2.

ADN
2.1 Structura
ADN este o molecula dublu catenara (formata din doua lanturi numite catene)
de dimensiuni foarte mari si care contine intreaga informatie genetica in
succesiunea nucleotidelor care il alcatuiesc.
ADN-ul prezinta, asemanator proteinelor, o organizare complexa in care se
disting mai multe nivele si anume: structura primara, secundara si tertiara.
A. Structura primara
Este generata de secventa de nucleotide si realizata de legatura
fosfodiesterica ce se stabileste intre gruparea 3 OH a unui deoxi nucleotid si
gruparea 5 fosfo a deoxi nucleotidului urmator.
Prin secventa se intelege felul si ordine nucleotidelor citite, in mod
conventional, in directia 5->3.
Nucleotidele ce alcatuiesc structura ADN sunt deoxiribonucleotide alcatuite
din:
baze azotate : A, T, G, C
pentoza : deoxiriboza
gruparea fosfat

Ne putem imagina formarea unei legaturi fosfodiesterice prin reactia dintre

doua nucleotide la pozitiile 5 si 3:

Lantul polinucleotidic rezultat din legarea mai multor nucleotide se

caracterizeaza prin:
- legatura 5-3 fosfodiesterica care determina aparitia unui lant (schelet)
pe care se insera bazele azotate. Aceasta legatura poate fi hidrolizata
de enzime numite endo respectiv exonucleaze.
- are sarcina electrica negativa conferita de ionizarea gruparii fosfat la pH
fiziologic

are polaritate si sens. In acest context notiunea de polaritate (notiune

diferita de notiunea de polaritate ce desemneaza o sarcina electrica)
semnifica faptul ca lantul prezinta doua capete unul delimitat de pozitia
3 a ribozei la care se gaseste gruparea OH si cel de al doilea de pozitia
5 la care se gaseste gruparea fosfat. Lantul prezinta sens adica
nucleotidele sunt scrise (si citite) in mod conventional incepand de la
capatul 5 spre capatul 3.

B Structura secundara
Structura secundara a ADN arata ca acesta este format din doua lanturi
polinucleotidice helicoidale (numite catene) care se rasucesc spre dreapta, in
jurul unui ax comun rezultand o structura dublu helicoidala numita si dublu
helix.
Aceasta structura este realizata de doua tipuri de legaturi:
- legaturile de hidrogen ce se stabilesc intre bazele azotate
complementare
situate pe lanturi diferite orientate antiparalel
(desen )
- legaturile hidrofobe (Van der Waals) ce se stabilesc intre moleculele
bazelor azotate ale aceluiasi lant

Caracteristicile dublului helix

- dublu helix delimiteaza doua zone distincte: o zona situata in afara
celor doua lanturi (exterioara) si o zona situata intre cele doua
lanturi (interioara)
- scheletul fiecarei catene este alcatuit din elementele ce participa la
formarea legaturii fosfodiesterice adica pentoza + fosfatul orientate
spre exterior. Acest schelet poarta sarcini negative generate de
ionizarea gruparii fosfat la pH fiziologic (desen).
- in interior se gasesc fata in fata baze purinice/pirimidinice care sunt
orientate perpendicular pe axa dublului helix si intre care se
formeaza legaturi de hidrogen.
- legaturile de hidrogen sunt determinate de distantele atomice care
favorizeaza asocierea doar intre anumite baze si anume T si A intre
care se stabilesc 2 legaturi de hidrogen si G si C intre care se
stabilesc 3 legaturi de hidrogen. Aceste baze poarta denumirea de
baze complementare.
- cele doua catene nu sunt identice se spune ca ele sunt
complementare deoarece unei baze apartanand unui lant ii
corespunde baza complementara situata fata in fata pe cel de al
doilea lant. Complementaritatea este utila deoarece cunoscand
secventa unei catene a ADN putem determina secventa catenei
complementare pe baza complementaritatii bazelor.
- cele doua catene care alcatuiesc dublul helix sunt orientate
antiparalel adica extremitate 3a unui lant este fata in fata cu
capatul 5 al celui de al doilea lant
- intre suprafetele formate de planurile bazelor (care sunt asezate
stivuit una peste alta) se formeaza legaturi hidrofobe care
stabilizeaza dublul helix. Dublul helix apare ca o scara in spirala in
care treptele sunt reprezentate de planurile bazelor complementare
si in care 10 perechi de baze alcatuiesc 10 trepte ale ale unei spire
complete ale scarii.

Exista 3 forme structurale diferite ale ADN [pamela] forma notate cu litere
mari: A, B, Z.
Forma B este forma predominanat descrisa de Watson si Crick cu rasucire
spre dreapta, 10 baze pe spira (tur) si pasul de 3.4 nm.
Forma A este o forma mai compacta tot cu rasucire spre dreapta, cu 11 baze
pe tur (elice) si pasul de 2.8 nm. Forma Z total diferita de primele doua este
un dublu helix cu rasucire spre stanga, cu 12 baze pe tur (elice) si pasul de
4.56 nm. Functia biologica a ADN Z nu este pe deeplin elucidata. Se crede
cac forma Z reprezinta forma detensioanta ce apare in tipul transcriptiei,
dupa initierea aceteia.
Numarul de rasuciri ale unei catene in jurul celeilalte se noteaza cu n =
linking number si caracterizeaza ADN-ul normal (numit si relaxat). Atunci
cand numarul de rasuciri se modifica apar suprahelicari (suprarasuciri sau
torsiuni) care pot fi:
- pozitive atunci cand numarul de rasuciri este > decat cel normal.
Suprarasucirile pozitive apar atunci cand rasucirile ce au loc in jurul axului au
aceeasi directie (spre dreapta) ca in ADN forma B ceea ce duce la cresterea
nr de rasuciri pe spira
- negative atunci cand numarul de rasuciri este < decat cel normal.
Suprarasucirile negative apar atunci cand rasucirile ce au loc in jurul axului
au directie opusa fata de ADN forma B adica spre stanga.
C. Structura tertiara = Configuratia spatiala a ADN
ADN-ul este un lant polinucleotidic liniar (neramificat) format dintr-un numar
foarte mare de nucleotide. Pentru a fi depozitat intr-o forma ordonata, care sa
permita accesul rapid la informatia genetica cat si pentru a se incadra in
spatiul restrans al celulei, el este impacheat intr-o structura stransa
compactata. Flexibilitatea structurala a lantului ii permite moleculei de ADN
sa adopte o structura mult mai compactata decat forma dublu helicata.
a. La virusuri ADN-ul poate fi atat liniar cat si circular mono sau bicatenar.
b. La procariote (organisme inferioare care nu au nucleu) materialul
genetic este inglobat intr-o singura molecula de ADN de mari dimensiuni, de
forma circulara, numita cromozom. Forma circulara este realizata prin unirea
capetelor libere 3 si 5 in scopul protejarii acestuia de actiunea
exonucleazelor (enzime ce hidrolizeaza leagatura fosfodiesterica situata la
marginea lantului). ADN-ul bacterian formeaza alte suprarasuciri
(suprahelicari) pentru a avea o forma cat mai compacta. In plus pe langa

ADN-ul cromozomial bacteriile contin un ADN mic extracromozomial (circular)

format din cateva zeci de perechi de baze (Kb) care este denumit plasmid.
Acesta contine putina informatie genetica si se replica independent sau
concomitent cu diviziunea cromozomiala. Dupa distrugerea (moartea) celulei
plasmidul difuzeaza si poate intra in alte celule, transmitandu-le acestora
informatia genetica detinuta. Astfel se explica rezistenta la antibiotice a unor
bacterii.
c. La eucariote (celule care au depozitata informatia genetica in
nucleu) ADN-ul este liniar si asociat cu complexe proteice formand
cromatina. In perioadele de repaos (in afara perioadei de diviziune) materialul
genetic se gaseste sub forma amorfa dispersat in tot nucleul. In timpul
diviziunii cromatina condenseaza, se organizeaza in 46 cromozomi asociati
cate 2 in 23 perechi (cromozomi bicromatidici). Fiecare cromozom contine o
singura molecula de ADN liniar cu lungimi diferite de la un cromozom la altul
(Aurora), care este aranjata ordonat, impachetata, cu ajutorul proteinelor.
Acestea indeplinesc pe langa rolul structural in aranjarea spatiala si roluluri
de reglare in precesul de replicare, transcriptie. Proteinele ce servesc la
impachetarea ADN-ului poarta denumirea de histone.

Histonele prezinta urmatoarele caracteristici:

- sunt proteine bazice ce prezinta numeroase resturi de Lys si Arg care
la pH fiziologic se prezinta sub forma ionizata avand sarcina +.
Sarcina + formeaza legaturi ionice cu sarcinile prezente la
gruparea fosfat din scheletul exterior al dublului helix, fixand astfel
dublul helix al ADN-ului pe suprafata lor.
- exista 5 tipuri de histone notate H1, H2a, H2b, H3 si H4
- histonele H2a, H2b, H4 si H5se asociaza cate doua de acelasi fel
rezuland un octamer asemanator unui mosor (cilindru) in jurul
caruia, sau pe suprafata caruia, se infasoara molecula de ADN de
doua ori in mod asemanator felului in care se infasoara ata pe
mosor. Acest complex format din octamer si ADN-ul fixat poarta
numele de nucleosom si are un diametru de 10 nm
- intre doi nucleozomi portiunea de ADN libera este asociata cu
histona H1 care se pare ca are rolul de a proteja dublul helix de
actiunea endonucleazelor (enzime ce rupe legatura fosfodiesterica
situata in interiorul lantului polinucleotidic). Se formeaza o structura

asemanatoare unui lant de margele pe care se infasoara un fir de

ata.
- lantul de nucleozomi este la randul lui spiralat rezultand o structura
numita polinucleozom sau nucleofilament cu diametrul de 30nm.
Aceste nucleofilamente formeaza la randul lor bucle care sunt fixate
(pentru a nu se incurca) de proteine nehistonice mari, care formeaza
axul unui cromozom (ca o perie de spalat eprubete). Acesta este
alcatuit din doua jumatati numite cromatide
Aceata structura compacta trebuie relaxata si catenele separate in momentul
copierii informatiei genetice. Separarea catenelor are loc in vivo ( in celula
vie) de catre enzime specializate.
In vitro (in afara celulei, in eprubeta de exemplu) cele doua catene pot fi
separate, prin ruperea legaturilor de H existente intre perechile de baze
complementare, prin modificarea pH-ului sau prin cresterea temperaturii
(legaturile fosfodiesterice raman neafectate) acest fenomen fiind unul
reversibil.
Temperatura la care jumatate din structura helicoidala este pierduta, atunci
cand ADN este incalzit, poarta denumirea de T de topire si este egala cu T de
fuziune. Pierderea integrala a structurii dublului helix, ca urmare a ruperii
legaturilor de H, poarta denumirea de denaturare. Denaturarea poate fi
inregistrata prin masurarea absorbantei la 260nm ADN dublu catenar avand
absorbanta mai mica decat cel denaturat.
Fenomenul denaturarii este unul reversibil, scaderea temperaturii duce la
restabilirea legaturilor de H cu refacerea helixului. Procesul poarta denumirea
de renaturare sau realinierea bazelor sau annealing.
Deoarece intre G si C se stabilesc trei legaturi de H fata de doar doua intre A
si T, ADN-ul ce va contine un numar mai mare de A si T se va denatura mai
usor, deci la temperaturi mai scazute fata de ADN-ul bogat in baze G si C.
2.2 Replicare = Sinteza ADN
Sinteza ADN se mai numeste si replicare si inseamna copierea integrala a
ambelor catene ale ADN-ului.

In urma sintezei o catena parentala este pastrata, conservata, in fiecare nou

dublu helix sintetizat, motiv pentru care se spune ca replicarea este
semiconservativa.
Replicarea este un proces amplu desfasurat pe mai multe etape succesive,
fiecare etapa necesitand reactanti si sisteme enzimatice specifice:
A. initierea replicarii cu separarea celor doua catene si formarea furcii de
replicare
B. elongarea sinteza propriu-zisa a noilor catene ADN
C. incheiere procesului
Pentru realizarea replicarii este nevoie de o serie de elemente:
1. modelul dupa care se va sintetiza noua catena ADN si care este
reprezentat de fiecare din cele doua catene. Catena copiata se mai
numeste matrita
2. materialele necesare sunt reprezentate de deoxinucleotidele ce
urmeaza a fi aduse, pentru asamblarea in noul lant, conform informatiei
din matrita. Ele sunt in forma macroergica de nucleotid trifostat, sunt
notate dNTP si sunt reprezentate de dATP, dGTP, dCTP, dTTP
3. prezenta unei amorse, numita si primer, adica prezenta unui capat de
care sa se lege primul nucleotid (asemanatoare capului de fermoar).
Primerul este o secventa scurta de ARN ( formata din ribonucleotide
nu deoxiribinucleotide) care are rolul de a furniza o grupare 3 OH libera
la care sa poata fi atasat primul nucleotid.
4. enzimele specifice care vor sintetiza noua catena. Ele porta numele de
ADN polimeraze deoarece functia principala este aceea de polimerizare
adica de atasare succesiva a cate un deoxiribonucleotid, printr-o
legatura fosfodiesterica. ADN polimerazele utilizeaza drept cosubstrat
catena matrita. Atasarea nucleotidelor nu necesita energie, acestea
fiind activate sub forma de dNTP.

Nucleotidul
ce urmeaza a fi atasat formeaza mai intai o pereche
complementara cu baza de pe matrita, dupa care se formeaza o legatura
fosfat intre gruparea 5 a nucleotidului atasat si gruparea 3OH de la
capatul lantului in crestere cu eliminarea unei grupri pirofosfat (PPa) (vezi
desen).

Pe langa functia de sinteza aceste enzime prezinta o functie

suplimentara exonucleazica. Prin aceasta functie ele sunt capabile sa
hidrolizeze legatura nou formata. In urma actiunii exonucleazice
nucleotidul marginal poate fi indepartat. Aceasta actiune suplimentara
serveste functiei de corectare in cazul adaugarii unui nucleotid gresit
necomplementar (C atasat gresit adica CA in loc de TA).
5. Exista mai multe tipuri de ADN polimeraze:
a. La procariote : ADN polimeraza I, II, III
b. La eucariote: functii corespunzatoare ADN polimarazele , , , ,
ADN polimerazele difera intre ele prin: structura, viteza de sinteza si
procesivitatea lor.
Prin procesivitate se intelege numarul de deoxinucleotide adaugate
inainte de detasarea polimerazei de pe matrita. Exp: ADN P I are o
viteza mai mica de sinteza decat ADN P III deoarece prima adauga 20
deoxiribonucleotide/sec, pana la desprinderea de pe matrita, fata de
1000 deoxiribonucleotide/sec cat ataseaza cea de a doua. In consecinta
ADN P I are o procesivitate mai mica fata de ADN P III.
Etapele procesului de sinteza a ADN-ului vor fi prezente pentru celule
procariote deoarece pentru acest tip de celule sinteza ADN a fost complet
elucidata. La eucariote sinteza este mai complexa dar implica aceleasi
mecanisme

A. Initierea.

Este un proces ce are loc in doua etape: a) desfacerea dublului helix si b)

construirea primerului.
a) Desfacerea dublului helix.
Pentru ca replicarea sa aiba loc este necesara derasucirea dublului helix si
separarea celor 2 catene ale ADN ului parental

Desfacerea dublului helix este realizata prin ruperea legaturilor de H, dintre

bazele complementare, cu consum de ATP, in prezenta unei enzime numita
helicaza, in anumite regiuni numite ori (origin of replication). La procariote
exista o singura regiune ori, la eucariote insa, replicarea incepe simultan in
mai multe puncte ori ale helixului.

Regiunile in forma de V formate prin desfacerea dublului helix poarta

denumirea de furci de replicare. Aceasta avanseaza in directii opuse, motiv
pentru care se spune ca replicarea este bidirectionala. In spatele furcii de
replicare are loc sinteza ADN simultan in ambele directii.
Pentru a impiedica reunirea catenelor in spatele furcii de replicare pe fiecare
catena se ataseaza o serie de proteine numite single strand DNA binding
proteins (SSB) care au in plus si rolul de a proteja catena expusa de actiunea
endonucleazelor.
b) Construirea primerului [Pamela]
ADN polimeraza nu poate initia sinteza lantului complementar pe o catena
matrita ci are nevoie de un primer. Prin primer se intelege o regiune dublu
catenara scurta (aproximativ de 10 perechi de baze) situata la
inceputul catenei matrita care sa furnizeze gruparea OH libera la capatul 3.
Acest hidroxil functioneaza ca acceptor al primului deoxiribonucleotid adus
si atasat de catre ADN polimeraza. Primerul este sintetizat de o ARN
polimeraza (primaza) (la eucariote primaza este Pol ) complementar si
antiparalel cu catena matrita rezultand un hibrid in care la A de pe matrita
corespunde U pe primer.
Pe masura ce cele doua catene sunt separate in vederea copierii apar
supraspiralari in directia de inaintare, aceasta fiind blocata la un moment dat.

Exista enzime specifice care desfac aceste supraspiralari (rezultate prin

inghesuirea numarului de spire) si indeparteaza tensiunea creata de acest
fenomen, numite topoizomeraze. Acestea au actiune dubla:
- endonucleazica adica rup legatura fosfodiesterica de pe una sau pe
ambele catene pentru a permite derasucirea acestora
- ligazica de resigilare adica refac legaturile rupte dupa indepartarea
supraspiralarii
Sunt cunoscute doua topoizomeraze;
- Topoizomera I care rupe o singura catena permitand trecerea
celeilalte prin bresa facuta, nu necesita ATP pentru actiunea lor si la
eucarite indeparteaza atat suprahelicarile + cat si pe cele -.
- Topoizomeraza II care rupe ambele catene permitand rotirea
capetelor libere si derasucirea acestora, ca ulterior acestea sa fie
resigilate cu consum de ATP(la eucariote).
B. Elongarea
Prin elongare se intelege adaugarea de deoxiribonucleotide, cate una pe
rand, la capatul 3OH a catenei nou sintetizate, actiune realizata de enzime
numite ADN polimeraze. Secventa de deoxiribonucleotide adaugate este
dictata de secventa din matrita si complementara cu aceasta.

Caracteristici ale elongarii:

- necesita primer furnizor de 3OH
- se sintetizeaza doua catene
o una care se deplaseaza in directia furcii de replicare si care
este sintetizata in mod continuu, numita catena conducatoare
(leading)
o cea de a doua care se deplaseaza in directia opusa deplasarii
furcii, numita catena intirziata (lagging), este sintetizata in
mod discontinuu. Pe aceasta catena sunt sintetizati mai multi
primeri din loc in loc (discontinuu).
- sinteza are loc intotdeauna in directia 5->3, antiparalel si
complemetar cu matrita si este realizata de ADN PIII la procariote La
eucariote se pare ca Pol sintetizeaza lantul leading in timp de Pol
sintetizeaza lantul lagging. Pol are actiune asemanatoare ADN P I
iar Pol are rol in sinteza ADN mitocondrial [pamela].
- ADN P III si ADN P I sunt enzime multifunctionale

ADN polimeraza III indeplineste mai multe functii:

- citire
a catenei matrita in directia 3->5 (adica recunoste
nucleotidele)
- sintetiza intotdeauna in directia 5->3 adica adauga nucleotide la
capatul 3 pe principiul complementaritatii. Nucleotidele aduse sunt
prezente in forma macroergica de trifosfat, energie utilizata pentru
realizarea legaturii fosfodiesterice cu eliberarea unui mol de PPa.
Toate cele patru nucleotide trebuie sa fie prezente pentru ca sinteza
sa aiba loc, lipsa unui singur nucleotid ducand la blocarea sintezei.
- corectare exercitata in directia 3->5 care are ca scop asigurarea
fidelitatii replicarii. Pe masura ce adauga fiecare nucleotid P III
verifica ca acesta sa fie cel corespunzator adica cel complementar
(ex lui A sa ii corespunda T si nu G). In cazul unei erori ( cand in locul
lui T a fost adaugat G) P III se intoarece,
rupe legatura
fosfodiesterica, indeparteaza nucleotidul necorespunzator si il
inlocuieste cu cel corespunzator. Aceasta actiune de excizie este una
exonucleazica ce are loc in directia inversa sintezei adica in directia
3->5
Acesta este modul de actiune al PIII pe catena leading . Pe catena lagging P III
se comporta asemantor dar se opreste atunci cand intilneste restul de
primer, fiind blocata de acesta. ADN P III se desprinde de pe catena matrita si
locul ei este luat de ADN P I care este si ea o enzima multifunctionala.
ADN P I indeplineste mai multe functii:
- excizie in directia in care are loc sinteza adica 5->3. Dupa
detasarea ADN PIII , ADN P I se fixeaza pe catena matrita (lagging) si
indeparteaza pe rand fiecare nucleotid apartinand primerului situat
in fata ei in directia de inaintare 5->3.
- sinteza in directia 5->3 pe masura ce indeparteaza ribonucleotidele
primerului, adauga deoxiribonucleoidele corespunzatoare. Portiunea
de catena astfel sintetizata poarta denumirea de fragment Okazaki.
ADN P I se opreste cand intilneste capatul urmatorului fragment
Okazaki lasand un mic gol.
- corectare in directia 3->5 identica cu cea realizata de ADN P III.
In final catena lagging va fi sintetizata discontinuu fiind alcatuita din mai
multe fragmente Okazaki. Acestea vor fi unite de catre ADN ligaza pentru a
se constitui catena continua.
La eucariote s-a constatat ca marimea fragmentelor Okazaki este echivalenta
cu marimea ADN din nucleozomi; s-a concluzionat ca succsesiv cate un
nucleozom relaxeaza structura ADN permitand replicarea.
.
Actiunea ADN ligazei este aceea de a sigila micile golurile lasate de
fragmentele Okazaki prin legarea capatului 3OH a unui fragment cu capatul
5-P al fragmentului vecin, legare ce necesita consum de energie furnizata
prin hidroliza ATP la AMP si PPa.

C. Terminarea replicarii
Are loc atunci cand doua bifurcatii de replicare se intilnesc venind din directii
opuse.
2.3 Repararea ADN
ADN este supus continuu unor procese ce duc la alterarea lui. Degradarea
ADN poate fi provocata atat de factori interni (greseli de imperechere a
bazelor, modificari ale bazelor) cat si de factori externi (radiatii, agenti
chimici) care pot opera atat in timpul replicarii cat si in afara ei. Daca aceste
leziuni nu sunt reparate, o leziune permanenta numita mutatie va fi introdusa
in ADN.
Consecintele mutatiilor pot duce la :
- boli genetice daca leziunea a avut loc la nivelul celulelor germinale
- cancere - daca leziunea a avut loc la nivelul celulelor somatice
Dintre leziunile cele mai frecvente mentionam doar ;
- dezaminarea oxidativa a unor baze (pierderea gruparii NH 2 de la
adenina sau citozina) - desen

formarea de dimeri de timina

Dimerii de timina se pot forma in celulele umane ca urmare a expunerii la

raze UV. Exista unele boli genetice in care celula nu poate repara leziunea
ADN cauzata de dimerii de timina, rezultand o acumulare a acestora si in final
aparitia cancerului de piele xeroderma pigmentosa
Celulele dispun de intrumente de reparare care:
- recunosc leziunea si opresc termporar ciclul celular
- repara leziune ADN si initiaza apoptoza in cazul in care repararea
esueaza
Dupa depistarea leziunii repararea ADN presupune mai multe etape:
a. excizia leziunii
- indepartarea bazei alterate (in cazul dezaminarilor oxidative suferite
de adenina sau citozina)
- indepartarea unui portiuni de ADN ( in cazul dimerilor de timina sau
a leziunilor care duc la distorsioarea structurii helicate a ADN-ului)
b.sinteza reparatorie realizata de ADN polimeraze neprocesive, pentru
completarea golului utilizand ca model :
- cealalta catena
- celalalt brat al cromozomului (celalta cromatida) datorite asemanarii
destul de mari ale celor doua cromatide ce un cromozom.
c. ligaturarea in vederea restabilirii continuitatii ADN cu ajutorul ADN ligazei
Leziune generata de dezaminarea oxidativa a unor baze este reparata prin
procesul baze excizion repair (BER). Initial este scindata legatura Nglicozidica dintre baza azotata si riboza de catre o enzima numita ADNglicozilaza si eliminata baza alterata (in cazul de fata U). In urma eliminarii pe
scheletul fosfo-ribozidic ramane un loc fara baza azotata denumit apirimidinic
(in cazul de fata) sau apurinic notat AP. In acest loc actioneaza o AP
endonuleaza (endonucleaza apirimidinica/apurica) care scindeaza portiunea
ce contine fragmentul AP. Golul ramas este sigilat prin actiunea a doua
enzime o ADN polimeraza neprocesiva urmata de ADN ligaza.
Leziunea genarata de dimerii de timina este reparata prin procesul nucleotid
excizion repair (NER). O endonucleaza specifica, numita excinucleaza,
scindeaza legatura fosfodiesterica in doua puncte, de o parte si de alta a
leziunii. Dupa dubla excizie un fragment de aproximativ 30 baze, care
contine leziunea este indepartat. Golul ramas este sigilat prin actiunea a
doua enzime o ADN polimeraza neprocesiva urmata de ADN ligaza.

3. ARN
Prin ARN este denumit generic un grup de acizi nucleici care impreuna
participa la sinteza de proteine. Ei au rol in copierea si traducerea informatiei
genetice care se concretizeaza in sinteza unei molecule functionale care
poate fi o proteina sau o molecula de ARN.
Spre deosebire de ADN, ARN este prezent in mai multe forme (ARN m, ARN t,
ARN r) cu structuri si functii diferite, participand la procesele de transcriptie si
translatie.
3.1 Structura ARN

ARN-ii sunt (asemanator) ADN-ului lanturi polinucleotidice formate din

ribonucleotide legate intre ele prin legaturi fosfodiesterice. Spre deosebire de
ADN, ARN este alcatuit astfel:
contine ca baze azotate: A, G, C, U, si o serie de baze azotate
neuzuale (pseudouracil, N6,N6 dimetiladenina, 7- metil guanina)
contin riboza in loc de deoxiriboza. Riboza prezinta in pozitia 2 o
grupare OH. Care imprima functie catalitica ARN, gruparea 2OH
poate ataca nucleofil si deci scinda legatura fosfodiesterica.
Aceasta actiune este intilnita in procesul de splicing ce are loc la
maturarea ARN mesager.

gruparea fostaf

Moleculele de ARN sunt de regula monocatenare. Pe anumite portiuni insa,

acolo unde complementaritatea bazelor o permite, ARN-ul poate avea
structuri dublu catenare. Portiunile monocatenare sunt expulzate in afara
zonelor bicatenare sub forma unor bucle, imprimand moleculei o structura de
ac de par.

Exista mai multe tipuri de ARN care functie de localizare se clasifica in:
ARN nuclear:
hnRNA heterogenous nuclear ARN
ARN nucleolar
snARN sau snurps sau small nuclear ribonucleoproteins (U1-U6)
ARN citoplasmatic:
ARNm mesager care provine din hnARN
ARNr ribosomal care provine din ARN nucleolar
ARNt de transfer
Cele trei tipuri majore de ARN sunt : ARNm, ARNt, ARNr

ARN m

ARNm mesager este cel care contine informatia copiata din ADN, o transporta
in citozol unde va servi drept program pentru sinteza de proteine.
Programul pentru sinteza proteinelor este dat de asa-numitii codoni care
alcatuiesc ARNm. Un codon este un grup de trei nucleotide care semnifica un
singur aminoacid, prin urmare succesiunea de codoni din ARN va indica
succesiunea de aminoacizi din proteina ce urmeaza a fi sintetizata.
ARNm este monocatenar; la capatul 5-fosfat prezinta o capsula formata din
7-metil guanozina legata prin legatura 5-5 trifosfat de capatul 5 al lantului
polinucleotidic, iar la capatul 3-OH o coada formata din mai multe nucleotide
adenilice numita coada poli-adenilata.

ARNt
ARNt de transfer este o molecula translator care indeplineste doua functii:
citeste mesajul genetic si transporta aminoacizii necesari sintezei proteice.
Este cel mai mic ARN (dpdv al numarului de nucleotide) si exista in mai multe
forme, cel putin cate una pentru fiecare aminoacid. In mod firesc ar trebui sa
existe 20 ARNt, in realitate insa exista mai multi ARNt care sa transporte
acelasi aminoacid si care sunt numiti ARNt izoacceptori. Aminoacizii sunt
atasati la o tripleta CCA prezenta la capatul 3-OH al ARNt.
ARNt are o forma de cruce, pe unul din brate este prezenta o secventa de 3
nucleotide numita anticodon. Cu ajutorul anticodonului ARNt recunoaste
codonul cu structura complementara prezent pe ARNm. ARNt contine o serie
de baze azotate neuzuale (pseudouracil, dimetil adenina).

ARN r

ARNr este reprezentat de mai multe fragmente scurte de ARN care se gasesc
in ribozomi asociate cu proteine. ARNr are o structura monocatenara dar
prezinta si portiuni bicatenare asemanatoare intr-o anumita masura cu ARNt.
El are rol structural, catalitic si de fixare/pozitionare a ARNm pentru ca
acesta sa poata fi citit de catre ARNt.
3.2. Transcriptia
Transcriptia reprezinta copierea unei fragment din informatia genetica (nu a
intregii informatii) a ADN-ului. Transcriptia se realizeaza prin copierea doar a
unei portiuni (nu intotdeauna aceeasi) de pe o singura catena a ADN.
Rezultatul transcriptiei este sinteza unei molecule de ARN.
ADN contine informatia genetica sub forma de gene. Genele sunt portiuni de
ADN care contin toata informatia necesara sintezei unei molecule functionale.
Daca gena codifica o proteina atunci rezultatul transcriptiei este ARNm, altfel
in urma transcriptiei se sintetizeaza ARNt sau ARNr.
Transcriptia este un proces ce are loc in afara replicarii (diviziunii celulare), ori
de cate ori celula are nevoie de anumite componente. Aceasta sinteza
selectiva, angajeaza [Aurora Popescu] doar anumite portiuni ale ADN acelea
care codifica proteinele de care celula are nevoie la un moment dat.
Catena ce contine portiunea ce urmeaza a fi copiata se numeste matrita (anti
sens), catena complementara care nu este copiata poarta numele de catena
codificatoare (sens). O catena matrita pentru o anumita gena poate deveni
catena codificatoare pentru alta gena; obligatorie ramane doar respectarea
directiei de sinteza si anume 5->3. In urma transcriptiei ARN transcript
primar va avea aceeasi secventa cu cea din catena codificatoare, doar ca
acolo unde pe catena codificatoare este T pe transcript va corespunde U.

Pentru sinteza ARN transcript primar este nevoie de :

un model reprezentat de o portiune de pe o catena de ADN pe
care se va realiza copia dupa original; aceasta portiune este
numita matrita sau portiune antisens
ribonucleotide trifosfat (A, G, C, U)
ARN polimeraze ADN dependente in care catena matrita devine
cofactor al enzimei
Spre deosebire de procariote la care o singura ARN polimeraza este
responsabila de sinteza tuturor tipurilor de ARN, la eucariote exista ARN
polimeraze diferite pentru diferitele tipuri de ARN:
ARN P I sintetizeaza precursorii ARN-urilor ribozomale (28S,
18S, 5,8S)
ARN P II sintetizeaza precursorul ARNm si snurps (U1-U6)

ARN P III sintetizeaza precursorul ARNt si ARNr (5S)

Spre deosebire de ADN polimerazele ARN polimerazelor prezinta o serie de
trasaturi particulare:
nu necesita primer
nu au functie de corectare
nu au functie ligazica (nu exista ARN ligaze)
Reactia generala catalizata de ARN polimeraze este (asemanatoare celei
catalizata de ADN polimeraza). Reactia de formare a legaturii fosfodiesterice
[Aurora] consta in atacul nucleofil al gruparii 3OH libere din nucleotidul in
crestere asupra gruparii fosfat a nucleotidului trifosfat adus la locul sintezei
conform matritei. Reactia devine termodinamic favorabila prin actiunea
pirofosfatazei (PPa-> 2 Pa). Ecuatia procesului:

Etapele sintezei ARN (etapele transcriptiei)

Sinteza ARN este un proces complex in care pot fi evidentiate mai multe
etape:
A. initierea transcriptiei
B. elongarea lantului poli-ribonucleotidic
C. incheierea
A. Initierea transcriptiei
Transcriptia presupune copierea unei anumite portiuni din ADN numita gena,
care trebuie identificata in molecula de ADN. Gena nu este recunoscuta in
mod direct ci mai intai este recunoscuta o secventa situata in imediata
vecinatate a genei numita promotor. Asadar initierea transcriptiei incepe prin
recunosterea promotorului unei gene. Rolul promotorului este acela de a
indica cu precizie locul de incepere a transcriptie.

Initierea transcriptiei este un proces foarte complex care presupune un

numar mare de evenimentecare pot fi grupate in doua etape:
1. recunoasterea promotorului
2. formarea complexului de transcriptie
1. Recunoasterea promotorului-structura promotorului
Data fiind diversitatea genelor ce codifica toate proteinele organismului,
rezulta in mod evident ca si promotorii acestora vor fi de o mare varietate
fiind alcatuiti din extrem de diferite. Cu toate acestea promotorii prezinta o
serie de secvente comune numite casete care au roluri bine definite. Aceste
secvente conservate (care difera foarte putin de la gena la gena) numite
secvente consens sunt alcatuite din aprox. 10 perechi de baze, au roluri
diferite si se numesc dupa continutul lor:
caseta TATA situata in jurul pozitiei -30 in amonte de locul
transcrierii. La aceasta caseta se ataseaza factorii de transcriptie

ce au rol, in principal, in asamblarea echipamentului de

transcriptie numit complex bazal de transcriptie
caseta GAAT/GC situata in jurul pozitiei -70 in amonte de punctul
de start al transcriptiei, la care se leaga o parte din factorii ce au
rol in reglarea procesului de transcriptie

A fost stabilita conventional o nomenclatura si o numerotare care sa evite

confuziile privind promotorii si locatia genelor:
- termenul amonte se refera la regiuni ale ADN situate in stanga locului de
incepere a transcriptiei adica spre capatul 5 in timp ce termenul aval se
refera la regiunea situata in dreapta genei adica spre capatul 3
- punctul de start al transcriptiei reprezinta prima baza copiata, este
considerat pozitia 1 a genei si este notat cu +1 (pozitia 0 nu exista). Pozitia
+1 a genei corespunde pozitiei primei baze de la capatul 5 al ARN-ului
transcript
- secventele ce preced prima baza copiata sunt numerotate cu semnul si
se spune ca sunt situate in amonte (upstream) p si sunt pozitionate inspre
capatul 5
- secventele ce urmeaza primei baze copiate sunt notate cu semnul +, se
spune ca sunt situate in aval(downstream) si sunt pozitionate inspre
capatul 3
2. Formarea complexului de transcriptie
Complexul de transcriptie este format din :
a. ARN polimeraza care nu recunoaste singura promotorul deci nu
stie unde sa se fixeze (enzima oarba)
b. Factori de transcriptie care sunt un grup de proteine
(aproximativ 35 proteine) al caror rol este acela de a dirija si
pozitiona ARN polimeraza la gena si de a recruta si asambla toate
proteinele necesare copierii
c. Factorii de reglare care sunt proteine cu rolul de a
promova/inhiba transcriptia si care pot opera singuri sau
impreuna cu alte proteine co-reglatoare. Ei au rolul de a imprima
un anumit ritm transcriptiei.

a. La eucariote exista trei tipuri diferite de ARN polimeraze(ARN P)

responsabile de sinteza ARNm, ARNt respectiv ARNr. ARN polimeraza II este
responsabila de sinteza hnARN, precursorul ARNmesager matur (vezi
transcriptia).
b. Factorii bazali ai transcriptiei, notati TF II (transcrition factors, notatia II
provine de la ARN P II) A, B, C, D, E....H, fiecare cu o anumita functie, vin in
contact mai intai cu ADN, apoi vin in contact unii cu altii si cu ARN P II, pe
care o fixeaza la promotor. Complexul format din factorii de transcriptie
impreuna cu ARN P II formeaza complexul bazal de transcriptie, deoarece
acesta poate initia dar cu o viteza mica (bazala). Atasarea factorilor de
reglare permite desfasurarea transcriptiei in ritmul si la viteza ceruta de
nevoile celulare. Factorii de transcriptie actioneaza in linii mari astfel:
Primul factor bazal al transcriptiei TBP (TATA binding protein) se leaga direct
de caseta TATA, apoi prin intermediul TFIIB (o ATP-aza) leaga ARN PII dirijando spre locul sintezei. Factori suplimentari ataseaza TFIIH (o helicaza) care sa
separe dublul helix in fata ARNPII, alti factori asambleaza si stabilizeaza acest
complex (fig. A).
c.
Factorii
reglatori
(trans-active
factors)
sunt
proteine
care
activeaza/blocheaza transcriptia se mai numesc inductori respectiv represori.
Ei actioneaza direct cu complexul bazal de transcriptie sau prin intermediul
altor factori numiti mediatori sau co-reglatori
Celulele contin setul complet de gene (intreg genomul), cu toate acestea
utilizeaza doar o parte a informatiei continute in genom. Unele genele care
codifica proteine functionale (ex: enzimeleglicolizei) sau proteine structurale
(colagenul) si care se numesc housekeeping gene sunt transcrise in mod
continuu.
In afara acestora un nr mare de gene sunt active in conditii metabolice
specifice, deci in anumite tesuturi/celule, sau sunt active in timpul
diferentierii celulare. Care dintre gene urmeaza a fi transcrise si care nu este
decis prin controlul transcriptiei.
Controlul transcriptiei este realizat cu ajutorul a doua elemente:

anumite regiuni din promotorul genei (numite elemente de

control) cum este caseta CAAT, sau regiuni din zone situate la distanta de
promotor numite enhancer/silancer sau hormone response element
(HRE)

anumite proteine reglatoare specifice ptr fiecare gena, numite

factorii reglatori (trans-active factors)
Secventele de ADN la care se leaga factorii reglatori se numesc:
enhanceri, daca factorii care se leaga la secventa determina
activarea transcriptiei

silancer, daca factorii care se leaga la secventa i determina

inhibarea transcriptiei
elemente de raspuns (response element - RE) numite si elemente
de raspuns la hormon (hormon response element- HRE), daca
factorii care se leaga la secventa sunt o serie de intermediari ai
unor molecule semnal (mesageri secunzi sau hormoni)

Enhancer/silancer sunt secvente scurte formate din 10-20 perechi de

baze, situate la distanta mare inainte sau dupa promotor. Cuplarea lor cu
activatori/represori, cresc/scad viteza de initiere a transcriptiei (ritmul
transcriptiei). Implicarea lor reprezinta etapa limitanta de viteza a procesului.
Functia lor se realizeaza ca urmare a interactiunii cu factorii de transcriptiei
legati de promotor direct sau prin intermediul mediatorilor si are ca efect
inducerea unor modificari conformationale ale moleculei de ADN (relaxarea,
indoirea lantului ADN) care poate fi favorabila sau defavorabila transcrierii.
De regula enhancerii sunt localizati pe aceeasi molecula a ADN cu gena
activata.
Elementele de raspuns (response element-RE) sunt secvente de
nucleotide situate la distanta fata de punctul de start sau de promotor, pe
care se fixeaza o serie de intermediari ai unor semnale celulare cum sunt
de exemplu hormonii liposolubili. Acestia se cupleaza cu receptorii lor si sub
forma de complex hormon-receptor (HR) se fixeaza pe ADN pe hormon
response elemet (HRE) activand/inhiband transcriptia.
Exp: pe HRE se fixeaza de regula receptorii pentru hormonii steroizi.

Dupa realizarea tuturor etapelor de recunoastere, recrutare si asamblare a

complexului de transcriptie semnalul final pentru inceperea transcriptiei este
dat de multiplele fosforilari a domeniului C-terminal a ARN polimerazei. In
forma fosforilata ARN polimeraza se autoelibereaza impreuna cu unele

proteine din complexul bazal si incepe sinteza ARN-ului transcript primar

(fig.B).

B. Elongarea
ARN polimeraza realizeaza sinteza in directia 5->3 rezultand transcriptul
primar care va contine A, U G C (fig. B). In cazul ARN P II transcriptul primar
este hnARN precursorul ARN m.
C. Terminarea transcriptiei
Terminarea transcriptiei presupune doua evenimente:
1. Pentru ca ARN transcript primar sa poate disocia de pe matrita este
necesar ca acesta sa fie capabil sa formeze un ac de par, care va incetini
inaintarea ARN si in final o va opri.
Aparitia acestei structuri este dictata de o secventa specifica numita
secventa palindrom care este bogata in baze GC si caracterizata de o
simetrie dubla. Dubla simetrie consta in faptul ca secventa de pe o catena
citita in directia 5->3 este aceeasi cu o secventa situata pe catena
complementara citita in aceeasi directie. Prezenta bazelor G si C, intre care
se formeaza 3 legaturi de hidrogen, va stabiliza structura de ac de par a
transcriptului primar.
2. Dupa formarea acului de par, ARN polimeraza intilneste pe matrita o
regiune bogata in A. Aceasta determina in ARN transcript aparitia unei
secvente complementare bogata in U. Legatura formata intre A apartinand
matritei si U apartinand transcriptului este slaba si favorizeaza desprinderea
transcriptului.

3.3 Modificari postranscriptionale

Transcriptul primar reprezinta o copie liniara a genei. Acesta sufera o serie de
modificari post-transcriptionale pentru a putea deveni functional. Aceste
modificari au loc in timpul procesului de transport din nucleu unde a avut loc
transcriptia in citoplasma unde va avea loc translatia.
Modificari ale ARN r
Molecule de ARNr provin dintr-un precursor comun. Acesta este scindat in
fragmente de ARN de diferite dimensiuni 28S, 5,8S, 18S sub actiunea unei
endonucleaze. Proteinele destinate a intra in alcatuirea ribozomilor se
asociaza cu aceste fragmente inainte, in timpul sau dupa prelucrarea lor
postranscriptionala.
Modificari ale ARNt
Precursorii ARNt sufera urmatoarele modificari pentru a deveni functionali:
anumite secvente sunt excizate din precursori
la capatul 3 se aditioneaza o secventa CCA de catre o nucleotidil
transferaza
unele baze, situate in anumite pozitii, sunt modificate rezultand
baze azotate neconventionale care permit asocieri neuzuale intre
bazele complementare.
Modificari ale ARNm
Transcriptul primar al ARNP II este hnARN (heterogenous nuclear ARN).
Acesta sufera trei modificari posttranscriptionale: la capatul 5, la capatul 3
si in interiorul catenei, devenind ARNm matur functional.

1. Modificarile capatului 5 constrau in adaugarea unui capsule cap care

contine 7-metil guanozina legata prin legatura 5-5 trifosfat la capatul
5 al ARN. Gruparea metil din pozitia 7 a guaninei provine de la SAM
(sulf adenozil metionina) si este realizata de S adenozil metionin
transferaza. Metilarea se pare ca are drept scop stabilizarea ARNm si
facilitarea translatiei in sensul ca 7-metil guanozina devine semnalul de
recunostere al sensului de citire a ARNm.
2. Modificarile capatului 3 constau in atasare la aceasta pozitie a unei cozi
de pana la 200 polinucleotide de tip adenilic, asa-numita coada poli-A.
Aceasta secventa nu este transcrisa din ADN ci adaugata dupa
transcriptie de o enzima numita poliA-polimeraza. Rolul acestei cozi este
de a facilita iesirea ARN din nucleu si de a-l proteja fata de actiunea
exonucleazelor.
3. Modificarile efectuate in interiorul transcriptului primar se refera la
excizia intronilor.
Excizia intronilor
hnARN precursorul ARNm este alcatuit din doua tipuri de secvente si anume:
secvente care codifica lanturi polipeptidice (proteine) numite
exoni (expressed regions)
secvente care nu codifica lanturi polipeptidice (proteine) numite
introni (intervening regions
In procesul de maturare al transcriptului primar al ARN-ului mesager
eucariotic sunt indepartati intronii. Secventele codificatoare ramase adica
exoni sunt inadite (splicing) spre a forma ARN matur.
In operatia de indepartare a intronilor intervin doua elemente importante:
gruparea hidroxil de la pozitia 2(si care la ADN nu exista) care
are functie catalitica intrinseca. Aceasta grupare poate hidroliza
legatura fosfodiesterica dintre doua nucleotide.
spliceozomul care este un complex format dintr-o serie de
proteine numite snurps (small nuclear proteins) notate U1-U6.
Acesta recunoaste limitele dintre exoni si introni la nivelul
anumitor secvente continute in hnARN ( intronii prezinta la
capatul 5 bazele GU si la capatul 3bazele AG)

Splicingul alternativ
Procesul de splicing apare doar la eucariote. Este un proces normal care
favorizeaza aparitia marii diversitati a proteinelor. Prin acest proces acelasi
ARN transcript primar poate fi prelucrat diferit, in celule diferite si la stimuli
diferiti. Iau nastere astfel proteine cu secvente diferite numite proteine
izoforme. Desi in genere acest proces este favorabil uneori poate conduce la
afectiuni cum sunt cancerele.

4. Sinteza de proteine
Proteinele sunt structuri complexe care trebuie sa indeplineasca diferite
functii. Din acest motiv sinteza unei proteine presupune o serie de etape,
care fiecare in parte participa la modelarea acestei structuri si care necesita
componente specifice.
Astfel sinteza unei proteine presupune:
- formarea secventei de aminoacizi care este dictata de codul genetic
- impachetarea tridimensionala realizata de echipamente specifice
numite chaperonii
- maturarea proteinelor nou sintetizate prin diverse procese de
glicozilare, fosforilare, farnezilare
- daca o etapa esueaza se declanseaza degradarea si reciclarea
proteinei.
In tot acest lant de evenimente acizii nucleici intervin in faza initiala care
dicteaza structura primara a proteinei. Ei fac acest lucru prin copierea si
traducerea informatiei ce specifica proteina in cauza.

4.1 Codul genetic

Celulele isi reinnoiesc in mod permanent proteinele, unele avand un turnover
foarte rapid. Semnalul care initiaza sinteza unei proteine de care celula are
nevoie este dat de transcriptie. In urma transcriptiei informatia genetica
pentru sinteza proteinei respective este adusa din nucleu, sub forma ARNm si
decodificata cu ajutorul ARNt.
ARNt este o molecula translator, bi-informationala, care recunoaste doua
tipuri de limbaje, limbajul genetic si limbajul proteic, reusind sa faca
conexiunea intre ele. Altfel spus ARNt este capabil sa citeasca si sa traduca
codul genetic.

Limbajul genetic (numit codul genetic) reprezinta modalitatea de scriere a

informatiei genetice si el utilizeaza 4 semne de cod: A, U, G, C (adica 4 litere).
Limbajul proteic utilizeaza 20 de semne de cod (adica 20 litere) cate unul
pentru fiecare aminoacid.
Pentru a obtine cele 20 semne de cod ale proteinelor din doar cele 4 semne
de cod ale acizilor nucleici, acestea din urma trebuie asociate cate trei.
Rezulta astfel unitatea de codare, numita codon care este alcatuita dintr-un
grup de 3 nucleotide.
Prin aceasta asociere diferita a celor 4 semne, luate cate trei se obtin 64 de
semne de cod pentru cei 20 aminoacizi, cu mult peste numarul necesar.
Aceasta a dus la constatarea ca unui aminoacid ii pot corespunde unul sau
mai multi codoni.
Cei 64 de codoni ce alcatuiesc codul genetic sunt astfel repartizati:
- un codon care indica inceperea mesajului (asa cum in scriere litera
mare indica inceputul frazei) si care este AUG.
- trei codoni care indica terminarea mesajului numiti codoni Stop sau nonsens: UAG, UGA, UAA
- doi codoni care indica fiecare un singur aminoacid: Met si Trp
- ceilalti aminoacizi au alocati intre 2 -6 codoni.
Trasaturile codului genetic sunt:
- codul genetic este specific nu ambiguu (ambiguitate = lipsa de
precizie), ceea ce inseamna ca unui codon ii corespunde intotdeauna un
singur aminoacid
- este degenerat sau redundant: adica ofera informatie suplimenatara
prin alocarea mai multor codoni unui singur aminoacid. Este un
fenomen asemanator utilizarii sinonimelor.
- este universal: adica este aceleasi la toate speciile (cu foarte putine
exceptii, mitocondria eucariota) conservat de-a lungul evolutiei.
- nu are suprapuneri si semne de punctuatie: adica de la un punct de
start secventa de nucleotide este citita in grupe de cate trei, pana la
sfarsit, in continuare, fara pauze.
Analiza codului genetic arata ca primele doua baze ale codonului sunt strict
specifice pentru un aminoacid, cea de a treia baza este lipsita de
specificitate, putand fi oricare din cele 4 baze fara a determina schimbarea
aminoaciduuil specificat.
Consecintele alterarii secventei de nucleotide.
ADN-ul poate suferi alterari sau lezari care daca devin permanente determina
aparitia mutatiilor. Mutatiile pot fi localizate:
a) la nivelul unei singure perechi de nucleotide si sunt numite mutatii
punctiforme
b) la nivelul unui fragment de nucleotide
a) Mutatiile punctiforme poti cauzate de inlocuirea unei baze cu o alta.
In urma inlocuirii pot apare mutatii diferite: silance, missense respectiv nonsense functie de pozitia pe care baza inlocuita o ocupa in codon.

O mutatie silance apare atunci cand este inlocuita de regula ultima

nucleotida a codonului cea care prezinta cea mai mica specificitate si prin
urmare aminoacidul codificat nu se modifica.
O mutatie missense apare atunci cand baza inlocuita ocupa prima sau a
doua pozitie in codon si determina codificarea altui aminoacid diferit de cel
initial
O mutatie nonsense apare atunci cand baza inlocuita determina aparitia
codonului stop, care indica oprirea citirii. Aceasta situatie determina
aparitia unei proteine mai scurte.
b) Insertia/deletia a una sau doua baze determina si intr-un caz si in
celalat modificarea asa-numitului cadru de citire, care este reprezentat de
codon. Este alterata astfel citirea pe intreaga secventa determinand
sinteza unor proteine eronate incepand cu punctul de insertie/deletie.
Daca are loc insertia /deletia unui grup de trei nucleotide care specifica un
aminoacid atunci este adaugat respectiv inlaturat un aminoacid.

4.2 Sinteza de proteine

Pentru realizarea sintezei de proteinelor este nevoie de:
A. toti cei 20 aminoacizi deoarece lipsa unui singur aminoacid duce la
stoparea sintezei
B. grupul de ARNt care sa transporte aminoacizii la locul sintezei.
ARNt este o molecula cu functie dubla: de transport a aminoacizilor si de
citire a mesajului genetic continut in ARNm.
In ceea ce priveste transportul, incarcarea aminoacizilor este catalizata
de o familie de enzime numite aminoacil-ARNt transferaze. Fiecare

membru al acestei familii [Pamela] recunoaste un anume aminoacid. Prin

urmare aceast grup de enzime trebuie sa:
- recunoasca si sa distinga intre diferitii aminoacizi, unii dintre ei avand
structuri asemanatoare (Val, Leu)
- identifice aminoacidul si sa faca asocierea cu ARNt corespunzator,
actiune esentiala pentru fidelitatea translatiei
- sa recunoasca dar sa si distinga intre ARNt specifici pentru fiecare
aminoacid dar nu intre ARNt izoacceptori
Pe langa functiile mai sus enumerate enzimele apartinand acestei familii mai
indeplinesc urmatoarele activitati:
- activitate ligazica catalizand atasarea aminoacidului la ARNt
corespunzator
- activitate hidrolazica prin care este realizata functia de corectare ce
asigura fidelitatea transcriptiei. Aceasta functie intra in actiune in cazul
in care asocierea corecta aminoacid ARNt specific a esuat. In aceasta
situatie enzima indeparteaza de pe ARNt aminoacidul incarcat gresit.
Atunci cand ARNt are atasat aminoacidul se spune despre acesta ca este
incarcat.
Aminoacidul atasat de ARNt este denumit aminoacid activat deoarece
legatura formata (esterica) este una macroergica.

In ceea ce priveste citirea mesajului genetic ARNt recunoaste codonii de

pe ARNm prin intermediul anticodonului cu care se fixeaza antiparalel si
complementaritatii pe codoni.

Un anticodon poate recunoaste mai multi codoni ai aceluiasi aminoacid

(acelasi aminoacid poate fi specificat de mai multi codoni). Mecanismul prin
care un anticodon poate sa recunoasca mai mult de un singur codon pentru
acelasi aminoacid este explicat de asa-numitul efect wobble (wobble
inseamna oscilare, clatinare). Aceasta inseamna ca prima baza a
anticodonului(capatul 5) si ultima baza a codonului (capatul 3) nu sunt
fixate rigid prin legaturile complementare uzuale. Oscilarea usoara permite
formarea unor perechi de baze neconventionale cu baza variabila din ultima
pozitie a codonului. Fenomenul wobble explica de ce nu este nevoie de 61
ARNt corespunzatori celor 61 de codoni, in realitate existand in jur de 32
ARNt.

C. ARNm care sa contina succesiunea de codoni specifici proteinei ce

urmeaza a fi sintetizata. Acesta este recunoscut si fixat la unitatea mica a
ribozomilor pentru a putea fi citit de catre ARNt.

D. Ribozomi functionali care reprezinta sediul unde se realizeaza sinteza

proteinelor. Ribozomii sunt localizati:
- liberi in citosol sau
- asociati reticulului endoplasmatic conferindu-i acestuia un aspect
accidentat de unde si numele de reticul endoplasmatic rugos. Reticulul
endoplasmatic este sediul sintezei proteinelor ce urmeaza a fi exportate
sau integrate in membrana plasmatica, membranele aparatului Golgi
sau incorporate in lizozomi [Pamela].
Din punct de vedere structural ribozomii sunt complexe alcatuite din :
- fragmente de ARNr (vezi capitolul structura)
- proteine cu rol structural si functional
Ribozomii sunt alcatuiti din doua subunitati, o subunitate mare si o
subunitate mica, ale caror marimi sunt indicate de coeficientul de
sedimentare S = Svedberg. Deoarece valoarea S este determinata atat de
forma cat si de masa moleculara valoarea lor numerica nu este aditiva. (Ex la
eucariote in urma asocierii subunitatii mari de 60 S cu subunitatea mica de
40S rezulta ribozomul integral functional care are 80S) .
Ribozomul functional format prin asocierea celor doua subunitati prezinta trei
situsuri de legare specifice care se extind pe ambele subunitati. Aceste
situsuri acopera ca lungime secventa a trei codoni vecini si sunt notate:
- A (provine de la aminiacid) este situsul unde se fixeaza
ARTt~aminoacid-ul ce urmeaza a fi atasat la lantul in crestere
- P (provine de la peptid) este situsul ocupat de ARNt-ul incarcat cu lantul
polipeptidic deja sintetizat si care este in crestere
- E (provine de la loc gol=empty) este situsul ocupat de ARNt ramas fara
aminoacid in urma descarcarii acestuia

E. Factori de natura proteica necesari si specifici pentru fiecare etapa: factori

de initiere, de elongare, de terminare, cu rol structural in asamblarea si

stabilizarea ribozomului functional sau cu actiune catalitica. Acesti factori

sunt notati functie de etapa la care particpa:
- IF = initiation factor, pentru eucariote = eIF
- EF = elongation factors, pentru eucariote eEF
- RF = release factors, pentru eucariote eRF
6. Energie sub forma de ATP si GTP:
- doi ATP (in ractia de incarcare a ARTt
- doi GTP: unul ptr fixarea aminoacil-ARNt la situsul A si al doilea pentru
translocarea peptidil-ARNt in locatia A
Alte molecule ATP si GTP sunt consumate pentru initierea si terminarea
sintezei.
Etapele sintezei
Sinteza proteinelor numita si translatie inseamna traducerea limbajului
genetic reprezentat de nucleotidele codonului in limbajul proteic reprezentat
de fiecare aminoacid din secventa lantului polipeptidic.
ARNm este tradus in directia 5->3 generandu-se proteine de la capatul NH 2
terminal la cel COOH terminal.
Un ARNm va produce prin procesul de translatie un singur lant polipeptidic,
motiv pentru care se spune ca ARNm este monocistronic.
A. Initierea
Are loc in doua etape:
- asamblarea subunitatii mici 40S cu ARNm si cu ARNti Met (ARNti provine
de la ARNt de initiere)
- dupa asamblarea elementelor de mai sus este atasata subunitatea mare
60S
Aceste asamblari precum si recunosaterea capatului 5 a ARNm, a semnalului
de initiere AUG si a ARNti este sunt realizate cu ajutorul eIF si au loc cu
consum de GTP.
In urma asamblarii:
E = gol
P = ARNti-Met
A = gol

In urma asamblarii:
E = gol
P = ARNti-Met
A = gol
B. Elongarea

In cadrul procesului de elongare pot fi identificate 4 etape:

a. Fixare ARNt-aa1 (in desen Phe) la pozitia A, cu consum de GTP si prin
intermediul eEF, pe baza complementaritatii cerute de ARNm. In urma fixarii :
E = gol
P = ARNti-Met
A = ARNT-aa1(in desen Phe)
b. Formarea legaturii peptidice dintre Met si primul aminoacid atasat este
realizata de peptidil-transferaza fara consum de GTP. Peptidil-transferaza nu
este o proteina ci este ARNr 28S localizat in subunitatea mare. Peptidiltransferaza este o enzima care are ARN ca centru catalitic si se numeste
ribozim. Realizarea legaturii peptidice duce la transferarea Met (sau lantului
in formare) de la pozitia P la A.
In urma formarii legaturii peptidice se obtine:
E = gol
P = ARNti
A = ARNT-aa1-Met
c. Traslocarea. Dupa formarea legaturii peptidice ribozomul avanseaza pe
ARNm pe o distanta de trei nucleotide in directia 5->3, proces ce necesita
consum de GTP si o serie de alti eEF. In urma translocarii lantul polipeptidic
in formare va ocupa situsul P deplasand ARNt descarcat pe situsul E.
E = ARNti
P = ARNT-aa1-Met
A = gol

d. In prezenta factorilor elongarii ARNt descarcat se disociaza de pe ribozom

eliberand pozitia E permitand continuarea elongarii prin reluarea etapelor
a,b,c.
Elongarea are loc pana cand la situsul A apare un codon STOP (nonsens) .

C. Terminarea
Apare atunci cand unul din cei trei codoni STOP intra in situsul A. Acesta este
recunoscut de un factor specific eRF, care hidrolizeaza legatura esterica
dintre ultimul aminoacid si ARNt, eliberandu-l pe acesta din urma. Fixarea
codonilor STOP determina detasarea lantului nou sintetizat de pe ribozomul
functional, a ARNm cat si disocierea celor doua subunitati aleribozomului care
pot participa la initierea altei sinteze.

Dupa sinteza lanturile polipeptidice nou sintetizate sufera modificari

ulterioare care presupun, atasarea unor grupari functionale sau a unor
fragmente specifice care au ca scop marcarea lor pentru o anumita locatie
(spatiu extracelular, nucleu) sau pentru o anumita functie (activare realizata
prin fosforilare) .
Administrara antibioticelor isi bazeaza efectul terapeutic pe inhibarea
translatiei la bacterii:
- cloramfenicol = inhiba peptidil-transferaza
- eritromicin si toxina difterica = se fixeaza pe translocaza
- puromicina = inlocuieste un ARNt-Tyr si blocheaza sinteza
- streptomicina, tetraciclina = se leaga la subunitatea mare a
procariotelor distorsionand structura acestuia sau impiedicand fixarea
ARNt-aan.

Hormoni
Hormonii sunt substante chimice care transmit mesaje intre celule. Hormonii
mai sunt numiti si molecule-semnal sau mesageri primi si sunt secretati la un
anumit stimul.
Celulele care capteaza mesajul si raspund la acesta se numesc celule tinta.
O celula poate raspunde la mai multi hormoni.
Un hormon poate atentiona celule diferite, declansand din partea acestor
raspunsuri identice sau diferite.
Hormonii isi transmit mesajul prin intermediul unor proteine specifice numite
receptori. Receptorii pot localizati transmembranar sau intracelular
(citoplasmatic sau nuclear).
Legarea hormonului de receptorul lui, declanseaza la nivelul celulei tinta un
raspuns specific.
Hormonii pot fi clasificati dupa mai multe criterii:
a) dupa aria de actiune:
Hormoni endocrini care sunt secretati de un tesut specializat (glanda
endocrina) in sange si trimisi pe aceasta cale la celulele tinta situate o la
distanta considerabila (ex: insulina secretata de pancreas si avand ca tesut
tinta muschiul scheletic).
Hormoni paracrini care sunt secretati de celule in lichidul interstitial si au ca
tinta celule invecinate actionand pe distante relativ mici.
Hormoni autocrini care sunt produsi de aceeasi celula care devine si celula
tinta.
b) dupa solubilitate
hormoni hidrosolubili:
- peptidici
- pancreatici insulina si glucagonul
- hipofizari- adenohipofizari si neurohipofizari
- hipotalamici
- calciotropi- parthormonul si clcitonina
- factori de crestere

- derivati din minoacizi - adrenalina si noradrenalina

hormoni liposolubili:
- derivati de colesterol - corticosuprarenalieni
- gonadici
- vitamina D activa (calcitriol)
- derivati de tirozina
- hormonii tioridieni
- vitamina A

- acidul retionic (forma activa a vit. A)

c) dupa mecanismul de actiune:

- hormoni care actioneaza dupa cuplarea cu un receptor transmembranar
fapt care declanseaza generarea unui mesager secund intracelular;
mecamism specific homonilor hidrosolubili
- hormoni care actioneaza dupa cuplarea cu un receptor intracelular fapt
care, la nivel nuclear, modifica
transcriptia unei gene specifice;
mecanism specific hormonilor liposolubili

Hormoni liposolubili
Dintre hormonii liposolubili fac parte trei grupe de compusi cu structuri
inrudite si anume:
I. Hormonii steroizi.
Acestia reprezint un grup de compusi proveniti din cholesterol. Ei pot fi
clasificati dupa diferite criterii unul dintre acestea fiind numarul de atomi
de carbon:
C 27: vitamina D3 (dehidrocolesterol)
C 21 : cortisolul (glucocorticoid) -corticosuprarenalieni
aldosterolul (mineralocorticoid) -corticosuprarenalieni
progesterona gonadici
C 19 : androgenii gonadici
C 18 : estrogenii gonadici
II. Vitamina A : acidul trans retionoic (RA-forma activa a vitaminei A) si
acidul cis retinoic (RX-forma activa a vitaminei A)
III. Horminii tiroidieni: T3 (tri-iodo-tironina) si
T4( tetra- iodo-tironina sau tiroxina)
Hormonii liposolubili (HL) prezinta o serie de caracteristici comune referitor la
transport(A), receptori (B) si mecanismul de actiune(C).
A). Hormonii liposolubili circula prin sange:
- legati de proteine specifice solubile (globuline) numite hormon binding
globulins (HBG) care fixeaza hormonul cand acesta se gaseste in
concentratii fiziologice. Afinitatea acestor proteine ptr hormon este
mare si prin legare se mareste T1/2 al hormonului in circulatie
- legati de proteine nespecifice cum este albumina, atunci cand
concentratia hormonului depaseste concentratia fiziologica. Afinitatea
albuminei ptr hormon este mica si hormonii sunt cedati usor tesuturilor.

Din acest motiv, fractiunea legata de albumina este considerata ca

fractie libera
o cantitate foarte mica care circula libera in sange deoarece acest tip de
hormoni are solubilitate foarte mica
o fractie solubilizata in care sunt conjugati cu acid glucuronic (sau
sulfatati) si care constituie fractia inactiva, destinata excretiei.

B. Receptorii hormonilor liposolubili

Spre deosebire de hormonilor hidrosolubili care necesita receptori
transmembranari, hormonii liposolubili pot traversa membrana celulara.
Receptori pentru HL sunt membri ai unei superfamilii de receptori care au o
serie de caracteristici comune:
- sunt localizati intracelular:
- unii in citoplasma, in forma inactiva
- altii in nucleu, fixati pe ADN (chiar in absenta hormonului).
- majoritatea acestor receptori sunt factori de transcriptie care
moduleaza expresia unor gene
- au proprietatea de a dimeriza. Dupa fixarea hormonului pe receptor,
complexul hormon receptor (HR) dimerizeaza formand homo sau
heterodimeri. In aceste forme se pot lega de ADN.
- au o structura asemanatoare prezentand o serie de domenii functionale
comune care se regasesc la toate tipurile de receptori
Receptorii HL prezinta urmatoarele domenii functionale:
- capatul amino terminal care interactioneaza cu proteine reglatoare
- capatul carboxi terminal unde se gaseste domeniu de legare a
hormonului sau a ligandului
- domeniul de legare la ADN. Acesta prezinta o structura conservata la
toti receptorii care se numeste degete de zinc (vezi figura). Domeniul
din ADN la care se leaga receptorul (prin intermediul degetelor de zinc)
se numeste element de raspuns la hormon (hormon response element HRE)
- o regiune balama care permite plierea receptorului.

Configuratia degetelor de zinc din zona cu care receptorul hormonilor

liposolubili se leaga de ADN:

Receptorii ptr hormonii liposolubili se clasifica in doua clase: clasa I si clasa II

Receptorii de clasa I sunt: glucocorticoizi, aldosteron, androgeni, estrogeni;
Se gasesc in citoplasma asociati cu proteine numite heat shock proteins (HSP
= proteine induse de stress), care mascheaza domeniul de lagare la ADN.
Fixarea hormonului determina disocierea HSP ccea ce duce la expunerea
domeniului de legare la ADN. Complexul hormonreceptor formeaza
homodimeri migreaza in nucleu unde prin intermediul degetelor de zinc
cauta elementul de raspuns specific si se fixeaza apoi pe ADN. In urma
fixarii complexului HR se poate declansa/bloca transcriptia unei anumite
gene.

unde: GR = glucocorticoid receptor, GRE=glucocorticoid response lement

DBD= DNA binding domain, TAD = trans-activation domain
Receptorii de clasa II sunt :T3R (tri-iodotironin receptor), RAR (retionoic acid
receptor), RXR (cis retinoic acid receptor).
Acesti receptori sunt sintetizati in citoplasma unde dimerizeaza (homo T3R
T3R sau hetero T3R RXR) si neocupati de hormon migreaza in nucleu. Acolo
isi recunosc locul pe ADN (la elementul de raspuns HRE) unde se fixeaza cu
afinitate mare impreuna cu un corepresor, fara a declansa insa transcriptia
(represand de fapt transcriptia genei) si stau in asteptarea hormonului. Fara
hormon transcriptia este inactiva, dar prin fixarea hormonului la receptor
acesta din urma isi modifica conformatia. Ca urmare corepresorul disociaza si
permite interactia recptorului cu activatorul fapt ce determina declansarea
transcriptiei.

C) Mecanismul general de actiune

Complexul hormon receptor actioneaza (sub forma de homodimeri sau

heterodimeri) la nivel nuclear prin modularea (inductia sau represia) expresiei
anumitor gene activand sau blocand sinteza proteinelor pe care acestea le
codifica.
In urma activarii transcriptiei genice are loc mobilizarea echipamentului de
copiere, formarea complexului de transcriptie si in final sinteza ARNm.
Sinteza ARNm va fi urmata de procesul de translatie care se va finaliza prin
sinteza unei proteine specifice.
In cazul represiei genice toate procesele de mai sus sunt blocate.