Secolul XX a fost uneori numit "Secolul American" din cauza influentei exercitata de catre aceasta tara asupra

întregii lumi. Influenta sa relativa a fost în special mare deoarece Europa, care anterior a fost cel mai important
centru de influenta, a suferit grav în ambele razboaie mondiale.
Statele Unite a luptat în Primul Razboi Mondial si Al Doilea Razboi Mondial de partea Aliatilor. În perioada
interbelica, cel mai important eveniment a fost Marea Depresie (1929 - 1939), efectul careia a fost intensificat de
Dust bowl, o seceta grava. Ca si restul lumii dezvoltate, SUA a iesit din aceasta criza economica în urma mobilizarii
pentru al doilea Razboi Mondial.
Razboiul a adus pagube enorme majoritatii participantilor la el, însa SUA a suferit relativ putin din punct de vedere
economic. În 1950, mai mult decât jumatate din economia globala (masurata în PNB) se afla în SUA.
În Razboiul Rece, SUA a fost un participant cheie în Razboiul Coreean si Razboiul Vietnamez, si pe lânga URSS, a
fost considerata una din cele doua superputeri. Aceasta perioada a coincis cu o mare expansiune economica. Odata
cu încetarea existentei Uniunii Sovietice ca entitate juridica, SUA a devenit un centru mondial economic si militar cu
o pondere sporita.
În deceniul 1990 - 2000, Statele Unite au luat parte în mai multe misiuni de actiuni de politie si de mentinere a
pacii, asa cum ar fi cele din Kosovo, Haiti, Somalia, Liberia, si Golful Piersic.
Cortina de fier este o sintagma des folosita pentru a desemna linia de demarcatie în Europa între Europa
Occidentala si Europa Rasariteana din perioada Razbo.
Termenul de "cortina de fier" fusese folosit înca din 1918 cu sensul de "bariera impenetrabila", iar din 1920 a
început sa fie asociat cu limita vestica a sferei de influenta a Uniunii Sovietice. În timpul celui de-al diolea razboi
mondial, sintagma a fost utilizata ocazional de catre ministrul german al propagandei Joseph Goebbelz si contele
Lutz Schwerin von Krosigk. Însa "cortina de fier" nu a intrat în uz curent decât în urma celebrului discurs al lui
Winston Churchill de pe 5 martie 1946, în care a remarcat:
"De la Stettin, la Marea Baltica, pâna la Trieste, la Marea Adriatica, o cortina de fier a coborât de-a curmezisul
continentului."
Alianta americano-sovietica din timpul celui de-al doilea razboi mondial se racise deja considerabil când Churchill
rostea aceste cuvinte, iar în câtiva ani ea avea sa dispara complet, lasând locul unei intense dusmanii între cele
doua superputeri (Statele Unite si Uniunea Sovietica), ce avea sa defineasca razboiul rece.
Razboiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisa, nonmilitara (desi a cauzat cursa înarmarii) si limitata,
care s-a dezvoltat dupa Al Doilea Razboi Mondial între doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politice
diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS si aliatii ei, carora li se mai spunea si Blocul Rasaritean. Celalalt grup
cuprindea SUA si aliatii lor, numiti si Blocul Occidental. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (North
Atlantic Treaty Organization, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord) si Pactul de la Varsovia. La nivel economic,
a fost o confruntare între capitalism si socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democratiile
liberale occidentale (asa-numita "lume libera," "societatea deschisa") si regimurile comuniste totalitare (asa-numita
"societatea închisa"). Înfruntarea dintre cele doua blocuri a fost numita "Razboiul rece", deoarece nu s-a ajuns la
confruntari directe militare dintre superputeri (nu s-a ajuns la un razboi "cald"). S-a mai numit "Razboiul Rece" si
datorita faptului ca a fost purtat între fostii aliati din razboiul împotriva regimului totalitar nazist, între doua forme
de regimuri politice care aveau aceleasi radacini ideologice, adica lupta democratica pentru emanciparea omului de
sub orice forma de dominatie. "Razboiul rece" a dominat politica externa a SUA si a URSS înca din 1947, când s-a
folosit pentru prima oara termenul, si pâna la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de vedere al
mijloacelor utilizate, Razboiul Rece a fost o lupta în care s-au utilizat presiunea economica, ajutorul selectiv,
manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operatiunile militare de intensitate mica si iminentul razboi pe
scara mare.Razboiul Rece s-a încheiat o data cu prabusirea regimurilor comuniste sovietice si a URSS, supraputerea
care s-a confruntat cu SUA, iar lumea care a ramas este dominata de o singura supraputere (conditie descrisa de
specialistii în politica internationala drept hegemonie globala a SUA într-o lume care însa este multipolara.
La sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, Statele Unite ale Americii s-au afirmat pe scena internationala ca una
dintre cele doua puteri dominante ale lumii. Cum cea mai mare parte a razboaielor au fost purtate departe de
granitele nationale ale SUA, tara nu a suferit distrugerile economice mari si pierderile de vieti omenesti din
rândurile populatiei civile care au marcat majoritatea tarilor din Europa sau Asia în perioada razboiului. La sfârsitul
razboiului, SUA construise o infrastructura industriala si tehnologica care au facut ca fortele militare americane sa
fie cele mai puternice din lume.
La sfârsitul razboiului, o buna parte a Europei a fost ocupata de Uniunea Sovietica care era condusa de Iosif
Vissarinovici Stalin. În ciuda încercarilor de a crea coalitii multinationale sau organisme legislative internationale
(precum ONU), devenea din ce în ce mai clar ca cele doua mari tari învingatoare, având vederi diferite asupra
organizarii lumii post-belice, SUA si URSS, deveneau puterile econimice si politice dominante în nou izbucnitul
razboi rece.

Relaţiile Republicii Moldova cu SUA (1998 – 2008): Un Parteneriat Neglijat de Chişinău. Victor CHIRILĂ.

Cooperarea cu SUA – prioritate majoră a politicii externe moldovene

Dezvoltarea unei cooperări strânse cu SUA constituie una din priorităţile majore ale politicii externe a Republicii Moldova. Dorinţa Chişinăului
de a se asigura de sprijinul politic al Washingtonului a fost şi este una firească şi logică, iar explicaţia sa rezidă, desigur, în mai mulţi factori
internaţionali, regionali şi locali, care continuă, şi în prezent, să modeleze interesul ţării noastre de a avea SUA printre partenerii săi strategici.
Mai întâi de toate, politicienii de la Chişinău nu puteau să facă abstracţie de faptul că odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, SUA devenise
practic unica supra-putere globală, iar influenţa acesteia în cadrul organizaţiilor internaţionale, la care Republica Moldova intenţiona să adere,
crescuse semnificativ. De asemenea, pe plan regional, dispariţia Uniunii Sovietice şi degringolada politică, economică, instituţională şi socială
din Rusia anilor 90-ci, au favorizat creşterea prezenţei şi rolului SUA de promotor al economiei de piaţă şi reformelor democratice în spaţiul ex-
sovietic.
În anul 1992, Congresul american a aprobat vestitul Act de Susţinerea a Libertăţii prin care au fost fixate obiectivele strategice ale SUA în Noile
State Independente apărute pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, în special: facilitarea tranziţiei statelor din regiune de la autoritarism la
democraţie, promovarea economiilor de piaţă şi consolidarea securităţii regionale, în particular, prin asigurarea unui control eficient asupra
proliferării armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice şi biologice). Aceste obiective au coincis, de la bun început, cu aspiraţiile şi
interesele Republicii Moldova, iar acest lucru crea, în fond, temelia necesară pentru dezvoltarea unui parteneriat privilegiat cu SUA. Totuşi,
anume interesele strategice ale ţării noastre legate de supravieţuirea sa ca stat independent şi suveran au constituit acel factor decisiv care a
motivat toate guvernările de la Chişinău să se asigure de bunăvoinţa şi sprijinul politic constant al Administraţiilor americane de la Washington.
De menţionat că pe parcursul celor 17 ani de independenţă, ţara noastră a apelat şi beneficiat de asistenţa SUA în vederea:
aderării la un şir de organizaţii internaţional, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC);
participării în cadrul¬ unor importante iniţiative regionale, printre care Parteneriatul pentru Pace (PpP) al Alianţei Nord-Atlantice (NATO),
Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Cooperare în Europa
de Sud-Est (PCESE) şi GUAM;
negocierii versiunii adaptate a Tratatului privind Forţele¬ Armate Convenţionale în Europa şi a Declaraţiei Summit-ului OSCE de la Istanbul din
1999, în care se stipulează retragerea completă şi necondiţionată a muniţiilor şi forţelor armate ruse de pe teritoriul Republicii Moldova;
facilitării procesului de identificare a unei¬ soluţii politice viabile şi durabile pentru conflictul transnistrean (începând cu anul 2005, SUA şi UE
sunt observatori la negocierile în formatul „5+2”);
promovării reformelor democratice şi economice:¬ (în perioada 1992 – 2007 valoarea totală a asistenţei acordate ţării noastre de SUA a
constituit peste 700 milioane USD) ;
modernizarea¬ agriculturii (cu susţinerea tehnico-financiară a SUA, în anii 90-ci a fost implementat „Programul Pământ” de împroprietărire a
ţăranilor moldoveni”;
reformarea şi modernizarea Armatei Naţionale;¬
combaterea¬ corupţiei şi traficului de fiinţe umane (la 14 decembrie 2006, Moldova a fost inclusă în Programul preliminar al Corporaţiei SUA
„Provocările Mileniului” destinat asistenţei în domeniul combaterii corupţiei, în valoare de 24,7 milioane USD;
evacuarea armamentului rusesc din¬ regiunea transnistreană: (pentru acest scop SUA au alocat ţării noastre peste 30 milioane de USD);
eficientizarea controlului vamal la¬ frontiera moldo-ucraineană, în special pe porţiunea transnistreană (cu asistenţa tehnico-financiară a SUA şi a
Băncii Mondiale a fost implementat Sistemul ASYCUDA de informatizare a controlului vamal).
Un parteneriat privilegiat moldo-american inexistent
În primii ani ai independenţei sale, Republica Moldova a reuşit să se afirme la Washington ca ţară lider, în spaţiul ex-sovietic, în domeniul
promovării reformelor democratice şi economice specifice perioadei de tranziţie. Această imagine a creat în capitala americană un mediu receptiv
pentru promovarea obiectivelor noastre strategice. Mai mult de cât atât, către sfârşitul anilor 90-ci se conturaseră premisele necesare pentru a
avansa cooperarea moldo-americană la nivelul unui Parteneriat Privilegiat. Chişinăul a eşuat, însă, să valorifice această oportunitate din mai
multe cauze.
În primul rând, în perioada 2001-2004, imaginea ţării noastre de „fruntaş” în materie de reforme democratice şi economice a încetat să mai fie
una credibilă în rândul oficialilor şi politicienilor americani de la Departamentul de Stat, Consiliul Naţional de Securitate şi Congresul SUA.
Anume în această perioada se produce răcirea şi apoi suspendarea relaţiilor de cooperare ale Republicii Moldova cu Fondul Monetar Internaţional
(FMI) şi Banca Mondială (BM) ; asistăm la stoparea procesului de privatizare şi tărăgănarea reformelor în domeniile bancar, fiscal, energetic,
precum şi a cadrului regulator; au loc încercări de a revedea rezultatele Programului „Pământ” de privatizare a terenurilor agricole, realizat cu
asistenţa tehnică şi financiară a SUA ; se produce a doua reformă teritorial-administrativă care nu ţine cont de obiecţiile Consiliului Europei şi a
Organizaţiilor Financiare Internaţionale ; observatorii locali şi internaţionali constată un şir de iregularităţi/abuzuri anti-democratice în timpul
alegerilor locale din 25 mai 2003 din Unitate Teritorial Autonomă Găgăuzia ; Serviciul de Informaţii şi Securitate de la Chişinău declanşează,
fără a dispune de informaţii veridice, scandalul copiilor moldoveni adoptaţi „fraudulos” de cetăţenii americani „pentru a li se preleva organele
interne” ; apar impedimente administrative artificiale în activitatea unor organizaţii umanitare americane ; de asemenea, în anul 2003, Chişinăul
negociază direct cu Moscova „Memorandumul Kozak” de soluţionare a problemei transnistrene, fără a se consulta cu partenerii occidentali -
SUA şi UE etc.. Toate aceste şi alte evoluţii şi acţiuni întreprinse de autorităţile moldovene au avut ca efect deteriorarea graduală a percepţiei ţării
noastre în istablişmentele politice de la Washington.
Totodată, pe parcursul perioadei de referinţă, cadrul juridic al cooperării Republicii Moldova cu SUA nu a înregistrat o aprofundare calitativă .
Dimpotrivă, el a rămas în continuare întemeiat preponderent pe un nucleul de acorduri negociate şi semnate de Guvernele de la Chişinău şi
Washington la începutul anilor 90-ci ai secolului trecut, în particular: Acordul cu privire la relaţiile comerciale din 19 iunie 1992, prin care ţării
noastre i s-a oferit statul naţiunii celei mai favorizate în relaţiile comerciale cu SUA; Acordul cu privire la stimularea investiţiilor semnat la 19
iunie 1992; Acordul cu privire la încurajarea şi protecţia investiţiilor semnat la 21 aprilie 1993; Acordul cu privire la cooperarea şi facilitarea
acordării asistenţei semnat la 21 martie 1994; Memorandumul cu privire la cooperarea în domeniul apărării şi al relaţiilor militare între
Ministerele Apărării ale Republicii Moldova şi SUA semnat la 4 decembrie 1995. În plus, până în prezent, Chişinăul nu a reuşit să dezvolte în
relaţia sa cu Washingtonul un cadru juridic care ar acoperi şi instituţionaliza dialogul politic bilateral la varii nivele.
La rândul său, dialogul politic moldo-american s-a remarcat, mai curând, prin lipsa de intensitate şi coerenţă, în special, din cauza interesului
superficial manifestat de către autorităţile moldovene în avea un parteneriat privilegiat cu SUA. Vizita oficială la Washington a Preşedintelui
Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, a constituit o oportunitate excelentă pentru a dinamiza evoluţia relaţiilor noastre cu SUA în toate
domeniile, inclusiv dialogul politic. Chişinăul a eşuat, însă, să facă acest lucru, deoarece respectiva vizită nu a fost expresia unei strategii de lungă
durată care ar fi avut ca scop primordial să ridice cooperarea moldo-americană la un nivel calitativ nou. Invitându-l pe Preşedintele Voronin la
Washington, Administraţia Republicană a Casei Albe a dorit să încurajeze guvernarea comunistă de la Chişinău să continue cursul reformelor
democratice şi economice iniţiate în Moldova în anii 90-ci. Cu regret, vizită oficială la Washington a Preşedintelui Vladimir Voronin nu a fost
urmată de o transformare calitativă a cooperării moldo-americane. Aceasta realitate este confirmată de acţiunile ulterioare ale Chişinăului care
contraveneau însăşi conţinutului Declaraţiei Comune a celor doi Preşedinţi George W. Bush şi Vladimir Voronin, din 17 decembrie 2002, cu
privire la relaţiile dintre SUA şi Republica Moldova . De exemplu, contrar priorităţilor trasate de ambii Preşedinţi în menţionata Declaraţie
Comună, autorităţile comuniste de la Chişinăul demarează în anul 2003 negocieri directe cu Moscova la subiectul transnistrean, neglijând
totalmente SUA şi UE; îngheaţă practic procesul de privatizare în domeniile energetic, bancar şi telecomunicaţii; tergiversează reformele
economice; deraiază relaţiile cu FMI şi BM; de asemenea, comit un şir de abuzuri în timpul alegerilor locale din Găgăuzia de la 25 mai 2003.
De fapt, prin acea „faimoasă” vizită, Preşedintele Vladimir Voronin şi echipa sa au urmărit, mai mult decât orice, să lustruiască imaginea opacă
pe care guvernarea comunistă de la Chişinău o proiecta în lumea occidentală. Analizată din această perspectivă, întâlnirea Preşedintelui Voronin
cu Preşedintele SUA George W. Bush a fost un adevărat succes politic şi diplomatic pentru Partidul Comuniştilor din Republica Moldova
(PCRM). Mesajele enunţate în capitala americană de Preşedintele moldovean în favoarea: continuării reformelor democratice şi economice;
adeziunii la principiile democraţiei şi respectării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului; integrării europeană a ţării; cooperării cu
organizaţiile financiare internaţionale; angajării Moldovei în lupta contra terorismului internaţional etc.., au reuşit să amelioreze, într-o anumită
măsură, percepţia guvernării comuniste de către oficialii americani. Mai mult decât atât, prin trimiterea unor contingente reduse ale Armatei
Naţionale în Afganistan şi Irak, autorităţile moldovene şi-a asigurat bunăvoinţa relativă a Administraţiei Republicane de la Casa Albă şi a
preîntâmpinat radicalizarea nedorită a observaţiilor critice ale Washingtonului la adresa evoluţiilor interne din Moldova.
Vizita Preşedintelui Voronin în capitala americană nu a constituit un stimul pentru impulsionarea dialogului politic moldo-american. Dimpotrivă,
comunicarea la nivel înalt dintre Chişinău şi Washington este redusă la rare epistole diplomatice cu ocazia unor evenimente festive. Dialogul între
Congresul SUA şi Parlamentul moldovean este practic inexistent. Paradoxal sau nu, dar începând cu decembrie 2002 şi până în prezent nu au mai
existat nici o vizită oficială la Washington la nivel de Preşedinte şi Vicepreşedinţi ai Legislativului moldovean, precum şi nici la nivel de Prim-
ministru al Executivului de la Chişinău. De asemenea, în perioada 2002 – 2008, Chişinăul nu a fost vizitat de nici o delegaţie de congresmeni
americani. În acelaşi timp, vizitele de lucru în capitala americană la nivel de miniştri moldoveni au fost rare, iar cele care, totuşi, au avut loc sunt,
mai curând, nişte excepţii conţinutul cărora nu reflectă existenţa unui interes credibil şi constant pentru iniţierea unui parteneriat privilegiat cu
SUA. Printre puţinele vizite de lucru efectuate la Washington de câtre miniştrii noştri se regăsesc cele efectuate de Ministrul Economiei Marian
Lupu în ianuarie 2004, Ministrul Apărării Valeriu Pleşca în august 2005, Ministrul Reintegrării Vasile Şova în iunie 2006 şi Ministrul Afacerilor
Externe şi Integrării Europene Andrei Stratan în decembrie 2006. Diplomaţii moldoveni au preferat, în general, să aibă „întâlniri fulger” cu
oficialii americani de rang înalt, pe marginea unor reuniuni internaţionale din cadrul ONU sau OSCE . Or, în timpul unor astfel de întâlniri, de
cele mai dese ori, discuţiile se limitează la schimburi reciproce de amiabilităţi şi mesaje superficiale, iar chestiunile serioase sunt abordate doar
tangenţial.
Republica Moldova a fost, în schimb, vizitată cu regularitate de diplomaţii americani, în marea lor majoritate de rang mediu, la nivel de
Subsecretar de Stat pentru democraţie şi probleme globale, Asistent Adjunct al Secretarului de Stat pentru Europa şi Eurasia, Negociator Special
al Departamentului de Stat al SUA pentru conflictele din Eurasia şi sau Coordonatorul de Asistenţă al SUA pentru Europa şi Eurasia . Numai în
perioada februarie 2002 – septembrie 2006, diplomaţii americani au întreprins 16-ce vizite de lucru la Chişinău. De asemenea, la 26 iunie 2004,
Ministrul Apărării al SUA Donald Rumsfeld, aflându-se în drum spre Summit-ul NATO de la Istanbul, a efectuat o scurtă escală în ţara noastră
pentru a mulţumi soldaţilor moldoveni pentru participarea lor la operaţiunea internaţională de reconstrucţie din Irak . Această vizită inopinată
pentru autorităţile moldovene nu a fost, însă, rezultatul unui intens dialog politic moldo-american. De altfel, dacă comparam frecvenţa vizitelor
efectuate de diplomaţii americani la Chişinău cu cele ale oficialilor moldoveni la Washington, se poate crea falsa impresia ca anume SUA ar fi
partea cea mai interesată în stabilirea unui parteneriat privilegiat cu Moldova şi nu invers.
Eficienţa dialogului politic moldo-american este afectată şi de abordarea superficială, de către oficialii moldoveni, a subiectelor cu privire la
respectarea principiilor, valorilor şi drepturilor democratice în Republica Moldova. Pentru Chişinău, conflictul transnistrean ocupă locul central în
discuţiile cu Washingtonul, iar subiectele legate de democraţie sunt, de cele mai dese ori, marginalizate sau neglijate. Această atitudine nu
corespunde cu viziunea Washingtonului, pentru care conflictul transnistrean, desigur, ocupă un loc important în dialogul său cu Chişinăul, însă
chestiunile referitoare la consolidarea democraţiei în ţara noastră sunt primordiale. De aceea, sprijinul acordat Republicii Moldova de către SUA,
a fost întotdeauna direct proporţional cu angajamentul Chişinăului de a continua reformele democratice. În plus, din perspectiva SUA, asistenţa
şi sprijinul politic oferite ţării noastre au ca obiectiv mai larg nu doar afirmarea, acesteia din urmă, ca stat democratic, prosper, stabil şi integru,
dar şi ca stat liber să devină partener deplin al Comunităţii Euro-Atlantice . Conform Departamentului de Stat al SUA, atingerea acestui obiectiv
ar urma să contribuie la asigurarea unei stabilităţi de lungă durată în regiune şi să finalizeze procesul de construcţie democratică şi în această
parte a Europei . Cu regret, însă, în perioada 1998 – 2008, nu a existat niciodată o certitudine deplină că şi Chişinăul împărtăşeşte întru totul
aceeaşi viziune.
Chişinăul nu a reuşit să permanentizeze dialogul politic moldo-american în cadrul unei formule instituţionale. Diplomaţia noastră a eşuat să
instituţionalizeze consultările sale cu Departamentul de Stat al SUA după formula celora existente cu Federaţia Rusă,Ucraina, China, India şi alte
state. De exemplu, Ministerul de Externe moldovean are semnate protocoale de consultări până şi cu Iran, Belarus, Turkmenistan sau Cuba, state
ce nu se bucură, nici pe departe, de cea mai bună faimă în rândul democraţiilor occidentale. În perioada 2002 – 2005, Chişinăul şi Washingtonul
au încercat să compenseze acest lapsus al dialogului bilateral prin constituirea Comitetului mixt pentru cooperarea economică şi investiţii, agenda
căruia cuprindea inclusiv şi subiectele de ordin politic, precum problema transnistreană, respectarea principiilor, libertăţilor şi drepturilor
democratice, cooperarea regională, cooperarea în domeniile combaterii terorismului internaţional şi preîntâmpinarea proliferării armelor de
distrugere în masă etc.. Dar şi această experienţă pozitivă nu a fost una de durată, după doar trei reuniuni comitetul mixt moldo-american a intrat
de mai bine de trei ani în impas .Lipsa unui dialog politic activ, coerent şi eficient cu Washingtonul s-a răsfrânt negativ asupra randamentului
cooperării Republicii Moldova cu SUA. Dialogul anemic combinat cu suspiciunile ce existau în principalele instituţii decizionale de la
Washington vizavi de seriozitatea angajamentului guvernării comuniste pe calea reformelor şi integrării europene au constituit, de fapt, acel
melanj de factori negativi ce au împiedicat ţara noastră să fie admisă concomitent cu Georgia şi Armenia la Programul Guvernului SUA
„Provocările Mileniului”. Republica Moldova a fost declarată eligibilă pentru Programul „Provocările Mileniului, abia la 11 august 2006, dar
până în prezent ea nu a semnat cu Guvernul american un Program Compact care i-ar fi permis să beneficieze de acelaşi volum comparabil de
asistenţă financiară precum Georgia sau Armenia.
Conform opiniei general acceptate, fenomenul corupţiei este considerat principala cauză ce a împiedicat Republica Moldova să se califice, în anul
2005, fără condiţionări pentru fondurile de dezvoltare ale Programului Guvernului SUA „Provocările Mileniului”. Această opiniei, desigur, nu
este lipsită de temei. Într-adevăr, în timpul discuţiilor purtate, de Ambasada noastră la Washington cu oficialii americani la subiectul Programului
„Provocările Mileniului”, nivelul ridicat al corupţiei a fost menţionat în permanenţă ca fiind obstacolul major în calea includerii Moldovei la
această din urmă iniţiativă. Totuşi, dacă comparăm parametrii democratici, sociali şi economici, care au fundamentat decizia autorităţilor
americane de a admite Georgia la fondurile Programului „Provocările Mileniului”, cu parametrii care au motivat decizia Washingtonului de a
amâna admiterea ţării noastre la acelaşi Program, descoperim că parametrii Moldovei au fost identici cu cei ai Georgiei . Acest detaliu important
vine în susţinerea ipotezei noastre că anume lipsa unui dialog politic eficient şi consistent cu Guvernul american, precum şi incertitudinile
existente în capitalele occidentale vizavi de angajamentul pro-democraţiei şi integrare europeană al Guvernării comuniste de la Chişinău au fost
adevăratele cauze care au împiedicat Republica Moldova să adere la Programul „Provocările Mileniului” odată cu Georgia. La 8 noiembrie 2006,
Guvernul american a decis, în cele din urmă, că Moldova este pe deplin eligibilă pentru a fi inclusă în Programul „Provocările Mileniului” .
Această decizie a fost, însă, luată în condiţiile în care ţara noastră a început implementarea Planului de Acţiuni semnat cu UE la 22 februarie
2005, a reluat cooperarea cu FMI în februarie 2006 şi a semnat cu NATO un Plan Individul de Acţiuni (IPAP). Toate aceste evenimente, mai ales
în contextul unor presiuni politice şi economice constante din parte Federaţiei Ruse în perioada 2005 – 2006, au contribuit la atenuarea
neîncrederii Occidentului faţă de Guvernarea comunistă şi au favorizat conturarea unui sentiment de simpatie şi solidaritate vizavi de ţara noastră
la Washington şi în capitalele UE.
În aceste circumstanţe, la Chişinău, a existat mereu tentaţia de a blama Ambasada Moldovei în SUA pentru lipsa unui dialog activ cu
Washingtonul. Unii sunt tentaţi să facă acest lucru pentru că nu dispun de informaţii veridice, alţii pentru că ignoră deliberat disfuncţionalităţile
diplomaţiei noastre. Una din probleme majore ale diplomaţiei moldovene rezidă în insuficienta comunicare şi interoperabilitate între MAEIE şi
Misiunile sale diplomatice. Pentru ca o Misiune diplomatică să fie capabilă să-şi îndeplinească sarcinile fixate de Centrală (MAEIE), este nevoie,
cel puţin, ca obiectivele să fie formulate clar pe termen mediu şi lung, să existe indicaţii precise/neinterpretabile, să dispună de acces la informaţii
veridice furnizate continuu de Centrală sau să primească răspunsuri/reacţii, în timp util, de la Centrală la observaţiile/îngrijorările şi
solicitările/propunerile partenerilor. Toate aceste condiţii au lipsit aproape cu desăvârşire în cazul Ambasadei Moldovei la Washington în
perioada 2002 – 2004 . Nu au existat obiective clar definite nici în cazul problemei transnistrene, nici cu referire la Programul SUA „Provocările
Mileniului”, nici cu referire la reluarea relaţiilor Moldovei cu Organizaţiile Financiare Internaţionale. Ambasada a fost lăsată să acţioneze
autonom, nedispunând de indicaţii concrete informaţii veridice şi neavând suportul necesar de acasă formulat în termeni de progrese în domeniul
reformelor interne. De cele mai dese ori, anume Departamentul de Stat la SUA şi nicidecum propriul Minister de Afaceri Externe a fost pentru
Ambasadă cea mai de încredere şi stabilă sursă de informare despre evoluţiile de acasă, precum şi despre rezultatul discuţiilor purtate de oficialii
americani cu cei moldoveni, de exemplu, cu referire la subiectul transnistrean. În plus, în repetate rânduri, statutul Misiunii şi al Ambasadorului
Moldovei la Washington a fost desconsiderat ostentativi de chiar Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău. Or, astfel de acţiuni iresponsabile
au avut că efect subminarea autorităţii Ambasadorului moldovean la Washington.
Evoluţia relaţiilor comercial economice nu a fost de natură să stimuleze interesul strategic al Chişinăului de a dezvolta un parteneriat privilegiat
cu SUA. De fapt, putem spune că în perioada de referinţă, relaţiile comerciale moldo-americane s-au aflat într-o continua stagnare . De exemplu,
dacă în anul 1997, volumul comerţului realizat de Republica Moldova cu SUA a constituit 99 milioane USD, atunci în anul 2008 acesta s-a
ridicat la suma de 101 milioane USD. Cu alte cuvinte, după 10 ANI, volumul total al comerţului ţării noastre cu SUA abia de reuşeşte să
depăşească cifra de 100 milioane de USD. Ceea ce înseamnă că piaţa americană rămâne în continuare un „eldorado” nevalorificat de exportatorii
moldoveni. Pentru comparaţiei, dacă în anul 1997 comerţul Republicii Moldova cu China s-a cifrat la suma de 1 592 000 USD, în anul 2008
aceasta a înregistrat suma de 294 409 700 USD. În mare parte, această creştere semnificativă a fost favorizată şi de relaţiile politice foarte strânse
între Guvernarea comunistă de la Chişinău şi Autorităţile comuniste de la Beijing.
De asemenea, în această perioadă, interesul potenţialilor investitori americani pentru efectuarea unor investiţii directe în economia moldoveană a
scăzut dramatic, în particular, din cauza faptului că climatul investiţional în Moldova nu era considerat optimal de către autorităţile americane ,
iar procesul de privatizare în domenii importante ale economiei Moldovei, precum sectorul energetic, comunicaţiilor şi bancar, a fost practic
îngheţat. Mai mult decât atât, re-naţionalizarea societăţii farmaceutice româno-americane „Farmaco” nu a trecut neobservată de potenţialii
investitori americani . De altfel, începând cu anul 1994 şi până în 2008, investiţiile americane în economia moldoveană au însumat 36.4 milioane
Euro , dintre care 28,5 milioane Euro au fost realizate în perioada 1994 – 2002 şi doar aproximativ 8 milioane Euro între anii 2002 – 2008Nici
cadrul juridic al cooperării comercial-economice nu a înregistrat schimbări calitative. De exemplu, până în prezent relaţiile comerciale ale ţării
noastre cu SUA au rămas sub incidenţa anacronicului Amendament Jackson-Vanik, legiferat de Congresul american în august 1972, pentru a
determina Uniunea Sovietică să respecte drepturile omului, în special, dreptul la libera emigrare a cetăţenilor săi. În conformitate cu
Amendamentul Jackson-Vanik, statutul comercial de naţiune cea mai favorizată recunoscut ţării noastre de către Guvernul SUA trebuie să fie
reconfirmat/prelungit periodic de Congresul SUA.
Concluzii şi propuneri
Conform Raportului MAEIE referitor la activitatea sa diplomatică în anul 2008, „dialogul moldo-american a avut în continuare un caracter
constant” . Realităţile descrise mai sus ne demonstrează însă că noţiunea de „caracter constant” utilizată de MAEIE pentru a descrie evoluţia
dialogului politic dintre Chişinău şi Washington nu este altceva decât o expresie eufemistică care ascunde caracterul stagnant al cooperării dintre
Republica Moldova şi SUA. Perpetuarea actualei stări este de natură să genereze riscuri mari la adresa capacităţii ţării noastre de a-şi promova
eficient interesele naţionale în condiţiile unui context geo-politic regional instabil. Nestatornicia geo-politică a spaţiului în care ne aflăm a fost
scoasă în evidenţă şi, în acelaşi timp, accentuată de agresiunea militară a Rusiei contra Georgiei din august 2008. Tot mai mulţi experţi locali şi
internaţionali, recunosc că Rusia se află într-un permanent proces de reafirmare a supremaţiei sale în „vecinătatea sa apropiată”. Agenda
Moscovei nu coincide, însă, cu aspiraţiile şi obiectivele de integrare europeană ale ţărilor din regiune: Moldova, Georgia şi Ucraina. Pentru a face
faţă presiunilor politice, economice şi militare crescânde din partea Rusiei, Ucraina şi Georgia, ambele state cu aspiraţii euro-atlantice, au avansat
recent cooperarea lor politică cu SUA la nivel de Parteneriat Strategic . Totodată, Ucraina se află în proces de redefinire calitativă a relaţiilor sale
cu UE. În paralel, Georgia urmăreşte acelaşi obiective strategic în raport cu UE.Redimensionarea relaţiilor cu SUA în sensul dezvoltării unui
Parteneriat Privilegiat, trebuie să devină in imperativ şi pentru clasa politică de la Chişinău, cel puţin pornind de la două considerente majore. În
primul rând, pentru că chestiunea transnistreană nu mai este doar un conflict separatist cu implicaţii regionale, ci o importantă piesă geo-politică
utilizată de Rusia pentru preveni extinderea lumii euro-atlantice în spaţiul ex-sovietic şi în al doilea rând, pentru că Moscova doreşte să
renegocieze aranjamentele de securitate în Europa, în particular, Tratatul adapta FACE, precum să convingă SUA şi UE să iniţieze negocieri
asupra unui nou Acord comprehensiv de securitate euro-atlantică. Or, în ambele cazuri, o Moldova fără parteneri strategi în Occident riscă să se
trezească total nepregătită pentru a-şi apăra propriile interese în timpul posibilelor viitoare discuţii/negocieri asupra arhitecturii de securitate euro-
atlantice. Pentru a evita o atare evoluţie, este necesar ca autorităţile de la Chişinău să convingă SUA de necesitatea unui Parteneriat Privilegiat
baza pe următoarele principii:
• sprijin reciproc pentru suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor;
• cooperarea în domeniul apărării şi securităţii pentru a răspunde în mod efectiv la ameninţările la adresa păcii şi securităţii în regiune;
• consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, suveran şi democratic, capabil să contribuie la securitatea şi prosperitatea nu doar a
cetăţenilor săi, dar şi a întregii Europe;
• încurajarea şi susţinerea eforturilor Republicii Moldova în vederea aprofundării legăturilor sale politice, economice sociale şi de securitate cu
Comunitatea Euro-Atlantic;
• susţinerea integrării depline a Republicii Moldova în UE;
• consolidarea securităţii energetice a Republicii Moldova prin conectarea ei la Coridorul Sudic de tranzitare a resurselor energetice din Bazinul
Caspic spre Europa;
• dezvoltarea cooperării economice moldo-americane prin negocierea unui Acord bilateral aprofundat în domeniul investiţiilor, extinderea
accesului ţării noastre la Sistemul General de Preferinţe şi explorarea posibilităţilor de a semna un Acord de Liber Schimb.
Un astfel de Parteneriat Privilegiat, întemeiat pe obiective clar definite, poate impulsiona evoluţia şi substanţa relaţiilor ţării noastre cu SUA în
toate domeniile de interes reciproc. Mai mult decât atât, Republica Moldova şi-ar asigura un aliat strategic în contextul viitoarelor evoluţii geo-
politice din regiune.

Interesele SUA şi recomandările politice pentru Ucraina

După ce experţii Grupului de cercetări strategice şi al cercetărilor de securitate de la Kiev a declarat recent că politica externă a Ucrainei, dar şi
politica din sfera de securitate nu este înfăptuită ca având la bază un material adecvat analitic, fostul ambasador al SUA la Kiev Stiven Paifer a
evidenţiat câteva recomandări politice de care trebuie să se ghideze Washingtonul în relaţiile cu Ucraina. În materialul ”Washingtonul trebuie să
descurajeze Mosocva de la tentativele de a face presiune asupra Ucrainei”, în care el enunţă faptul că tendinţele de sporire a unor dispute interne,
care ar deschide capitolul de segregare între Vest-Est nu este favorabil intereselor americane în Ucraina şi nici în formarea unei Europe extinse şi
stabile. Potrivit lui Paifer, ar avea loc o paralizare politică care ar stopa mişcarea Ucrainei în calea de-a se transforma într-un stat european
contemporan. Totodată, fostul ambasador consideră că accentuarea dezbaterilor în privinţa orientării geopolitice sau a chestiunii lingvistice poate
dinamita unitatea statului.Prin urmare, Paifer atenţionează că o Ucraină lipsită de o unitate politică, va fi incapabilă să formuleze o politică
externă care ar fi sprijinită de guvernul american, ceea ce ar determina ca elita politică ucraineană să se reorienteze spre Moscova.
Unul dintre cele mai periculoase scenarii pentru Ucraina şi interesele americane, enunţat de Paifer, ar consta într-o coliziune ruso-ucraineană din
Crimeia, care poate dinamita integritatea teritorială a Ucrainei, crearea prin Crimeia a unui nou conflict îngheţat şi destrămarea eforturilor
euroatlantice a Ucrainei.”Eforturile insistente ruseşti de încurajare a separatismului din Crimeia şi restabilirea relaţiilor Crimeii cu Rusia pot
deveni unul din punctele principale de pe agenda zilei dintre SUA şi Rusia. Doar consecinţele pot umbri rezultatele conflictului dintre Rusia şi
Georgia din anul 2008… Preşedintele Barac Obama şi guvernul american sunt interesate, aşa dar, într-o politică, care ar diminua conflictele
interne din Ucraina şi ar minimiza perspectivele de confruntare dintre Ucraina şi Rusia”.
Strategia administraţiei americane în raport cu Ucraina trebuie şi în continuare să contribuie la sprijinirea reformelor şi să asigure acesteia o
avansare pe calea euratlantică, să se adapteze la situaţia politică internă şi să ia în calcul sensibilitatea Kievului la presiunea rusă. Mesajul
principial la Kiev trebuie să fi focalizat pe necesitatea pentru Ucraina de-a îşi face ordine în casa proprie şi foarte atent să se raporteze la orice
conflict cu Rusia.Washingtonul trebuie să fie pregătit să atenţioneze Moscova de la eventualele încercări necalcualte de-a presa excesiv asupra
Ucrainei. Strategia administraţiei americane ar trebui să cuprindă cinci elemente: infuzia unei noi energii de cooperare cu Kievul; măsuri
suplimentare de minimalizare a disputelor interne; paşii, care ar ajuta-o pe Ucraina ca puţin să fie sensibilizată la presiunea rusească; procedurile
de stimulare a raporturilor dintre NATO şi Ucraina; o cordonare strânsă cu Europa.
În context, Paifer propune o asistenţă tehnică în scopul sporirii posibilităţilor economice în Marea Neagră, în mod special în Sevastopol. El
susţine că dependenţa energetică a Ucrainei faţă de Rusia crează principalul punct de vulnerabilitate. Prin urmare, îşi propune o încurajare a
asistenţei tehnice din perspectiva energetică.Un capitol important pentru administraţia Obama constă sprijinirea integrării Ucrainei la NATO pe
baza unei colaborări strânse şi că după alegerile prezidenţiale din 2010, în cazul în care elita politică ucraineană va rămâne pe aceleaşi poziţii
prooccidentale, să sprijine acordarea PAM pentru Ucraina.De asemenea, Washingtonului ar trebui să îşi propună să stimuleze relaţiile deschise
UE către Ucraina. Washingtonul trebuie să convingă UE să atragă Ucraina, prin”Parteneriatul Estic”, mai spune diplomatul american.Noile
recomandări de politică externă ale fostului ambasador american Paifer survin pe fondul unor solicitări masive de dobândire a cetăţeniei ruse de
către ucraineni.
Octavian Sergentu

Conflictul militar din Georgia – detaliul noii ordini mondiale

Pentru Romanialibera.com

Acţiunile întreprinse de Rusia împotriva Georgiei, în perioada Jocurilor Olimpice de la Beijing, au cutremurat
echilibrul mondial format după sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea URSS. De fapt, întregul context al relaţiilor
internaţionale din ultima perioadă a început să sufere transformări simptomatice. Dinamica acestor schimbări a fost
generată de revigorarea Rusiei post-sovietice, “superiorizarea” multilaterală a Chinei, slăbirea SUA şi tendinţa UE
de a se manifesta în calitatea de actor internaţional independent. După 11 septembrie 2001, războiul din Irak şi
confruntarea cu talibanii în Afganistan, se vehicula ideea unei noi ordini mondiale exprimată printr-un “parteneriat”
între principalii actori internaţionali în ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului internaţional. Acest
parteneriat împotriva unui inamic non-statal, precum şi a cercului de state incluse în axa răului (Coreea de Nord,
Iran etc.), denumite împreună “terorism internaţional”, s-a dovedit a fi extrem de fragil. Motivele centrale ale
acestei nesustenabilităţi constau în emergenţa intereselor individuale şi de sistem ale actorilor internaţionali, care
s-au aglomerat în jurul unor centre comune de atracţie geostrategică, geoeconomică şi geopolitică.

Lupta pentru hidrocarburi

Caucazul şi drumul pe care acesta îl deschide spre bazinul Mării Caspice, au devenit obiective majore în raporturile
internaţionale, datorită concentraţiei masive de hidrocarburi, precum şi a proximităţii sale de câteva poluri
puternice ale relaţiilor internaţionale. Prezenţa activă a Uniunii Europene, prin Politica Europeană de Vecinătate, şi
cea a SUA, prin intermediul statelor pro-americane din cadrul UE şi a celor pan-euroatlantiste din spaţiul ex-sovietic
(Ucraina, Georgia, cu anumite rezerve Azerbaijan), a generat repulsie din partea Rusiei. Din cauza economiei ruse
dependente în mare parte de exportul de hidrocarburi, Moscova interpretează comportamentul UE, dar în special al
SUA, în raport cu această zonă, drept atentat la adresa securităţii naţionale ruseşti. În pofida faptului că, spaţiul
caucazian cuprinde o serie de state independente, Rusia continuă să neglijeze realităţile post-sovietice. În viziunea
elitei ruse (ghidată de un amalgam de interese politico-corporotiste), suveranitatea acestor ţări ex-sovietice poate
crea concurenţă Rusiei în ce priveşte livrarea agenţilor energetici din Asia Centrală şi bazinul Caspic. În timp ce
Occidentul tinde să asigure acestei zone maximum de suveranitate şi stabilitate pentru a căpăta independenţa
energetică faţă de monopolul rusesc în ce priveşte transportarea resurselor energetice. Prin urmare, Georgia
comportă semnificaţie diferită pentru Rusia şi respectiv Occident. După ce alegerile parlamentare şi prezidenţiale
din această ţară au fost câştigate în mod repetat de către M. Saakaşvili şi adepţii lui (corectitudinea şi gradul
libertăţii acestor electorale au primit aprecieri contradictorii din partea comunităţii internaţionale !!!), s-a amplificat
numărul proiectelor finalizate şi a celor planificate în domeniul energetic, cu participarea Georgiei. Astfel, anul
trecut a fost dat în exploatare ruta Tbilisi-Poti, care facilitează transportarea hidrocarburilor din Azerbaijan către
piaţa europeană, via calea ferată georgiană. Totodată, în Georgia funcţionează alte conducte de petrol şi gaze
naturale (Baku-Tbilisi-Cheihan, Baku-Tbilisi-Supsa, Baku-Tbilisi-Erzerum etc.). De asemenea, Georgia împreună cu
Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice au convenit asupra creării Spaţiului Caspico-Pontico-Baltic, destinat pentru livrarea
hidrocarburilor din Azerbaijan şi eventual alte state caspice către UE, ocolind teritoriul rusesc. În afară de aceasta,
Georgia este în atenţia UE şi SUA datorită gazoductului NABUCO, care conform estimărilor actuale ar putea
funcţiona începând cu 2013 (la moment începerea lucrărilor de construcţie a gazoductului trenează din cauza
„presiunilor” exercitate de Rusia asupra ţărilor exportatoare de hidrocarburi din Asia Centrală, dar şi datorită
iniţierii mai multor proiecte ce vizează transportarea resurselor energetice ruseşti şi/sau central-asiatice prin
teritoriul rusesc pe piaţa europeană: Nord Stream, South Stream, gazoductul Caspic sau „Prikaspiisk”). Potenţialul
real şi eventual al Georgiei în domeniul energetic în combinaţie cu aspiraţiile euroatlantiste şi pro-americane ale
acestui stat, au creat puncte nevralgice în relaţiile acesteia cu Rusia.
În cadrul acţiunilor militare ruseşti pe teritoriul georgian, aviaţia şi forţele militare terestre ruseşti au avut drept
ţinte nu numai obiective militare şi economice, dar şi cele de infrastructură (inclusiv cele ce funcţionează în sfera
transportării hidrocarburilor). Conform acestei logici, „agresiunea militară” realizată de Rusia pentru a impune
pacea şi a pedepsi autorităţile georgiene (care după versiunea rusă au comis atrocităţi împotriva cetăţenilor şi
pacificatorilor ruşi) a urmărit să minimizeze rolul Georgiei de stat transportator de agenţi energetici, prezentând-o
comunităţii internaţionale drept stat nesigur, instabil şi necredibil din punct de vedere politic. Astfel, Moscova
încearcă să excludă Georgia din schemele de livrare a hidrocarburilor către Europa, prioritizând ponderea
teritoriului rusesc pentru asemenea operaţiuni. Pe lângă aceasta, accentul s-a pus pe consecinţele acţiunilor armate
ruse din Georgia, care ar trebui să descurajeze fluxul de investiţii în această ţară, în mod special în domeniul
energetic (transportarea hidrocarburilor).
Cu toate acestea, interesul faţă de Georgia nu va descreşte, deoarece preţul la hidrocarburi este în creştere, iar
numărul statelor exportatoare cu timpul se va micşora, fapt ce va crea un deficit major pe piaţa resurselor
energetice şi va afecta securitatea energetică a SUA, dar în mod special a UE. În contextul eventualei
instituţionalizări a “OPEC-ului statelor bogate în gaze naturale”, sub conducerea şi la iniţiativa Rusiei, de aceea
miza pentru Georgia (şi potenţialul său în domeniul energetic) devine imperativă pe agenda politicii externe a UE şi
a SUA.

Confruntare pentru sfera de influenţă

Spaţiul ex-sovietic este perceput de Rusia drept sfera sa exclusivă de influenţă, iar statele din cadrul CSI sunt
tratate drept „parteneri naturali” ai acesteia indiferent de voinţa politică şi vectorul extern real ale acestora. Astfel,
chiar dacă Georgia şi alte state ex-sovoietice revendică apropierea de NATO, Rusia refuză să accepte asemenea
opţiuni. De fapt, Kremlinul nu poate accepta nicicum pierderea influenţei sale în vreunul din statele CSI în favoarea
creşterii celei a SUA şi NATO. Pe fondul acestei abordări, oportunitatea obţinerii Planului de Acţiuni pentru statutul
de membru al NATO (MAP), de căte Georgia şi Ucraina, creează disconfort Rusiei şi periclitează procesul de
restabilire a status-quou-lui acesteia la nivel regional, dar şi mondial. Dacă în cazul Ucrainei a cărei conduceri este
pro-NATO, ideea aderării la Alianţa Nord-Atlantică nu are sprijin din partea populaţiei, atunci în Georgia atât
cetăţenii, cât şi clasa politică susţin perspectivele euroatlantiste. În lipsa unor pârghii adecvate de influenţă asupra
voinţei politice şi civice din Georgia, precum şi a ineficienţei măsurilor de ”soft-power” aplicate cu perspicacitate de
Rusia anterior (embargoul economic, sistarea livrărilor de gaze naturale, deportarea migranţilor georgieni, etc. ),
ultima a mizat pe exploatarea problemelor separatiste de pe teritoriul georgian. În pofida presiunii ruse, Georgia a
continuat aprofundarea relaţiilor cu SUA şi NATO, primind la recentul Summit NATO de la Bucureşti perspective
euroatlantiste clare. Pentru a diminua şansele Georgiei de a obţine MAP în decembrie curent, dar şi pentru a
tensiona contradicţiile din cadrul societăţii ucrainene în detrimentul zelului pro-NATO al liderilor politici “oranjişti”,
Rusia a decis să dezgheţe conflictele abhaz şi sud-osetin. Or, existenţa unor conflicte militare pe teritoriul unui stat
candidat la MAP reduce din eligibilitatea acestuia. Totodată, exemplul Georgiei este folosit de Moscova pentru a
influenţa viitoarele alegeri prezidenţiale din Ucraina întru sprijinirea forţelor politice cu o politică externă echilibrată
favorabilă poziţiei ruseşti.
Pe perioada conflictului militar, Georgia împreună cu SUA şi a aliaţii săi europeni au încercat să determine încetarea
acţiunilor militare de către Rusia. Însă nu toate statele UE au luat parte autorităţilor georgiene, adoptând o
atitudine moderată în raport cu conflictul militar din Georgia şi cu Rusia propriu-zis. Datorită proiectelor energetice
în care Italia, Belgia şi Germania urmează să participe (South Stream şi Nord Stream), precum şi a intereselor
economice reciproce, critica acestora s-a rezumat la cererea de încetare a focului şi iniţierea negocierilor în vederea
soluţionării paşnice a conflictului. Preşedintele UE, Franţa, a decis să se implice activ în reglementarea acestui
conflict pentru a-şi reanima imaginea compromisă de acuzaţiile aduse recent de Ruanda privitor la complicitatea
autorităţilor franceze în ce priveşte comiterea genocidului din acest stat african. De asemenea, N. Sarkozy,
preşedintele francez, a manifestat interes pentru acest subiect cu scopul de a spori ponderea Franţei în afacerile
internaţionale, dar şi pentru a intensifica rolul UE în ce priveşte soluţionarea unor probleme stringente pentru
securitatea europeană. Totodată, după cazul Kosovo, aplanarea conflictului din Georgia ar aduce valoare imaginii
Bruxellului pe plan regional şi internaţional, iar indirect ar putea genera popularitate preşedintelui francez.
Chiar dacă Franţa şi alte state din Vechea Europă rămân extrem de rezervate vizavi de Rusia, Germania şi-a
schimbat atitudinea în ultimele zile. Astfel, în timpul vizitei sale de la Soci, cancelarul german, A. Merkel a criticat
dur acţiunile militare disproporţionate şi nejustificate ale Rusiei pe teritoriul georgian. De asemenea, liderul german
a reiterat faptul că soluţionarea conflictelor separatiste din Georgia trebuie să aibă la bază integritatea teritorială
georgiană. Această poziţie este cu atât mai salutabilă, cu cât Medvedev şi Lavrov au declarat anterior că
independenţa regiunilor abhază şi sud-osetină ar putea să fie recunoscută de Rusia. Adiţional, dacă la Summitul de
la Bucureşti A. Merkel a jucat unul din rolurile centrale în ce priveşte amânarea MAP-ului pentru Georgia şi Ucraina,
atunci deja la Soci aceasta aduce garanţii privitor la ulterioara aprofundare a relaţiilor NATO cu aceste două state.
Această turnură a Berlinului a fost condiţionată de faptul că nu numai Germania, dar şi celelalte state europene, au
obţinut dovezi incontestabile privitor la vinovăţia Rusiei în cazul Georgiei. Totodată, asemenea luare de atitudine
poate fi condiţionată de declaraţiile ostile ale Moscovei vizavi de semnarea acordului final între Polonia şi SUA
privind instalarea scutului antirachetă american pe teritoriul polonez. Astfel, Rusia ar putea răspunde la aceasta
prin desfăşurarea unei infrastructuri militare antirachetă în regiunea Kalinigrad şi/sau prin îndreptarea
armamentului său, inclusiv cu încărcătură nucleară, împotriva elementelor scutului antirachetă american din
Polonia şi Cehia.
Conflictul militar din Georgia reprezintă un precedent periculos pentru securitatea din vecinătatea UE, dar în mod
special pentru cea europeană. Pretextul folosit de Rusia (apărarea cetăţenilor şi pacificatorilor ruşi peste hotare)
pentru a agresa Georgia contravine dreptului internaţional şi este similar celui invocat de Miloşevici în războaiele
balcanice de la sfârşitul sec. XX. De aceea, UE preocupată şi în prezent de aplanarea consecinţelor evenimentelor
din Balcanii anilor ’90, încearcă să prevină riscurile care ar putea să apară în cazul necondamnării agresiunii
militare înfăptuite de Rusia contra Georgiei. Totodată, reieşind din faptul că Federaţia Rusă acordă în continuare
cetăţenia rusă populaţiei din Ucraina şi RM (inclusiv din regiunea transnistreană), persistă probabilitatea repetării
scenariului georgian în viitor. Pentru a nu permite acest lucru, UE şi membrii acestuia vor tinde să aprofundeze
relaţiile cu statele din vecinătatea lor estică (prin Politica Europeană de Vecinătate, Sinergia Mării Negre,
Parteneriatul Estic), consolidând indirect perspectivele lor euroatlantice.
Semnarea de către Georgia şi Rusia a aşa numitului Plan “Sarkozy-Medvev” (6 puncte de reglementare a
conflictului sud-osetin şi georgian), prin interemedierea SUA şi Germania, reprezintă un succes parţial al diplomaţiei
europene, deoarece nu a fost capabilă să prevină conflictul din Georgia la etapa lui incipientă. În pofida acestui
fapt, UE a obţinut un impuls major în ce priveşte regândirea politicii europene faţă de Rusia, ceea ce poate duce în
final la apropierea acesteia de SUA în relaţionarea pe plan internaţional.

Ordinea mondială: între Kosovo şi Georgia

Suveranizarea provinciei sârbe Kosovo a fost motivată prin necesitatea soluţionării de către UE a unei probleme
strict europene. La moment aproximativ 40 de ţări ale lumii au recunoscut acest “stat” (majoritatea lor sunt din
cadrul UE), după care autorităţile Kosovo au adoptat propria Constituţie şi au emis paşapoarte cetăţenilor kosovari.
Chiar dacă acest act intră în contradicţie cu Rezoluţia ONU 1244, care asigură integritatea teritorială a Serbiei,
genocidul şi crimele de război comise de forţele militare sârbe au fost invocate drept argumente primare în ce
priveşte acordarea dreptului la autodeterminare populaţiei din Kosovo. Cazul Kosovo a reprezentat subiectul unor
dispute între Rusia (aliatul Serbiei), UE şi SUA (susţinători ai independenţei Kosovo). Rezultatul acestor contradicţii
politice şi diplomatice au constat în blocarea demarării activităţii misiunii europene EULEX, dar şi a delegării
funcţiilor de la misiunea civilă a ONU către reprezentanţa UE în regiune. De asemenea, dezbaterile asupra Kosovo
au constituit o ameninţare la adresa viitorului european al Serbiei în perioada electoralelor de anul curent. Graţie
combatibilităţii intereselor ruse şi a celor europene vizavi de Serbia, la putere au ajuns forţele democratice pro-
europene, fapt ce a contribuit la apropierea Belgradului de Bruxelles. O contribuţie esenţială în acest sens a avut-o
arestarea şi transmiterea Tribunalului de la Haaga a liderului sârb R. Karadjici.
La momentul declarării şi recunoaşterii independenţei Kosovo, în conformitate cu Planul Ahtisaari, atât Serbia, cât şi
Rusia avertizau UE, SUA şi comunitatea internaţională cu repetarea precedentului Kosovo în alte colţuri ale lumii.
După care a urmat acţiunile unilaterale ale Rusiei privind reconsiderarea relaţiilor cu regiunile rebele din Georgia,
care în final au evoluat până la evenimentele din Georgia din perioada 8-16 august. În cadrul conferinţei de presă,
organizată cu ocazia vizitei A. Merkel de la Soci (15 august), D. Medvedev a subliniat faptul că statutul celor două
regiuni georgiene, Abhazia şi Osetia de Sud, va depinde de decizia luată de populaţia lor. Totodată, preşedintele rus
a menţionat că Rusia se va obliga să asigure implementarea voinţei acestor republici. În contextul în care Georgia
este învinuită de autorităţile ruse de genocid şi crime de război, Rusia îşi atribuie rolul de garant al stabilităţii şi
păcii în Caucaz. Analogia pe care Moscova încearcă să o traseze între Kosovo şi regiunile georgiene este uimitoare.
Prin urmare, dacă Georgia este echivalată cu Serbia, atunci intervenţia militară a Rusiei este comparată cu cea
întreprinsă de NATO pentru a stopa actele de genocid etc. Mesianismul revendicat de Kremlin este de o natură să
creeze concurenţă în ce priveşte menţinerea şi asigurarea securităţii în Europa. Or, statele UE şi SUA au evitat să
accepte crearea unui nou sistem de securitate colectivă, bazat pe participarea individuală a statelor din arealul
euro-atlantic şi euroasiatic, şi excluderea blocurilor şi organizaţiilor militare existente, propunere înaintată anul
curent de către D. Medvedev cancelarului german, A. Merkel, iar apoi şi celorlalţi lideri G8. În timp ce extinderea
NATO continuă să aibă loc fără a se lua în considerare observaţiile Rusiei. Totodată, a avansat proiectul privitor la
construirea elementelor scutului antirachetă american în Europa Centrală. Toate acestea luate împreună, au putut
sta la baza acţiunilor întreprinse de forţele militare ruse împotriva Georgiei.
Logica acţiunilor ruse din Georgia constau în intenţia Rusiei de a-şi legitima prezenţa „pacificatorilor” săi în Abhazia
şi Osetia de Sud, evocându-se deja necesitatea păstrării armamentului greu rusesc în aceste regiuni pentru a
preveni repetarea unui eventual “atac” din partea Georgiei. Drept rezultat va fi problematică schimbarea formatului
forţelor de menţinere a păcii în zonele georgiene de conflict, chiar dacă şefii MAE ai statelor UE s-au declarat
interesate ca statele europene să participe în posibilele misiuni de pacificare. Pe de altă parte, însă, autorităţile
regiunilor separatiste insistă asupra asigurării monopolului Rusiei în procesul de menţinere a păcii în regiune.
Această situaţie ar putea genera reticenţă în rândul unor state NATO privind acordarea MAP-ului Georgiei, în special
din cauza prevederii art. 5 al Tratatului Organizaţiei Nord-Atlantice (privitor la principiul solidarităţii în cazul unui
atac al unei părţi terţe). Cu toate acestea, riscul dat ar putea să se atenueze odată ce aşa state europene ca
Germania renunţă la retorica nefavorabilă în privinţa perspectivelor euroatlantice apropiate ale Georgiei.
Modelul relaţiilor bilaterale propus de Rusia (ameninţarea cu aplicarea forţei sau exercitarea explicită a forţei) nu
este acceptat de NATO şi de majoritatea statelor europene, care se simt ameninţate astfel de pericolul unui
eventual „revanşism” rusesc (în special statele europene din fostul lagăr socialist şi sovietic). Confruntarea militară
iniţiată de Moscova este o demonstraţie fizică a noii ordini mondiale multipolare, promovată de aceasta cu
tenacitate începând cu venirea lui Vladimir Putin la putere. Incapacitatea organizaţiilor internaţionale, dar şi a
statelor lumii, de a riposta acţiunilor militare ruse contra Georgiei, exprimă două lucruri semnificative. Primo, Rusia
continuă să deţină controlul de facto asupra fostului spaţiu ex-sovietic, bazându-se pe prevederile doctrinei militare
şi cele ale concepţiei politicii externe ruse (adoptată recent). Secundo, circumstanţele conflictului militar din
Georgia vor crea o platformă relevantă pentru negocierile unui nou sistem colectiv de securitate în Europa, solicitat
cu regularitate de liderii de la Moscova, care va da garanţii solide de neagresiune, de prevenire şi de soluţionare a
conflictelor. Pe lângă toate acestea, acţiunile armate din Georgia şi urmările acestora au creat argumente plauzibile
pentru Serbia, în lupta acesteia pentru integritatea sa teritorială. Astfel, în timp ce se purtau negocierile pe
marginea “Planului: Sarkozy-Medvedev”, reprezentanţii sârbi se pregăteau să transmită Curţii Internaţionale din
cadrul ONU dosarul privitor la Kosovo. Prin urmare, Belgradul ar putea să folosească conflictul militar din Georgia
pentru a justifica necesitatea asigurării integrităţii sale teritoriale.
Or, Rusia va încerca să valorifice rezultatele obţinute în urma conflictului militar din Georgia. Pentru a stopa
aprofundarea integrării euroatlantice a Georgiei, iar indirect şi extinderea NATO spre Est, autorităţile ruse ar putea
să folosească problema conflictelor nerezolvate de pe teritoriul georgian, dar în mod special fabricarea unor dosare
privitor la comiterea “genocidului şi crimelor militare” de către Georgia cu scopul diminuării oportunităţilor de
obţinere a MAP-ului etc. Nu în ultimul rând, Rusia tinde să contureze în mod unilateral, şi mai mult, modelul
multipolar al relaţiilor internaţionale, continuând să-şi adjudece influenţa asupra spaţiului ex-sovietic.

Relatiile transatlantice

In ultimul an, in domeniul relatiilor transatlantice, a aparut o criza generata de divergentele de interese dintre SUA si unii dintre principalii sai
aliati europeni, care s-a manifestat cu putere cu prilejul interventiei militare din Irak. Existenta acestor divergente a declansat o ampla dezbatere
la nivel transatlantic, in mediile politice si academice, referitoare la rolul NATO in asigurarea securitatii si promovarea intereselor statelor
membre.
Aceste evolutii reflecta o schimbare a structurii legaturilor dintre SUA si aliatii lor europeni, evidentiata si prin faptul ca politicile externe si de
securitate ale SUA si ale membrilor europeni sunt centrate mult mai putin pe NATO (pe relatia transatlantica), in comparatie cu perioada
Razboiului Rece. Mai mult, fostul secretar al Departamentului de Stat al SUA, M. Albright, sublinia recent ca psihologia parteneriatului, ce a
caracterizat relatiile transatlantice in ultimele decenii, a fost inlocuita, in ultimul timp, cu o psihologie a ignorarii aliatilor europeni de catre SUA,
pe de o parte, si cu una a competitiei cu SUA de catre principalele state membre ale UE, pe de alta parte.
Intre evolutiile ce au influentat semnificativ relatia transatlantica dupa incheierea Razboiului Rece, putem retine:
1)Scaderea relevantei strategice a Europei, ca spatiu central de competitie pentru putere la nivel global si ca principala preocupare pentru politica
de securitate si aparare a SUA;

2)Consolidarea Uniunii Europene si cresterea rolului sau economic si politic;

3)Accentuarea fenomenului globalizarii si influentele sale asupra perceptiilor decidentilor politico-militari in ceea ce priveste caracteristicile
securitatii internationale si utilizarea instrumentelor de putere (si influenta) in relatiile dintre state (sau dintre state si institutiile internationale,)
organizatiile nonguvernamentale etc;
4)Impunerea SUA ca putere hegemonica in cadrul sistemului international si cresterea dezechilibrului de putere la nivel transatlantic.
Natura diferendelor transatlantice
Diferendele aparute, in ultimii ani, intre SUA si unii dintre aliatii sai europeni, sunt expresia unui conflict politic ce are la baza relatiile de putere
dintre cei doi "parteneri transatlantici". Manifestarea acestora evidentiaza deosebirile de viziune existente in ceea ce priveste natura puterii in
sistemul international si rolul SUA in cadrul acestuia, in calitate de putere hegemonica (unilateralism vs. multilateralism si rolul puterii militare
in relatiile internationale).
Diferenta de putere dintre SUA si membri europeni ai NATO (evidenta in domeniul militar prin "capabilities gap") a condus la aparitia unor
viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securitatii internationale si de reactie fata de noile tipuri de riscuri si amenintari; existenta
acestor perspective diferite se reflecta in manifestarea unor interese de politica externa divergente intre SUA si unii membri europeni din NATO.
Petrolul şi istoria provoacă un conflict diplomatic Turcia-SUA
Razvan Ciubotaru
Un gest simbolic în lupta armenilor pentru istorie şi în cea a Vestului pentru hidrocarburile Asiei Centrale: ambasadorul turc în SUA a fost
chemat pentru consultări la Ankara, după ce o comisie a Congresului SUA a recunoscut genocidul comis de otomani împotriva armenilor

05 Mar 2010 Turcia

Turcia şi-a retras ambasadorul la Washington pentru consultări, la câteva minute după ce Comisia de politică externă a Camerei Reprezentanţilor
a adoptat o rezoluţie prin care recunoaşte genocidul comis de turcii otomani împotriva armenilor, începând cu Primul Război Mondial şi până în
1923.
Gesturile diplomatice ale SUA şi Turciei vin pe fondul reluării relaţiilor turco-armene, esenţiale pentru stabilitatea în Caucaz şi pentru securitatea
rutelor energetice din zonă. Parlamentul Azerbaidjanului, îngrijorat de apropierea dintre Turcia şi Armenia rivală, a pus, în şedinţa de vineri,
problema retragerii ambasadorului din SUA, în semn de solidaritate cu Ankara.
Ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoglu, a avertizat că rezoluţia congresmenilor americani nu va putea fi folosită ca instrument de presiune
asupra Turciei în normalizarea relaţiilor cu Armenia
Sprijinirea forţelor nucleare reprezintă una din sarcinile principale ale Pentagonului. Aceasta este teza de bază a raportului privind politica
defensivă a SUA, făcut public la Washington. Potrivit documentului, Ministerul Apărării asigură securitatea, siguranţa şi eficienţa potenţialului
nuclear pentru a nu se permite atacarea Americii.
O altă sarcină importantă este contracarea ameninţărilor din spaţiul cibernetic. În acest sens, Pentagonul intenţionează să perfecţioneze metode
computerizate de apărare şi să însuşească experienţa altor servicii şi state. Pentagonul a considerat necesar să-şi schimbe concepţia în momentul
participării concomitente a SUA în două „mari conflicte regionale": în Irak şi Afganistan. Prezentând doctrina, şeful Pentagonului, Robert Gates,
a recunoscut că SUA nu s-au pregătit pentru implicarea în conflictele la care participă. China şi Rusia au încetat să fie percepute drept principala
sursă de pericol militar la adresa SUA. Ele au cedat locul „puterilor regionale care deţin un potenţial nuclear slab". Evident, se au în vedere
Coreea de Nord şi în perspectivă Iranul. Sunt considerate drept potenţiale ameninţări la adresa securităţii naţionale posibilitatea obţinerii de către
extremişti a controlului asupra arsenalului nuclear al Pakistanului, de asemenea, începutul unui conflict „fierbinte" între China şi Taiwan. Ambele
scenarii presupun implicarea SUA.

CAUZELE CONFLICTELOR ETNICE DIN SPATIUL POSTSOVIETIC. CAZUL REPUBLICII MOLDOVA

Conflictele din Republica Moldova nu reprezinta cazuri particulare. Faptul ca un sir de conflicte etnice au avut loc pe intreg teritoriu al fostei
URSS vorbeste despre anumite cauze obiective ale acestora, despre o mostenire pe care noile state independente au primit-o din partea regimul
comunist. Aceasta se refera si la conflictele aparute in alte state multinationale postcomuniste. Fosta Uniune Sovietica si tarile postsovietice au
avut de trecut printr-un val dramatic de activism etnopolitic si lupte intercomunitare in special de la sfirsitul anilor 80 ai secolului trecut incoace.
Astfel, conflictele etnice constituie una din caracteristicile modernitatii, dar ultimul deceniu a adus schimbari seismice in relatiile dintre diferite
comunitati din intreaga lume. Intelegerea cauzelor, manifestarilor si consecintelor conflictelor etnice a preocupat factorii politici de decizie si
opinia publica in perioada postsovietica, constituind o adevarata provocare pentru cercetatorii contemporani. De asemenea, intelegerea acestor
cauze este importanta si pentru evitarea pe cit este posibil a speculatiilor politice.
Dupa prabusirea comunismului si disolutia statelor multinationale: URSS, Cehoslovaciei si Iugoslaviei au fost ridicate probleme fundamentale
privind natura statului, suveranitatii, autonomiei, dreptului la autodeterminare, etc. Evident, aceste probleme erau vazute in mod diferit. Pentru
noile state aparute imediat dupa dezintegrarea celor mentionate mai sus principiul integritatii teritoriale detinea superioritatea asupra dreptul la
autodeterminare a minoritatilor. f5f18fgIn tarile postsovietice, provocarea a fost dublata de faptul ca traditia marxista ortodoxa din stiintele
sociale, predominanta in aceste tari la inceputul perestroicii, s- au pomenit complet nepregatite sa faca fata chestiunilor ce tin de conflicte etnice
care erau considerate drept ceva invechit si aproape imposibil intr-o societate de “socialism matur” si “internationalism triumfator” unde
“chestiunea nationalitatilor” a fost rezolvata “odata si pentru totdeauna”. In incercarea de a raspunde la imperativele problemelor etnice intr-un
context de schimbari socio-politice rapide si profunde, cercetatorii trebuiau sa abordeze un domeniu destul de nou, apelind la instrumente
teoretice noi, non-marxiste, pe care urmau sa le aplice realitatilor postcomuniste19.
a) Varietati si tipologii de conflicte in spatiul postsovietic
Orice conflict ce are loc in cadrul unei structuri sociale este calificat in diferite feluri. Atit fosta Uniune Sovietica, cit si tarile postsovietice, au
fost extrem de diverse din punct de vedere etnica. In conformitate cu unele estimari aproximative pe fostul teritoriu sovietic locuiau aproximativ
150 de grupuri etnice. Etniile nerusesti formau ceva mai mult de jumatate din populatia URSS. Toate aceste popoare au fost incorporate intr-un
singur stat cu toate implicatiile geografice, culturale, economice si religioase ale unei asemenea incorporari – diversitate fara precedent. De aceea,
cercetatorii sint de acord ca tarile postsovietice, au cunoscut citeva feluri diferite de conflicte etnice, multe dintre care cu adinci radacini istorice.
Din acest punct de vedere pare a fi incorect sa se considere ca toate problemele etnice postsovietice ca unele ce implica aceleasi consecinte si
remedii.
Aceasta varietate de dispute etnice si cauzele lor se reflecta in diferite tipologii de conflicte etnice. Una din tipologii, aproape evidenta de la sine,
se bazeaza pe evidentierea nationalismelor de “matrioska” ce reflecta ierarhia unitatilor etno- teritoriale in cadrul fostei Uniuni Sovietice. Potrivit
ei, pot fi identificate citeva sfere principale de conflicte interetnice in URSS:
- relatiile dintre autoritatile unionale centrale si republicile sovietice;- relatiile dintre republicile sovietice;- relatiile dintre guvernul republicii
unionale si autonomiile etno-teritoriale din cadrul republicii unionale, precum si cele dintre formatiuni autonome din aceeasi republica20;-
statutul si problemele minoritatilor etnice care nu aveau o formatiune etno- teritorialas- statutul si problemele etniilor impartite.
Drept consecinta, dupa disolutia URSS conflictele au evoluat si poate fi propusa o alta tipologie pentru conflictele interetnice din Comunitatea
Statelor Independente
(CSI):
- conflicte teritoriale asociate cu problema reunificarii unor grupuri etnice separate;- conflicte provenind din dorinta unei minoritati etnice de a
pretinde dreptul la autodeterminare prin crearea unui stat independent;
- restaurarea drepturilor teritoriale ale grupurilor etnice ce au fost deportate cu forta;- conflictele ce au aparut ca rezultat al schimbarilor teritoriale
arbitrare facute in perioada sovietica;
- conflictele asociate cu interese materiale ale elitelor conducatoare;- conflicte asociate cu factori de natura istorica, preconditionate de traditii de
lupta indelungata pentru eliberare nationala;- conflicte cauzate de prezenta “popoarelor deportate” aflate pe teritoriul altor republici;- conflicte
asociate cu discriminarea reala sau imaginara a populatiei rusesti din statele postsovietice;- disputele lingvistice in care se imbraca insatisfactiile
etno-politice si pretentiile la un statul special ale grupurilor etnice.
Unii experti considera ca initierea si escaladarea conflictelor etnice reprezinta, de fapt, rezultatele proceselor de autodeterminare nationala din
perioada “perestroicai” si directionate spre stabilirea prioritatii drepturilor colective ale unui grup etnic in raport cu drepturile individuale. Factorii
principali generatori de conflicte sint legati de frustrarile aparute in urma dezintegrarii structurilor de stat vechi la toate nivelele, confruntarea
dintre elitele regionale si cele centrale, lupta dintre elitele etnice pentru functii importante sub aspectul puterii, conflictul dintre fortele
nationaliste si cele comuniste sau neocomuniste, deghizarea si conservarea regimurilor comuniste sub forma suveranitatii de stat (cazul Asiei
centrale), consolidarea fortelor politice proimperiale si absenta unei strategii politice in toate taberele implicate in conflict.
Au fost identificate si tipuri principale de conflict interetnic care au avut loc pe teritoriul fostelor republici sovietice:
- elitele politice noi atit cele ale natiunii titulare, cit si cele ale minoritatilor, urmarindu-si obiectivele, au canalizat nemultumirea publicului spre
alte grupuri etnice, facindu-le vinovate pentru problemele existente;- conflicte intre nationalitatea titulara si minoritati etnice rusolingve care nu
puteau sau nu doreau sa se conformeze noilor realitati lingvistice impuse de majoritate;- consecintele deportarilor popoarelor din perioada
comunista, sau conflicte pe parcursul reintoarcerii proprietatii sau revenirea la locurile natale;- ostilitati armate intre elite politice noi si elitele
vechi care nu doreau sa piarda influenta economica si politica in cadrul republicilor;- conflicte politice privind pretentiile de largire a statutului
teritorial-administrativ al etniilor netitulare;- conflicte aparute din cauza teritoriilor disputate din punct de vedere istoric.
b) Identificarea seturilor de cauze ce duc la conflicte interetnice
Prabusirea regimului autoritar a facut posibile conflicte dupa ce “capacul cazanului internationalist” a fost ridicat de pe vechile uri si resentimente
etnice si obidele cu greu retinute in tot acest timp au rabufnit cu forta.Trei largi seturi de cauze ale conflictelor interetnice in fosta URSS au fost
identificate si se discuta pe larg: 1) generale, structurale si sistemice; 2) cauze legate de mostenirea sovietica si cea presovietica; 3) cauze ce
rezulta din procesul de schimbare socio-politica rapida, din reforma economica si procesul de democratizare si privatizare postcomunista.Unii
experti sint de parerea ca alcatuirea multietnica diversa si institutionalizarea etnicitatii in insasi structura constitutionala a unitatilor etno-
teritoriale ale URSS, legatura dintre etnicitate si teritorialitate, ierarhia socio-politica si culturala a grupurilor etnice si istoria represiunilor si altor
mosteniri nerezolvate ale perioadei sovietice ingreuneaza deosebit de mult delimitarea hotarelor precise intre conflictul socio-politic si cel etnic in
tarile postsovietice. Insa, orice confruntare deschisa cu substrat etnic are o trasatura definitorie care conduce practic in mao iminent la
transformarea conflictului in unul etnic. Teoriile sociale nu reusesc sa explice pe deplin acest fenomen. In ajutor le pot veni stiintele politice care
pot explica mobilizarea politica ale elitelor etnice si rolul fundamental pe care il joaca elitele etnice in aceste procese. Mecanismele socio-
psihologice joaca un rol important in intelegerea declansarilor conflictelor etnice. Teoriile de psihologie sociala si politica, in opinia unor
cercetatori, ar putea explica mobilizarea maselor, intensitatea emotiilor participantilor la conflict, forta dorintei unui grup etnic dat de a obtine
autonomie si atasamentul militantilor etnici fata de actiuni violente. Perceptia irationala a pericolului de catre grup, prejudecatile etnice
impartasite in mod colectiv si resimtirea adinca a “nedreptatii istorice” ofera potentialul de mobilizare pentru a-l face pe om gata de orice actiune
in numele natiunii sale. Legatura dintre explicatiile sociale, psihologice si politice poate fi gasita in chestiunea legitimitatii de grup. Aceasta
chestiune, la rindul ei, este strins legata de aspiratiile unui grup etnic dat de a-si construi un stat propriu. Lupta pentru propria statalitate constituie
nu numai un mijloc de asigurare a intereselor economice ale oamenilor, ci si un scop in sine, pentru a consfinti statutul si necesitatea, perceputa
ca fundamentala, de a se proteja de dominatie straina, precum si pentru a conserva ambianta fizica si culturala a grupului dat. Am vazut deja ca
specificul dezvoltarii relatiilor interetnice pe teritoriul fostei URSS rezida in coexistenta a doua sisteme etnice: una “centralizata” si alta
“dispersata”. Principiul etnic care statea la baza structurii de stat a URSS si obtinuse legitimitate in perioada sovietica, intruchipind stratificarea
etno-politica si statutul inegal printre nationalitatile netitulare, este de o mare importanta in aceasta privinta. Examinind rolul special al problemei
legitimitatii de grup in declansarile de conflicte etnice, observam cit de importanta este in acest context frica de a fi dominat si subordonat altor
grupuri etnice. Aceasta frica devine chiar mai puternica decit interesele materiale. Acest lucru ar putea, se asemenea, explica relevanta politica a
simbolurilor legitimitatii de grup (conferirea statutului de stat teritoriului natal, limbii etc). Posesia si afirmarea simbolurilor respective devin
obiectul conflictului etnic. Cerintele legate de ele difera de interesele materiale cit priveste redistribuirea bunurilor si compromisul, dat fiind ca
cerintele sint formulate in termeni bazati pe categorii morale si emotive. Aceasta ar fi, dupa unii experti, principalul motiv care sta la baza
irationalitatii conflictelor etnice.Caracterul multietnic al populatiilor tarilor postsovietice si mostenirea lasata de politica nationala a URSS trebuie
percepute ca un potential permanent de reducere a orice conflict social local la unul cu o dimensiune etnica. Aceasta “etnicizare” a disputelor
dintre grupuri ofera adesea fundalul necesar pretentiilor nationaliste si le acutizeaza forma, dat fiind ca este dificil sa le negociezi.Pentru alti
cercetatori nationalismul a fost singurul mijloc eficient de obtinere a mobilizarii masive, iar aceasta a rezultat intr-o dezintegrare ireversibila a
regimului totalitar. Se considera ca refacerea imperiului rus sub forma URSS nu a permis – spre deosebire de tarile europene occidentale –
progresarea spre etapa de autodeterminare nationala deplina. Acum fostele republici sovietice ajunse la etapa de dezvoltare in calitate de natiuni
independente se confrunta dupa cum s-a mentionat cu problemele mostenite. La aceasta etapa conflictele etnice si teritoriale par a fi inevitabile.
c) Cazul Republicii Moldova
Examinarea mai sus a tipologiilor si cauzelor conflictelor din spatiul post- sovietic arata ca speculatiile privind nationalismul moldovenesc/roman
ale liderilor separatisti sunt nefondate si false. Este evident ca insasi sistemul comunist, sovietic, pe care separatistii au dorit sa-l salveze atunci
cind si-au declarat independenta fata de Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, a fost principalul generator de conflicte etnice. O
examinare elementara a evolutiei Miscarii de Renastere Nationala ne sugereaza ca aceasta miscare a intimpinat obstacole nejustificate si chiar
provocari care ulterior au condus la manifestari si reactii calificate a fi cu caracter extremist21.Colapsul URSS, provocat de puciul din 19 august
1991, a fost, dupa toate aparentele, un eveniment neasteptat si socant pentru marea majoritate a cetatenilor Republicii Moldova. In perioada
anterioara puciului autoritatile moldovenesti au preferat sa promoveze o politica sovaitoare, lipsita de vreo strategie clara, reactionind doar la
impulsurile ce parveneau din exterior. La inceput aceste impulsuri veneau doar din centrul unional, apoi, dupa declararea independentei, au
inceput sa vina si din partea organismelor internationale. Spre exemplu, este de ajuns sa ne amintim ca declararea suveranitatii Republicii
Moldova in 1990 s-a produs abia peste 2 saptamini dupa ce Rusia si-a declarat propria suveranitate. Asa a fost si in cazul declararii independentei
in 1991. Republica Moldova a facut acest lucru cu trei zile mai tirziu decit vecina imediata Ucraina.Si dupa obtinerea independentei politica
liderilor moldoveni a continuat sa fie bazata pe reactii la sfidarile si provocarile parvenite din afara. Acest lucru se refera si la sfidarile din partea
cazacilor si voluntarilor veniti dni Rusia si Ucraina pentru a sustine regimul separatist.Recent a aparut un sir de lucrari si memorii ale unor fosti
inalti functionari din structurile statale ale URSS si ale PC in care se afirma ca imperiul sovietic s-a destramat, in primul rind, datorita luptei
pentru putere din sinul nomenclaturii comuniste22. Abia acum se fac publice dezvaluirile precum ca dupa destramarea URSS se planifica
aplicarea unui mecanism nou pentru angrenarea fostelor republici sovietice la Rusia. Acest mecanism trebuia sa functioneze prin structurile
Comunitatii Statelor Independente (CSI). Insa, intentiile Rusiei de a-si restabili influenta in fostele provincii sovietice comportau un nivel foarte
inalt de risc legat de posibilitatea lunecarii spre un deznodamint singeros. Evenimentele ce avusera loc la Tbilisi, Vilnus, etc. cind s-a incercat
stoparea dezmembrarii URSS, confirma faptul ca temerile erau fondate.
Peste o luna de zile de la semnarea documentelor de constituire a CSI la Alma- Ata a avut loc faimosul turneu al secretarului de stat al SUA,
James Baker, care a vizitat pe rind toate republicile ex-sovietice. Drept rezultat, aproximativ peste o luna, in ianuarie 1992, toate noile state
independente au devenit membre ale CSCE. Inca peste o luna, in martie 1992, aceste state au devenit si membre ale Organizatii Natiunilor Unite
(ONU). Putem constata ca aceasta a fost o excelenta actiune diplomatica care a permis plasarea noilor state independente sub protectia dreptului
international, descurajind, astfel, posibile atentate la independenta lor din partea Rusiei. Ceva mai tirziu, in toamna lui 1992, Republica Moldova
si alte state ale CSI au aderat la Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala (BM). Aceasta a devenit o alta actiune de protectie, de
aceasta data de natura financiar-;economica, pentru a ingradi noile state independente de politica financiara promovata de guvernul lui Egor
Gaidar. Aceasta politica a supus unei lovituri teribile sistemele financiare ale fostelor republici sovietice odata cu punerea in actiune a politicii de
liberalizare a preturilor fara vreo coordonare cu partenerii din comunitatea creata cu doar citeva saptamini in urma. Cooperarea Republicii
Moldova cu organizatiile financiare internationale a permis introducerea in noiembrie 1993 a valutei nationale, care a salvat-o, intr-un fel, de la
colapsul financiar.
Unul din functionarii de cel mai inalt nivel din Rusia, ministrul afacerilor externe, Andrei Kozirev, considerat si unul din cei mai liberali
politicieni rusi, a facut in februarie 1994, imediat dupa lansarea de catre NATO a programului “Parteneriatul pentru Pace” o declaratie publica
prin care insista ca toate fostele republici sovietice fac parte din sfera de influenta a Rusiei. Tot in aceeasi perioada consilierii presedintelui Eltin
au lansat in presa o serie de articole in care promovau idea ca Rusia ar trebui sa trateze fostele republici sovietice la fel cum prevedea renumita
doctrina a presedintelui american Monroe tratarea Americii Latine acum 180 de ani.
Dar cel mai semnificativ impact asupra consolidarii statalitatii si stabilitatii politice l-a avut colaborarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei
(CE), mai ales datorita conditiilor impuse de aceasta institutie in ceea ce priveste respectarea drepturilor omului si dezvoltarii institutiilor
democratice. Anume cooperarea cu CE a permis adoptarea in 1994 a unei constitutii democratice. Vom aminti ca in 1999 -;
2000, CE a fost, de fapt, principalul mediator in conflictul constitutional dintre
Presedintie si Parlament.Inceputul retragerii trupelor straine de pe teritoriul RM si casarea armamentului rusesc sunt, de asemenea, efectele
eforturilor internationale, realizate in cadrul summit-ului de la Istanbul, in noiembrie 1999.Vedem ca dezvoltarea institutiilor democratice, insasi
independenta Republicii Moldova, precum si a altor tari post sovietice a fost obtinuta, pe de o parte, datorita evenimentelor dezintegratoare ce au
fost generate in capitala fostei URSS, iar pe de alta parte, in pofida piedicilor pe care fosta metropola le ridica in fata fostelor republici unionale si
actualilor sateliti din CSI.Din cele expuse mai sus am putea concluziona ca Republica Moldova este mai degraba un produs al conjuncturii
politice internationale. Meritul Miscarii de Renastere Nationala a fost ca a asigurat intr-o anumita masura ireversibilitatea proceselor politice,
principala forta motrice a carora se aflau in capitala fostului imperiu sovietic, ci nu in miscarile nationaliste asa cum pretind liderii separatistilor
de la Tiraspol.De aceea, nu este intimplator ca, in ultimii 10 ani, functionari de stat de cel mai inalt nivel au lansat propuneri in vederea formularii
unei idei nationale consolidatoare care ar justifica existenta statului independent Republica Moldova. In caz contrar principalul garant al
independentei RM va ramine conjunctura politica, cu toate consecintele previzibile si imprevizibile ce reies din acest statut.
e) Transnistria – unealta de mentinerea a Republicii Moldova in sfera de influenta a fostei metropole.
Cind vorbim despre solutionarea pe cale politica a conflictului transnistrean trebuie sa luam in consideratie contextul politic extern si intern, pe
cel economic si social in care se presupune a face acest lucru. Al doilea lucru care trebuie sa fie luat in calcul este ca acest context nu este unul
stabil, ci, dimpotriva, unul foarte labil datorita schimbarii conjuncturi politice internationale cum se intimpla, spre exemplu, dupa atacurile
teroriste din SUA si formarea aliantei anti-teroriste. Un lucru este cert, experienta celor 9 ani de reglementare (mai bine zis de inghetare a
solutionarii conflictului transnistrean), arata ca orice schimbare in conjunctura politica nu aduce Chisinaului vreun avantaj, ci dimpotriva doar
dezavantaje, atita timp cit autoritatile de la Chisinaul se comporta pasiv si asteapta ingaduinta garantilor si mediatorilor. Este adevarat ca politica
promovata de catre presedintele, Vladimir Voronin, anunta o rasturnare de situatie in sensul pozitiv.
Reson d’etre pentru regiunea separatistaUrmarind evolutia conflict transnistrean de la originile sale si pina in prezent constatam ca argumentele
care sunt aduse de liderii separatisti de la Tiraspol pentru a justifica existenta regimului neconstitutional variaza in dependenta de conjunctura:
1) la inceput (1989 -; 1991) liderii de la Tiraspol invocau drept motiv pentru instaurarea regimului separatist conflictul etnic intre comunitatea
bastinasa si comunitatea rusolingva din Republica Moldova. Insa aceste argumente au fost invocate pina la un anumit moment cind liderii
separatisti au inteles ca aceasta explicatie nu este tocmai potrivita din simplul motiv ca democratizarea si deschiderea societatii moldovenesti pot
usor inlatura presupusa discriminare. In schimb, administratia de la Tiraspol continua practica de discriminare etnica fata de populatia
moldoveneasca din regiune (exemple -; interzicerea grafiei latine, persecutiile impotriva scolilor moldovenesti, etc)23;
2) dupa 1991 a urmat o alta explicatie a principalului motiv pentru existenta regimului -; conflictul politic dintre Chisinau si Tiraspol. Primul,
adept al independentei, iar al doilea, adept al pastrarii URSS si al sistemului comunist24. Acest argument s-a mentinut pina la declansarea
violentelor in conflictul puterilor din Rusia in octombrie 1993. Dupa destramarea URSS si victoria presedintelui Eltin in conflictul din 1993 si
acest argument a fost dat uitarii. Dimpotriva, in prezent, agentiile oficiale din Transnistria aduc critici regimului comunist de la Chisinau;
3) Dupa conflictul puterilor din Rusia (1993) in care se banuia ca au fost implicati si liderii separatisti, acestia au invocat drept motiv principal
pentru existenta republicii separatiste -; promovarea intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Acest argument a fost util si vehiculat atita timp cit
liderii de la Tiraspol se puteau erija in calitate de promotori unici ai intereselor Rusiei in regiune. Dar si acest argument a fost a calitate nu poate
fi vesnica;
4) In sfirsit, dupa venirea comunistilor moldoveni la putere (2001), pe unda declaratii privind parteneriatul strategic cu Rusia si chiar aderarea la
Uniunea Rusia -; Belarusi, rolul Transnistriei ca promotor unic al intereselor Rusiei in regiune, pe care liderii separatisti il invoca drept motiv
principal al existentei regimului sau, a scazut. Evident, pe prim plan a aparut argumentul economic. Acum ei afirma ca Moldova este, practic,
ruinata din punct de vedere economic, iar ei au reusita sa mentina si chiar sa dezvolte potentialul economic al regiunii. Apararea intereselor
economice ale poporului transnistrean impotriva atentatelor Republicii Moldova la proprietatea Transnistriei a devenit incepind cu 2001
principalul reson d’etre.
Evolutia argumentelor liderilor separatisti nu trebuie sa mire. La intrebarea adresata istoricienilor si liderilor separatisti in cadrul unor conferinte
cum e posibil ca dupa recensamintul din 1989 care atesta in regiune locuitori moldoveni, rusi, ucraineni etc., sa apara doar peste un an “poporul
transnistrean” cu drept la autodeterminare, acestia raspund foarte serios ca si intr-un an poate avea loc geneza unui popor care sa se bucure de
dreptul respectiv.Concluzia principala ar fi ca reson d’etre pentru liderii separatisti a evoluat de la argumente care pot fi depasite pe cale politica
la argumente care invoca motive ce nu pot fi depasite. Intr-adevar, tot felul de pretentii referitoare la discriminare pot fi inlaturate, in schimb,
promovarea intereselor geopolitice ale Rusie si propriile interese economice camuflate sub pretextul apararii drepturile economice ale poporului
transnistrean par a fi vesnice.
Si conducerea Moldovei (la inceput – Petru Lucinschi, iar apoi – Vladimir Voronin) a sustinut ca argumentul economic este, de fapt, unicul care
sta la temelia existentei regimului separatist. Este vorba despre afaceri economice dubioase, contrabanda si trafic ilegal de armament etc.Dupa ce
am discutat despre reson d’etre invocat de liderii separatisti este important sa vedem care a fost contextul politic intern si international care
influenteaza solutionarea conflictului transnistrean .
Contextul Intern
Sondajele de opinie arata ca cetatenii Republicii Moldova, practic, nu sunt interesati de evolutia problemei transnistrene. De aceea, cei trei
presedinti ai Republicii Moldova puteau sa-si permita sa faca in fiecare an promisiuni gen : pina la finele anului curent problema transnistrea va fi
rezolvata. Partidele politice din opozitie s-au limitat intotdeauna la critica actiunilor guvernantilor, dar n-au propus vreo odata solutii
originale.Problema transnistreana este totusi una care are valenta electorala. De aceea, ea reapare in viata politica mai ales inainte de alegeri.
Politicienii moldoveni sunt convinsi ca cheile solutionarii problemei se afla la Moscova. De aceea, promisiuni referitoare la solutionarea
conflictului apar in platformele fortelor politice care se declara de orientare proruseasca. Acesta a fost cea mai simplista abordare a problemei si ii
izbavea pe liderii moldoveni de a face si alte eforturi.Spre exemplu, presedintele Mircea Snegur a incercat sa solutioneze problema prin contacte
directe cu presedintele rus Boris Eltin. Dupa infringerea in conflictul armat in care au participat politistii moldoveni si fortele rebele separatiste
sustinute de armata 14 ruseasca, presedintele Snegur a acceptat tot ce i s-a impus de catre invingatori in procesul de reglementare. Reorientarea
politica pro-nationala a lui Mircea Snegur a fost determinata in mare masura de esecul sau in solutionarea conflictului. Mai mult, mass media
moldoveneasca pentru asi promova candidatii in alegeri i-a atribuit lui Mircea Snegur principala vina pentru declansarea conflictului, desi, se
cunostea foarte bine ca vina lui Snegur a fost doar ca s-a lasat provocat. In schimb, efectul propagandistic anti-Snegur al presei moldovenesti a
fost inestimabil pentru propaganda separatista.
La rindul sau presedintele Lucinschi a lasat sa se inteleaga ca relatiile sale la Moscova pot contribui in mod cardinal la gasirea unei solutiei. El a
activat energic doar primul an dupa ce a devenit clar cit de greu va fi sa faca fata promisiunilor electorale din 1996. In mai ‘97 a fost semnat
renumitul memorandum referitor la edificarea de catre Republica Moldova si Transnistria a “statului comun”. Semnificatia “statului comun” este
discutata deja de 5 ani. In schimb, sub paravanul negocierilor Transnistria a capatat dreptul la activitate economica externa. De fapt, Transnistria
nu are nevoie de ceva mai mult.Si actualul presedinte Vladimir Voronin este increzut ca politica sa declarata pro-ruseasca poate fi determinanta
pentru solutionarea conflictului25. Ne-o dovedeste comportamentul si declaratiile sale. La fel ca si adeptii fostului presedinte PetruLucinschi,
Vladimir Voronin si Partidul comunistilor pe care-l conduce au incercat sa dea toata vina pentru declansarea conflictului transnistrean pe ex-
presedintele Mircea Snegur si pe nationalistii moldoveni/romani.Ulterior presedintele Voronin a fost nevoit sa recunoasca ca a subestimat
gravitatea conflictului si a intereselor elitelor separatiste de la Tiraspol. Este interesant sa observam cum s-au desfasurat principalele evenimente
care au precedat inghetarea relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol inainte de realegerea lui Smirnov in calitate de presedinte al Transnistriei pentru
cel de al treilea mandat.In luna decembrie 2000, in timpul alegerilor prezidentiale desfasurate in Parlamentul Republicii Moldova, liderul
fractiunii comuniste de atunci si actualul presedinte al tarii, Vladimir Voronin, dupa o vizita fulger la Moscova, anunta ca detine cheia
solutionarii conflictului transnistrean si ca solutionarea se va produce prin schimbarea conducerii separatiste.Dupa alegerea lui Vladimir Voronin
in calitate de presedinte al RM el a emis un decret prin care a trasat principalele obiective a caror atingere urma sa apropie solutionarea definitiva
a conflictului.
La inceput, evenimentele se desfasurau vertiginos, obtinindu-se eliberarea din detentie a parlamentarului, Ilie Ilascu, judecat de catre instantele
neconstitutionale ale regimului separatist. Detaliile privind eliberarea lui Ilascu, facute publice de catre fostul ministru al afacerilor externe,
Nicolae Cernomaz, se rezumau la efectul unui simplu sunet de telefon de la Moscova, facut la rugamintea presedintelui Voronin. Smirnov s-a
supus atunci, insa a lasat sa se inteleaga ca nu-i convine sa execute mecanic ordinele Moscovei, sugerate de catre presedintele Voronin. El a
intreprins pasi concreti pentru a produce o rasturnare a situatiei in favoarea sa, blocind dialogul cu presedintele Voronin. Bararea accesului
presedintelui moldovean la manastirea
“Noul “Neamt pentru dezamorsarea unui conflict generat de administratia separatista si introducerea pasapoartelor transnistrene au fost
evenimente suficiente pentru ca Vladimir Voronin sa declare ca, de fapt, Smirnov este interesat in obstructionarea procesului de negocieri si ca
are la dispozitie un sir de instrumente pentru a-l determina sa negocieze productiv.
Au urmat actiunile presedintiei Voronin indreptate spre convingerea alegatorilor transnistrati sa opteze in cadrul alegerilor prezidentiale pentru o
alta candidatura decit cea a liderului separatist Smirnov . Dar, dupa cum era de asteptat la alegerile din 9 decembrie 2001 a invins Smirnov. El a
acumulat 85 la suta din voturi. Presedintele Vladimir Voronin si alte oficialitati de la Chisinau au declarat cu citeva saptamini inainte de alegeri
ca le vor considera nelegitime. Era evident ca dupa ce in anul 2000 Smirnov a initiat procedura de schimbare a constitutiei regiunii separatiste
scopul lui era sa devina presedinte pe viata.
In opinia expertilor alegeri prezidentiale din regiune i-au oferit lui Smirnov o minunata posibilitate pentru a demonstra ca se bucura de suportul
populatiei din regiune. In conditiile in care informatiile despre afacerile dubioase ale conducerii din regiune si ale familiei sale deveneau tot mai
accesibile populatiei, unica posibilitate pentru a-si intoarce increderea era sa exploateze mentalitatea acesteia, deprinse sa asocieze situatia din
regiune cu cea a unei cetati asediate de catre rauvoitorii de la
Chisinau.
Introducerea noilor stampile vamale incepind cu 1 septembrie 2001 ca urmare a aderarii Republicii Moldova la Organizatia Mondiala a
Comertului, a fost calificata de administratia de la Tiraspol drept blocada economica. Ea a intreprins eforturi diplomatice menite sa alimenteze
sperantele cetatenilor din Transnistria, precum ca este posibil suportul extern si ca sub conducerea sa se poate iesi eroic din blocada impusa de
autoritatile de la Chisinau. Planul lui Smirnov a reusit partial. El a stiut sa sincronizeze citeva actiuni. In primul rind, au fost instigati liderii de la
Comrat sa initieze un presing din interior asupra Chisinaului, amenintindu-l cu revenirea la actiuni separatiste in cazul ignorarii de catre el a
revendicarilor de federalizare sau chiar de confederalizare a Moldovei. Actiunea respectiva a avut menirea sa demonstreze cetatenilor din
Transnistria ca acordurile cu Moldova nu pot aduce nimic bun, perpetuind starea de conflict. In al doilea rind, Smirnov a reusit sa fie primit de
catre presedintele Belarus, Alexandr Lucasenco, si de catre presedintele ucrainean, Leonid Kucima, speculind, astfel, recunoasterea de facto pe
plan international de catre conducatorii statelor slave. Kucima chiar a contribuit la anihilarea preconizatelor efecte de pe urma introducerii
stampilelor vamale. Presedintelui Voronin i-a reusit in schimb sa preintimpine sustinerea deschisa a lui Smirnov de catre autoritatile de la
Moscova. Dimpotriva, este evident ca semnarea Tratatului de baza de catre presedintii Putin si Voronin, precum si difuzarea unor emisiuni anti-
Smirnov de catre televiziunea de stat din Rusia in ajunul alegerilor, trebuiau sa demonstreze suportul influentelor cercuri politice rusesti pentru
Voronin in conflictul cu Smirnov. Analistii politici rusi n-au ascuns pretul pe care-l va avea de platit Republica Moldova pentru aceasta sustinere.
Este vorba despre acceptarea federalizarii RM in baza a trei subiecti egali: Moldova, Transnistria si Gagauzia si a acceptarii protectoratului din
partea Rusiei.
Acum apare intrebarea: este oare pretul pe care se presupune ca e gata sa-l plateasca Chisinaul unul adecvat beneficiilor la care se asteapta? Dupa
victoria lui Smirnov in alegeri acesta continua sa invoce imposibilitatea hotaririi sortii asa numitului popor transnistrean din care fac parte si cei
peste 60.000 de cetateni ai Rusiei fara a lua in consideratie opinia acestuia. Strategia lui Voronin de a face o delimitare intre Smirnov si cetatenii
din regiune nu pare sa aiba sens dupa ce peste
80% l-au votat pe liderul separatist. Cu o saptamina inainte de desfasurarea alegerilor, ambasadorul rus la Chisinau a lasat sa se inteleaga ca nu
exista dubii in privinta cistigarii alegerilor de catre Smirnov si a reiterat, de fapt, spusele presedintelui Putin care declarase ca solutia pentru acest
conflict poate fi gasita doar in formatul negocierilor celor 5 parti – Chisiunau, Tiraspol, Moscova, Kiev si OSCE.
Totusi, procesul de negocieri se afla intr-o stare indecisa. Presedintele Voronin a renuntat la un sir de propuneri de a continua dialogul, motivind
acest lucru prin dorinta de a evita “dialogul de dragul dialogului” in urma caruia nu se rezolva nimic. Daca inainte de a deveni presedinte si
imediat dupa ce a fost ales in functie, Vladimir Voronin, pleda impotriva internationalizarii conflictului transnistrean (au fost anulate intrunirile
programate la Bratislava pentru inceputul anului 2001, precum si propunerile de a incepe procesul de negocieri de la “zero”), apoi peste jumatate
de an presedintele si-a schimbat radical parerea. El a procedat corect atunci cind s-a hotarit sa faca ordine in politica de export a statului,
distrugind mitul despre independenta Transnistriei odata cu retragerea vechilor stampile vamale. Al doilea efect pozitiv al activitatii presedintelui
Voronin este ca el impinge liderii de la Tiraspol sa scoata ei insisi problema solutionarii conflictului din cadrul intern in cel international, apelind
la serviciile Rusiei si Ucrainei, OSCE. In aceasta situatie el ar avea temeiul de a invita si alti mediatori. A devenit clar ca problema transnistreana
este multidimensionala. Politica presedintelui Vladimir Voronin a scos in evidenta, de asemenea, ca regimul separatist n-ar fi putut exista fara un
suport din partea unor elite politice si economice de la Chisinau.
Contextul Extern
Mediatorii si principalii garanti ai procesului de negocieri dintre Republica Moldova si Transnistria sunt Rusia si Ucraina, reprezentantii carora
au aplicat semnaturile pe memorandumul din 8 mai 1997. Administratiile ambelor tari afirma ca sustin suveranitatea si integritatea teritoriala a
RM, insa in parlamentele ambelor tari exista puternice forte care au sustinut regimul separatist de la Tiraspol in mod fatis26. Numeroasele decizii
ale Dumei de Stat a Rusiei sunt o dovada in acest sens. Separarea democratica a puterilor in tarile garante serveste drept minunat prilej pentru
administratiile acestor tari sa afirme una si sa faca cu totul alta. Sigur, administratiile acestor tari nu vor merge la un conflict cu bransele
legislative de dragul reglementarii problemelor teritoriale a RM. Mai mult, opinia publica din tarile garante simpatizeaza regimul separatist, din
simplul motiv ca in perioada de tranzitie comunistii internationalisti sustinuti masiv in aceste tari au devenit patrioti nationalisti. In plus, trebuie
sa se ia in calcul ca liderii tarilor garante nu vor supune riscului propriile raitinguri politice de dragul RM. Aceste lucruri pot arata ca principalii
garanti si mediatori nu pot fi in principiu impartiali, mai ales ca liderii separatisti invoca in permanenta argumentul ca Transnistria ar fi “pamint
rusesc sau slav” in dependenta din partea cui asteapta suport (Rusia sau Ucraina). Cum poate spera Moldova ca conflictul poate fi solutionat
echitabil fara internationalizarea lui ramine de vazut. In plus, principalii mediatori si garanti ai solutionarii conflictului nu ascund ca au interese in
zona respectiva si ca reglementarea conflictului o vad prin prisma acestor interese, lucru care favorizeaza regimul separatist.
Pentru Ucraina implicarea in solutionarea conflictului transnistrean este o posibilitate pentru a se afirma ca putere regionala care este luata in
calcul atunci cind se hotarasc probleme de importanta majora. Totusi, Ucraina a avut un comportament foarte duplicitar, fapt care l-a facut pe
presedintele Voronin sa anunte public ca va cere suportul comunitatii internationale pentru a exercita presiuni politice asupra conducerii Ucrainei
care favorizeaza exportul de contrabanda din regiunea separatista.
Pentru cercurile nationaliste din Rusia impunerea viziunii lor si promovarea propriilor interese in rezolvarea conflictului este importanta fiindca
Republica Moldova ramine unica tara din lume asupra careia Rusia a putut repurta victorii militare si diplomatice in ultimii ani dupa implicarea
in razboiul din Afganistan 1979. Nici chiar razboiul cecen n-a putut fi cistigat in cele doua campanii din 1994 si 1999. Nu este exclus ca
posibilitatea de a obtine victorii asupra Republicii Moldova este pentru aceste forte unica posibilitate de mingiere a orgoliilor27.
Cit priveste OSCE, reprezentantii acestei organizatii au pastrat neutralitatea pe parcursul ultimilor 9 ani, avind misiunea sa sustina procesul de
negocieri.
S-a aratat ca dupa blocarea procesului de negocieri in august 2001, conducerea Republicii Moldova a schimbat in mod cardinal abordarea
problemei solutionarii conflictului. Presedintele tarii, Vladimir Voronin, a declarat ca nu mai poate participa la negocieri de dragul negocierilor si
ca acestea trebuie sa fie purtate de experti care urmeaza sa identifice problemele ce statu in calea elaborarii proiectului statutului Transnistriei in
cadrul republicii Moldova. Din acest punct de vedere procesul de solutionare a conflictului ar trebui sa treaca prin citeva faze:
1) relansarea procesului de negocieri,
2) ajungerea la un numitor comun a conducerii de la Chisinau si a administratiei de la Tiraspol in ceea ce priveste semnificatia notiunii de “stat
comun” fixata in memorandumul din 1997, sau gasirea unei altei formule. Probabil, la aceasta etapa ar trebuie sa fie discutate in paralel si
problemele economice. Este evident ca liderii separatisti vor pretinde ca deblocarea relatiilor economice este cea mai buna dovada a intentiilor
Chisinaului. Insa experienta celor 9 ani de dialog steril a demonstrat ca odata cu deblocarea relatiilor economice procesul politic intra in impas.
De aceea, daca Chisinau va merge pe aceasta cale, atunci cel putin in documentele pe care le va semna ar trebui sa fie stipulate “termenele de
prescriptie” pentru procesul politic. Daca in termenele prevazute procesul politic nu va demara, atunci deblocarea negocierilor ulterioare ar trebui
sa inceapa cu stabilirea statutului juridic, iar apoi cu deblocarea economica.
3) negocierile propriu zise referitoare la structura institutiilor pretinsului stat comun. Se cunoaste ca liderii separatisti vad statul comun ca o
entitate similara cu cea ce s-a nascut in procesul de negocieri de la Daton pentru Bosnia-Herzegovina. Sn ultima vreme este invocat exemplul
relatiilor dintre Serbia si Muntenegru iun cadrul Iugoslaviei.
Dar cum li-ar conveni de fapt liderilor de la Tiraspol sa fie solutionat conflictul? Nu este un secret ca pentru actualii lideri de la Tiraspol
statalitatea acestei regiuni este necesara pentru supravietuirea lor politica. Chiar daca acestia pretind ca regiunea are Constitutie experienta a
demonstrat ca pentru elitele de acolo nu prezinta vreo problema de a introduce modificarile necesare pentru a-si prelungi aflarea la putere. De
aceea, liderii respectivi, care practic nu s-au schimbat in ultimii 12 ani, au fost consecventi de la bun inceput in promovarea propriile interese.
Dupa 1992 au existat 2 principii de baza pentru negocierile cu autoritatile moldovenesti:
1) partile aflate in conflict trebuie sa reiasa din situatia creata deja, adica Chisinaul trebuie sa ea in calcul ca Transnistria s-a afirmat de facto ca
stat, chiar daca acesta nu este recunoscut de jure.
2) partile negociatoare sunt egale.
In ultimii zece ani Tiraspolul a acceptat sa negocieze cu Chisinaul de pe aceste pozitii , acceptind drept un posibil compromis doar posibilitatea
formarii unei confederatii in baza unui acord bilateral intre parti cu oferirea de garantii de securitate.
Poate oare exista un compromis?
Pana in prezent o solutie de compromis a fost propusa doar in raportul OSCE pentru regiunea transnistreana in care competentele Chisinaului si
Tiraspuluilui au fost foarte minutios separate. Autoritatile separatiste au respins acel proiect. Liderii separatisti au continuat sa insiste asupra
edificarii propriului stat. In acest sens ei au organizat la 24 decembrie 1995 un plebiscit in cadrul caruia au adoptat Constitutia Transnistriei pe
care au modificat-o la 30 iunie 2000. Ei pretind ca acest document a fost adoptat in conformitate cu Declaratia cu privire la principiile dreptului
international din 24.12.1970 si Conventia de la Haaga cu privire la solutionarea pasnica a conflictelor din 5.10.1907. Fostul reprezentant al
Rusiei, desemnat de catre presedintele, Vladimir Putin, pentru a reprezenta Rusia in procesul de negocieri, Evghenii Primacov, autorul notiunii de
stat comun, a propus idea solutiei de compromis – federalizarea/confederalizarea Republicii Moldova. Formula lui Primacov se reducea la
expresia – nici Transnistria independenta, nici Moldova unitara. Judecind dupa textul decretului din mai 2001 a presedintelui Voronin prin care
acesta a facut solutionarea problemei transnistrene o prioritate a politicii sale, in care se vorbeste de caracterul independent si suveran al statului
moldovenesc si nu se pomeneste caracterul unitar, precum si afirmatia presedintelui cu ocazia zilei independentei Republicii Moldova, la 27
august 2001, ca problema va fi solutionat intr-un fel sau altul 28, varianta federalizarii poate fi privita ca o solutie de compromis. Insa noul
coordonator pentru reglementare conflictului din partea Rusiei, Veaceslav Trubnicov, care l-a inlocuit pe Primacov afirma ca presedintele Putuin
a ramas nesatisfacut de lucrul comisiei lui Primacov si aceasta a fost dizolvata. De asemenea, de lucrul comisiei lui Primacov s-au aratat foarte
nemultumiti si liderii separatisti de la Tiraspol. Veaceslav Trubnicov insista ca partea rusa vede solutionarea conflictului prin recunoasterea
egalitatii partilor si reiesirea din situatia creatia deja, adica din existenta de facto a Trasnsnistriei, exact ceea ce doresc liderii separatisti.
Pentru autoritatile de la Chisinau o solutionarea a conflictului in baza principiilor propuse de separatisti si sustinute de Rusia ar insemna mai mult
decit recunoasterea independentei Transnistriei. O astfel de solutionare ar insemna recunoasterea independentei Transnistrie si asigurarea, de fapt,
a dreptului acesteia de a se amesteca in treburile interne ale Moldovei, ceea ce li-ar conveni actualilor lideri separatisti in calitatea lor declarata de
reprezentanti ai intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Luind in consideratie forta militara si economica a Transnistriei, precum si regimul
autoritar instaurat acolo, iar in plus parteneriatul strategic stabilit cu Comratul, devine clar ca o astfel de solutionare ar putea deveni un izvor de
instabilitate. Daca am admite ca Chisinaul accepta aceasta varianta atunci o noua reforma constitutionala ar fi iminenta. Primul lucru pe care ar
trebui sa fie luat in calcul este cel referitor la structura organelor de ocrotire a normelor de drept, mai ales a celor de justitie in perioada de
tranzitie, cind va trebui sa fi determinata arhitectura noilor institutii ale statului comun.
f) Recidivele conflictului gagauz
La inceputul anului 2002 situatia politica s-a agravat si in autonomia gagauza. Comportamentul liderilor autonomiei gagauze a capatat un caracter
mai provocator dupa inrautatirea relatiilor dintre Cisinau si Tiraspol in 2001. Au existat cel putine 2 motive pentru acesta. In primul rind au
existat toate semnele ca liderii gagauzi au fost
instigati de catre separatistii de la Tiraspol pentru a se comporta astfel, acest lucru este confirmat de reprezentantii institutiilor oficiale ale
statului29. Ca lucrurile stau anume asa ne-o demonstreaza actiunea deputatilor din majoritatea parlamentara care au vizitat localitatile gagauze in
toamna anului 2001. Reactiile oficialilor gagauzi au fost pe de a dreptul uluitoare. Declaratiile lor precum ca nu vor mai permite deputatilor de la
Chisinau sa vina fara permisiunea autoritatilor gagauze in regiune sunt practic incalificabile. Membrii Parlamentului Republicii Moldova sunt
deputati ai intregului popor si nu este clar ce fel de permisiune si cui ar trebuie ei sa ceara?
In al doilea rind, autoritatile de la Chisinau au avut inteligenta sa reactioneze calm sau sa nu reactioneze deloc la unele actiuni ostentativ
provocatoare privind:
1) revenirea la declaratia de independenta din 19 august 199030.
2) stoparea actiunii legislatiei nationale pe teritoriul autonomiei;
3) hotarirea Adunarii Populare gagauze de a ignora sarbatorirea sarbatorii nationale a
Republicii Moldova “Limba noastra”;
4) sarbatorirea in mod ostentativ a aniversarii proclamarii independentei gagauze la
19 august;
5) ignorarea la fel de ostentativa de a sarbatori aniversarea oferirii statutului oficial autonomiei gagauze la 24 decembrie 1994.
Motivul invocat al radicalizarii atitudinilor liderilor gagauzi in relatiile cu Chisinaul a fost ca autoritatile centrale nu si-au onorat obligatiunile fata
de autonomia gagauza dupa adoptarea legii respective in 1994. Pentru experti a fost o mare curiozitate sa afle ca exista pretentii ca o lege
organica sa aiba suprematie asupra Constitutiei, dar aceste pretentii sunt justificate de liderii gagauzi prin faptul ca statutul regiunii a fost negociat
intr-un anumit context politic care presupunea suprematia “politicului” asupra “legalului”. Adica, acceptind statutul de autonomie ei au dat
crezare autoritatilor de la Chisinau care nu li-au indreptatit asteptarile si de aceea isi rezerva dreptul de a inainta revendicari pina la detasarea de
RM. Acest gen de argumentare poate fi auzit la conferintele la care participa liderii gagauzi si el nu are nevoie de comentarii.
Ar trebui sa li se dea partial dreptate liderilor gagauzi. Autoritatile de la Chisinau s-au angajat benevol in jocuri politice cu autoritatile de la
Comrat. In februarie 2001 membrii Adunarii Populare a Gagauz Yeri au semnat impreuna cu candidatii comunisti pentru alegerea Parlamentului
un acord privind sustinerea programului Partidului Comunistilor in schimbul suportului cerintelor liderilor gagauzi privind modificarea legislatiei
Republicii Moldova. Este o practica incalificabila, dar liderii gagauzi au invocat faptul ca ei si-au onorat obligatiunile si cer ca deputatii
comunisti sa-si plateasca politele.
De fapt, deputatii comunisti ar putea cu acelasi succes sa le demonstreze liderilor gagauzi ca acestia nu si-au onorat obligatiunile si ca nu au nici
un fel de obligatii fata de ei. Comunistii moldoveni aveu si fara acorduri un electorat stabil in regiunea gagauza si nu avea nici un sens incheierea
unui acord pentru a-si imbunatati performantele. Or, in cadrul alegerilor din 25 februarie 2001 acordul nu li-a ajutat la nimic. La alegerile din
1998, cind n-a existat nici un acord cu liderii gagauzi, Partidul comunistilor a acumulat 47.444 de voturi in regiunea gagauza, pe cind in 2001,
dupa semnarea acordului cu liderii gagauzi, partidul de guvernamint a acumulat doar
43.770 de voturi. Si aceste rezultate s-au realizat pe fundalul unei participari a alegatorilor gagauzi cu 10% sub media pe tara. Astfel, pentru a fi
corecti liderii gagauzi n-ar trebui sa lege obtinerea majoritatii absolute de catre comunisti cu suportul lor, mai cu seama ca Partidul comunistilor a
promovat in Parlament 6 deputati de origine gaguza, ceea ce depaseste 1,5 ori ponderea etnica a cetatenilor gagauzi. Comunistii ar fi obtinut chiar
si majoritatea constitutionala fara voturile cetatenilor gagauzi. Mentionarea acestor lucruri ar fi putut fi omisa daca liderii gagauzi nu l-ar fi
invocat in adresarea lor catre Presedintele si Parlamentul Republicii Moldova din 31 iulie 200131. Exemplele de mai sus sunt mai degraba simple
exercitii menite sa demonstreze nivelul si fundalul pe care se construiesc relatiilor dintre Chisinau si Comrat. Este curios si semnificativ ca liderii
gagauzi care pe parcursul intregului an si-au afisat parteneriatul strategic cu separatistii de la Tiraspol, intr-un moment de criza s-au adresat dupa
ajutor Consiliului Europei, invocind necesitatea respectarii cu strictete a normelor democratice si Constitutiei Republicii Moldova. Ajutorul
Consiliului Europei a fost prompt si eficient.
Criza gagauza de la inceputul anului 2002 scoate in evidenta necesitatea de a inteleage la ce serveste o autonomie? Gagauzii au obtinut statutul de
autonomie bazindu-se pe criteriul etnic. S-ar parea ca acesta ar trebui sa satisfaca in mod plenar aspiratiile de renastere spirituala. Este adevarat ca
pentru realizarea drepturilor la autonomie este necesara existenta unui potential economic si in aceasta directie ar trebui sa sie concentrate
eforturile. Nu este vina populatiei din regiune ca potentialul economic a fost concentrat in alte regiuni ale tarii. Ar fi corect ca regiunea gagauza
sa beneficieze de pe urma aplicarii corecte a principiului subsidiaritatii. Dar acest lucru trebuie sa se faca in baza unor reguli general recunoscute
si acceptabile. Or, liderii gagauzi pretind la exclusivism, la un statut privilegiat. Se pare ca pentru ei este absolut necesar ca sa se deosebeasca cu
orice pret de alte regiuni ale tarii care activeaza in baza principiilor autonomiei locale. In acest sens sunt curioase intrebarile pe care le ridica
liderii gagauzi atunci cind se vorbeste despre relatiile economice si financiare cu centrul -; si atunci cu ce ne deosebim noi de un judet ordinar?
Deosebirile exista. In primul rind autonomia gagauza este creata pe principii etnice. In al doilea rind, potentialul economic al regiunii gagauze nu
este mai dezvoltat decit cel al altor regiuni, cu exceptia judetului Taraclia. Atunci, de unde pretentii pentru un tratament privilegiat?
Evolutiile din ultima vreme scot in evidenta ca problemele etnice pot fi reanimate din nou pentru a fi folosite in scopuri politice. Din acest punct
de vedere este necesar ca experienta ultimilor 10 ani de solutionare a conflictelor sa fie luata in consideratie si ca aceasta experienta ar putea fi
rezumata in felul urmator:
1) Timp de 10 ani cit conflictul a fost mediat de catre Federatia Rusa nu s-a putut asigura solutionarea lui, dimpotriva forte politice serioase din
aceasta tara au acordat sprijin separatismului transnistrean;
2) Principalii mediatori Federatia Rusa si Ucraina s-au aratat a fi partinitori;
3) E nevoie de a internationaliza si in continuare procesul de solutionare a conflictului. S-a facut observata eficienta apelarii catre SUA si UE in
situatii cindUcraina a incercat sa sprijine Transnistria prin permisiunea efectuarii procedurilor vamale in baza stampilelor anulate de catre
Republica Moldova in august 2001;
4) Inaite de a accepta o solutie sau alta este nevoie de a aplica doar acele practici care si-au aratat utilitatea in conditii similare cu cele cu care se
confrunta Republica Moldova;
5) Abordarea solutionarii conflictelor cu caracter politic sau etnic ar trebui sa se faca
in contextul proceselor ce se desfasoara in spatiul european.

SUA susţin financiar instruirea militarilor moldoveni

Victor Ursu
Republica Moldova şi Statele Unite urmează să intensifice legăturile de cooperare în probleme de securitate şi apărare, iar obiectivul de
integrare europeană al RM coincide întru totul cu cel al SUA pentru ţara noastră. Este doar una din concluziile la care a ajuns delegaţia
condusă de ministrul Apărării Vitalie Marinuţa în urma recentei vizite la Washington.
După cum a explicat Vitalie Marinuţa ieri, în cadrul conferinţei de presă, oficialii americani au salutat evoluţiile social-politice din RM, mai ales
că în alegerile din 29 iulie 2009 societatea moldovenească a optat pentru o guvernare democrată. „Guvernul SUA va oferi şi în continuare
asistenţa necesară pentru dezvoltarea democraţiei şi consolidarea statului nostru”, a menţionat ministrul, detaliind că această intenţie s-a observat
şi atunci când Ministerul Apărării (MA) al RM şi Departamentul Apărării al SUA au stabilit relaţii de colaborare.Graţie acestei colaborări, din
anul 1995 şi până în prezent, peste 200 de militari moldoveni au beneficiat de cursuri şi traininguri în cadrul diferitelor programe din SUA.
„Cursurile sunt organizate pentru genişti, infanterişti, medici militari, ofiţeri din statul-major şi durează până la doi ani. Actualmente, la stagii se
află 14 militari din RM. În anul curent, Guvernul SUA a alocat pentru programul de instruire circa un milion şi jumătate de dolari”, a precizat
Alexandru Josan, şeful Serviciului de presă al MA.
Cu referinţă la participarea militarilor moldoveni la operaţiuni pacificatoare în Afganistan şi în alte zone de conflict, ministrul Apărării a precizat
că ultimul contingent a revenit acasă în decembrie anul trecut. „Desigur, adevăraţii militari se formează în cadrul operaţiunilor, iar experienţa
obţinută nu se compară cu cea de la antrenamentele simulate în poligoanele de instrucţie. Însă participarea pe viitor la operaţiuni peste hotare
depinde de parlament, care urmează să adopte o decizie politică în acest sens, dacă va considera necesar”, a declarat Vitalie Marinuţa. Tot ieri,
Vitalie Marinuţa a anunţat că şi-a creat şi un blog - http://www.blog.army.md/ -, iar cei care sunt interesaţi pot să-l acceseze şi să-i adreseze
întrebări ministrului.

Atentatele din SUA de la 11 septembrie 2001 An început:2001

Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigaşe coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut
loc la 11 septembrie 2001. În dimineaţa acelei zile, 19 terorişti Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri.
Teroriştii au preluat controlul avioanelor, prăbuşind două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York,
omorând toate persoanele de la bord şi mulţi alţi oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbuşit în decurs de două ore,
distrugând şi avariind şi alte clădiri din jur. Teroriştii au prăbuşit un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângă
Washington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbuşit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce
unii dintre pasageri şi membrii echipajului au încercat să recâştige controlul avionului, pe care teroriştii îl îndreptaseră spre
Washington, D.C. Nu au existat supravieţuitori ai zborurilor.În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriştii.
Majoritatea covârşitoare ale celor morţi erau civili, inclusiv cetăţeni din 90 de ţări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puţin a
unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbuşirii World Trade
Center. Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a
înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea terorişti al-Qaeda, şi adoptând legea USA PATRIOT Act.
Multe alte ţări şi-au întărit şi ele legislaţia antiteroristă şi au extins puterile forţelor de aplicare a legii. Unele burse americane de
acţiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, şi au anunţat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriile
transporturilor aeriene şi de asigurări. Distrugerea spaţiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioase
economiei districtului Lower Manhattan.
Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an, iar Monumentul Pentagonui a fost construit în acel loc. Procesul de
reconstrucţie a început la World Trade Center. În 2006, s-a ridicat un nou turn de birouri în locul clădirii 7. Clădirea 1 World Trade
Center este în construcţie şi, cu o înălţime 541 m la terminarea sa în anul 2011, va deveni una dintre cele mai înalte clădiri din
America de Nord. Iniţial, se dorea să se mai construiască încă trei turnuri între 2007 şi 2012 în zonă.
Atacurile
În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece terorişti au deturnat patru avioane comerciale care se deplasau către San
Francisco şi Los Angeles de la Boston, Newark, şi Washington, D.C. (Aeroportul Internaţional Dulles Washington). La 8:46 a.m.,
zborul American Airlines numărul 11 s-a prăbuşit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United Airlines numărul
175 care a lovit Turnul de Sud la ora 9:03 a.m. Un alt grup de terorişti a condus zborul American Airlines numărul 77 în Pentagon la
ora 9:37 a.m. Un al patrulea zbor, zborul United Airlines numărul 93, a cărui ţintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor
Unite fie Casa Albă, s-a prăbuşit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce pasagerii de la bord au intrat în
luptă cu teroriştii
În timpul deturnării avioanelor, teroriştii au folosit armele pentru a înjunghia şi/sau ucide piloţii de avion, stewarzi şi pasageri. De la
pasageri care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit cuţite pentru a înjunghia stewarzi şi, în cel puţin un caz, un pasager,
în timpul a două dintre deturnări. Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie şi unele
telefoane mobile, şi au dat detalii, inclusiv că mai mulţi terorişti erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze lacrimogene, şi că unii
oameni de la bord au fost înjunghiaţi. Comisia 9/11 a stabilit că doi dintre terorişti cumpăraseră unelte multifuncţionale de mână
Leatherman. Un steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 şi pasageri din zborul 93 au spus că teroriştii au bombe, dar unul
dintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozivi la locul prăbuşirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat
că cel mai probabil bombele erau false.În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul şi pasagerii au încercat să
preia controlul avionului de la terorişti după ce au aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se prăbuşiseră în clădiri în
aceeaşi dimineaţă. Conform stenogramei discuţiilor din zborul 93, unul dintre terorişti a ordonat ca avionul să fie întors după ce a
devenit clar că aveau să piardă controlul avionului în faţa pasagerilor. La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbuşit pe un câmp de
lângă satul Shanksville din oraşul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora locală (14:03:11 UTC).
Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarat într-un interviu din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un jurnalist de la al
Jazeera, că ţinta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite, care primise numele de cod „Facultatea de Drept”.
Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbuşit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de sud
(WTC 2) s-a prăbişit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul
ce efectua zborul United Airlines 175. Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbuşit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102
minute. La prăbuşirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7. Integritatea sa structurală a fost
compromisă şi mai mult de incendii, şi clădirea s-a prăbuşit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.Atacurile au creat confuzie pe
scară largă printre organizaţiile de presă şi printre controlorii de trafic aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internaţional
civil a fost oprit şi nu s-a mai permis aterizarea pe pământ american timp de trei zile. Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse din
drum, fie redirecţionate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis ştiri neconfirmate şi adesea
contradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de zvonuri a fost acela că o maşină-capcană fusese detonată
la sediul Departamentului de Stat al SUA din Washington, D.C. La scurt timp după prima relatare a prăbuşirii de la Pentagon, CNN
şi alte instituţii media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall. O altă relatare care a ajuns pe liniile AP era cea că un
avion Delta Air Lines—zborul 1989—fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit şi ea a fi falsă; se crezuse pentru scurt timp că
avionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat, dar a răspuns la apelul controlorilor şi a aterizat în siguranţă în Cleveland, Ohio.

Victime
2.993 de oameni şi-au pierdut viaţa, inclusiv cei 19 terorişti: 246 în cele patru avioane (din care nu a supravieţuit nimeni), 2.603 în
New York în clădiri şi la sol, şi 125 la Pentagon. Încă 24 de persoane rămân încă date dispărute. Toţi morţii din atacuri au fost civili,
cu excepţia a 55 de militari care au murit la Pentagon. Peste 90 de ţări şi-au pierdut cetăţeni în atacurile de la World Trade Center.
În 2007, instituţia de medicină legală din New York a adăugat-o pe Felicia Dunn-Jones la lista victimelor atacurilor din 11
septembrie. Dunn-Jones a murit la cinci luni după 9/11 în urma unei boli de plămâni legată de expunerea la praf în timpul prăbuşirii
World Trade Center.NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în complexul World Trade Center în momentul
atacurilor, iar statisticile autorităţii portuare din New York şi New Jersey arată că 14.154 de persoane erau de regulă în Turnurile
Gemene înainte de 8:45 a.m. Marea majoritate a celor de sub zona de impact au fost evactuaţi în siguranţă, împreună cu 18
persoane aflate în zona de impact din turnul de sud. 1.366 de oameni aflaţi la etajele de impact sau deasupra acestora au murit în
Turnul de Nord. Conform raportului comisiei, sute de oameni au murit pe loc în urma impactului, iar restul au rămas în clădire şi au
murit după ce s-a prăbuşit turnul. 600 de oameni au murit imediat sau au fost prinşi sub dărâmăturile Turnului de Sud.
Cel puţin 200 de oameni au murit după ce au sărit din turnurile în flăcări (cum arată şi fotografia „The Falling Man”), căzând pe
străzi şi pe acoperişurile clădirilor din apropiere la sute de metri dedesubt. Unii din cei care se aflau în fiecare turn deasupra
punctului de impact s-au dus spre acoperiş în speranţa de a fi salvaţi cu elicopterul, dar uşile de acces pe acoperiş erau încuiate.
Nu a existat niciun plan pentru salvarea cu elicopterul, şi la 11 septembrie, fumul gros şi căldura intensă ar fi împiedicat orice
elicopter să efectueze operaţiuni de salvare.În total, 411 lucrători ai serviciilor de urgenţă care au fost prezenţi la locul dezastrului au
murit în timp ce încercau să salveze oameni şi să stingă incendii. New York City Fire Department (FDNY) a pierdut 341 pompieri şi
2 paramedici. Poliţia New York City a pierdut 23 de lucrători. Poliţia Autorităţii Portuare a pierdut 37 de oameni, şi au murit şi alţi 8
tehnicieni medicali şi paramedici de la unităţi de urgenţă private.Cantor Fitzgerald L.P., o bancă de investiţii cu sediul în etajele
101–105 ale World Trade Center 1, a pierdut 658 de angajaţi, considerabil mai mulţi decât orice altă companie. Marsh Inc., aflată
imediat sub Cantor Fitzgerald la etajele 93–101 (locul de impact al zborului 11), a pierdut 295 angajaţi, iar Aon Corporation 175 de
angajaţi. După New York, New Jersey a fost statul cel mai puternic lovit, oraşul Hoboken suferind cele mai multe morţi.La câteva
săptămâni după atacuri, numărul estimat al morţilor era de peste 6.000. Municipalitatea a putut identifica rămăşiţele doar a
aproximativ 1.600 dintre victimele de la World Trade Center. Medicii legişti au colectat „aproximativ 10.000 de fragmente
neidentificate de os şi ţesut care nu au putut fi legate de niciuna din persoanele de pe lista morţilor”. În 2006 încă se mai găseau
fragmente de oase în timpul pregătirilor pentru demolarea clădirii Deutsche Bank.

Distrugeri
Pe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din World Trade Center, numeroase alte clădiri din zona World Trade Center au fost
distruse sau grav avariate, inclusiv World Trade Center 7, World Trade Center 6, World Trade Center 5, World Trade Center 4,
Marriott World Trade Center (WTC 3), şi complexul World Financial Center şi biserica ortodoxă greacă Sfântul Nicolae.Clădirea
Deutsche Bank de vis-a-vis de complexul World Trade Center peste strada Liberty a fost demolată ulterior din cauza condiţiilor
toxice din interiorul turnului de birouri. Sala Fiterman a Colegiului Comunitar Manhattan de la West Broadway nr. 30 urmează şi ea
să fie demolată din cauza avariilor. Alte clădiri învecinate, printre care West Street nr. 90 şi clădirea Verizon au suferit avarii majore,
dar au fost restaurate. Clădirile World Financial Center, One Liberty Plaza, Millenium Hilton, şi Church Street nr. 90 au suferit avarii
moderate. Echipamentul de comunicaţii de pe Turnul de Nord inclusiv antemele radio şi de televiziune au fost distruse, dar staţiile
media au rerutat rapid semnalele şi au reluat emisia. În comitatul Arlington, o parte din Pentagon a fost grav avariată de incendiu şi
o secţiune a clădirii s-a prăbuşit.
Salvarea şi recuperarea
Departamentul de Pompieri New York (FDNY) a intervenit rapid la faţa locului cu 200 de unităţi (jumătate din department), la ale
căror eforturi s-au alăturat numeroşi pompieri aflaţi în timpul liber şi tehnicieni medicali ai serviciilor de urgenţă. Poliţia New York
(NYPD) a trimis unităţile de urgenţă (ESU) şi alt personal de poliţie, şi şi-a pus în acţiunea unităţile aeriene. Ajunşi la faţa locului,
pompierii, poliţiştii municipali şi poliţiştii Autorităţii Portuare nu şi-au coordonat eforturile şi au ajuns să efectueze căutări redundant
ale civililor. Pe măsură ce condiţiile s-au deteriorat, unitatea aeriană a poliţiei a transmis informaţii comandanţilor poliţiei, care au dat
ordine personalului din subordine să evacueze turnurile; majoritatea poliţiştilor au părăsit clădirile înainte de prăbuşirea lor. Din
cauza posturilor de comandă separate şi a comunicaţiilor radio incompatibile între agenţii, comandanţii pompierilor nu au primit
aceste ordine. După prăbuşirea primului turn, comandanţii pompierilor au dat avertismente de evacuare, dar, din cauza dificultăţilor
tehnice la sistemele de retransmisie radio, mulţi pompieri nu au auzit ordinul de evacuare. Dispecerii serviciului de urgenţă 9-1-1 au
primit şi ei informaţii care nu au fost transmise şi comandanţilor de la faţa locului. La câteva ore după atac, s-a lansat o operaţiune
substanţială de căutare şi salvare. După mai multe luni de operaţiuni permanente, zona World Trade Center a fost eliberată până
spre sfârşitul lui mai 2002.
Atacatorii şi motivaţiile lor
La câteva ore după atac, FBI a reuşit să afle numele şi, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloţilor şi teroriştilor suspecţi.
Bagajele lui Mohamed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre Portland la zborul 11, conţineau documente ce au relevat
identităţile tuturor celor 19 terorişti, şi alte indicii importante cu privire la planurile, motivele şi situaţia lor. În ziua atacurilor, NSA şi
agenţiile germane de informaţii au interceptat comunicaţii care făceau referire la Osama bin Laden. La 27 septembrie 2001, FBI a
publicat fotografii ale celor 19 terorişti, împreună cu informaţii despre posibilele lor naţionalităţi şi nume false. Cincisprezece dintre
terorişti erau din Arabia Saudită, doi din Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt, şi unul din Liban. Mohamed Atta era liderul celor 19
terorişti. Aceştia erau adulţi bine educaţi, ale căror mentalităţi erau complet formate.Ancheta FBI, denumită operaţiunea
PENTTBOM, a fost cea mai mare şi mai complexă anchetă din istoria FBI, şi a implicat munca a peste 7.000 de agenţi speciali. Prin
interogarea suspeciţilor în cazul atacului USS Cole din Yemen, FBI a reuşit să facă legătura între terorişti şi al-Qaeda. Guvernul
american a concluzionat că al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că „dovezile
care leagă al-Qaeda şi pe bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare şi irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns la
aceeaşi concluzie în ce priveşte vinovăţia al-Qaeda şi a lui Osama bin Laden pentru atacurile de la 11 septembrie.

Al-Qaeda
Originile al-Qaeda pot fi găsite în 1979 când URSS a invadat Afganistanul. La scurt timp după invazie, Osama bin Laden a călătorit
în Afganistan unde, cu ajutor din partea guvernului american, a ajutata la organizarea mujahedinilor arabi şi a înfiinţat organizaţia
Maktab al-Khidamat (MAK) de rezistentă antisovietică. În 1989, când armata sovietică s-a retras, MAK s-a transformat într-o „forţă
de reacţie rapidă” într-un jihad împotriva tuturor guvernelor din lumea musulmană. Sub conducerea lui Ayman al-Zawahiri, Osama
bin Laden s-a radicalizat. În 1996, bin Laden a publicat primul fatwā, prin care cerea soldaţilor americani să părăsească Arabia
Saudită.Într-un al doilea fatwā din 1998, bin Laden şi-a anunţat obiecţiile faţă de politica externă a Statelor Unite faţă de Israel,
precum şi faţă de prezenţa continuată a trupelor americane în Arabia Saudită după Războiul din Golf. Bin Laden s-a folosit de texte
islamice pentru a instiga la violenţă împotriva armatei şi cetăţenilor SUA până la satisfacerea cerinţelor lor, spunând că „ulema au
fost de acord întotdeauna de-a lungul istoriei islamice că jihad este o datorie individuală dacă duşmanul distruge ţările musulmane.”
Plănuirea atacurilor
Ideea atacurilor de la 11 septembrie i-a venit lui Khalid Sheikh Mohammed, care i-a prezentat ideea lui Osama bin Laden în 1996.
La acel moment, Bin Laden şi al-Qaeda erau într-o perioadă de tranziţie, mutându-se înapoi din Sudan în Afganistan. Atentatul cu
bombă de la ambasada SUA din Sudan şi fatwā din 1998 a lui bin Laden au marcat un punct de cotitură, bin Laden intenţionând
acum să atace Statele Unite. La sfârşitul lui 1998 sau la începutul lui 1999, bin Laden i-a dat lui Mohammed aprobarea de a începe
organizarea atacului. În primăvara lui 1999 au avut loc o serie de întâlniri între Khalid Sheikh Mohammed, Osama bin Laden, şi
secundul său Mohammed Atef. Mohammed a furnizat suportul operaţional al atacului, inclusiv la selecţia ţintelor şi cu aranjamentele
de călătorie ale teroriştilor. Bin Laden a obiectat la unele idei ale lui Mohammed, respingând unele ţinte potenţiale cum ar fi Turnul
US Bank din Los Angeles deoarece „nu era destul timp de pregătire pentru o asemenea operaţiune”.

Bin Laden a fost liderul operaţiunii, aducând şi ajutor financiar, şi a fost implicat în alegerea participanţilor la atacuri. Bin Laden îi
alesese iniţial pe Nawaf al-Hazmi şi pe Khalid al-Mihdhar, ambii jihadişti cu experienţă, care luptaseră în Bosnia. Hazmi şi Mihdhar
au sosit în SUA la jumătatea lui ianuarie 2000, după ce au călătorit în Malaezia să participe la summitul al-Qaeda de la Kuala
Lumpur. În primăvara lui 2000, Hazmi şi Mihdhar au luat lecţii de zbor în San Diego, California, dar ambii nu prea vorbeau engleză
şi nu au învăţat bine să zboare şi în cele din urmă au folosit doar ca terorişti de „forţă” şi nu ca piloţi. Spre sfârşitul lui 1999, un grup
de oameni din Hamburg, Germania, printre care Mohamed Atta, Marwan al-Shehhi, Ziad Jarrah şi Ramzi Binalshibh au sosit în
Afganistan. Bin Laden a ales aceşti oameni pentru atacuri deoarece erau educaţi, vorbeau engleză şi aveau experienţă cu traiul în
Occident. Noii recruţi au fost căutaţi după capacităţi speciale, ceea ce a permis liderilor al-Qaeda să-l identifice şi pe Hani Hanjour,
care avea deja licenţă de pilot comercial.Hanjour a sosit la San Diego în ziua de 8 decembrie 2000, şi i s-a alăturat lui Hazmi.
Curând după aceea, ei au plecat în Arizona, unde Hanjour s-a mai reantrenat. Marwan al-Shehhi a sosit la sfârşitul lui mai 2000,
Atta a sosit la 3 iunie 2000, iar Jarrah la 27 iunie 2000. Binalshibh a cerut de mai multe ori viză pentru Statele Unite, dar, fiind
yemenit, viza i-a fost respinsă pe motiv că ar fi putut depăşi perioada de şedere şi ar fi rămas ca imigrant ilegal. Binalshibh a rămas
la Hamburg, ocupându-se de coordonare dintre Atta şi Khalid Sheikh Mohammed. Cei trei membri ai celulei de la Hamburg au
învăţat să piloteze în Florida de sud. În primăvara lui 2001, au început să sosească în Statele Unite şi teroriştii de forţă. În iulie
2001, Atta s-a întâlnit cu Binalshibh în Spania, unde şi-au coordonat detaliile atacurilor, inclusiv alegerea finală a ţintelor. Binalshibh
a transmis şi dorinţa lui Bin Laden ca atacurile să aibă loc cât mai curând cu putinţă.
Osama bin Laden
Declararea de către Osama bin Laden a unui război sfânt împotriva Statelor Unite, şi fatwā semnat de bin Laden şi apelurile altora
din 1998 pentru uciderea de civili americani au fost văzute de anchetatori ca dovezi ale motivaţiei sale de a comite asemenea
acte.Bin Laden a negat iniţial, dar a recunoscut ulterior, implicarea în incident. La 16 septembrie 2001, bin Laden a negat orice
implicare în atacuri citind o declaraţie difuzată de postul de televiziune Al Jazeera din Qatar: „Repet că nu am efectuat acest act,
care pare să fi fost comis de indivizi cu propriile lor motivaţii.” Această negare a fost preluată apoi şi de televiziunile americane şi din
toată lumea.
În noiembrie 2001, forţele americane au recuperat o casetă video dintr-o casă distrusă din Jalalabad, Afganistan, în care Osama bin
Laden vorbeşte cu Khaled al-Harbi. Pe casetă, bin Laden recunoaşte că ştia de atacuri dinainte. Caseta a fost difuzată la mai multe
televiziuni de ştiri după 13 decembrie 2001. Apariţia sa distorsionată pe casetă a fost atribuită erorilor de transfer.
La 27 decembrie 2001, a fost publicată o a doua casetă cu bin Laden. În aceasta, el spunea: „Terorismul împotriva Americii merită
laude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul de a forţa America să nu mai susţină Israelul, care ne omoară oamenii”,
dar nu a recunoscut pe aceasta responsabilitatea pentru atacuri.La scurt timp după alegerile prezidenţiale din SUA din 2004, într-o
declaraţie înregistrată pe casetă, bin Laden a recunoscut public implicarea al-Qaeda în atacurile asupra SUA şi a recunoscut
legătura directă dintre el şi atacuri. El a spus că acestea au fost efectuate deoarece „noi suntem liberi...şi vrem să recâştigăm
libertatea naţiunii noastre. Fiindcă voi ne subminaţi securitatea noastră, şi noi v-o subminăm pe a voastră.” Osama bin Laden spune
că el personal i-a condus pe cei 19 terorişti. Pe casetă, el mai spune: „Am căzut de acord cu comandantul general Muhammad Atta,
Allah să-l miluiască, ca toate operaţiunile să se desfăşoare în 20 de minute, înainte ca Bush şi administraţia lui să poată afla.” O altă
casetă obţinută de Al Jazeera în septembrie 2006 îl prezintă pe Osama bin Laden împreună cu Ramzi Binalshibh, şi cu doi dintre
terorişti, Hamza al-Ghamdi şi Wail al-Shehri, făcând pregătiri pentru atacuri.
Khalid Sheikh Mohammed
Jurnalistul Yosri Fouda de la Al Jazeera a relatat că în aprilie 2002, Khalid Sheikh Mohammed a recunoscut implicarea sa,
împreună cu Ramzi Binalshibh, în „Operaţiunea din Marţea Sfântă”. Raportul Comisiei 9/11 a arătat că animozitatea faţă de Statele
Unite simţită de Khalid Sheikh Mohammed, „principalul arhitect” al atacurilor 9/11, provenea „nu din experienţa sa de student în
acea ţară, ci din dezacordul violent cu politica SUA de favorizare a Israelului”. Mohamed Atta avea aceleaşi motivaţii. Ralph
Bodenstein, un fost coleg al lui Atta l-a descris pe acesta ca „foarte interesat de... protecţia SUA faţă de aceste politici israeliene în
regiune”. Abdulaziz al-Omari, un terorist de pe zborul 11 cu Mohamed Atta, a spus în testamentul său video, „lucrarea mea e un
mesaj adresat celor ce m-au auzit şi celor ce m-au văzut şi în acelaşi timp este un mesaj adresat necredincioşilor să părăsească
peninsula Arabă învinşi şi să înceteze să-i mai ajute pe laşii evrei în Palestina.”Khalid Sheikh Mohammed a consiliat şi a susţinut
financiar atentatul din 1993 de la World Trade Center. El este şi unchiul lui Ramzi Yousef, principalul terorist al atacurilor.
Khalid Sheikh Mohammed a fost arestat la 1 martie 2003 în Rawalpindi, Pakistan de oficiali ai fortelor de securitate pakistaneze în
colaborare cu CIA, şi este deţinut la Guantanamo. În timpul audierilor din martie 2007, care au fost „criticate de avocaţi şi de
grupurile de susţinere a drepturilor omului ca fiind tribunale aranjate”, Sheikh Mohammed a recunoscut responsabilitatea pentru
atacuri, spunând că „am fost responsabil de operaţiunea 9/11, de la A la Z.”
Alţi membri al-Qaeda
În „Substitution for Testimony of Khalid Sheikh Mohammed” din procesul lui Zacarias Moussaoui, sunt identificate cinci persoane
care cunoşteau în întregime detaliile operaţiunii. Acestea sunt Osama bin Laden, Khalid Sheikh Mohammed, Ramzi Binalshibh, Abu
Turab al-Urduni şi Mohammed Atef. Până astăzi, doar unele figuri periferice au fost judecat sau condamnate în legătură cu
atacurile. Bin Laden nu a fost încă pus sub acuzare pentru atentat.La 26 septembrie 2005, instanţa supremă spaniolă condusă de
judecătorul Baltasar Garzón l-a condamnat pe Abu Dahdah la 27 de ani de închisoare pentru conspiraţie în cazul atentatelor de la
9/11 şi pentru apartenenţa la organizaţia teroristă al-Qaeda. În acelaşi timp, alţi 17 membri al-Qaeda members au fost condamnaţi
la pedepse între şase şi unsprezece ani de închisoare. La 16 februarie 2006, curtea supremă spaniolă i-a redus lui Abu Dahdah
pedeapsa la 12 ani deoarece a considerat că participarea sa la conspiraţia nu a fost demonstrată.
Motive
Atentatele au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatwā din 1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Ahmed
Refai Taha, Mir Hamzah, şi Fazlur Rahman. Această declaraţie începe cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” şi
extrapolează de aici pentru a concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii pretutindeni”. Bin Laden a
elaborat această temă în „Scrisoare către America” din octombrie 2002: „sunteţi cea mai rea civilizaţie văzută vreodată în istoria
lumii: sunteţi naţiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituţia şi în Legile sale, a ales să-şi inventeze propriile
legi după cum doreşte. Separaţi religia de politici, în contradicţie cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului şi
Creatorului vostru.”
Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele atentatorilor au fost susţinute şi de alţi experţi. Expertul în antiterorism
Richard A. Clarke explică în cartea sa din 2004, Against All Enemies, că deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivirea
faţă de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic”, şi „întărirea Israelului ca bază pentru un flanc
sudic împotriva URSS” au contribuit la motivaţiile al-Qaeda. Alţii, cum ar fi Jason Burke, corespondent de politică externă pentru
The Observer, se concentrează pe un aspect mai politic al motivaţiilor, spunând că „bin Laden este un activist cu un simţ foarte clar
al ceea ce vrea şi al felului în care speră să-l obţină. Mijloacele sale sunt mult în afara normelor de activism politic [...] dar agenda
sa este în esenţă una politică.”
Diverşi cercetători şi-au îndreptat atenţia şi spre strategia de ansamblu a lui bin Laden ca motivaţie pentru atacuri. De exemplu,
corespondentul Peter Bergen afirmă că atacurile făceau parte dintr-un plan de a determina creşterea prezenţei militare şi culturale a
Statelor Unite în Orientul Mijlociu, forţându-i pe musulmani să se confrunte cu „relele” unui guvern nemusulman şi să aducă la
putere guverne islamice conservatoare în regiune. Michael Scott Doran, corespondent pentru Foreign Affairs, accentuează şi mai
mult utilizarea „mitică” a termenului „spectaculos” în răspunsul lui bin Laden la atentate, explicând că el încearcă să provoace o
reacţie viscerală în Orientul Mijlociu şi să se asigure că cetăţenii musulmani vor reacţiona cât se poate de violent la o creştere a
implicării americane în regiunea lor.
Urmări
Răspunsul imediat
Atentatele de la 11 septembrie au avut efecte majore imediate asupra americanilor. Numeroşi poliţişti şi lucrători ai serviciilor de
urgenţă din toată ţara au venit la New York City pentru a ajuta la recuperarea cadavrelor dintre resturile contorsionate ale Turnurilor
Gemene. Donaţiile de sânge din toată ţara au avut o creştere în săptămânile de după 9/11. Pentru prima dată în istorie, toate
avioanele civile care nu fac zboruri de urgenţă din SUA şi din mai multe state, inclusiv Canada au fost oprite imediat, ţinând în loc
zeci de mii de pasageri din toată lumea. Toate zborurile internaţionale din spaţiul american au fost oprite de Administraţia Federală
a Aviaţiei, aproape cinci sute de zboruri fiind întroarse din drum sau direcţionate spre alte ţări. Canada a primit 226 dintre aceste
zboruri şi a lansat Operaţiunea Panglica Galbenă pentru a trata numărul mare de avioane aflate la sol şi de pasageri opriţi din drum.
Operaţiunile militare de după atac
Consiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor fi considerate un atac asupra tuturor statelor NATO şi, ca atare,
satisfac condiţiile articolului 5 al cartei NATO. După întoarcerea în Australia dintr-o vizită oficială în SUA efectuată chiar în momentul
atacurilor, Primul Ministru al Australiei John Howard a invocat articolul IV din tratatul ANZUS. Imediat după atacuri, administraţia
Bush a anunţat un război împotriva terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama bin Laden şi organizaţia al-Qaeda în faţa
justiţiei şi de a preveni apariţia altor reţele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin diverse metode, inclusiv sancţiuni
economice şi militare împotriva statelor suspecte de adăpostirea teroriştilor şi prin creşterea colaborării între serviciile de informaţii
şi supraveghere. A doua cea mai mare operaţiune a războiului global american împotriva terorismului în afara Statelor Unite, şi cel
mai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea regimului dictatorial taliban din Afganistan de o coaliţie sub conducere
americană. Statele Unite nu au fost singura ţară care a crescut nivelul de pregătire militară, alte exemple notabile fiind Filipine şi
Indonezia, ţări cu propriile lor conflicte interne şi cu terorismul islamic. Oficialii americani au speculat imediat după aceea şi posibila
implicare a lui Saddam Hussein. Deşi aceste suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a contribuit la acceptarea de către
public a invadării Irakului în 2003.
Reacţia pe plan intern
După atentate, nivelul de aprobare al politicilor preşedintelui Bush a sărit la 90%. La 20 septembrie 2001, preşedintele a vorbit în
faţa naţiunii într-o şedinţă comună a celor două camere ale Congresului despre evenimentele acelei zile, cele nouă zile de eforturi
de salvare şi recuperare, şi despre răspunsul pe care intenţiona să-l dea. Rolul extrem de vizibil jucat deprimarul oraşului New York
City Rudy Giuliani i-a adus acestuia laude atât în New York cât şi în restul ţării. S-au înfiinţat numeroase fonduri de ajutorare a
victimelor atacurilor, cu scopul de a oferi asistenţă financiară supravieţuitorilor şi familiilor victimelor. Un astfel de fond a fost
Coalition of 9/11 Families. Până la termenul limită al cererilor de compensare 11 septembrie 2003, se primiseră 2.833 de cereri din
partea familiilor celor morţi.
Planurile de siguranţă pentru continuitatea guvernării şi evacuarea liderilor au fost şi ele implementate aproape imediat după
atentate. Congresul, însă, nu a ştiut că Statele Unite sunt în regim de continuitate a guvernului decât în februarie 2002. În Statele
Unite, Congresul a adoptat şi Preşedintele Bush a promulgat legea Homeland Security Act din 2002, prin care se înfiinţa
Departmentul Securităţii Interne, care reprezintă cea mai mare restructurare a guvernului american din istoria contemporană.
Congresul a adoptat şi legea USA PATRIOT Act, cu scopul de a ajuta la descoperirea şi instrumentarea cazurilor de terorism şi a
altor crime. Grupările pentru apărarea drepturilor civile au criticat legea PATRIOT, afirmând că ea permite poliţiei să invadeze viaţa
intimă a cetăţenilor şi elimină supravegherea juridică a procesului de adunare de informaţii. Administraţia Bush a invocat
evenimentele 9/11 ca motiv pentru a iniţia o operaţiune secretă a NSA, „pentru a intercepta comunicaţiile telefonice şi prin e-mail
între Statele Unite şi străinătate fără mandat”.
Crime violente
Au fost raportate numeroase incidente de crime violente şi hărţuire împotriva persoanelor din Orientul Mijlociu şi a altor persoane
„cu aspect oriental” în zilele de după atacurile 9/11. Etnicii sikh au fost şi ei ţinta acestor acte, deoarece bărbaţii sikh poartă adesea
turbane, asociate stereotipic în Statele Unite cu musulmanii. S-au reclamat abuzuri verbale, atacurii asupra moscheilor şi a altor
clădiri religioase (inclusiv asupra unui templu hindu) şi agresiuni împotriva oamenilor, inclusiv un omor: Balbir Singh Sodhi a fost
împuşcat la 15 septembrie 2001. El, ca şi alţii, era un sikh confundat cu un musulman.Conform unui studiu efectuat la Universitatea
de Stat Ball, persoane percepute ca fiind originare din Orientul Mijlociu aveau aceleaşi şanse să devină victime ca şi musulmanii în
acea perioadă. Studiul a relevat şi o creştere similară a crimelor violente împotriva persoanelor musulmane, arabilor şi a altor
persoane percepute ca fiind de origine din Orientul Mijlociu.

Reacţia musulmanilor americani

Principalele organizaţii musulmane din Statele Unite au condamnat imediat atacurile de la 11 septembrie şi au cerut „musulmanilor
americani să vină fiecare cu priceperea şi cu resursele sale să ajute la alinarea suferinţelor celor afectaţi şi familiilor acestora”.
Printre aceste organizaţii se numără: Societatea Islamică din America de Nord, Alianţa Musulmană Americană, Consiliul Musulman
American, Consiliul pentru Relaţii Americano-Islamice, Cercul Islamic al Americii de Nord, şi Asociaţia Cercetătorilor Shari'a din
America de Nord. Pe lângă donaţii băneşti masive, numeroase organizaţii musulmane au lansat campanii de donare de sânge şi au
oferit asistenţă medicală, hrană şi locuinţă pentru victime.

Reacţia internaţională
Atacurile au fost denunţate de principalele organizaţii mass-media şi de guvernele din toată lumea. Numeroase ţări au oferit
solidaritate şi susţinere americanilor. Liderii din majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu şi din Afganistan, au condamnat atacurile.
Irakul a făcut excepţie, cu o declaraţie oficială: „cowboy-ii americani culeg roadele crimelor lor împotriva umanităţii”. O altă excepţie
mediatizată au constituit-o sărbătoririle unor palestinieni.Zeci de mii de oameni au încercat să fugă din Afganistan după atacuri, de
teama reacţiei guvernului american. Pakistan, deja gazda a numeroşi refugiaţi afgani din conflictele anterioare din acea ţară, şi-a
închis graniţa cu Afganistan la 17 septembrie. După aproximativ o lună de la atacuri, Statele Unite au condus o largă coaliţie de
forţe internaţionale într-o acţiune de îndepărtare a regimului taliban acuzat de adăpostirea organizaţiei al-Qaeda. Autorităţile
pakistaneze au acţionat decisiv, aliindu-se cu Statele Unite într-un război împotriva talibanilor şi împotriva al-Qaeda. Pakistanul a
furnizat Statelor Unite mai multe aeroporturi militare şi baze pentru atacul împotriva regimului taliban şi a arestate peste 600 de
presupuşi membri al-Qaeda, pe care i-a predat Statelor Unite.Numeroase alte ţări, printre care Regatul Unit, India, Australia, Franţa,
Germania, Indonezia, China, Canada, Rusia, Pakistan, Iordania, Mauritius, Uganda şi Zimbabwe au introdus legi „antiterorism” şi au
îngheţat conturile bancare ale indivizilor şi organizaţiilor suspecte de legături cu al-Qaeda. Agenţiile de informaţii şi forţele
poliţieneşti din mai multe ţări, printre care Italia, Malaezia, Indonezia şi Filipine au arestat persoane etichetate drept suspecţi de
terorism în scopul de a destrăma celulele de militanţi din toată lumea. În SUA, aceasta a stârnit controverse, unii critici, cum ar fi Bill
of Rights Defense Committee au susţinut că restricţiile tradiţionale asupra supravegherii federale (de exemplu, monitorizarea de
către COINTELPRO a întrunirilor publice) au fost „înlăturate” de legea USA PATRIOT. Unele organizaţii, cum ar fi American Civil
Liberties Union şi Liberty au susţinut că unele protecţii ale drepturilor civile erau acum ocolite.Statele Unite au înfiinţat un centru de
detenţie la baza militară din Golful Guantánamo, Cuba, pentru a-i încarcera acolo pe combatanţii ilegali inamici. Legitimitatea
acestor încarcerări a fost pusă în discuţie, printre alţii, de Parlamentul European, Organizaţia Statelor Americane şi de Amnesty
International.Evenimentele şi reacţiile internaţionale de imediat după atacuri a avut impact asupra Conferinţei Mondiale împotriva
Rasismului din 2001, care se încheiase cu conflicte şi tensiuni internaţionale cu doar trei zile înainte.Ca şi în Statele Unite, după
atacuri au apărut tensiuni rasiale şi în alte ţări între musulmani şi nemusulmani. Cel mai notabil exemplu de astfel de eveniment a
avut loc în Regatul Unit, unde la 21 septembrie, tânărul Ross Parker a fost ucis de un grup de musulmani într-un atac rasist.
Teorii ale conspiraţiei
Promotorii teoriilor conspiraţiei au sugerat că persoane din Statele Unite deţineau informaţii detaliate despre atentate şi au ales în
mod deliberat să nu le oprească, sau că indivizi din afara al-Qaeda au planificat, efectuat, sau ajutat teroriştii. Unii dintre ei susţin că
World Trade Center nu s-a prăbuşit din cauza avioanelor, ci că au fost demolate cu ajutorul explozibililor. Ipoteza demolării
controlate este respinsă de National Institute of Standards and Technology şi de Societatea Inginerilor Civili Americani, care, după
cercetări, au concluzionat că impactul avioanelor la viteze mari în combinaţie cu incendiile rezultate au provocat prăbuşirea ambelor
Turnuri Gemene.

Schimbări în politica externă şi în relaţiile internaţionale ale SUA

Ca rezultat al atentatelor de la 11 septembrie, politica externă americană a suferit schimbări abrupte dramatice. După cum s-a
arătat mai sus, atentatele au avut ca rezultat direct declararea de SUA a războiului din Afganistan încă din 2001, şi a facilitat indirect
declararea războiului americano-irakian din 2003. Atentatele au dat aripi planurilor militare cum ar fi cele ale autorilor „Doctrinei
atacului militar preventiv”, şi această strategie militară a condus la declanşarea războiului din Irak. Atentatele de la 11 septembrie
au determinat administraţia Bush să relaxeze semnificativ nivelul de respectare de către SUA a Convenţiei de la Geneva, având ca
rezultat autorizarea unor „tehnici de interogare avansate”, metode pe care administraţia Obama le-a interzis ulterior ca fiind un tip
de tortură.
În primii ani de după atentatele de la 11 septembrie, susţinerea internaţională a unui răspuns agresiv al SUA a fost mare, dar, pe
măsură ce au trecut anii şi administraţia Bush nu a adus rezultatele promise, respectiv prinderea lui Bin Laden sau reducerea
terorismului islamic extremist, susţinerea internaţională a politicilor administraţiei Bush a început să slăbească. În cele din urmă,
mandatul lui Bush s-a încheiat cu un nivel de aprobare internaţională a politicilor sale externe de mai puţin de 20%. După ce
alegerile din SUA din 2008 au arătat că americanii nu au mai dorit politici militare agresive ca reacţie la atentatele din 11
septembrie, şi după ce a fost ales un guvern care s-a angajat să schimbe acele politici, suportul internaţional pentru America a
început să crească din nou.
Efecte pe termen lung

Urmări în plan economic

Atentatele au avut un impact economic semnificativ asupra pieţelor americane şi din toată lumea. Bursa de acţiuni New York
(NYSE), Bursa Americană de Acţiuni (AMEX) şi NASDAQ nu s-au mai deschis la 11 septembrie şi au rămas închise până la 17
septembrie. Când s-au deschis bursele de acţiuni, indicele Dow Jones a scăzut cu 684 de puncte, sau 7,1%, până la 8921, o
scădere record pentru o singură zi. Până la finele săptămânii, DJIA a căzut cu 1.369,7 puncte (14,3%), cea mai mare scădere a sa
pe o perioadă de o săptămână din istorie la acea vreme, depăşită doar în 2008 în timpul crizei financiare mondiale. U.S. stocks lost
$1.4 trillion in value for the week.Economistul şi consultantul Randall Bell a fost angajat de statul şi de oraşul New York să evalueze
pagubele economice de la World Trade Center. El a scris în cartea sa, Strategy 360, „Daunele suferite de World Trade Center,
estimate de Primăria New York City, erau uluitoare: Curăţarea şi stabilizarea zonei WTC - 9,0 miliarde de dolari; Repararea şi
înlocuirea infrastructurii distruse - 9,0 miliarde de dolari; Reconstruirea World Trade Center în clădiri mai mici - 6,7 miliarde de
dolari; Repararea şi restaurarea altor clădiri avariate - 5,3 miliarde de dolari; Pierderea chiriilor pe clădirile distruse - 1,75 miliarde de
dolari.”
În New York City, s-au pierdut 430.000 de locuri de muncă-luni şi 2,8 miliarde de dolari în cele trei luni de după atentatele de la 11
septembrie. Efectele economice au fost concentrate mai ales în sectoarele economice de export. Produsul Intern Brut al oraşului se
estimează că ar fi scăzut cu 27,3 miliarde de dolari în ultimele trei luni ale lui 2001 şi în tot anul 2002. Guvernul federal a furnizat
11,2 miliarde de dolari fonduri de asistenţă pentru administraţia locală din New York City în septembrie 2001, şi 10,5 miliarde de
dolari la începutul lui 2002 pentru dezvoltare economică şi refacerea infrastructurii.Atentatele de la 11 septembrie au afectat micile
afaceri din Lower Manhattan din preajma World Trade Center, distrugând sau ducând la mutarea a 18.000 dintre acestea. Small
Business Administration a oferit ajutoare în împrumuturi. Aproximativ 2.87 milioane de metri pătraţi de spaţii de birouri din Lower
Manhattan au fost avariate sau distruse. Mulţi s-au întrebat dacă aceste locuri de muncă vor reapărea şi dacă se va mai reface
baza de impozitare. Studiile asupra efectelor economice ale atentatelor 9/11 arată că piaţa imobiliară a spaţiilor de birouri din
Manhattan şi locurile de muncă din birouri au fost mai puţin afectate decât se credea iniţial din cauza nevoii industriei serviciilor
financiare de interacţiune faţă în faţă.Apaţiul aerian nord-american a fost închis timp de câteva zile după atacuri şi numărul de
călătorii aeriene a scăzut după deschidere, ceea ce a dus la o scădere de aproape 20% a capacităţii de transport aerian, şi la
exacerbarea problemelor financiare din industria aeriană americană.

Efecte asupra sănătăţii

Miile de tone de resturi toxice rezultate în urma prăbuşirii Turnurilor Gemene au constat din peste 2.500 de contaminanţi, inclusiv
substanţe cancerigene cunoscute. Aceasta a condus la îmbolnăviri grave în rândul angajaţilor serviciilor de salvare şi recuperare,
pe care mulţi le leagă direct de expunerea la dărâmături. De exemplu, ofiţerul NYPD Frank Macri a murit de cancer la plămâni cu
metastaze în tot corpul la 3 septembrie 2007; familia sa consideră cancerul ca fiind rezultatul orelor petrecute la locul atentatelor şi
au cerut compensaţii pentru moartea la datorie, ceea ce municipalitatea nu a decis încă. Efectele asupra sănătăţii s-au extins şi
asupra unor locuitori, studenţi şi persoane care lucrau în zona Lower Manhattan şi în zona Chinatown. Câteva morţi au fost legate
de praful toxic cauzat de prăbuşirea World Trade Center şi numele victimelor vor fi incluse pe monumentul World Trade Center.
Există speculaţii ştiinţifice cum ca expunerea la diverşi produşi toxici din aer ar putea avea efecte negative asupra dezvoltării fetale.
Din cauza acestui potenţial pericol, un centru de sănătate pentru copii cercetează copiii ale căror mame au fost gravide în timpul
prăbuşirii WTC, şi locuiau sau lucrau în apropierea turnurilor World Trade Center.În tribunale încă se mai dispută chestiuni legale
privind costurile bolilor. La 17 octombrie 2006, judecătorul federal Alvin Hellerstein a respins refuzul primăriei New York City de a
suporta costurile tratamentelor angajaţilor serviciilor de salvare, permiţând declanşarea a numeroase alte procese împotriva
municipalităţii. Ofecialii guvernamentali au fost acuzaţi că au cerut publicului să se întoarcă în zona Lower Manhattan în
săptămânile imediat de după atentate. În perioada imediat următoare, Christine Todd Whitman, administrator al Agenţiei Americane
pentru Protecţia Mediului a fost criticată pentru că a declarat incorect că zona este sigură din punct de vedere ecologic.
Preşedintele Bush a fost criticat pentru că s-a amestecat în interpretările şi deciziile EPA privind calitatea aerului. Primarul Giuliani a
fost şi el criticat pentru că a cerut personalului din domeniul financiar să se întoarcă rapid în zona Wall Street.

Investigarea

Comisia 9/11
Comisia Naţională de Anchetă a Atentatelor Teroriste împotriva Statelor Unite (Comisia 9/11), prezidată de fostul guvernator al
statului New Jersey Thomas Kean, s-a înfiinţat spre sfârşitul anului 2002 pentru a pregăti o descriere completă a circumstanţelor din
jurul atacurilor, inclusiv gradul de pregătire pentru eventualitatea lor şi răspunsul imediat. La 22 iulie 2004, Comisia 9/11 a publicat
un raport final. Comisia şi raportul ei au fost supuse unor critici diverse. Prăbuşirea World Trade Center
National Institute of Standards and Technology a efectuat o anchetă asupra prăbuşirii Turnurilor Gemene şi a clădirii WTC 7.
Scopurile acestei anchete au fost determinarea motivului prăbuşirii lor, numărul victimelor şi procedurile de proiectare şi gestiune a
World Trade Center. Investigaţia prăbuşirii WTC 1 şi WTC 2 s-a încheiat în octombrie 2005, iar ancheta prăbuşirii clădirii WTC 7 s-a
încheiat în august 2008. Raportul a concluzionat că izolaţia antiincendiu a structurilor de oţel ale Turnurilor Gemene a fost
îndepărtată de impactul iniţial cu avioanele şi că dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, probabil că turnurile ar fi rămas în picioare.
Această concluzie a fost confirmată şi de un studiu independent efectuat de Universitatea Purdue.
W. Gene Corley, directorul primei anchete, a comentat că „turnurile au rezistat chiar surprinzător de bine. Avionul teroriştilor nu a
dus la prăbuşirea turnurilor; vinovat a fost incendiul ce a urmat. S-a dovedit că se pot rupe şi două treimi din coloanele de rezistenţă
a unui turn şi clădirea tot rămâne în picioare.” Incendiile au slăbit structurile care susţineau podelele, ceea ce a dus la îndoirea
acestora. Podelele îndoite au tras de coloanele exterioare de oţel până când acestea s-au îndoit înspre interior. Cu avariile
coloanelor din centru, cele exterioare n-au mai putut susţine clădirile, ceea ce a dus la prăbuşirea acestora. În plus, raportul susţine
că scările interioare ale turnurilor nu au fost întărite adecvat pentru a furniza căi de ieşire în caz de incendiu pentru persoanele din
zonele de impact. NIST a concluzionat că incendiile necontrolate din clădirea WTC 7 au determinat încălzirea grinzilor şi apoi „au
cauzat distrugerea unei coloane critice de susţinere, care a dus mai departe la o prăbuşire progresivă a etajelor”.Ancheta internă a
CIA
Inspectorul General al CIA a efectuat o analiză internă a acţiunilor CIA dinainte de 9/11, şi a fost extrem de critic la adresa oficialilor
superiori ai CIA pentru că nu au făcut tot posibilul pentru a combate terorismul, pentru că nu au reuşit să-i oprească pe teroriştii de
la 11 septembrie, Nawaf al-Hazmi şi Khalid al-Mihdhar, când aceştia au intrat în Statele United States şi pentru că nu au dat
informaţii despre cei doi la FBI.În mai 2007, senatori democraţi şi republican au emis legi care au cerut CIA să publice rapoarte
interne investigative. Unul dintre iniţiatorii legilor, senatorul Ron Wyden a declarat că „poporul american are dreptul să ştie ce făcea
CIA în acele luni critice dinainte de 9/11.... voi susţine asta până când publicul primeşte informaţiile.” Raportul investighează
responsabilităţile individuale ale personalului CIA dinainte şi de după atentatele de la 11 septembrie. Raportul a fost terminat în
2005, dar detaliile sale nu au fost date publicităţii.Reconstrucţia
În ziua atacurilor, primarul oraşului New York Rudy Giuliani a declarat, „Vom reconstrui. Vom reveni mai puternici decât înainte, din
punct de vedere politic, din punct de vedere economic. Conturul oraşului va fi reîntregit.” Lower Manhattan Development
Corporation, având misiunea de a coordona eforturile de reconstrucţie de la World Trade Center, a fost criticată pentru că a făcut
prea puţin cu fondurile uriaşe destinate reconstrucţiei. Pe locul uneia dintre clădirile distruse total, World Trade Center 7, se află
astăzi un nou zgârie-nori, terminat în 2006. World Trade Center 1 este în reconstrucţie şi va avea 541 m la terminarea sa în 2011,
urmând să devină una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord, după Chicago Spire şi după Turnul CN din Toronto. Încă
trei turnuri urmează a fi construite între 2007 şi 2012 pe acel loc, şi vor fi amplasate la o stradă spre est de unde se aflau turnurile
iniţiale. După recesiunea de la sfârşitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, proprietarii terenurilor au declarat că lucrările ar
putea fi întârziate până în 2036. Secţiunea avariată din Pentagon a fost reconstruită şi reocupată în mai puţin de un an după
atentate.

Comemorări În zilele imediat următoare atentatelor, s-au ţinut numeroase comemorări ale victimelor în toată lumea. Au fost puse
numeroase fotografii la Ground Zero. Un martor a declarat că nu poate să uite „chipurile victimelor nevinovate care au fost ucise.
Fotografiile lor sunt peste tot, pe cabinele telefonice, stâlpii de iluminat, pereţii staţiilor de metrou. Totul îmi amintea de o uriaşă
înmormântare, oamenii tăcuţi şi trişti, dar şi foarte drăguţi. Înainte, New York îmi dădea o senzaţie rece; acum oamenii îşi întind
mâinile să se ajute unii pe alţii.”

Unul dintre primele monumente dedicate victimelor a fost Tribute in Light, o instalaţie de 88 de reflectoare pusă la picioarele
turnurilor World Trade Center care proiectau pe cer două coloane verticale de lumină. În New York, s-a ţinut un concurs pentru
proiectarea unui monument potrivit la locul atentatelor. Proiectul câştigător, Reflecting Absence, a fost ales în august 2006, şi
constă din două bazine la picioarele turnurilor împreună cu o listă a numelor victimelor într-un spaţiu memorial subteran. Planurile
pentru construirea unui muzeu au fost puse în aşteptare din cauza abandonării proiectului International Freedom Center în urma
plângerilor familiilor multora dintre victime.Monumentul de la Pentagon a fost terminat şi s-a deschis publicului la 11 septembrie
2008, la 7 ani după atacuri. El constă dintr-un parc cu 184 de bănci aşezate cu faţa spre Pentagon. Când Pentagonul a fost
restaurat în 2001–2002, s-au construit o capelă şi un monument interior, în locul în care zborul 77 a căzut în clădire.La Shanksville,
se va construi un monument permanent cu nişte copaci sculptaţi formând un cerc în jurul locului prăbuşirii, tăiat de calea avionului,
iar numele victimelor vor fi scrise pe clopote de vânt. Un monument demporar se află la 450 m de locul prăbuşirii. Pompierii din New
York City au donat un monument pompierilor voluntari din Shanksville. Este o cruce din oţel din World Trade Center montată pe o
platformă în formă de pentagon. A fost instalat lângă sediul pompierilor la 25 august 2008.În alte locuri, se construiesc numeroase
alte monumente, şi familiile victimelor au înfiinţat societăţi de caritate şi burse împreună cu numeroase alte organizaţii şi persoane.
Bibliografie (surse)
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatele_din_11_septembrie_2001
Rusia-SUA – timpul compromisurilor acceptate tacit
"Ridicarea Chinei şi a Asiei –, în următoarele decenii va duce la o reorientare substanţială a sistemului internaţional, centrul de greutate
deplasându-se de la Atlantic la Pacific. Iar evoluţia relaţiilor bilaterale Rusia-SUA va depinde şi de modul în care fiecare îşi va impune
interesele în această zonă"-Henry Kissinger.

În mod evident, venirea unui nou preşedinte la Casa Albă a suscitat numeroase întrebări privitoare la modul de abordare al politicii externe
americane. La loc de frunte, după Orientul Mijlociu, s-au situat relaţiile SUA cu Rusia, grav deteriorate mai ales după conflictul din Georgia din
toamna anului trecut. Pe fondul schimbării promovate de către echipa preşedintelui Obama, multe din ipotezele lansate de analişti ai ambelor
părţi au preconizat o îmbunătăţire a relaţiilor bilaterale.

Îmbunătăţirea există deja, cel puţin la nivel declarativ din partea autorităţilor de la Moscova şi Washington. Însă toate acestea au loc pe fondul
unei grave crize globale ale cărei manifestări tind să depăşească toate previziunile. Astfel că putem lua în calcul şi o doză de toleranţă datorată
crizei, un armistiţiu temporar în care ambele ţări, confruntate cu serioase probleme economice şi sociale, să-şi rezolve situaţia în interior, după
care pretenţiile în plan extern să fie reformulate. O perioadă în care ambele părţi îşi vor asuma divergenţele ca pe o stare de fapt inerentă
propriilor interese, vor accepta o serie de compromisuri în mod tacit şi îşi vor reevalua opţiunile şi strategiile.
Cel puţin în primă instanţă, America pare că va încerca să construiască un dialog pornind de la un context dat: Rusia democraţiei suverane a lui
Putin. Nici nu ar avea o altă opţiune în acest moment. Încetinirea creşterii economice va avea efect asupra bugetelor apărării din întreaga lume,
complicând mai ales misiunea preşedintelui american Barack Obama, în plină dezbatere privitoare la “împărţirea responsabilităţilor“ în
Afganistan.
Potrivit Institutului Internaţional de Studii Strategice, care a publicat recent raportul referitor la forţele militare ale lumii, “Military Balance
2009”, intenţia preşedintelui Obama de a reduce efectivele militare americane din Irak şi de a trimite întăriri în Afganistan ar putea rezolva doar
parţial problema. Fără susţinerea aliaţilor, concretizarea planului este pusă sub semnul întrebării.
În condiţiile crizei economice, aliaţii europeni ar putea opta pentru retragerea din Afganistan, chiar dacă preşedintele Barack Obama le va cere
ajutorul, susţine comandantul forţelor NATO în Europa. În lipsa susţinerii europene, Rusia poate fi o opţiune. Kremlinul pare dispus la o astfel de
decizie, chiar dacă populaţia nu vede cu ochi buni o nouă implicare a ţării în Afganistan. Dar evident vrea ceva în schimb.
“Rusia este pregătită să ajute NATO să-şi atingă obiectivele în Afganistan pentru a împiedica terorismul să se extindă în Tadjikistan, Uzbekistan,
Kazahstan şi Kârgâzstan. Însă aderarea Ucrainei şi Georgiei la Alianţă va fi considerată de către Rusia un demers ostil şi va însemna suspendarea
cooperării cu NATO. Aceasta a fost deja avertizată în legătură cu acest lucru”, a susţinut ambasadorul Rusiei la NATO, Dimitri Rogozin, după
care a comparat integrarea Ucrainei şi Georgiei cu o “linie roşie” care ar fi bine să nu fie trecută.
Dacă avem în vedere şi faptul că după deteriorarea relaţiilor cu SUA ca urmare a conflictului din Caucaz, surse din diplomaţia de la Moscova
sugerau că Rusia ar putea să revină asupra acordurilor în baza cărora unele state membre NATO pot folosi spaţiul aerian rus şi menţine baze
militare în statele din Asia Centrală, precum Uzbekistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan, cooperarea acesteia în Afganistan devine cu atât mai
importantă.
În fapt, ambele părţi îşi doresc ca statele din Asia Centrală şi implicit rezervele importante de hidrocarburi de aici să se găsească în zona lor de
influenţă. Dar un conflict deschis pe această temă este exclus de ambele părţi. Evident, parteneriatul echitabil solicitat de Medvedev în schimbul
ajutorului în Afganistan necesită unele compromisuri, dintre care pe primul loc se situează stoparea extinderii Alianţei Nord-Atlantice.
Un alt aspect care a iritat Rusia a fost instalarea elementelor scutului antirachetă din Cehia şi Polonia. Recent, însă, Moscova a anunţat că îşi
suspendă proiectul de amplasare a rachetelor cu focoase nucleare în regiunea Kaliningrad. Americanii şi-au schimbat şi ei atitudinea şi nu se mai
grăbesc cu scutul antirachetă din Polonia şi Cehia, conform unei declaraţii a noului preşedinte Barack Obama.
Mai mult, Polonia, care iniţial a susţinut că anunţul Rusiei vizează doar păcălirea vigilenţei NATO, pare să-şi fi schimbat opinia. Astfel,
premierul polonez Donald Tusk, aflat la Forumul Economic Mondial de la Davos, unde a purtat discuţii bilaterale cu premierul rus, a declarat:
“Cred că rachetele Iskander nu sunt opţiunea preferată de Rusia”. În acest moment sunt mai optimist decat înainte”, a adăugat Tusk, fără a face şi
alte precizări.
Dar Rusia mai vrea ceva. Şi a spus-o prin intermediul cancelarului Angela Merkel şi a Preşedinţiei UE, în persoana premierului ceh Mirek
Topolanek, abia întors de la Moscova unde a mediat criza gazului: implicarea Rusiei în realizarea scutului antirachetă. “Sistemul global
antirachetă oferă în primul rând o protecţie împotriva organizaţiilor teroriste. De aceea, cooperarea, o discuţie deschisă, fie şi numai în formatul
NATO-Rusia sau la nivel bilateral, sunt extrem de necesare”, a explicat premierul Cehiei. “Suntem bucuroşi să cooperăm cu Rusia în chestiunea
scutului anti-rachetă”, a venit răspunsul de peste Ocean prin purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat american, care însă nu a prea
impresionat Moscova, poate şi pentru faptul că, potrivit analiştilor ruşi, amânarea instalării scutului antirachetă se datorează unor restricţii de
ordin economic şi nu unei decizii în plan politic.
Rusia ar putea accepta la rândul său un compromis renunţând pentru moment la parteneriatele strategice în plan militar cu prietenii latino-
americani din timpul Războiului Rece, limitându-se pentru moment la cele economice. De altfel, termenii recent-semnatului acord strategic dintre
Rusia şi Cuba au fost trecuţi sub tăcere, preşedintele Medvedev dând de înţeles că principalul scop este relansarea relaţiilor economice. Evident,
tot din considerente economice, Rusia şi-a domolit discursul privind proiectele militare strategice şi de retehnologizare a armatei, care probabil
vor fi amânate.
După retragerea din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa în semn de protest la instalarea scutului antirachetă, Rusia a anunţat un program
pentru dotarea cu „armament de calitate şi tehnologie de ultimă oră” a armatei ruseşti, ce se întinde până în 2016-2020.
Prezent la lucrările Forumului Economic Mondial de la Davos, premierul rus Vladimir Putin a denunţat o stare de “anacronism” existentă în
relaţiile Statelor Unite cu Rusia, sugerând că singura explicaţie logică ar fi că americanii au o problemă cu schimbarea mentalităţii specifice
perioadei din timpul Războiului Rece.
De altfel, premierul Putin a remarcat că o astfel de mentalitate se regăseşte şi la unele dintre statele europene, şi chiar din partea Rusiei. “Rusia nu
este handicapată, nu are nevoie de ajutor, vrea să fie un partener cu drepturi egale”, a fost lait-motivul intervenţiilor publice ale premierului Putin
la Davos. (De altfel, cum noua administraţie americană a fost marea absentă de la Davos, preşedintele Barack Obama mulţumindu-se să trimită o
consilieră, premierul Putin şi omologul său chinez, Wen Jiabao, şi-au adjudecat lumina reflectoarelor.)
Mai mult, Vladimir Putin a amintit că, deşi Rusia, la fel ca toate statele lumii, se confruntă cu o criză pe care nu ea a generat-o, prioritatea
momentului este găsirea de soluţii, şi nu acuzarea celor culpabili. Adică o atitudine matură şi responsabilă. O atitudine similară din partea SUA,
în viziunea Rusiei, ar însemna renunţarea de facto a pretenţiilor autoasumate de unică superputere mondială şi construirea unui sistem de relaţii
bazat pe multilateralism.
În mod clar Rusia va continua să utilizeze un repertoriu dublu: o atitudine soft de la Kremlin, menită să fie soluţia bazică în relaţiile dintre Rusia
şi comunitatea internaţională, iar în situaţiile delicate, declaraţiile acide, revendicările şi deciziile sensibile urmând a fi enunţate de premierul
Putin.
Astfel că aşteptata întâlnire dintre Medvedev şi Obama, preconizată a avea loc pentru prima dată în cadrul reuniunii G 20 (2 aprilie 2009) de la
Londra, are puţine şanse de a contura cadrul de evoluţie a relaţiilor dintre cele două ţări. Clarificări parţiale ar putea avea loc doar după vizita
preşedintelui american la Moscova, prevăzută tot în aprilie, după Summitul NATO (3-5 aprilie 2009).
Pe agenda relaţiilor bilaterale Rusia-SUA se află şi Tratatul START 1 referitor la armamentele strategice ofensive care expiră în decembrie 2009.
Tratatul START, semnat în 1991, stabileşte plafoane pentru arsenalele nucleare rus şi american şi a devenit simbolul încheierii Războiului Rece.
Rusia se pronunţă pentru semnarea unui nou tratat, însă aici a intervenit o oarecare pauză în răspunsurile de peste Ocean. Barack Obama a spus că
va studia timp de câteva luni strategia militară şi nucleară a SUA.
Prin urmare, până la expirarea acestui termen e puţin probabil că se pot aştepta decizii importante.
Accentul pus pe rezolvarea acestor divergenţe pare menit să pună în umbră mutările celor două părţi în plan secund pe axa China-Japonia-India.
Chiar dacă relaţiile de după 1991 dintre China şi Rusia au părut a fi mai curând de convenienţă – având scopul de a contracara hegemonia SUA,
iar în plan politic încă mai există divergenţe de opinii, în plan economic ambele părţi au avut beneficii remarcabile de pe urma acestei asocieri.
Printre primele ţări vizitate de preşedintele Medvedev la începutul mandatului s-a aflat şi China, ocazie cu care cele două state au semnat un
acord menit să pună capăt lungii lor dispute privitoare la graniţă. În plus, cele două ţări sunt puteri dominante în cadrul Organizaţiei de
Cooperare de la Shanghai (SCO), în a cărei componenţă se află şi toate fostele republici sovietice din Asia Centrală.
Mai mult decât atât, cele două ţări împărtăşesc puncte de vedere comune în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii în Asia Centrală, prezenţa
trupelor americane în acea regiune şi controversata problemă nucleară iraniană, aspecte care se vor regăsi şi pe agenda Summitului Organizaţiei
de la Shanghai care va avea loc în iunie la Ekaterinburg – Rusia.
În contextul crizei economice globale, dar şi independent de aceasta, Statele Unite se văd în situaţia de a reevalua relaţiile cu China. America pare
că a înţeles deja ceea ce analiştii susţin de mai mult timp, şi anume că în jurul anului 2020, China ar putea deveni principala forţă economică
mondială. Dacă fostul preşedinte G. Bush a declarat China drept „competitor strategic” al SUA, noua conducere de la Casa Albă ar putea opta
pentru un „parteneriat strategic”.
În plan secund, India se află de asemenea în graţiile celor două puteri, care au plusat până la acordarea de sprijin pentru dezvoltarea programului
nuclear al acesteia; o mutare riscantă, chiar dacă scopul declarat al ambelor părţi este un program civil menit să asigure o parte din consumul
uriaş de energie al Indiei.
Din acest panel nu putea lipsi „perla coroanei” – Japonia. Uriaşa sa putere economică şi importanta influenţă pe care o exercită în zonă (Japonia
va acorda 17 miliarde de dolari ajutor pentru dezvoltare mai multor state din Asia şi pentru a face faţă crizei economice, a anunţat premierul
nipon Taro Aso în cadrul Forumului Economic de la Davos) fac din aceasta un partener de care atât Rusia, cât şi Statele Unite sunt interesate în
mod prioritar, indiferent dacă excludem posibilitatea unei alianţe economice – care ar asigura accesul la supremaţia economică mondială – şi ne
rezumăm doar la relaţii economice privilegiate. Iar, dacă preconizata şi îndelung discutata revizuire a constituţiei pacifiste din 1947 (care
interzice menţinerea unei armate sau participarea Japoniei în conflicte militare), vor fi concretizate, iar japonezii vor decide că le trebuie o armată
performantă, viziunea asupra zonei Asia-Pacific va cunoaşte modificări sensibile.
Putem deduce astfel că, dincolo de mediatizatele puncte de vedere divergente dintre Rusia şi SUA, ambele puteri par să fi înţeles că, aşa cum
afirma Henry Kissinger cu mai mult timp în urmă – ridicarea Chinei şi a Asiei –, în următoarele decenii va duce la o reorientare substanţială a
sistemului internaţional, centrul de greutate deplasându-se de la Atlantic la Pacific. Iar evoluţia relaţiilor bilaterale Rusia-SUA va depinde şi de
modul în care fiecare îşi va impune interesele în această zonă.
Vom concluziona citându-l pe fostul premier rus Evgheni Primakov: „În noua situaţie, Rusia este totuşi departe de a-şi afirma importanţa sa în
treburile mondiale pe calea confruntării cu cineva. Punându-se speranţe în schimbarea cursului noii administraţii din SUA, inclusiv faţă de Rusia,
este totuşi necesar să se înţeleagă faptul că nu totul depinde de Washington. Au apărut noi jucători cu pondere pe arena internaţională şi noi
centre de forţă în Occident şi în Răsărit. Evoluăm într-o lume multipolară care necesită adaptări şi reajustări strategice.” cadranpolitic.ro
SUA-Iran: Nevoia unei diplomaţii reuşite

Virginia MIRCEA
Preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, a propus o dezbatere cu Obama la sediul ONU din New York „privind
rădăcinile problemelor lumii„, dar a subliniat că Teheranul nu va ceda presiunii pe tema programului nuclear. Iranul
susţine că este pregătit pentru discuţii „constructive“, dar a respins în mod repetat solicitările de a pune capăt
programului de îmbogăţire a uraniului, care poate fi folosit atât în scop civil, cât şi militar.

Preşedintele Obama, în mesajul de felicitare adresat „poporului şi conducătorilor Republicii Islamice Iran” de
Nowruz, o sărbătoare persană, în martie, a inclus fraze care să reducă scepticismul iranian privind disponibilitatea
SUA de a renunţa la încercările de a răsturna guvernul şi de a adopta o abordare diplomatică mai cuprinzătoare.
Diplomaţii iranieni au afirmat că disponibilitatea declarată a preşedintelui american de a trata Iranul „pe baza
intereselor reciproce” într-o atmosferă de „respect reciproc” a fost deosebit de bine primită în Teheran. Potrivit lor,
răspunsul rapid al liderului suprem al ţării, Ayatollahul Ali Khamenei — care a inclus o frază fără precedent, şi
anume că „dacă voi vă veţi schimba, şi comportamentul nostru se va schimba” —, a fost un semnal sincer al
deschiderii Iranului faţă de propunerile diplomatice substanţiale făcute de noua administraţie americană.
E posibil ca preşedintele Obama să facă paşii îndrăzneţi necesari pentru a realiza o apropiere strategică de
Teheran, de felul celei reuşite de Nixon cu China, în anul 1972. Deocamdată, administraţia Obama nu a făcut nimic
pentru a desfiinţa sau respinge un program aparent secret, însă foarte bine mediatizat, lansat în al doilea mandat al
preşedintelui George W. Bush, şi care alocă milioane de dolari pentru destabilizarea Republicii Islamice. În aceste
condiţii, guvernul iranian — indiferent de cine câştigă alegerile prezidenţiale din 12 iunie — va continua să
suspecteze că intenţiile americane faţă de Republica Islamică rămân, în esenţă, ostile.
În acest context, acuzaţia Ayatollahului Khamenei, potrivit căreia „bani, arme şi organizaţii sunt folosite de
americanii de dincolo de graniţa noastră vestică pentru a lupta împotriva sistemului Republicii Islamice”, reflectă o
îngrijorare legitimă cu privire la intenţiile americane. Preşedintele Obama a accentuat această îngrijorare refuzând
să lupte, deocamdată, pentru un „mare compromis” americano-iranian, un cadru extins pentru rezolvarea
divergenţelor bilaterale importante şi pentru realinierea fundamentală a relaţiilor.
Însă unii oficiali susţin că administraţia americană ar putea fi pregătită să accepte ca parte a acordului un program
limitat de îmbogăţire a uraniului pe teritoriul iranian — cu alte cuvinte vor să li se recunoască „meritul” de a
accepta o realitate. Dar SUA au nevoie de mai multe argumente pentru a convinge Teheranul de proaspăta
seriozitate a administraţiei Obama.
Cu siguranţă Teheranul nu va fi convins de seriozitatea SUA dacă Washingtonul acceptă insistenţele Israelului
privind un deadline pentru o încălzire reuşită a relaţiilor americano-iraniene. Deşi purtătorul de cuvânt al Casei
Albe, Robert Gibbs, a declarat presei că nu va fi impus nici un astfel de deadline, preşedintele Obama însuşi a spus,
după întâlnirea cu primul ministru israelian Benjamin Netanyahu, că doreşte să vadă un „progres” în negocierile
nucleare până la sfârşitul anului. El a sprijinit de asemenea înfiinţarea unui grup de lucru la nivel înalt israeliano-
american pentru identificarea de măsuri coercitive dacă Iranul nu îndeplineşte condiţiile SUA privind limitarea
activităţilor nucleare.
Mai exact, secretarul Clinton şi Ross au făcut presiuni asupra altor membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al
ONU şi asupra Germaniei să intensifice sancţiunile împotriva Iranului dacă Teheranul nu acceptă să limiteze lărgirea
programului de combustibil nuclear înainte de şedinţa Adunării Generale a ONU de la New York la sfârşitul lui
septembrie.
Dincolo de problema nucleară, abordarea administraţiei americane faţă de Iran degenerează într-o versiune puţin
înfrumuseţată a abordării lui George W. Bush — adică un efort de a ţine sub control o aşa-numită ameninţare
iraniană fără a încerca de fapt să se rezolve conflictele politice de profunzime. Oficialii administraţiei Obama cad
pradă unei iluzii din era Bush: aceea că preocuparea faţă de o ameninţare iraniană în creştere i-ar putea uni pe
israelieni şi statele arabe moderate într-o mare alianţă sub conducerea Washingtonului. Ideea unei coaliţii între
Israel şi statele arabe moderate, menită să menţină sub control Iranul, nu este doar iluzorie; ea ar lăsa aspectele
palestinian şi siriano-libanez ale conflictului arabo-israelian nerezolvate, iar perspectiva rezolvării lor în cădere
liberă. Aceste aspecte nu pot fi rezolvate fără o interacţiune de substanţă a SUA cu Iranul şi aliaţii săi regionali,
Hamas şi Hezbollah.
Partea cea mai grea în abordarea americană faţă de Iran implică adoptarea de către preşedintele Obama a unor
poziţii pe care electoratul său şi unii dintre aliaţi nu le vor primi cu bucurie. Pentru a reface politica privind Iranul,
preşedintele ar trebui să se angajeze să nu folosească forţa pentru a modifica graniţele sau forma de guvernământ
a Republicii Islamice. De asemenea, ar trebui să accepte faptul că Iranul va continua să îmbogăţească uraniu şi că
singura rezolvare posibilă realistă a problemei nucleare ar fi ca Iranul să ajungă în poziţia Japoniei — o naţiune cu
un program nuclear tot mai sofisticat, care este atent monitorizată împotriva riscurilor de proliferare. În plus,
preşedintele ar trebui să accepte că relaţiile Iranului cu Hamas şi Hezbollah vor continua, şi să fie dispus să
coopereze cu Teheranul pentru a integra aceste grupări în acorduri durabile care să rezolve conflictele politice
profunde din Orientul Mijlociu.
Preşedintele Richard Nixon a reuşit să se distanţeze de o politică de un sfert de secol privind Republica Populară
Chineză şi să reorienteze poziţia SUA faţă de Beijing într-un mod care să servească extrem de bine intereselor
americane mai bine de 30 de ani. A fost nevoie de viziune strategică, lipsă de remuşcări politice şi hotărâre
personală. Este posibil ca preşedintele Obama să înceapă în curând să demonstreze aceleaşi calităţi pentru a
elabora o nouă abordare faţă de Iran.
Israelul, o chestiune strategică, pe “ordinea de zi” a Statelor Unite
Din 1948, de la fondarea ilegală a statului Israel pe teritoriul Palestinei şi până în prezent, Israelul, cu susţinerea financiară şi politică a SUA, a
reuşit să proiecteze şi să promoveze o imagine distorsionată a realităţii din regiune. Presa occidentală şi diferite organizaţii pro israeliene abundă
în aprecieri negative despre Palestina, iar termenii cheie, din orice material sau studiu sunt: „Hamas”, „Fatah”, „Fâşia Gaza”, „West Bank”,
„terorişti arabi”, „rachete”, „morţi”, „răniţi”. Opinia publică atât de mult a fost infectată şi manipulată, încât numai pronunţarea cuvântului
„Palestina” suscită un sentiment de teamă şi revoltă. „Mor oameni nevinovaţi în Israel… sunt masacraţi copii…moarte arabilor!” – astfel îşi
exteriorizează resentimentele cei care se află departe, din punct de vedere geografic, dar şi spiritual, de acest conflict provocat şi alimentat de
dragul unor ambiţii hegemonice.
Dilema sionismului
Fondarea statului Israel în Palestina a fost plănuită încă în 1871. Un aport deosebit l-a avut ziaristul şi dramaturgul evreu Theodor Herzl, care, în
1881, a întemeiat la Odessa „mişcarea sionistă”. El a sistematizat doctrina sionismului, în 1894, în cartea sa despre statul iudeu „Judenstaat”.
Reluând teza fundamentală a antisemiţilor, Herzl a apărat ideea potrivit căreia evreii sunt neasimilabili altor naţiuni, şi trebuie relocalizaţi pentru
a constitui un stat separat. Totodată, el a vorbit despre pericolul pe care-l reprezintă evreii – „o revoluţie care urma să înceapă cu evreii şi să
sfârşească cine ştie unde”, iar unica soluţie era crearea statului evreiesc”. Herzl ştia foarte bine că antisemitismul este indispensabil sionismului
politic, deoarece îi poate convinge pe evrei să fugă în Israel. De aici şi necesitatea de a promova „naţionalismul extranaţional” (care i-a prezentat
pe evrei drept străini faţă de poporul în care trăiesc) şi de a folosi persecuţiile pentru a stimula emigrarea. Dilema lui Herzl era următoarea: cum
se poate de creat o majoritate evreiască într-o ţară populată de o comunitate arabă palestiniană autohtonă? Soluţia? Realizarea unei colonii prin
alungarea palestinienilor şi stimularea emigraţiei evreieşti.
Declaraţia Balfour
Stabilirea regimului marionetă sub Lloyd George, în Anglia, a adus cu sine o atitudine favorabilă faţă de sionişti. Pe 2 noiembrie 1917, noul
ministru de externe, Arthur Balfour, îi scrie lui Lionel Rotschild următoarea scrisoare, cunoscută sub denumirea „Declaraţia Balfour”: „Guvernul
majestăţii Sale priveşte cu favoare stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi-i va folosi bunele oficii pentru a facilita
atingerea acestui obiectiv; este de înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti
existente în Palestina sau drepturile şi status-ul politic obţinut de evrei în alte ţări.” De precizat faptul că în momentul adoptării „Declaraţiei
Balfour” sioniştii posedau în Palestina 2,5 % din pământuri, iar când s-a luat decizia împărţirii teritoriului – 6,5%. În 1982 statul Israel deţinea
93% din terenurile Palestinei. Majoritatea rabinilor au condamnat sionismul politic încă de la apariţia sa. La Conferinţa din Philadelphia (3-6
noiembrie 1869) a fost adoptată o rezoluţie, care sublinia opoziţia radicală dintre principiile universaliste ale iudaismului şi naţionalismul sionist.
Servicii secrete
Începând cu 1880, au fost întemeiate mai multe servicii secrete, care au contribuit la creşterea comunităţii evreieşti în Palestina. În timpul
primului Război Mondial, organizaţia „Rechesh” a pregătit terenul pentru instituirea primelor colonii evreieşti. La începutul anilor 20,
„Haganah”, o organizaţie paramilitară şi clandestină, responsabilă de protejarea instalărilor rurale evreieşti , a pus bazele moderne ale serviciilor
de informaţii secrete israeliene. În 1937 a fost fondat Institutul pentru Imigraţie, însărcinat să faciliteze imigraţia clandestină în Palestina.
Strategia „pământului”
În 1930, doctorul Arthur Ruppin, expert al Agenţiei evreieşti pentru Agricultură şi Economie, enunţa principiile: „Pământul este elementul cel
mai indispensabil pentru ca noi să ne înfigem rădăcinile în Palestina. Dar deoarece în Palestina nu există terenuri arabile fără muncitori, trebuie
să obţinem pământul şi să-i strămutăm pe ţărani”. Yossef Weits, directorul Fondului Naţional Evreiesc, răspunzător de achiziţionarea de terenuri
în Palestina, scria în 1940: „Trebuie să ne fie clar că în ţara aceasta nu e loc pentru două popoare. Pământul Israelului nu e mic, dacă toţi arabii
pleacă şi dacă frontierele sunt împinse puţin spre Nord, de-a lungul râului Litani, şi în Est, spre Înălţimile Golan”.
Fondarea terorismului
Pământul palestinienilor nu putea fi luat peste noapte. Sioniştii înţelegeau că acapararea terenurilor este un proces de lungă durată, care va
tergiversa fondarea statului Israel. Trebuia găsit un motiv care să grăbească implementarea acestui proiect. Astfel, în 1946, au fost create două
organizaţii teroriste, una sub conducerea lui Menachem Beghin, şi alta sub conducerea lui Yitzhak Shamir, care lansează mai multe acţiuni
teroriste. În consecinţă, la 29 noiembrie 1947, ONU a decis împărţirea Palestinei în două. Arabii s-au opus, iar bandele teroriste au masacrat pe
toţi cetăţenii localităţii Deir Yasin, ca un avertisment către toţi arabii care nu vor să se supună. Palestinienii s-au refugiat în ţările vecine şi doar
un grup mic a rămas în jurul lui Yasser Arafat (primul preşedinte al Autonomiei palestiniene, fondatorul şi liderul Partidului Politic Fatah).
Acordarea autonomiei a fost fatală pentru palestinieni. Din cauza urii faţă de Israel, dar şi ca urmare a provocărilor, palestinienii au comis mai
multe atentate. Arafat a fost nevoit să facă arestări în masă în rândul propriilor săi oameni. În consecinţă, arabii s-au dispersat şi au început să
lupte între ei. Şi asta nu era o coincidenţă, ci o diversiune bine planificată şi regizată de sionişti. În perioada 1943–1948 a fost implementată o
politică agrară, care a contribuit la deposedarea palestinienilor de pământurile lor. Exodul masiv al populaţiei arabe, din cauza pogromelor, a
eliberat teritoriile de proprietari şi muncitori arabi.
„Proiect de principiu”
Pe 3 mai 1979 Begin Menahem, prim-ministru al Israelului în perioada 1977-1983, a propus comitetului celor 11 miniştri proiectul său de
autonomie administrativă a Palestinei, numit „Proiect de principiu”. Pe 17 mai comitetul îl aprobă, şi pe 21 mai guvernul îl ratifică. Proiectul
ratificat consta în enumerarea unor principii privind politica anexionistă şi expansionistă a entităţii sioniste. În el se afirma că după o perioadă de
tranziţie de cinci ani, prevăzută pentru autonomia administrativă, Israelul îşi va revendica pretinsul „drept de suveranitate” asupra Cisiordaniei şi
Fâşiei Gaza. „Coloniile evreieşti şi locuitorii evrei vor depinde de legislaţia israeliană şi de administraţia israeliană; „dreptul” de a continua
colonizarea în districtele aflate sub regim de autonomie va fi salvgardat, pământurile aparţinând domeniului public şi cele necultivate vor intra în
mâinile ocupanţilor,(…)forţele de securitate vor fi responsabile de securitatea internă din teritoriile ocupate”. Într-o anexă se aminteşte că liderii
sionişti nu vor permite niciodată crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza. La nivel economic, administraţia autonomă nu era autorizată
„să bată monedă, să creeze o bancă centrală, să perceapă impozite indirecte, să controleze importurile, exporturile şi nici circuitele monetare”. Era
prevăzută intensificarea spolierii pământurilor şi controlul reţelei de comunicaţii din teritoriu de către Ministerul Israelian al Transportului.
Israelul îşi rezervase şi dreptul de a furniza apă Fâşiei Gaza şi de a planifica exploatarea resurselor de apă din Cisiordania.
Importanţa strategică a Israelului pe teritoriu palestinian
Palestina evreiască avantajează SUA. Rolul Israelului ca jandarm al Orientului Mijlociu a devenit şi mai indispensabil după înlăturarea şahului
din Iran. Israelul e singurul care poate controla simultan nu doar Suezul, ci şi zona petroliferă. SUA acţionează prin intermediul Israelului
oferindu-i un ajutor necondiţionat şi nelimitat. Din când în când condamnă verbal Israelul, însă, concomitent, îl protejează împotriva oricărei
sancţiuni ce i-ar putea intimida acţiunile şi îi furnizează tot suportul financiar şi militar necesar realizării acestei misiuni vitale şi menţinerii
poziţiei SUA în echilibrul mondial.
Suport SUA
Suportul SUA acordat Israelului şi încercările de a institui democraţia în regiune a bulversat arabii şi opinia islamică şi a pus în primejdie
securitatea SUA. Începând cu 1973, Statele Unite au oferit constant Israelului asistenţă economică şi militară. Acesta primeşte anual circa trei
bilioane de dolari, iar fiecare israelian beneficiază din partea SUA de cel puţin 500 dolari anual. Suplimentar, Israelul a beneficiat şi de un suport
diplomatic enorm din partea americanilor. Din 1982 SUA au respins 32 de rezoluţii ale Consiliului de securitate ONU, care condamna vehement
Israelul. Tot Statele Unite au blocat efortul statelor arabe de a include chestiunea privind arsenalul nuclear al Israelului pe agenda Agenţiei
Internaţionale de Energie Atomică. SUA au ajutat Israelul în perioada războaielor (1956, 1967, 1973,) şi au luat partea sa în timpul tratativelor de
pace. Acestea au oferit Israelului libertate în relaţia cu teritoriile ocupate, West Bank şi Fâşia Gaza, chiar şi atunci când unele acţiuni nu erau
coordonate. În plus, ambiţiile administraţiei Bush, de a „moderniza” Orientul Mijlociu (începând cu invazia Irakului), a îmbunătăţit situaţia
strategică a Israelului în regiune. Israelul a fost un actor strategic în timpul războiului rece. El a oprit expansiunea Uniunii Sovietice în regiune şi
a pricinuit o umilitoare înfrângere aliaţilor sovietici, Egiptului şi Siriei.
Grupările teroriste, o nouă justificare…
Începând cu anii 1990, în special după 11 septembrie, suportul pentru Israel a fost justificat prin „pericolul grupărilor teroriste originare din
lumea arabă şi musulmană”. De aceea SUA oferă libertate Israelului în relaţia sa cu Palestina, şi nu-l presează să facă concesii până când toţi
teroriştii palestinieni nu vor fi prinşi sau ucişi. Israelul este văzut astăzi ca un aliat crucial în războiul împotriva terorismului, deoarece inamicii
lui sunt şi inamicii Americii. O asemenea abordare însă nu este justificată. Organizaţiile teroriste care pun în pericol Israelul, Fatah, Hamas sau
Hezbollah, nu pot afecta SUA, în cazul în care nu sunt atacate. Mai mult decât atât, terorismul palestinian nu este o violenţă direcţionată
împotriva Israelului sau a Vestului, ci o „replică” la acţiunile de colonizare a teritoriilor palestiniene, detaliu pe care mulţi „experţi” îl ignoră
deliberat. Astfel, relaţia SUA cu Israel şi atitudinea părtinitoare a comunităţii internaţionale face dificil dialogul dintre Occident şi Orient.
Mai presus de om…
Când se vorbeşte despre Israel şi Palestina se trec cu vederea circumstanţe destul de importante, care datează încă din perioada când evreii
constituiau o minoritate printre palestinieni. Din anul 1948 şi până în prezent discuţiile despre acest conflict s-au axat, în exclusivitate, pe
acţiunile teroriste lansate de către arabi împotriva poporului evreu, „fără nici un motiv”. Arabii au fost constant demonizaţi, iar „seminţia lui
Dumnezeu”, blagoslovită şi jelită. Clasaţi în categoria personajelor pozitive, evreilor nu li se incriminează absolut nimic, la nivel oficial, nici
chiar faptul că au organizat pogromuri împotriva aborigenilor, au instituit ilegal un stat pe teritoriu străin şi continuă să-şi extindă coloniile pe
pământul palestinian. Pe fundalul acestor ocurenţe, declaraţii conform cărora „Israelul a fost construit pe principiul democraţiei şi libertăţii, în
baza imperativelor istorice şi politice” este un afront adus întregii umanităţi. Aceasta relevă destul de evident un adevăr nedeclarat, şi anume, că
mai presus de om şi valorile umane sunt puse interesele politice şi financiare. Iar dacă protecţia lor revendică implementarea jocurilor politice
murdare, fabricarea teroriştilor, lansarea acţiunilor teroriste şi falsificarea realităţii – atunci orice atrocitate poate fi justificată. Da … arabii au
partea lor de vină în acest conflict (nu mă refer la omul simplu care nu are nicio treabă cu deciziile politice luate de liderii săi şi nici cu ceea ce
discută marile puteri la masa de negocieri), şi asta deoarece crima, indiferent de context, nu merită să fie legitimată. Dar dilema este următoare:
din ce cauză acei care acuză palestinienii de acţiuni teroriste împotriva Israelului nu explică motivele ce se află la baza violenţelor şi nesupunerii
lor? Şi de ce până la fondarea statului Israel, în Palestina intactă, arabii şi evreii au convieţuit paşnic? Evreii au convieţuit paşnic?
Conflict diplomatic Turcia-SUA pe fondul 'genocidului' contra armenilor
urcia si-a rechemat ambasadorul de la Washington dupa ce un organism
al Congresului american a votat pentru a califica crimele din Primul Razboi Mondial contra armenilor ca fiind genocid.

Premierul Recep Erdogan declara ca este profund preocupat ca rezolutia va dauna relatiilor dintre SUA si Turcia, iar ambasadorul a fost rechemat
pentru consultatii.

Comisia pentru relatii externe a Camerei Reprezentantilor a votat pentru a eticheta drept 'genocid' masacrarea armenilor de catre fortele turce, in
pofida presiunii din partea administratiei Obama si a Turciei de a se renunta la aceasta chestiune.

Rezolutia cere presedintelui Barack Obama sa se asigure ca politica americana se refera la masacru ca la un genocid, ceea ce il pune intr-o situatie
delicata. Pe de o parte, Turcia este aliat NATO si respinge calificativul de genocid pentru acele evenimente.

De cealalta parte este un important grup armeano-american si sustinatorii din Congres inainte de importante alegeri parlamentare in noiembrie.

Turcia a avertizat ca relatiile sale cu SUA vor avea de suferit si eforturile Ankarei de a normaliza relatiile cu Armenia vor fi afectate daca
rezolutia este adoptata.

Ministrul armean de Externe Edward Nalbandian a salutat decizia ca 'o dovada suplimentara a devotamentului poporului american pentru valorile
umane universale si un important pas spre prevenirea crimelor contra umanitatii.'

Anterior votului, secretarul american de stat i-a cerut presedintelui comisiei, democratul Howard Berman sa aiba in vedere ca masura ar putea
dauna relatiilor turco-armene.

Turcia si Armenia au semnat anul trecut un protocol de normalizare a relatiilor, dar nu a fost aprobat de parlamentul niciuneia.

Turcia musulmana accepta ca multi armeni crestini au fost ucisi de fortele otomane dar neaga ca ar fi murit aproape 1,5 milioane persoane si ca ar
fi vorba de genocid- termen adoptat de multi istorici occidentali.