, ci aduc
mântuirea, atunci când ele sunt răbdate întru şi pentru numele Domnului, căci şi Sfântul Antonie cel Mare spune:
„Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască”. Fireşte, în viaţa unui om pot veni şi clipe grele, dar dacă
acestea sunt cercetate în lumina cugetului ortodox, şi nu lumesc, atunci uşor se pot risipi şi gândurile cele mai negre.
De mare folos, în aceste momente, sunt cei apropiaţi, şi mai ales oamenii cu frică de Dumnezeu. Ajutorul dat omului
aflat în lupta cu propria sa deznădejde este foarte preţios. Îl poate salva un singur cuvânt rostit la timp, chiar o singură
privire, care să-l trezească din starea grea şi să-l facă a înţelege că nu este părăsit în viaţa aceasta, care, deşi i s-a părut
cu totul întunecată, are totuşi multă lumină, iar peste şi mai presus de toate bucuriile vieţii, stă preadulcele Hristos,
mântuirea şi bucuria tuturor.
În aparenţă, sinuciderea înseamnă dezgust de viaţă şi totuşi, în
majoritatea cazurilor, sub această aparenţă se ascunde o împătimire faţă
de viaţa pământească şi de bunurile ei. Cel chinuit de gândul sinuciderii
nu urăşte viaţa ca atare, ci viaţa proprie o voieşte cu mai mult sens pă-
mântesc, dar a pierdut nădejdea în posibilitatea unei astfel de vieţi.
Mintea sa, fiind robită de cele pământeşti, a dat uitării pe cele veşnice.
Iată de ce creştinul care judecă şi cugetă despre cele pământeşti în lu-
mina vieţii veşnice, nu va putea fi chinuit de gândul sinuciderii.
În opoziţie cu jertfa de sine, care exprimă dragoste lipsită de orice
urmă de interes, sinuciderea dovedeşte egoism şi meschinărie. Când
omul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează de
viaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului egoism şi
poate ajunge până la sinucidere.
O altă formă de sinucidere, deosebit de actuală în zilele noastre, este
Iisus Hristos, Pomul Vieţii aşa-zisa sinucidere mascată sub denumirea de eutanasie, adică o sinu-
cidere asistată. În covârşitoarea lor majoritate, sinuciderile sau încercările nereuşite de sinucidere se datorează unor
stări psihice rele pasagere sau unor impasuri şi urmăresc să transmită prin dramatismul lor implorarea ajutorului şi a
sprijinului. Este însă relevant faptul că sinuciderea este prezentată drept consecinţă unei extrem de apăsătoare stări de
păcătoşenie. Conform unui studiu recent, suicidul ocupă primul loc în lista morţilor din rândul adolescenţilor. Vârsta
acestora variază între 14 şi 19 ani, dar limita de jos este în continuă scădere. Adolescentul recurge la sinucidere pentru
că aşa crede el că poate demonstra lumii importanţa şi valoarea lui.
Un mijloc indirect de sinucidere, care în zilele noastre se răspândeşte tot mai periculos în rândul tinerilor, este cel
ce se realizează prin folosirea drogurilor. Recurgerea la droguri dă la iveală lipsa satisfacţiei sau chiar dezamăgirea
adusă de viaţă. La aceasta contribuie mult, se pare, singurătatea, plictisul, relele raporturi ale părinţilor cu copiii,
precum şi între părinţi. Un mare coeficient al sinuciderilor se datorează şi abuzului de alcool care, devenit stare
cronică, distruge mintea şi trupu omului; îi îmbolnăveşte sufletul, îi denaturează caracterul şi îl duce la insensibilitate
morală. Beţivii, după Sfântul Apostol Pavel, „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. De aceea, este nevoie de o
deosebită atenţie la consumul de băuturi alcoolice, în special la vârsta tinereţii, dat fiind că poate lesne crea dependenţă,
cu urmări dintre cele mai distructive. Abuzul de băuturi alcoolice poate da dependenţă şi duce la sinucideri sau ucideri
omoruri involuntare, prin accidentele rutiere pe care le provoacă. În fine, nu este deloc neglijabilă distrugerea vieţii
omeneşti prin fumat.
În Vechiul Testament este amintită sinuciderea lui Saul, a lui Ahitofel, iar în Noul Testament - cea a lui Iuda. Saul

TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009 34
 a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu şi a sfârşit prin a se
sinucide. Ahitofel a ajuns la această faptă din pricina
nereuşitei uneltirii lui împotriva lui David. În sfârşit, Iuda
s-a sinucis datorită deznădejdii la care a ajuns după ce L-a
trădat pe Hristos.
Ca faptă a deznădejdii, sinuciderea dovedeşte în primul
rând necredinţă. Punându-şi capăt vieţii, omul se leapădă
de dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca Domn şi izvor
al vieţii, arătând necredinţă faţă de iubirea şi purtarea Lui
de grijă. Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă
de grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit mai mult decât
poate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit asupra
sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe diavol.
Într-un sat era un stăpân ce era foarte aspru cu o slugă
pe care o bătea adesea şi-i făcea viaţa un calvar. Neputând
să mai suporte atâtea greutăţi, sluga s-a sinucis într-o zi,
fiind apoi trimis în iad, de judecata lui Dumnezeu, care
apoi a trimis un înger şi a luat sufletul stăpânului celui
rău, ca să nu mai chinuie şi alte slugi. Ne punem între-
barea: Oare nu ar fi putut Dumnezeu să ia sufletul stăpâ-
Osânda veşnică a păcătoşilor în iad. Sinucigaşii sunt zugrăviţi nului înainte de a se sinucide sluga? Fireşte că da! Atunci
chiar în gura iadului, în întunericul cel mai de jos. să nu fi acţionat Dumnezeu cu dreptate?! Cu neputinţă.
Dumnezeu este drept, deoarece El a zis că prin răbdarea noastră vom veţi câştiga sufletele noastre, iar Apostolul ne
învaţă că doar cine rabdă până în sfârşit se va încununa. Deci dacă sluga care deşi rău pătimea, nu a scăpat de chinurile
veşnice, ca drept răsplată pentru sinucidere, atunci oare se poate disculpa cinev? Nu. Sinuciderea este cel mai mare
păcat, şi ea închide pentru totdeauna uşa mântuirii. Dacă sluga s-ar fi rugat şi ar fi cerut ajutorul lui Dumnezeu, ar fi
întors poate şi pe stăpân spre pocăinţă, ca de pildă Sfântul Mucenic Ioan Rusul sau mulţi alţi sfinţi ce s-au făcut de
bunăvoie robi, pentru a câştiga sufletele stăpânilor lor, iar acum s-ar fi desfătat cu săracul Lazăr în sânul lui Avraam.

„Revelionul” uitării de Dumnezeu

Ce înseamnă „Anul Nou” sau „Revelionul”, cum mai este numit, pentru un creştin? Absolut nimic, din punct de
vedere duhovnicesc. Doar din perspectiva supunerii şi respectului faţă de autorităţile civile (cf. Romani 13, 1-2), noi
suntem obligaţi să facem trecerea într-un nou an civil odată cu statul, mai ales că aceasta nu atacă cu nimic credinţa
şi dogmele. De aceea, pe 1 ianuarie, indiferent de calendar, toţi ortodocşii intră într-un nou an. Chiar şi Bisericile
ortodoxe de stil vechi, ce ţin toate sărbătorile religioase con-
form calendarului ortodox iulian, marchează începutul unui
nou an civil odată cu Statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară
activitatea. Pentru Bisericile ortodoxe rămase credincioase
Adevărului şi Sfintei Tradiţii, acest calendar civil este folosit
cel mult la derularea corespondenţei dintre acestea şi auto-
rităţile oficiale; la fixarea diferitelor evenimente (când, de cele
mai multe ori, data oficială este menţionată alături de cea
bisericească, pentru evitarea confuziilor din partea mediului
laic), sau la înregistrarea în condice a botezurilor, cununiilor,
înmormântărilor ş.a.m.d.
Aşa a fost dintotdeauna. În Imperiul Bizantin, de exemplu,
Biserica marca odată cu statul prima zi a anului, adică 1 sep-
tembrie, zi care se numea şi Indiction, adică începutul anului
bisericesc. Pănă astăzi, în Minei a rămas o slujbă de bine-
cuvântare a începutului de an bisericesc, la 1 septembrie, deşi
această dată nu mai are nici o relevanţă pentru stat, pe măsură
ce conducătorii săi, iar apoi chiar el, ca instituţie, s-a înde-
părtat de Dumnezeu.
Revenind la Sărbătoarea Anului Nou, trebuie să menţionăm
că aceasta a început să se sărbătorească la 1 ianuarie mai întâi
în Apus, începând cu anul 1691, în urma decretului papei
Inocenţiu al XII-lea, iar din anul 1700 şi în Rusia, datorită lui

TRADIŢIA ORTODOXĂ
35 Nr. 26, Decembrie 2009
Petru I cel Mare, apoi pe rând, în toate ţările lumii,
inclusiv în spaţiul românesc. Înainte de schimbarea calen-
darului din anul 1924, acest An Nou se suprapunea cu
prăznuirea Sfântului Vasilie cel Mare, iar după 1924,
acest Revelion intervine în ultima săptămână a Postului
Naşterii Domnului. Dezlegare totală pentru o zi sau două
nu se poate face nicidecum, fiindcă acest lucru este cu
totul oprit de către Sfinţii Părinţi, sub pedeapsa caterisirii
(pentru clerici) şi a afurisaniei (pentru mireni, vezi Can.
Apost. 69).
Santa Claus sau Moş Crăciun - personajul păgân şi grotesc,
care în Occident a luat locul lui Hristos
Bineînţeles, creştinii nici nu ar trebui să se gândească
la chefuri şi distracţii în cazul unei simple treceri dintr-un
an în altul, tocmai pentru a se deosebi de păgânii de
odinioară care chefuiau câteva zile la rând la trecerile
dintre ani şi chiar dintre luni. Cu atât mai mult, postul nu
este doar o perioadă de abţinere de la mâncărurile de
provenienţă animală, ci şi un timp binecuvântat al unei
nevoinţe lăuntrice mai intense faţă de alte perioade ale
anului. Ne pregătim pentru Taina Spovedaniei, iar cei ce
se învrednicesc Sfintelor Taine, încă şi mai mult trebuie să
se abţină, pe cât cu putinţă, de la orice alte îndeletniciri
lumeşti păguboase: petreceri, muzică, chefuri, glume şi
vorbiri deşarte. Dar, aşa cum am mai spus, lumea este
într-un proces de revenire la păgânism. De aceea se şi pune
un accent atât de mare pe mâncare, băutură, distracţii şi
chiar diferite obiceiuri păgâne cu măşti, vrăji etc. Bradul,
Moşul Crăciun darnic şi chefliu din Laponia se luptă
pentru a lua locul lui Hristos, iar urările de prosperitate pe
care şi le face societatea, ocolesc cu desăvârşire orice semni-
ficaţie sfântă a acestor zile. Îi auzim pe oameni spunându-
şi unul altuia: „La mulţi ani!”; „Sărbători Fericite!”; „Un
an nou mai bun!” sau „Îndeplinirea tuturor dorinţelor”…
Oare nimeni nu îşi mai doreşte „Naşterea Domnului cu
bucurie, ori „Ani îndelungaţi şi plini de roade aducă-
toare de mântuire? Uităm, şi în acest an, de Pruncul ce
Se naşte în ieslea săracă, pentru a noastră mântuire?
Naşterea Domnului – această sărbătoare de o impor-
tanţă covârşitoare pentru mântuirea neamului omenesc,
este dată încet-încet la o parte, şi, culmea, acest lucru
înfricoşător se întâmplă într-o eră în care libertatea reli-
gioasă este trâmbiţată pe toate canalele mass-media. În
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
mod intenţionat, pleiada de „pseudo-creştini” din Europa
şi România, indiferent de culoarea lor politică sau inte-
resele de tot felul, au păgânizat sărbătoarea la care un
creştin se bucură de venirea Mântuitorului Hristos în
lume. Hristos a fost exclus! În locul Său, avem „Moş
Crăciuni” darnici, gata să ne îndeplinească orice dorinţă,
reduceri la supermarketuri, emisiuni televizate în care
suntem „educaţi” cum ar trebui să sărbătorim noi „Cră-
ciunul” şi „Anul nou” împreună cu mărci de renume:
băuturi răcoritoare, accesorii sau maşini de firmă, pro-
duse de companii conduse de evrei sau musulmani, care
ne prostesc cu oferte de tot felul, dându-ne senzaţia unei
vieţi împlinite. Din când în când mai apare şi câte un
colind laic, dedicat „Moşului”, adică după standardele
europene, fiind cântate tot de „creştini onorabili”, adică
tot nişte cântecele laice, din care iarăşi a fost alungat Hris-
tos. Atunci, ce sărbătorim, oameni buni? Ce înseamnă
acest „Crăciun” forţat (că de Naşterea Domnului nici nu
poate fi vorba, fiindcă această expresie ne este scoasă din
vocabular!), serbat la comanda forţelor oculte, cu
treisprezece zile mai înainte ca el să fie prăznuit în ceruri,
de către îngerii lui Dumnezeu? Ce înseamnă atâta
cheltuială pentru masa de Revelion – o noapte în care ar
trebui să postim şi să ne rugăm Celui ce singur poate să
ne mântuiască? Putem mărturisi adevărul dacă, în loc
de „Crăciun”, vom spune „Naşterea Domnului” şi
dacă, în loc de artificiile unui „Revelion” păgânesc şi
inventat de oamenii plini de patimi, vom aprinde în
inimile noastre, nevăzut, focul dragostei dumnezeieşti.
Cu toţii vedem şi ştim ce se întâmplă în lume.
„Puternicii” lumii acesteia au declanşat arificial o criză
economică globală, în urma căreia vom suferi tot noi, cei
mici, şi nu ei. În final, se va impune un guvern mondial,
condus de Antihrist, care ne va manipula pe toţi ca pe
nişte păpuşi. Mass-media ne bombardează cu telenovele
ieftine şi cu minciuni, iar internetul pune stăpânire peste
minţile tinerilor, robindu-i la propriu. Familia ortodoxă
este în mare pericol; populaţia se află în naufragiu nu-
meric, iar salvarea din aceste mârşăvii, al căror efect con-
cret va fi vizibil abia peste 10-20 de ani, nu poate veni de
la telefoanele de ultimă generaţie sau de la UE, ci numai
de la Hristos, Dumnezeul nostru. Dacă vrem să avem fa-
milii puternice, copii sănătoşi la trup şi la suflet şi chiar
bunăstare materială, trebuie să ne întoarcem cu faţa la
Dumnezeu, căci El ne aşteaptă. Altă scăpare nu există.
Restul e minciună şi iluzie.
36
 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (I)
„Portăriţa” de la Iviru
Bucură-te, Portăriţă bună, care deschizi credincioşilor uşile Raiului!
Între icoanele Maicii Domnului zugrăvite de Sfântul
Apostol şi Evanghelist Luca, scrierile mai vechi, cât şi
mai noi, pomenesc şi vestita icoană a Panaghiei Portăriţa
(Portaitissa), de la Mănăstirea athonită Iviron (Iviru).
Icoana a aparţinut unei văduve din părţile Niceei, care
avea un singur fiu. Dar atunci împărăţea Teofil, şi era
mare prigonire împotriva sfintelor icoane. Acest împărat
urâtor de Hristos a trimis ostaşi prin cetăţi ca să cerceteze
de se vor mai afla icoane, fie prin biserici, fie prin case,
să le coboare şi să le ardă, iar pe cinstitorii acestora să-i
muncească cu felurite chinuri. Căutând cu multă iscodire,
catanele împărăteşti aflară de icoana văduvei. Ca să o
ocrotească, femeia iubitoare de Hristos trimite icoana pe
mare, iar pe fiul ei îl sfătuieşte să fugă.
El a plecat către Tesa-
lonic, iar de-acolo în
Sfântul Munte, unde s-a
şi călugărit. După mul-
tă vreme, oarecare bă-
trâni din mănăstirea
ivirilor, văzură deodată
pe mare ceva asemenea
unei flăcări. Aceasta
văzând ei, s-au ridicat
strigând: „Kirie elei-
son!” (Doamne milu-
ieşte!). Şi, adunându-se
toata obştea, priveau şi
se minunau de acea pri-
velişte, însă ce anume
era nu puteau să pri-
ceapă nicidecum. Iar
aceasta nu numai ziua
se arăta, ci şi noaptea.
Icoana Maicii Domnului „Portăriţa” Şi alţi monahi s-au
adunat din Sfântul Munte, din Lavră, de la Vatopedu şi din
alte mănăstiri, şi încercând să se apropie cu luntrile, au
văzut icoana Maicii Domnului, dar prea tare nu au putut
să se apropie de dânsa, căci cum se apropiau, ea tot se
depărta. Însă, rugându-se ei cu lacrimi Domnului ca să
poată lua icoana Maicii Lui, ca să o aibă spre mângâiere
străinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea. Şi-apoi
toate s-au întâmplat în acest chip: Un oarecare Cuvios
Zile de prăznuire: 25 februarie, 26 octombrie
Gavriil, cunoscut pentru fericita lui simplitate, primeşte
porunca în vis de la Maica Domnului să coboare la mare
şi, umblând fără temere pe apă, să aducă icoana „ca să
cunoască toţi dragostea şi purtarea de grijă ce o are către
mănăstire, căci am venit într-adins aici pentru ajutorul
vostru”. Acestea săvârşindu-le cuviosul, s-au umplut de
bucurie toţi părinţii, trei zile priveghind şi cântând imn de
slavă. După aceasta, aducând sfânta icoană cu Preacuratul
chip în biserica cea mare, au pus-o în partea cea mai
dinlăuntru a jertfelnicului. Dar a doua zi, aprinzătorul
candelelor intrând la ceasul Utreniei spre a pregăti cele
după rânduială, n-a aflat icoana la locul ei, ci tocmai
deasupra porţii mănăstirii. Deci luând-o acesta, a dus-o cu
evlavie şi mare grijă la locul cel mai dinainte. Dar iarăşi
Maica Domnului şi-a schimbat locul şi tot asemenea s-a
întâmplat de mai multe ori, făcându-se fireşte aceasta pri-
cină de nedumerire pentru toţi părinţii. Numai Cuviosului
Gavriil i s-a arătat iarăşi „Raza Soarelui celui înţelegător”,
zicându-i: „Mergi la mănăstire şi spune părinţilor să nu mă
mai necăjească, căci eu n-am venit aici ca să mă păziţi
voi, ci pentru ca eu să vă fiu păzitoare vouă, nu numai
acum, ci şi în veacul ce va să fie”. Acestea auzindu-le
purtătorul de Dumnezeu Gavriil, Părintele nostru, s-a po-
gorât îndată la mănăstire vestind egumenul şi întreaga
obşte. Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în
numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Portăriţei,
si au aşezat-o acolo.
O altă minune la această icoană: un tânăr n-a primit
pâine de la bucătar, atunci Maica Domnului i-a dat un
galben să-l ducă bucătarului - bucătarul şi-a dat seama de
unde era galbenul respectiv şi s-a căit.
Uleiul de la candela acestei icoane este leac pentru
otravă. Pe vremea venirii arabilor în Athos, un soldat arab
a lovit cu cuţitul în chipul icoanei acesteia, şi îndată a
început a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfri-
coşat şi căzând la pământ s-a pocăit, s-a botezat în legea
creştinească şi s-a îmbrăcat în haina monahicească,
rămânând acolo până la moarte.
O veche proorocie spune că, la sfârşitul lumii, această
icoană va pleca pe mare, aşa cum a venit...

Cuvinte despre oameni aleşi

Vezi că poruncile Tale am iubit, Doamne, întru mila Ta mă viază (Ps. 118, 159)

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România s-a despărţit de curând de doi dintre stâlpii ei cei mai mari -
părinţii Pavel Mogârzan şi Vasile Sandu, ce au plecat din tumultul acestei vieţi vremelnice, mutându-se în veşnicele
locaşuri, spre Lumina cea neînserată şi pururea fiitoare – Hristos, ai Cărui vrednici slujitori au fost. Tocmai pentru
faptul că i-am cunoscut şi ne-au legat sincere prietenii întru Hristos, omenesc lucru este ca fiinţa să ne fie mâhnită,
însă, înarmându-ne cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, ne mângâiem cu gândul că am câştigat la Cer doi
rugători pentru mântuirea noastră. Călătoria lor pământească a fost o biruinţă asupra tuturor încercărilor vieţii, la
sfârşitul căreia au primit binemeritata răsplată de la Judecătorul viilor şi al morţilor, Care încununează pe cei ce
şi-au săvârşit alergarea, luptându-se după lege. Cuvintele sunt sărace în aceste clipe, aşa că vom lăsa vieţile şi faptele
lor să grăiască de la sine cu prisosinţă, spre folosul şi pilda noastră, a celor rămaşi.

55555
TRADIŢIA ORTODOXĂ
37 Nr. 26, Decembrie 2009
 Părintele Pavel Mogârzan s-a născut în localitatea
Drăceni, com. Slatina, jud. Suceava în ziua de 9 iunie a
anului 1930, într-o familie numeroasă, care a odrăslit
mulţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe stră-
moşeşti: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie, părintele
arhimandrit Mardarie şi pururea-pomenitul părinte iero-
diacon Acachie. Din fragedă pruncie, este hrănit cu hrana
cea tare a dreptei credinţe, fiind crescut în frica lui Dum-
nezeu şi în evlavie faţă de slujbele şi rânduieile Bisericii
Ortodoxe.
În anul 1947, îl găsim ca proaspăt absolvent al
studiilor Seminarului Teologic de la Mănăstirea Slatina,
pentru ca cinci ani mai târziu, în timpul efectuării stagiului
militar, să fie arestat pentru curajul de a mărturisi adevărul
despre greşeala în care se afla Biserica de stil nou, prin
adoptarea calendarului gregorian. Este reţinut în închi-
soarea de la Galaţi vreme de 3 ani, împrietenindu-se aici
cu părintele Clement şi viitorul Mitropolit Silvestru Ono-
frei. Începând din acel moment, vocaţia sa de mărturisitor
intră pe un nou făgaş, angajându-se cu toată fiinţa sa în
lupta de rezistenţă a Bisericii de Stil Vechi. Fire curajoasă,
el şi-a asumat riscul (deghizându-se în jandarm), de a-l
elibera pe preasfinţitul Galaction Cordun, viitorul Mitro-
polit al Bisericii noastre, răpindu-l de la domiciliul forţat
de la Mănăstirea Căldăruşani, unde îl vizita săptămânal,
pentru a-i duce alimente şi bani.
Drept urmare, este arestat a treia zi de Paşti, în anul
1959, fiind urmărit pe drumul de întoarcere de la
Bucureşti, unde fusese pentru a ridica indemnizaţia Mitro-
politului Galaction, şi condamnat la 15 ani de închisoare.
Despre pătimirile sale din vremea detenţiei avea să poves-
tească, mai târziu - despre cum era transportat pe holurile
închisorii şi dus la celula de tortură legat la ochi, după
care mâinile îi erau strânse atât de tare, încât i se rupeau
venele. Părul îi era smuls în timpul interogatoriului, iar
hrana era atât de săracă, încât ajunsese să cântărească sub
40 de kilograme. Ne spunea că până şi o bucăţică de
mămăligă, fie ea cât de mică, i se părea o adevărată deli-
catesă… Acest regim neomenesc a durat câteva luni, după
care, la vestea morţii Înalt Preasfinţitului Galaction (8 iulie
1959), a fost eliberat.
Dragostea, devotamentul, dar mai ales jertfelnicia
fără preget cu care slujise Bisericii lui Hristos, ca simplu
mirean, l-au făcut vrednic a fi chemat de Dumnezeu către
cinstit treaptă a preoţiei, fiind hirotonit de însuşi Sfântul
Ierarh Glicherie. A primit ca din mâinile lui Hristos
această ascultare grea, plină de responsabilitate şi sacri-
ficiu, în acele vremuri de prigoană prin care trecea Bise-
rica şi credincioşii săi, când mai ales preoţii erau margi-
nalizaţi şi ridiculizaţi de către societatea contemporană, ce
suferise transformări profunde, fiind modelată după bunul
plac al puterii comuniste atee.
Din acea clipă, va sluji în parohia Râşca, punându-şi
sufletul pentru oi, ascultându-le păsurile, mângâindu-i în
suferinţe, mustrându-i cu dragoste şi blândeţe părintească
pentru fărădelegi, întărindu-i în credinţă, miluindu-i pe cei
nevoiaşi, ospătându-i pe toţi care îi treceau pragul, dar mai
ales rugându-se lui Dumnezeu pentru toţi. Mulţi credin-
cioşi din împrejurimi veneau, văzând că prin rugăciunile
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 26, Decembrie 2009
lui, cererile cu folos sufletesc le erau îndeplinite. Biserica
era tot timpul neîncăpătoare, iar părintele intra în sfântul
altar cu 2-3 ore înainte de a începe Sfânta Liturghie,
pentru a pomeni mulţimea de pomelnice adunate de ani de
zile. Această nevoinţă nu a părăsit-o nici măcar atunci
când a fost nevoit să vegheze îndelung, la căpătâiul fiului
său, ierodiaconul Silvestru, aflat în comă la spitalul din Iaşi.
Credinţa sa a fost
ispitită precum odi-
nioară cea a Patri-
arhului Avraam, fi-
ind lipsit de lumina
ochilor săi – fiul său
mai mare, supranu-
mit privighetoarea
Slătioarei, mutat la
Domnul în anul
1999, la doar 26 de
ani, în urma unei
boli necruţătoare.
O nouă ispită îi
încearcă răbdarea
şi credinţa în anul
2006, când este ţin-
tuit de o semipareză
Părintele Pavel (stânga) în anul 1999, la pe partea dreaptă,
canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie datorată unui acci-
dent cerebral ce îl surprinde la datorie, în biserică, slujind
la sărbătoarea Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan,
restabilindu-se încet-încet, în lunile ce au urmat. Ultima
încercare prin care trece vine ca o încununare a tuturor în-
cercărilor când, chiar la aniversarea vârstei de 79 de ani
(şi 40 de căsnicie), o petrece la groapă pe preoteasa
Lavrentia, sprijinul bătrâneţilor sale. Încercat ca aurul în
topitoare, se stinge în scurt timp, pe 8/21 august 2009,
fiind îngropat de ziua onomastică a soţiei, de Sfântul La-
vrentie. La ultimul „rămas bun”, mulţi dintre cei prezenţi
au simţit aceeaşi dragoste cu care te blagoslovea, ca şi cum
ar fi fost viu.
55555
Protoiereul Vasile Sandu s-a născut la data de 4
aprilie 1954, într-o familie de preot, primind din copilărie
o aleasă educaţie duhovnicească, deprinzându-se în frica
38