Unu i multiplu n dialogul Parmenide a lui Platon

-Logica, metafizica i hermeneutica-

Coordonator: Acad. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Vladutescu

Sarcina filosofiei rmne ntotdeauna naintea demersurilor acesteia ca ceea ce nu este pe deplin
descoperit, ca ceea ce rmne inca nerostit. n acelai timp sarcina este ceea ce cheam ctre ea ca ceea
ce, aezndu-se naintea demersului filosofic, deschide orizontul gndirii i rostirii care se pune pe sine
nsui n joc. n cele ce urmeaz as vrea sa vorbesc despre dialogul Parmenide al lui Platon ca un
exemplu al acestui efect: sarcina demersului filosofic, aezndu-se naintea acestuia, impinge ntregul
exercitiu filosofic mereu nainte n investigaia Unului.
Dialogul Parmenide, mai ales prin partea a doua a sa, a iscat de-a lungul istoriei filosofiei o
multitudine de comentarii i de dispute, prinse n jocul clarificrii sensului sau scopului acestei
dialectici pe care Platon o pune n joc. Probabil mai mult dect orice alt dialog platonician, Parmenide
a polarizat literatura de comentariu nc din antichitate. De-a lungul istoriei cel puin doua scoli de
interpretare are dialogului s-au remarcat.
Prima este o interpretare logica a dialogului ce urmrete modul n care deducia concluziilor
din ipotezele n jurul Unului i celorlalte ce sunt avanseaz , cutnd sa scoat la iveala structura
argumentaiei i sa arate dialogul ca fiind un exerciiu de natura logica asupra limbajului i asupra
modului n care interactioneaza concepte centrale ale filosofiei platoniciene; o alta miza a interpretrii
logice este sa descopere i ceea ce poate fi gndit n llegtura cu aceste concepte, limitele gndirii i
structura noetica ce susine interogaiile trasate i abordarea lor. Interpretarea logica persista de-a
istoriei i se continua n filosofia recenta n coala analitica ce descoper n Parmenide exerciii de
filosofia limbajului, de structura logica i chiar meta-filosofie.
A doua este o interpretare metafizica a dialogului, interpretare ce s-a remarcat mai nti n
filosofia neoplatoniciana i n coala noii Academii. n aceasta viziune doctrina metafizica a lui Platon
putea fi regsit n cele 8 sau 9 ipoteze ce dezvolta consecinele asumrii ca Unul este sau nu, fie
existenta sau nu. Aceasta interpretare pornete de la identificarea Unului ce existenta (din ipoteza II) cu
Nous-ul neoplatonician; astfel Syrianus i succesorii sai, i mai trziu Plotin vad ascunsa intre ipotezele
cercetate de Parmenide nu doar doctrina metafizica ci i cea estetica. Plotin va interpreta n enneada V
ipotezele din punctul de vedere al propriei sale estetici, regsind n rndurile dialogului Unul sau ce
dincolo de fiina i de la care pornind emana toat fiinarea. Comentariul lui Proclus se ntinde doar de
la nceputul dialogului pana la prima ipoteza; astfel ca a ieit n evidenta partea dialogului care se
preteaz cel mai bine interpretrii !!br0ken!! Aceasta interpretare ajunge n timpurile moderne i o
regsim chiar i la Hegel ce declara ca jumtate din logica sa poate fi regsit n Parmenide .
n acest eseu voi ncerca sa descopr modul n care distanta dintre cele doua interpretri ar putea
fi acoperita. n realitate oricare dintre cele doua interpretri las lacune grave n raportarea la textul
platonician. Pe de o parte , ntr-o interpretare strict logica, o mare parte dintre problemele de
argumentaie care ncarc dialogul par a fi rezolvate. Prin atente i sistematice clarificri conceptuale i
ale semnificaiilor unor termeni, comuni mai multor ipoteze, o foarte mare parte dintre problemele ce
in de argumentaie i de concluziile la care ajunge Platon par sa fie rezolvate. nsa mi pare ca aceasta
perspectiva rmne doar la nivelul inteniei de a lamuri, n chip cat mai explicit, argumentaia
platoniciana, fr sa caute un sens dincolo de structura formala i lingvistica a dialogului, dincolo de
care rmne un gol ce reduce strdania filosofica din text la un simplu exerciiu. Din dorina de a pstra
intacta clasica logica a non-contradiciei uneori clarificrile semantice sunt fcute de asa natura nct
orice ambiguitate sau aparent sofism n construcia platoniciana sa fie rezolvate, n asa natura nct
aceste cheie de bolta a gndirii sa fie pstrat la locul ei. Perspectiva nu este nsa lipsita de meritele
sale i modul clar i curat n care abordeaz textul aduce n fata o deschidere preioas. Un foarte bun
exemplu n aceasta direcie este studiul lui F.M. Corford - Plato and Parmenides1 .
Pe de alta parte perspectiva metafizica deschide textul platonician ntr-un chip aparte. Miza
acestei perspective se arata a fi descoperirea, intre cercetrile intreprinse de Platon aici, a unei structuri
a lumii, descoperirea unui Adevr despre Unul sau Fiin. Astfel ca demersul platonician depete
cadrul unui simplu exerciiu logico-lingvistic i capt noi proporii. n orizontul acestei importante
miza dialogului nu mai este doar propria noastr gndire, ci miza miza devine a gndi fiina i mai apoi
a da expresie acestei gndiri. Totui n aceasta perspectiva aparentele contradicii, ambiguiti sau
Sofismele ale textului platonician nu sunt clarificate i rezolvate, ci, ntr-o acceptare tacita a acestei
logici a ambiguitii (acceptare ce vine din viziunea estetica care de multe ori nsoete aceasta linie
hermeneutica) ele sunt scoase n evidenta, uneori ca deficiente din partea lui Platon, alteori ca semne ca
gndirea din spatele textului pornea de la o metafizica ce se cerea mbuntit. n aceasta interpretare
tocmai aici cred ca este punctul sensibil al ei, i anume ca acceptate ca dat faptul ca textul platonician i
argumentrile sale conin oarecum o serie de erori i deficiente; ca Platon folosete Sofistele i ca, n
chip eronat i nu neaprat cu un scop ce depete simpla intenie imediata mediata prin text, el las
unii termeni ambigui.
Este cred, uor de vzut , ca dei ambele linii de interpretare au meritele lor, n acelai timp ele
impun i nite limite asupra textului i fiecare dintre ele, aezndu-se asa cum le-a aezat istoria
1 F.M.Cordnford - Plato and Parmenides, ed. Butler ?& Tanner Ltd., Londra, 1939
ulterioara a filosofiei, cumva, una contra celeilalte, are propriile deficiente. Daca este sa pastram gandul
estetoric in minte, putem vedea de unde ne provin si se inspira ele; si culmea este ca acest arche al lor ii
precede lui Platon. Putem cu uurin observa ca linia interpretrii logicista a dialogului Parmenide
provine din tradiia eleata, i continua traseul deschis de Parmenide i mai apoi de Zenon care prin
argumentare logica i prin deducie cautau sa i susin ontologia i sa i combata adversarii;
argumentele lui Zenon n sprijinul tezei parmenidiene, mpotriva pluralitii i miscarii, sunt chiar
invocate i discutate n prima parte a dialogului de fata. Cu aceeai uurina putem observa ca
interpretarea metafizica(i pe alocuri mistica) a textului urmeaz tradiiei pitagoreice unde probleme
Unului, Fiinei, diadei, etc. au n chip evident aceste dimensiuni metafizice i !!br0ken!!
nsa n textul de fata propun sa ne punem urmtoarea ntrebare: putem sa deschidem i sa
interpretam textul platonician ntr-o asemenea msura nct pe de o parte sa clarificam i sa rezolvam
problemele de logica i argumentaie ale dialogului, apropiindu-ne de text cu o buna credin n el, i pe
de alta parte sa gsim totui un sens dincolo de exerciiul argumentrii, un sens care nu numai sa ne
vorbeasc ntr-un anume fel despre lume ci sa pun textul ntr-o perspectiva; perspectiva urmrit va fi
ndeosebi legtura dintre dialogul Parmenide i un dialog ulterior, Sofistul. Voi arata astfel de ce
strdania de aici este necesara pentru demersul din Sofistul i cum acolo Platon continua sa descopere
mai departe problemele i orizonturile pe care le deschide aici.
Miza pe care am enunat-o mai sus este desigur una hermeneutica. De aceea n interpretarea
noastr vom urma principiul hermeneuticii de a merge de la ceea ce este clar ctre ceea ce este obscur.
n cazul de fata nu vom aplica acest principiu mergnd de la un text clar ctre un alt text obscur, nici de
la un autor clar ctre Platon, considerndu-l pe acesta din urma ca fiind cel obscur. Ci ne vom opri
exclusiv asupra acestui text platonician, pe care ntr-o prima instanta l vom dedubla, lund ntr-o
anumita msura n calcul cele doua linii de interpretare enunate mai sus. Ceea ce este clar va fi textul
platonician n interpretarea logica, ceea ce este obscur va fi textul platonician n interpretarea
metafizica. Miza hermeneuticii noastre nu va fi sa elucidam ceea ce este obscur prin ceea ce este clar.
Ci va fi sa facem textul sa rosteasc cu sens despre nite probleme pe care le vom numi
fundamentale : fiina, adevrul i limba. Vom deschide n acest fel perspectiva ctre legtura dintre
Parmenide i Sofistul.

Respectnd principiul hermeneutic enunat mai sus voi ncepe demersul prin a prezenta
coninutul dialogului ntr-o maniera cat mai clara, cutnd sa expunem limpede ideile transmise de
Platon, urmrindu-le n desfurarea lor pentru a surprinde firul argumentrii i deduciilor. Vom trece
astfel n revista, ntr-o prima instanta, ntregul dialog. Sa mai spunem, n treact, ca prin aceasta, n
prima instanta riguroasa, parcurgere a dialogului nu speram sa descoperim legea de compozitie a
textului sau regula jocului sau. Ci mai degrab speram sa ne introducem, pe noi, ca cititori n jocul
textului, lsndu-ne ntr-o anumita msura pe noi nine prizonieri n pnza sa esut prin cuvinte. Dar,
aceasta renunare aparenta la propria noastr libertate este abia cea care da textului propria sa libertate.
Caci atunci cnd noi ne abandonam ntr-o msura lui, abia atunci nu ii impunem propriul nostru bagaj
conceptual; iar n absenta acestei impuneri textul se deschide de la sine ctre noi, lsndu-se la
ndemna noastr; opera devine astfel deschisa. Dar textul este ntotdeauna o sabie cu dublu tai; n
cazul de fata cele doua sunt scriitura i lectura. Haidei sa cdem de acord ca vom porni n drumul
hermeneutic prin text cu urmtoarea asumpie: ca lectura i scriitura nu sunt una i aceeai. Sau mai
bine haidei sa cdem de acord ca vom porni renunnd la urmtoarea asumpie: ca lectura i scriitura
sunt una i aceeai. i vom face asta mcar ca e vorba de un dialog platonician, adic pentru ca e vorba
de acelai om care este i autorul dialogului Phaidros unde sabia aceasta cu doua taisuri ne e
prezentata, prin propriile lui cuvinte, drept otrava i n acelai timp medicament. Acestea fiind spuse sa
deschidem textul platonician.

Dialogul se deschide cu Zenon prezentndu-i tratatul n care susine tezele parmenidiene

mpotriva pluralitii i !!br0ken!! Prezentrii acestuia Socrate ii ridica obiecii, opunnd eleatismului
strict propriile sale teze cu privire la Idei i la participarea fiinrilor la ele. Atunci cand Socrate ridica
aceste obiectii Parmenide intervine in destecutie si deschide o critica a teoriei Ideilor; in forma in care o
prezinta initial Socrate aici, ea reia ideile expuse in Phaidon.Atunci cnd Socrate ridica aceste obiecii
Parmenide intervine n discutie i deschide o critica a teoriei Ideilor; n forma n care o prezint iniial
Socrate aici, ea reia ideile expuse n Phaidon. Critica lui Parmenide se va concentra n trei direcii.
Prima va ataca ceea ce Platon numete chorismos, adic separarea intre lumea Ideilor i cea a fiinrilor
uzuala i natura acestei separaii. A doua direcie se concentreaz pe problema participrii. n fine cea
de a treia direcie va evidenia pericolul imposibilitii cunoaterii Ideilor data fiind separarea lor fata
de noi.
Parmenide ntreab nti ce fiinri au Idei, sau exista o Idee pentru orice fiinare? (130A-E).
Rspunsul l foreaz pe Socrate sa admit ca ar trebui sa existe idei chiar i pentru fiinrile la nivelul
cel mai de jos al realitii. Dar odat admisa ideea ca Idei exista pentru orice fiinare problema cu
adevrat dificila ce se deschide e cea a participrii. acestora la Idei (130E-131E). n primul rand
discuia concluzioneaz ca un lucru nu poate conine Ideea intru totul n sine i nici o parte a ei.
Cuvntul folosit de Platon pentru participare este methalambanein; el indica o imagine vizuala a
participrii. metha nseamn mpreuna, lambanw/lambanein a prinde sau a apuca deci a lua Ideea
cu totul sau a lua n sine o parte a ei. Participarea pare aici a avea o natura materiala; spre exemplu se
presupune ca Marele este n sine mare. Ceea ce ne face sa ne putem ntreba dac au Ideile astfel de
caracter estetici? n continuare intre 131E-132B Platon prezint ceea ce a fost numit apoi argumentul
celui de-al 3-lea om. Gndind laolalt lucrurile mari drept mari reiese Ideea de Mare drept
caracteristica comuna; dar gndind apoi laolalt Ideea de Mare cu lucrurile mari , pentru ca Marele e n
sine mare, rezulta o noua Idee de Mare corespunztoare caracteristicii comune att a Ideii anterioare cat
i a lucrurilor mari. Rezulta un regres la infinit ce ar vrea sa se constituie drept contra-argument la
existenta independenta a Ideilor de fiinrile individuale. Eroarea sta evident n presupoziia ca Ideea
mprtete caracteristicile fiinrilor ale cror Idee este.
Mai apoi Parmenide ridica o noua ntrebare (132 B-C) poate Ideea sa fie doar gnd? Dac
Ideea e un gnd ce existenta n minte nseamn ca ea e un act al gndirii. Dar actul vizeaz
caracteristica comuna, unitara, singulara a unor fiinri, deci Ideea este de fapt chiar ac caracteristica
unitara. De aici se poate concluziona ca ideea este de fapt obiectul actului de gndire. Mai departe dac
fiinrile se mprtesc de la Idee, iar Ideea e un act de gndire. rezulta ca fiinrile nsele ar fi gnduri
sau acte de gndire. n aceste pasaje putem identifica o sursa a interpretrii neo-platonice cu privire la
natura Ideilor, i anume ca ele ar fi gnduri n mintea Lui Dumnezeu.
Mai departe intre 132C-133A se ncearc o noua interpretare a participrii. fiinrilor la Idei.
Ideile sunt tipare, forme a cror asemnare exista n fiinri. Ideea e un model cu existenta separate.
Participarea, n acest caz, nseamn asemnarea copiei la model. Parmenide propune din nou
argumentul celui de-al treilea om pentru a demonstra ca nici aceasta interpretare a participrii. nu este
cea mai fericita. Fiinrile sunt imagini ale Ideilor, participarea fiind numita prin cuvntul eikon;
aceasta nseamn ca fiinrile sunt asemntoare Ideii. nsa aceasta asemnare e reciproca, deci i Ideea
este asemntoare fiinrilor. De aici deducndu-se ca ar trebui sa existe o noua Idee ce da seama de
asemnarea reciproca artat mai sus. Lmurirea acestei argumentri cred ca sta n cuvntul eikon
folosit de Platon; folosirea lui arata ca intre Idei i fiinri nu este o simpla relaie de asemnare ci una
de natura diferita cea intre imagine i original. Astfel Platon, Socrate i Parmenide sunt asemntori
intre ei, cu toi fiind oameni; dar ei nu sunt fiecare asemntori n parte cu Ideea de Om, ci intre fiecare
dintre ei, individual, i Ideea de Om sta o alta relaie. Avnd n minte aceste observaii se pare ca,
pentru moment cel puin, aceasta ultima varianta a interpretrii relaiei intre Idei i fiinri, i anume ca
raportul intre imagine i model, rmne valabila, aici ncheindu-se critica lui Parmenide la problema
participaiei.
n continuare, intre 133A-134E Parmenide ridica o alta problema extraordinar de importanta.
Pot fi Ideile cunoscute sau, precum n trilema lui Gorgias, ele rmn de necunoscut datorita separrii
lor (chorismos). Argumentul lui Parmenide ndreapt lucrurile n aceasta direcie. Fiinri sunt ceea ce
sunt n raport unele cu altele, nu cu Ideile. Ideile sunt ceea ce sunt n raport unele cu altele, nu cu
fiinrile. Cunoaterea (Ideea de Cunoatere) va fi cunoatere a Adevrului; cunoaterea din lumea
fiinrilor va fi cunoatere a ceva din lumea fiinrilor. Noi avem parte de cunoatere i nu de
Cunoatere (Ideea de Cunoatere); Ideile sunt accesibile nsa doar prin Cunoatere. Deci ele nu sunt
accesibile cunoaterii noastre, cea de care noi avem parte. Rezulta ca noi nu putem cunoate Ideile n
sine, cum ar fi Frumosul, Binele, Adevrul. Cunoaterea (Ideilor) rmne rezervata zeului, dar, n
acelai timp, i fiinrile din lumea noastr rmn inaccesibile Cunoaterii (Ideii). Cu alte cuvinte
fiinrile rmn inaccesibile zeului! Parmenide, n argumentul sau, se bazeaz pe o perspectiva ce mi se
pare a fi incompatibila cu viziunea platoniciana asupra Ideilor; el pornete de la exemplul relaiei intre
sclav i stpn pusa fata n fata cu relaia dintre Ideea de Sclav i cea de Stpn. n acest caz el gsete
ca precum stpnul stpnete asupra sclavului la fel trebuie sa fie i pentru Idei! Cu alte cuvinte Ideea
e Sclav e sclava Stpnului. Dar conform argumentului de mai sus Ideea e un model i nu incarnarea
perfecta a modelului, adic Ideea de Stpn. nu e Stpnul Absolut! Ceea ce nseamn ca Ideea de
Cunoatere nu e n sine cunoatere ci modelul cunoaterii perfecte; incarnaia sa perfecta ar fi
cunoaterea pe care o are zeul. Cunoaterea (Ideea) este modelul cunoaterii Ideilor de Bine, Frumos,
Adevr, etc. i nu cunoaterea lor efectiva. Iar dac ar fi sa ne aducem aminte de ceea ce Platon rostete
n Phaidon sau Republica, vom realiza cu uurina ca Nous-ul uman nu e ceva de ordinul lumii
fiinrilor, el fiind nemuritor i tinznd permanent ctre lumea Ideilor, de care cu adevrat aparine.
Dup toate aceste critici aduse teoriei Parmenide (134E-135C) admite necesitatea existentei
Ideilor pentru inteligibilitatea gndurilor i a discursurilor, dnd astfel o latura i o fundamentare
ontologica gndirii. i rostirii umane. Aceasta fundamentare ontologica le da lor un rost. Vom putea
reveni asupra acestei necesitai abia mai trziu dup ce ipoteza propusa de Parmenide va face pentru
noi, n chipul cel mai propriu, sens.
n spatele acceptrii necesitaii Ideilor se ascunde nsa i o provocare din partea lui Parmenide
care, captnd n acest fel simpatia tnrului Socrate dup tirada anterioara de critici, l face pe el sa
duc gndul mai departe i sa deschid discutia ctre urmtoarea sa miza. Pentru a putea cu adevrat
nelege Ideile, Socrate ar trebui sa cerceteze toate modurile ipotezele despre fiina sau ne-fiina lor i
concluziile ce decurg din ele. Atunci cnd Socrate, parnd ntr-o anumita naiv, accepta sa intre n acest
joc, l foreaz oarecum pe Parmenide sa efectueze acest demers, adic sa l fac eficient pentru a
dezvlui natura Ideilor.
Parmenide propune astfel un exerciiu dialectic ce va ocupa restul dialogului n care vor fi
cercetate ipotezele cu privire la faptul ca Unul este respectiv Unul nu este i consecinele ce decurg
din ele pentru Unul i pentru celelalte fiinri. Conform propriei sale metode, Parmenide ar trebui sa
cerceteze patru cazuri. nsa ele sunt dedublate de efectivitatea limbii, adic lucrarea logos-ului asupra
gndului. Aceasta lucrare se manifesta printr-o polisemie ce duce numrul perspectivelor cercetare la
opt:

Consecinele
Ipoteza Dac... Rezultate
pentru...
I Unul Unul negative
II Unul este Unul pozitive
III Unul este Celelalte pozitive
IV Unul Celelalte negative
V Unul nu este Unul pozitive
VI non Unul Unul negative
VII Unul nu este Celelalte pozitive
VIII Non Unul Celelalte negative

Polisemia se manifesta n cuvinte precum Unul sau este, i ea determina necesitatea separrii
sensurilor Unului sau Fiinei. Este aceeai polisemie care l urmrete fr sa ii dea pace i pe Aristotel
n Metafizica unde el constata n mai multe rnduri: to on legethai pollachos - fiina se rostete n
multe feluri. Efectele benefice ale acestei polisemii pentru filosofia platoniciana nu le putem nc intui,
dar pe msura ce vom urma firul esut prin limba i gndire., noi deschideri vor fi puse n fata filosofiei
datorita ntlnirilor cu aceste polisemii.

Prima ipoteza ncepe la 137C. Ea este enunat neltor de simplu Dac Unul este ; nsa
Platon n limiteaz pe este aici doar la caracteristica de unu. Unul nu primete dect caracteristica
unu, deci nici mcar a spune Unul este unu nu are la limita sens aici caci Unul de aici nu are
caracteristici fiintiale nu se poate rosti cu sens despre el ca este. Singura rostire pe care el o va
permite va fi de aceea doar una negativa. Unul nu este dect unu. n nici un sens el nu este de aceea
multiplu sau un ntreg de pri. La 137D Platon determina ca Unul (ne avnd pri.) nu este limitat n
bre-un fel. Mai mult el nu are nici o forma sau ntindere (137D-138A). Unul, deci, pentru ca nu este
compus din pri. i pentru ca nu este ntins nu este nicieri, nici n sine nici n un altul(138A-B). Unul,
nefiind un corp fizic n spaiul, nu este nici n micare nici n repaus(138B-139 B ) . Astfel ca Unul,
lipsit de toate caracteristicile enunate mai sus, nu este nici acelai nici diferit, fata de sine sau altceva
(139B-E). De aceea Unul nu este nici asemntor nici lipsit de asemnare fata de sine sau orice altceva
(139E-140B). n plus Unul nu este nici egal nici ne-egal cu sine sau orice altceva.( 140B-D ). Apoi
dialogul exploreaz dimensiunea temporala a Unului de aici; el nu poate fi i nu poate deveni, mai
vrstnic sau mai tnr sau de aceeai vrsta ca sine sau bre-un altul. i mai mult dect att el nu este
deloc n timp (140E-141D) . Din faptul ca el nu este n timp Platon va deduce ca n nici un fel, acest
Unu, nu este. i mai mult dect att el nu poate fi nici mcar cunoscut sau numit pentru ca ii lipsete cu
desvrire fiina. Acest Unu rmne cu totul imposibil i impenetrabil( 141D-142A). i totui nu
putem sa nu observam ca, ntr-o anumita msura, acest Unul poate fi gndit, chiar i n limita a ceea ce
s-a spus despre el pana acum. Desigur ca, ntr-o viziune neo-platonica, Platon constituie aici teologia
negativa i origineaz acest mod de a Il gndi pe Dumnezeu. Poate ca este asa. nsa, pe lng acest
admirabil act creativ, putem sesiza i faptul ca prin acest argument se deschide calea ambiguitilor
fiinei i a faptului de a fi, ambiguiti ce vor fi explorate mai pe larg n urmtoarele ipoteze.
Argumentul se termina cu Parmenide ntrebnd dac putem accepta sa gndim astfel Unul, Aristotel
confirma ca ntr-adevr nu, de aceea se face trecerea ctre urmtoarea ipoteza ce adaug Unului i
fiina; Unul de aici e luat doar n sine auto kathauto , doar ca unu, nici mcar ca fiind unu sau Unul,
caci aceasta ii adaug fiina.
Armatoarea ipoteza ncepe cu aceeai ntrebare - Dac Unul este, dar de data aceasta el capt
i fiina. Unul devine astfel o entitate ce are n acelai timp unitate i fiintialitate. Unitatea i fiina vor
fi tratate ca predicate separate, de acea nu putem gndi aceasta ipoteza ca Dac Unul este unu, ci pur
i simplu doar ca Dac Unul este (142B-C) . Acest Unul ce este e un ntreg cu pri.- deci este n
acelai timp Unu i multiplu (142C-D ). El e un ntreg compus din unitate i fiina. Unul ce este (avnd
pri.) este n acelai timp indefinit de numeros, dar i limitat. Limita este tocmai faptul ca e Unul, un
ntreg. Dar parile sale par a fi infinite. Caci Unul ce este, ca ntreg, are doua pri. unitatea i fiina;
dar deja are trei pri., caci ele sunt diferite; deci el e un ntreg al unitii, fiinei i diferenei intre ele;
fiind n acelai timp limitat (ca ntreg) dar i nelimitat, caci fiecare dintre cele trei avnd fiina, ele sunt
la rndul lor un ntreg cu cel puin doua pri., i asa mai departe (142D-145A ). Unul ce este (fiind
limitat) poate avea ntindere i forma; dar acestea ii sunt date n chip potenial i nu n chip actual,
necesar (145A-B). Ceea ce nseamn ca putem gndi un Unul ce este ca avnd acestea, dar nu suntem
forai sa l gndim doar asa; prin aceasta Platon deschide ceea ce este rostit aici att ctre fiinrile
lumii acestea cat i ctre Idei. Unul ce este (ca msura cu ntindere) poate fi att n el nsui cat i n
altul (145B-E). i mai mult, Unul ce este, dac e un corp fizic n spaiu (!) poate avea parte att de
micare cat i de repaus (145E-146A). De aceea Unul ce este, gndit asa cum n chip potenial l-am
aratat pana acum este n acelai timp acelai dar i diferit fata de el nsui cat i fata de celelalte ce sunt
(146A-147B). Argumentele de mai sus, ce descriu relatii, sunt in mare parte semantice ele gasesc
sensuri in care putem spune ca au loc aceste raporturi; ele se bazeaza pe polisemia lui Unul este si
Ceilalti/celelalte fiintari sunt - Pare deci ca Unul este diferit atat de Celelalte ce sunt cat si fata de
sine, si de asemenea acelasi cu celelalte ce sunt si cu sine(147B) . De aceea Unul ce este (gandit asa
cum l-am gandit mai sus) este asemenator si incelasi timp ne-asemanator cu sine insusi si cu celelalte
ce sunt (147C-148D). Unul ce este are i n acelai timp nu are contact cu sine i cu celelalte ce sunt
(148D-149D) desigur ca aici Platon vizeaz teoria lui Parmenide despre Fiina ce vedea Fiina ca
fiind o sfera, bine cumpnit fata de mijloc, ce i atingea limitele uniform omos en peirasi kurei,
Prm, frg.8 . Unul ce este (drept cantitate continua sau magnitudine/msur ) este n acelai timp egal i
ne-egal cu sine i cu celelalte ce sunt (149D-151B). Dac Unul este gndit ca msur putem nelege
aceste ultime remarci i ntr-o maniera similara i concluzia urmtoare . n fond, ceea ce este disputat
aici este imanenta Ideilor n fiinri. Dar un exemplu matematic cred ca va clarifica cel mai bine
perspectiva aici, vzndu-l apoi ntr-un sens mai larg de ontologie locala. Exemplul ar fi relaia intre
numrul 1 i seria convergenta , , 1/8, 1/16 . Limita sumei acestei serii este 1. Deci 1 este n acelai
timp egal i ne-egal cu sine, ca numr i ca magnitudine (limita) a unei serii convergente. Mai apoi ca
limita a sumei acestei serii el este egal cu seria ca ntregul vzut drept suma parilor, dar n acelai timp,
tot ca limita, el nu e niciodat perfect egal cu suma membrilor seriei caci, orici termeni am scrie n
serie ea nu ajunge niciodat efectiv la 1 i orict am enumera aceasta serie ca o enumerare a parilor
unui ntreg, ntotdeauna va mai exista un numr sub forma 1/2^n pe care nu l-am enumerat i pe care 1
l conine ca limita a sumei membrilor seriei. Mai departe la 151 B-E perspectiva este transpusa, asa
cum am fcut i noi mai sus, i n rndul cantitilor discrete, adic n rndul numerelor matematice,
spunndu-se ca Unul ce este, ca numr, e n aacelai timp egal i ne-egal cu sine i cu celelalte ce sunt.
Dup toate acestea putem vedea, conchide Platon prin vocea lui Parmenide, ca Unul ce este, gndit asa
cum am vzut mai sus, exista n timp ca entitate ce poseda cel puin unitate i fiina i apoi toate
celelalte determinaii sau raporturi pe care le-am rostit despre ea (151E-155C). El este i devine i n
acelai timp nu este i nu devine, mai tnr sau mai btrn dect sine sau celelalte ce sunt. Astfel ca
Unul ce este, fiind n timp, exista i devine. El poate fi deci cunoscut i poate fi subiectul unui discurs
(logoi) despre el (155C-E). Din Unul ce Este ntreaga lume deopotriva inteligibila i sensibila capt
sens; mai mult ea poate fi cunoscuta i se poate articula o rostire a ei. Aceasta a doua ipoteza ne
conduce deci ctre o concluzie diametral opusa celei dinti ipoteze. Unul ce este (fiind n timp) ncepe
sa existe i sfrete sa existe, este combinat i separat, devine asemntor i neasemntor, creste i
scade. Deci el poate fi supus oricrei schimbri (155E-156B). Tranziia n devenire i schimbare
(metaballein) este instantanee (156C-157B).
 Cea de a treia ipoteza exploreaz perspectiva Celorlalte ce sunt ca alte Unuri . Dac Unul este
definit ca Unul ce este, atunci el va fi n acelai timp Unul i multiplu, adic un ntreg de pari (precum
n cea de a doua ipoteza) . n acest caz celelalte ce sunt, ca o pluralitate de Unuri, vor forma un Unu,
ntreg, din care fiecare dintre celelalte ce sunt este o parte (157B-158B) . Atunci cnd elementul unitii
este eliminat din orice Unu ntreg sau Unu ca parte, ceea ce rmne este o multitudine nelimitata(158
B-C). Astfel ca fiecare din celelalte ce sunt conin, la fel ca i Unul ce este, sunt n acelai timp
nelimitate i limitate, limita fiind tocmai caracterul unitar. Perspectiva de aici aduce aminte de
perspectiva lui Platon din Philebos, unde relaia intre limitat i nelimitat se arata a fi una sub forma
unei constate combinri, caci orice fiinare este n acelai timp nelimitata i limitata, coninnd i limita
dar i infinitul. Aceeai perspectiva a co-existentei unei pluraliti infinite alturi de o unitate ce
traseaz limita o putem observa i n Sofistul atunci cnd Platon remarca Prin urmare, cu privire la
orice Idee, exista multa fiina, dar i nesfrit de multa nefiin 2. Acesta combinare a elementului
nelimitat cu limita sau unitatea este cea care creeaz pluralitatea de alte Unuri(158C-D). Astfel vzute,
celelalte ce sunt din aceasta ipoteza, au toate caracteristicile ce au fost gsite ca aparinnd Unului n
ipoteza anterioara(158E-159B) . Ipoteza aceasta, ca este o continuare a celei anterioare, se dovedete a
fi fecunda i pentru celelalte ce sunt, completnd n acest fel ontologia nceput acolo. Fiinrilor le
revine n acest chip, ntr-un mod inteligibil fiina. i n fond, dac ar fi sa reunim aceste ultime doua
ipoteze, obinem o imagine total diferita de cea propusa de Parmenide n poemul sau. Caci fiina este
data att Unului cat i fiinrilor iar noi avem acest n chip pozitiv la toate acestea, putnd construi un
discurs cu rost despre ele.
n cea de a patra ipoteza este vorba despre Nelimitat. Nelimitatul de aici este tocmai
multitudinea celorlalte ce sunt privite ca o alteritate totala a Unului. n condiiile separrii totale ale
acestora de Unul ele nu mai pot avea nici o forma de unitate; rmne de cercetat deci dac ele pot avea,
n vre-un fel, parte de fiin. n prima instanta (159B-D) Unul(unitatea) este definit ca fiind pe deplin
separat de Celelalte i n chip absolut Unul (precum n ipoteza I ). Celelalte nu pot avea sub nici un
chip unitate, nici ca ntreg, nici ca pari i nu pot fi, de asemenea, o pluralitate definita de alte Unuri. De
aceea Celelalte, pentru ca nu au sub nici un chip unitate, nu pot avea nici una dintre perechile de
caracteristici contrare expuse n ipotezele II-III ( 159D-160B ). Aceasta ipoteza reafirma concluziile pe
care Parmenide nsui n poemul sau le trgea cu privire la toate celelalte, n acord cu viziunea sa
asupra Fiinei; nsa Platon, prin ipoteza I, arata ca aceleai concluzii negative, acelai discurs negativ se
aplica, n acest caz, i Unului(Fiinei n cazul lui Parmenide), deci pasajul despre semnele Fiinei, nu
poate fi cu sens susinut n viziunea parmenidiana. Primele patru ipoteze, n ordinea unui discurs
2 Platon, Sofistul, 256e
ontologic, arata ca pe de o parte dac construim ontologia pornind doar de la Unul, fr sa ii dam fiin
ci doar faptul de a fi Unul, negnd n acest fel fiina a orice altceva n afara de Unul, va trebui sa negam
nsi fiina Unului i ne vom afla, ntr-un final, n imposibilitatea de a construi un discurs cu sens
despre orice i ntr-adevr chiar de a gndi orice. n acest caz nu numai celelalte dect acest Unul sunt
n afara gndirii i rostirii ci nsi Unul nu este de gndit sau rostit (ipotezele I i IV) . Pe de alta parte,
dac pornim cu gndul ca to gar auto noein estin te kai einai atunci va trebui Unului sa ii dam nu doar
unitate ci i fiina. Ori aceasta fiin se va revrsa i asupra celorlalte dect Unul, i pentru a putea vorbi
i gndi cu sens Unul, va trebui sa admitem ca i celelalte sunt i pot fi gndite i se poate rosti
adevrul despre ele. La 160B Platon traseaz o concluzie provizorie a primelor patru ipoteze: Ca atare,
dac Unul este, atunci Unu este orice, dar totodat nu este nimic, [nici mcar nu este Unu], att n
raport cu i nsui cat i cu celelalte lucruri, altele dect el. Concluzia pare cel puin la fel de ameitoare
precum unele pasaje ale argumentrii de pana acum; dar asa cum naintea gndului de pana acum a
fcut sens, asa i aceasta concluzie are sens. Pentru ca ea arata ca singura ipoteza n care putem nainta
este cea de a doua i, de acolo, att gndul cat i discursul se deschid ntr-o oarecare msura infinit.
Pentru ca n ontologia prezentata de ipoteza a doua de fiinta nu are parte doar Unul, ce este, ci i
diferena i implicit nefiina devin accesibile gandirii i rostirii, ntr-un chip metafizic(adic dincolo de
limitele formale ale unei ontologii). n cea de a doua ipoteza, i asta este ceea ce face posibila
predicaia unor atribute aparent contradictorii despre Unul sau celelalte ce sunt, gndul i limba capt
o deschidere metafizica ctre nefiina, ctre ceea ce nu este, prin diferen. Pentru ca, asa cum am vzut
nc din primele rnduri ale celei de-a doua ipoteze, dac gndim Unul ca avnd fiinta i unitate el are
n chip instantaneu parte i de diferena (n prima faza diferena intre acestea doua), iar aceasta
diferena este, adic are parte de fiinta. Deci Unul ce este vine ntotdeauna nsoit de o diferena de este,
care lucreaz n chip efectiv asupra gndului i rostirii. Iar aceasta, diferena, e cea care face posibila
gndirea sau rostirea atributelor aparent contrare i n acelai timp gndirea i rostirea pozitiva cu
privire la celelalte dect Unul (precum n ipoteza III) . Contrarietatea am numit-o mai sus aparenta
pentru ca ea este nlocuit efectiv de alteritate. Trecerea, pe plan ontologic (i deopotriva metafizic)
este de la o logica stricta a non-contradiciei la o logica a ambiguitii, a alteritii.
Ipoteza a cincea ncepe la 160B i urmrete concluziile ce se pot obine pornind de la
presupunea Dac Unul nu este. Desigur, ca i n cazul primelor ipoteze, att Unul cat i este admit
multiple semnificaii. Explorarea acestor semnificaii va conduce ctre diferite perspective asupra
Unului i asupra celorlalte ce sunt. Punctul de pornire, pe care Platon vrea sa l tematizeze i de care
ipotezele de aici sunt legate, se gsete n fragmentul VII al poemului paramedian, unde acesta rostete
Caci nicicnd nu vei putea arata asta, ca cele ce nu sunt, sunt 3. Ipoteza a cincea este enunat drept
Dac Unul nu este. Platon trateaz este ca i cum ar fi un predicat referitor la existenta, i nu la
fiinta; de aceea acesta ipoteze vorbete despre cum poate ceva sa fie o entitate dar sa nu existe. Unul
de aici are un anume grad de fiinta caci, spune Platon la 160d, enunul ipotezei are sens (pentru noi);
dac acesta ar fi n chip absolut lipsit de orice fel de fiinta, atunci nu se va ti ce are un ins n vedere
atunci cnd spune Dac Unul nu este ( 160D ). Aceasta Entitate non-existenta poate fi cunoscuta i
distinsa de alte entiti ; dar ce nseamn ca Unul nu exista? nseamn ca el nu are realitate lumeasca
fie pe plan sensibil sau inteligibil. Deosebirea dintre existenta i fiinta va deveni extrem de importanta
n Sofistul. Astfel aceasta ipoteze se arata a fi contrara celei de-a doua i nu a primei ipoteze de mai
sus; n ipoteza I, Unul nu avea fiinta, ci era doar Unul fr nimic altceva adugat. Mai departe Platon
arata ca o entitate non-existenta, pentru ca poate fi cunoscuta i distinsa de alte lucru, poate avea multe
caracteristici( 160D-161A ). Aceasta entitate este diferite de celelalte ce sunt, i are asemnare cu sine.
(161A-C ). Dac o vom privi drept o cantitate, ea atunci va avea parte de inegalitate fata de celelalte ce
sunt i pe lng aceasta va avea parte i de mrime, micime dar i de egalitate. Nu este greu sa ne
imaginam la ce se refera Platon aici , sau sa gsim un exemplu pentru gndul sau. Unul foarte la
indemnul ar fi infinitul din matematica, ca nu mai i nu concept. Spre exemplu cardinalul mulimii
numerelor naturale. El va avea inegalitate fata de orice alt numr natural, fata de care va fi mai mare. El
este egal cu cardinalul mulimii numerelor ntregi, i mai mic dect cardinalul mulimii numerelor
reale. Cu toate acestea el nu e o entitate existenta, n sensul n care orice numr natural este o entitate
existenta, caci el se afla n mulimea pe care o numra (N) . Mai departe Platon reia idei ca Unul, ca
entitate non-existenta are fiinta ntr-un anume sens (162B). De aceea, dac Unul are fiinta, fiind non-
existent, nseamna ca nu este existent; dac enunul ca nu este existent are sens, aceasta nseamn ca
Unul are parte i de nefiin ( 162B ). n fine, Unul non-existent poate sa treac dintr-o stare de non-
existenta n starea de existenta, dar nu poate suferi vreo alta schimbare sau micare ; schimbarea
suportata de Unul care are fiinta dar nu existenta este trecerea de la a fi non-existent la a nu fi non-
existent, adic a fi existent. Aceasta a cincea ipoteza invalideaz ea nsa perspectiva parmenidiana
asupra nefiinei? Limba ne arata ca da, caci dac are sens sa spui despre lucrurile sensibile, pe care
Parmenide le scotea cu totul n afara ontologiei, ca nu sunt i nu se poate vorbi despre ele, nu este i
aceasta a spune ceva despre ele? Caci oricnd el ar putea fi ntrebat Ce vrei sa spui atunci cnd afirmi
despre ele ca nu sunt ? Iar aici Platon pune exact aceasta ntrebare. nti despre nefiina ca Unul ce
nu este, i apoi o va pune i despre altele dect Unul, artnd ca n funcie de felul n care rspundem
putem obine ontologii i metafizici diferite.
3 Parmenide, Peri physews
 n ipoteza urmtoare, Platon va duce gndul la o extrema: Unul care nu este e lipsit de orice fel
de fiinta. Dac Unul nu este nseamn ca Unul nu are nici un fel de fiinta, atunci Unul va fi o non-
entitate. ( 163 B-C ). Aceasta non-entitate nu poate ncepe sau nceta sa existe i nu poate suferi nici o
schimbare; ea nu poate fi pusa n vreo relaie nici mcar cu sine i cu att mai mult cu celelalte ce nu
sunt ea ( 163D-E ). De aceea o non-entitate nu poate avea nici un fel de caracteristici (163E-164A).
Aceasta non-entitate nu poate fi specificata ca fiind distincta de alte lucruri i nu poate sta n nici un
raport cu ele; ea nu poate exista n nici un moment al timpului. Se dovedete ca ea nu poate fi obiectul
vreunei cunoateri sau subiectul vreunui discurs (164 A-B). Aceasta ipoteza n mod natural se acorda
cu prima dintre ipotezele de mai sus. Dar Unul de aici las deschise doua ntrebri: are el parte de
unitate i ce l deosebete de Unul din prima ipoteza? Rspunsul e cat se poate de simplu. Ne-avnd n
nici un chip parte de fiinta, despre Unul de aici nu se poate spune cu sens ca are parte de unitate. De
aceea nsi a l numi Unul este un non-sens asumat. Cat despre raportul dintre el i Unul din prima
ipoteza a dialogului, din nou nu putem formula cu sens un rspuns. Pentru ca am vzut ca, ambele fiind
lipsite de fiinta, sunt n afara gndirii i discursului. Numai ca despre Unul din prima ipoteza se putea
spune cu sens ca are parte de unitate, lipsit fiind de fiinta. Contrastul dintre acestea doua mi se pare ca e
cel care, ntr-o anumita msura, susine interpretarea neo-platoniciana care vede n prima ipoteza nu o
lipsire totala de fiinta ci o supra-fiintialitate. Limba nsa, ntr-o oarecare msura, l trdeaz pe Platon;
n feluri diferite Unul de aici i Unul din prima ipoteza trimit ctre fiinta i nefiin, ncepnd cu
ptrunderea lor n spaiul textual al dialogului. i poate e ntr-o anumita msura uitare, n alta msura
complicitate Platon las limba sa l trdeze ; dar pentru ca trimiterile sunt diferite, i sunt att ctre
fiinta cat i ctre ne-fiin, ceea ce n chip ne-asumat se arata aici este invalidarea poziiei
Parmenidiene. Cumva Platon (i de aceea spuneam ca ntr-o anumita msura e vorba de o complicitate
dintr-o buna credin n geniul sau filosofic) las limba sa arate ca, orict am vrea n chip eleatic sa
interzicem nite ambiguiti i iregulariti, ele sunt manifeste n raportul de difereniere intre cele doua
Unul care abia se face vizibil. Dar destul de vizibil nct sa putem vedea ca ntr-o anumita msura,
chiar i ceea nu poate fi gndit este gndit, i ceea ce nu poate fi rostit se rostete. Cu alte cuvinte, ntr-
o msura, ceea ce este nu este i ceea ce nu este, este. Aceste ipoteze constituie o ontologie i o
metafizica radical diferita de cea parmenidiana; ele vor fi explorate mult mai pe larg n Sofistul unde
acelai joc al disimulrii textuale ascunde voina construirii acestei ontologii i metafizici noi.
Cea de a aptea ipoteza cerceteaz ce decurge pentru celelalte ce sunt n ipoteza Unului ce nu
este. Urmtoarea ipoteza este tot una negativa, cercetnd de asemenea consecinele pentru celelalte ce
sunt. Ca i mai sus intre cele doua ipoteze vom avea de a face cu o difereniere semantica a expresiei
Unul ce nu este. n ipoteza de fata se cauta dac ceva, fr sa fie Un ceva anume, poate avea vre-un
soi de existenta; Unul nu este nseamn ca nu exista o entitate despre care sa spunem ca e unu. Astfel
ipoteza a VII-a reia ideile celei de-a cincea ipoteze, urmrind concluziile pentru cele ce nu sunt Unul .
Atunci cnd nu exista nimic ce ar putea fi numit Un lucru existent nseamn ca nu putem sa gsim
undeva, n totalitatea lumii, Un lucru, limitat de propria sa Unitate, despre care sa spunem ca exista.
Dac Unul nu este, nseamn ca nu exista un Unu, atunci celelalte nu pot fi dect diferite unele fata
de celelalte ( 164 B-C ). Celelalte vor diferi unele fata de altele ca mase(nu neaprat n sensul fizic, ci
mai degrab ca materie fr determinarea formei) nelimitate n multitudine (fr limitarea Unului
rmne doar caracterul de nelimitat n Celelalte) ( 164 C-D ). Aceste mase nelimitate vor prezenta o
aparenta a unitii i numrului, dar caracterul unitar rmne n acest caz doar o aparenta( 164 D-E ). n
afara de acestea n chip aparent, ele vor arata i alte caracteristici cum ar fi mrimea, micimea sau
egalitatea ( 164E-165A ). Mai mult ele vor avea i o aparenta a limitarii i nelimitrii (165 A-C ). i tot
asa pentru toate celelalte pereche de contrarii pe care le-am putea gndi ( 165C-E ). Putem gsi aici un
alt criticism al teoriei parmenidiene, care insista ca doar Fiinta unica putea fi gndita, numita i cu
adevrat rostita. Cele opuse ei, de natura sensibila, erau date la o parte ca o aparenta ce era falsa i
lipsita de temei, pentru ca ele contraziceau atributele Fiinei. Intenia lui Platon este sa arate ca putem
sa gndim i chiar sa rostim cu sens despre aceste entiti nelimitate; ideea aceasta el o va relua i n
Philebos unde expune o analiza mai detaliata a caracterului nelimitat i a relaiei dintre limita i
nelimitat. Ele nu sunt, n viziunea platoniciana, non-entitati, ci sunt entiti care pot, prin adugarea
Unului la caracterul lor iniial nelimitat/nedeterminat, sa formeze un ntreg unitar ale crui pari sa fie.
n Timaios spre exemplu, aceste entiti sunt ceea ce el numete micri i putine care rmn atunci
cnd extragem din corpurile sensibile numrul i forma geometrica.
n fine, cea de a opta ipoteza, este legata de predecesoara sa n acelai fel n care ipoteza VI
(despre non-entitate) era legata de ipoteza V (despre entitatea non-existenta). Astfel ipoteza aceasta
propune sa cercetam ce decurge dac nu ar fi nici un astfel de lucru precum O entitate - nu exista nici
o entitate, adic nimic nu are parte de fiinta. Dac acesta este cazul, pentru ca nu este nici o entitate,
atunci Celelalte nu vor fi nici Unul nici multiplu, ci nu vor fi nimic (165E). Astfel Celelalte dect Unul
nu pot sa apar ca fiind nici Unul nici multiple, neavnd nici un caracter. Nu este nimic care sa aib
fiinta n vre-un fel ( 165E-166C ). Aceasta este ipoteza care limiteaz cel mai mult, oferind cel mai
puin, pentru ca ea nu las loc nici de vreo ontologie sau vreo metafizica; nimic aici nu poate fi luat n
sens pozitiv, precum nedeterminare, ci este un nimic n chip Absolut.
Urmeaz concluzia dialogului care las ntregul demers n suspensie, dnd impresia ca tot
exerciiul dialectic nu a ajuns nicieri. Dei argumentaiile au fost corecte i felul n care Platon a
naintat prin ele nu a fost o simpla sofistica, pare ca nu putem gsi un temei raional pentru care sa
alegem vreuna din cele opt ipoteze ca fiind realitatea lumii care exista. Concluzia dialogului de la 166C
este urmtoarea: Fie ca Unul este, fie ca nu este, att el nsui cat i celelalte lucruri, att fata de sine
cat i unele fata de altele, sunt i nu sunt toate i intru totul, apar i nu apar. Ca sa putem cu adevrat
ptrunde aceasta concluzie va trebui sa depim i sa ne desprindem de aceasta interpretare logica a
dialogului i sa punem cap la cap o metafizica din spatele acestei logici, presupunnd ca undeva pe
traseu, ceea ce Platon vrea sa transmit, s-a pierdut pe drum.
n final nsa sa mai notam cteva idei despre interpretarea logica a dialogului. n perspectiva
acestei interpretri dialogul platonician nu este o teorie a realitii sau o teorie a cunoaterii. Ci n
Parmenide Platon pur i simplu pune ntrebarea - De ce este capabila filosofia? . Platon pare a nu fi
preocupat cu modul n care noi cunoatem sau ce anume cunoatem i ce semnificaie are fiinta sau
Unul, adic nu e preocupat sa dea un rspuns. unitar i final la problema polisemiei acestor termeni. Ci
mai degraba demersul este unul de natura meta-filosofica, focalizarea fiind asupra condiiilor de
posibilitate ale adevrului n discursul filosofic. ntrebarea ce sta, atunci, n spatele ntregului exerciiu
dialectic ar fi: Cum este posibil adevrul n filosofie? Cum ajunge filosofia la adevr? fr sa aduc
n discuie natura adevrului sau ce ar nsemna ca un enun de natura filosofica sa fie adevrat.
Perspectiva aceasta se cere depit nsi de exerciiul dialectic asupra cruia ea se aplica. ntr-
adevr putem afirma ca n Parmenide Platon testeaz limitele filosofiei i ale discursului strict logic;
dar concluzia de la finalul dialogului nu este n sine o concluzie asa ca exerciiul dialogic, discursul
logic pare ca rmne suspendat. nsa atunci cnd logica strica nu ajunge la un rezult exact ceea ce
rmne n urma este o ambiguitate, iar logos-ul ce fiineaz din ea este de natura rhetorica. Acest logos
ambiguu e cel care ne mpinge sa mergem mai departe i sa cautam ceva mai mult n spatele ntregii
structuri. i nu din dorina expresa de a rezolva ambiguitatea acestui logos ambiguu doar pentru a l
readuce pe trmul logosului logic. Ci din dorina de a ne arunca vederea ctre un orizont asupra cruia
atrgea atentia i Proclos n al sau Comentariu asupra Parmenidelui lui Platon 4 . Proclos vorbete
despre then twn pragmatwn theorian teoria asupra lucrurilor, adic perspectiva metafizica ce sta,
deschisa, n spatele structurii logice. Demersul trimite ctre fiintialitatea lucrurilor i constituia lor n
raport cu propriul lor a fi, precum i n raport cu a fi-ul Unului; trimite ctre temeiul lucrurilor i cum
se aeaz ele pe acest temei ( pe care tradiia neo-platonica l vede ca pe solul fertil, metafizic vorbind,
pe care lucrurile existente ta pragmata se aeaz hypokeimenon , tradiia neo-platonica identificnd
Unul cu hypokeimenon-ul existentei ) pentru a fi. Dar nu aceasta metafizica intre hypokeimenon i
hypostasis este cea care ne intereseaz aici; pentru ca doresc sa decelam n spatele structurii logice o

4 Proclos, Comentariu asupra Parmenidelui lui Platon, disponibil online;

structura categoriala ce definete realul i existenta, ci ma intereseaza metafizica n sensul n care ea un
orizont n fiinta (Unului sau lucrurilor) vorbete libera.

****

Dup prezentarea construciei logice a dialogului, fideli principiului hermeneutic anunat la

nceputul lucrrii sa trecem ctre desprinderea perspectivei metafizice din spatele acestei constructii.
ntrebarea pe care ne-o vom pune nu va trimite nsa la adevr, i anume nu vom cere de la text i
implicit de la Platon o serie de adevruri metafizice. Cu alte cuvinte nu cautam sa desprindem un tablou
metafizic al realitii, asa cum este el trasat prin text. Ci mai degrab vom cauta sa descoperim dac
aceste niruiri de argumente ce, prin clarificri semantice i urmrire atenta, ne-au aprut a fi corecte,
sunt doar att. Sau, dincolo de exerciiul dialectic, exista un sens pentru care el se desfoar exact asa
cum se desfoar? Dincolo de structura formala specifica argumentrii exista o vedere(theorein) a
realitii care permeaza textul? Este nsa aceasta o cutare a unei doctrine, a unei idei ce precede actul
scrierii i gndirii surprinse n scriere? Categoric nu, caci a cauta o doctrina n rndurile dialogului
nseamn ca noi sa gndim dinainte ceea ce abia acum vine n ntmpinarea noastr. n plus dac vom
cauta declarat o doctrina n rndurile dialogului platonician ii vom rpi acestui legein ceea ce ii
permeaza n chipul cel mai propriu fiintialitatea: ambiguitatea (asupra rolului fundamental al
ambiguitii n dialectica platoniciana vom reveni mai trziu). Pentru a putea rspunde la ntrebarea
lansata mai sus va trebui sa gsim un punct de pornire, de aceea problema care se pune n fata noastr.
este unde sta acest punct de pornire n care perspectiva metafizica devine vizibila? Sa cautam nti
motivaia lui Parmenide care deschide ntregul exerciiu dialectic: [] fiindc, altminteri, adevrul ii
va aluneca printre mini5 Miza pusa deci nc din capul locului de Parmenide este adevrul. Adevrul
cu privire la ce? Ce adevr cauta cineva ce se ndeletnicete cu ceea ce, conform spuselor aceluiai,
mulimii nu I se pare de nici un folos, numind-o vorbrie goala. 6 Putem sa credem ca indemnul lui
Parmenide este doar pentru performarea unui exerciiu logico-lingvistic, nefolositor dup judecata
mulimii, sau aceasta e de fapt o trimitere ctre ceva mai mult de att? Devreme ce Parmenide conchide
ca fr acest exerciiu adevrul ne va scpa miza este adevrul i mai mult adevrul cu care mulimea

5 Platon, Parmenide , 135d

6 Platon, Parmenide , 135d
nu se ndeletnicete; cel ce performeaza aceasta dialectica (poiew), se ndeletnicete cu adevrul care
nu se refera la lucrurile din viata de zi cu zi, cu adevrul lucrurilor la ndemn, ci cauta adevrul
despre cele cu care Socrate s-a artat ca se ndeletnicete, adevrul despre care au disputat Socrate i
Zenon n prima parte a dialogului: adevrul n ceea ce privete fiinrile, Unul, fiinta i ne-fiina.
Spunem despre Socrate i Zenon ca sunt protagonitii primei pri a dialogului; dar ce nseamn
protagonist? Cuvntul protagonist provine din limba greaca de la prothe care nseamn primul i
agwn care nseamn concurs, ntrecere, disputa. Deci protagonist ar nsemna primul ntr-o disputa,
protagonitii fiind primii care disputa. Mergnd chiar i mai departe pe firul limbii agwn provine din
verbul grec agw care nseamn a conduce, a ndrepta ctre, a purta ctre. Disputa n care sunt angajai
Zenon i Socrate este exerciiul despre care nsi Parmenide ii va vorbi lui Socrate mai trziu. Asa cum
ne arata limba, ea este n acelai timp condusa ctre i condusa de; disputa este un drum, o cale, ctre
ceva ce se afla la captul. Acelai ceva ce se afla la captul. disputei este i cel care conduce disputa,
fiind miza a ei. Miza i tema disputei, ceea ce conduce disputa i n acelai timp ctre ceea ce ea se
ndreapt este, asa cum anuna i Parmenide, adevrul. Ar fi nsa o greeal sa credem ca adevrul pe
care l cautam este doar sub forma unei aseriuni; ci nsi natura dialecticii, natura aceasta de disputa, e
cea care ne arata ca nu o doctrina este n spatele disputei ci, precum n mitul peterii, un drum ctre
punctul din care putem privi cu claritate Ideile, fiinta, Unul. Drumul ctre voein; dar gndirea este
limba i n aceeai msura, limba este gndire. De aceea acest drum se realizeaz n limba, n logos.
Din punct de vedere metafizic cea mai fructuoasa dintre ipoteze se dovedete a fi ipoteza II. Dar
ce nseamn fructuoasa aici? nseamn ca n aceasta ipoteza limba poate sa vorbeasc suficient nct sa
aduc gndirea n apropierea a ceea ce este interogat, acel ceva care rmne totui o alteritate.
Perspectiva a II-a ne arata imaginea unei lumi n care cele ce sunt pot fi chemate n rostire i n gndire.
i apropierea aceasta fata de ele las loc la fi gndite n ceea ce am numi n chip uzual determinaii sau
categorii. nsa nu mai putem gndi, aici, simplu n chip predicativ. Pentru ca fiecare dintre contrariile
pe care Platon le enumera n ipoteza II, contrarii de predicate ce se aplica att Unului cat i celorlalte(n
ipoteza III i mai apoi n ipotezele V i VII), sunt deopotriva adevrate, adic sunt laolalt rostite i
gndite, ntr-o disimulata sfidare a legii non-contradiciei. De aceea ele nu capt rolul limitativ al
predicaiilor despre fiinri; ci ele sunt ntlnite pe drumul ctre fiinare. Dac problema Unului ce
este i a Celorlalte ce sunt este de fapt a ajunge la adevrul lor, aceste contrarii admise deopotriva
sunt puncte de acces ctre adevrul fiinei i al fiinrii. Sa remarcam nsa ce face aceasta ipoteza i pe
cele asociate ei productive, de ce n orizontul ei se poate gndi i se poate rosti prezenta fiinei.
Cuvntul prezenta aici nu trebuie luat n sensul temporalitii fiinei ca prezenta,ci prezenta ca
deschidere al purului fapt de a fi. Deschiderea aceasta e ceea ce conduce disputa ctre adevarul fiinei i
al fiinrilor anunat ca miza nc de la nceput. Dar adevrul acesta nu este dobndit sub forma unui
logos enuniativ ci ca o situare n deschiderea prezentei fiinei. Metafizica este n aceeai msura
experienta noetica i manifestare lingvistica. i atunci ce este dialectica de aici, vzuta doar ca un
exerciiu fr miza de unii, sau chiar blamata drept o simpla sofistica, vzuta fie ca o simpla
determinare sau de o ncercare de teoretizare sistematica euat i recapt propria ei natura n acord
cu miza sa. Caci miza ii da natura (physis) acestei dialectici physis-ul ei sta n a las sa apara
(phainei), sa se arate, sa survin, adevrul pe care i-l ia drept miza i sarcina, de care se las condusa i
ctre. Adevrul este al fiinei. i al fiinrilor i este chiar fiinta i fiinrile.
Sa nvam de aici, i sa punem ntrebarea despre physis ntr-un sens mai larg: care este natura
realitii sau a realului. O ntrebare. prin excelenta metafizica i o ntrebare. fundamentala a metafizicii.
Care este adevrata natura a realitii i realului care se arata n paginile dialecticii platoniciene din
acest text? Sa fie desprirea (xorismos) dintre sensibil i inteligibil? Sa fie clasarea celor ce sunt n
doua categorii unele eterne, neschimbtoare i persistente, unele perisabile i ce nu i gsesc temeiul
n sine ci mereu in afara lor? Sa fie natura cutat distincia dintre Unu i multiplu? Suprapusa apoi
distinciei dintre sensibil i inteligibil? Cum ar putea fi nsa asa? Caci Unul i Celelalte sunt i nu sunt,
fiecare sunt rand pe rand fie inteligibile sau sensibile (Celelalte sunt nelese uneori drept alte Unuri
inteligibile, iar Unul drept un corp sensibil cu ntindere i caracteristicii spatiale). Mai poate fi vorba n
spatele dialecticii de o doctrina ce cauta sa determina fiinta drept Idee (cum ar spune Heidegger) i
ncercarea autorului ei de o legitima i de a o apara de feluritele critici ce I-au fost ridicate?
Ar fi mai indicat, din felul n care dialectica se parcurge pe sine, sa gndim ca adevrata natura
a realitii i realului este tocmai deschiderea ce las sa survin a fiinei. n toate cele patru ipoteze ce
au concluzii pozitive fiinta este cea care face diferena. i la fel, n cele n care concluziile sunt
negative, absenta fiinei. face sa fie imposibila gndirea i discursul. Natura realitii nu pare astfel sa
fie fixata ntr-o doctrina ci mai degrab ea este o trimitere ctre deschidere. Chiar n ipotezele negative,
n care fiinta este absenta, noi putem ntr-o anumita msura sa rostim i sa gndim; de aceea aceasta
natura a realitii recupereaz n chip pozitiv chiar i nimicul. Ce poate fi neles n doua feluri: fie ca
non-existenta fie ca absenta a fiinei. Dar abia n absenta totala a fiinei. ntrebarea fundamentala a
metafizicii i capt sensul. Pentru ca n absenta totala a fiinei. se arata a fi lipsit de sens sa ntrebi
care este adevrata natura a realitii i realului .De aceea ntrebarea fundamentala de ce exista ceva
i nu mai curnd, nimic sta ntr-o circularitate a lui noein i legein; pentru ca ntrebarea aceasta nu are
sens dect n orizontul prezentei fiinei.; iar n orizonul absentei totale a fiinei. (cum ar fi spre exemplu
ipotezele I sau VI) nu putem gndi sau rosti aceasta ntrebare.
 i atunci ncepe sa face sens, oarecum, concluzia de la sfritul dialogului. ntr-adevr ea nu
ofer o varianta clara dintre cele explorate i nu ofer o doctrina sistematica, un rspuns. pozitiv care sa
determine Unul, fiinta, nefiina sau Celelalte. Dar nu este vorba despre asta aici. Caci logos-ul care
lucreaz n dialog nu este unul ce tinde spre aseriune, spre determinare; este unul care, pstrnd
ambiguitile inerente, las fiinta sa survin i i capt o natura speciala. Aceasta natura speciala a lui
legein i odat cu el noein sunt reflectate n demersul dialectic. Dac dialectica din Parmenide nu i
propune sa abin ceva n raport cu o oarecare doctrina, miza sa fiind totui adevrul, care o conduce i
ctre care conduce, atunci n ea este vorba despre ceva cu totul i cu totul special: dialectica aduce n
vorbire ceea ce este ne-rostit. i cu aceasta perspectiva metafizica trimite ctre ceva dincolo de ea,
perspectiva hermeneutica.

****

Perspectiva metafizica ne ofer, cu adevrat, intrarea n text, intrarea n acel spaiu dintre ceea
ce este spus i semnificaia rostirii. Trebuie sa accentuam aici ca spaiul nu se deschide intre ceea ce
este spus i intenia autorului! Aceasta o vom considera ca ne rmne inaccesibila. Ci, strecurndu-ne
intre ceea ce este rostit i sensul rostirii ptrundem n spaiul rezervat hermeneuticii. Spaiul acesta e cel
din care putem aduce la lumina ceea ce nu este rostit (nc).
Dialectica din Parmenide se constituie drept interogare. Ca interogare ea nainteaz ca o suita
de ntrebri, aezate pe un traseu. Iar pe acest traseu gndirea i limba nainteaz ctre adevr, care le-a
fost pus nainte drept miza de cel ce iniiaz exerciiul dialectic din text, Parmenide. Aceasta naintare,
ca naintare, tinde ctre un capt. i n fiecare dintre ipoteze, condiia de posibilitate a naintrii i
deopotriva captul. acesteia este fiinta. n chip explicit i asumat, ipotezele cerceteaz adevrul ca
descoperire totala a fiinei. nsa interogarea merge, uneori, chiar dincolo de fiinta. Ceea ce , potrivit
regulilor stabilite de Parmenide n poemul sau, este att imposibil cat i interzis. Dimpotriv nsa, a
merge n chip explicit n ntrebarea privitoare la fiina pana la limita nimicului i a-l include pe acesta
n ntrebarea privitoare la fiina este primul pas i singurul fecund ctre o deschidere totala a fiinei. i
ctre fiinta.
Putem aplica felul n care e gndit i deconstruita khora i dualitii conceptuale Unu-multiplu
ca ceea ce, printre attea ipoteze i prin imposibilitatea unei concluzii fixe, scap unei curate
conceptualizri filosofice; ca ceea ce pana la urma nu este ntr-o maniera strict logica decidabil. Dac la
finalul ncercrii tuturor ipotezelor, concluzia de la 166c scoate la iveala un indecidabil fundamental i
originar, nseamn ca ceea ce demasca Platon, poate incontient, este un rest indecidabil ce rmne n
centrul decursul logic al filosofiei, o limita a explicitrii conceptelor fundamentale sau raporturilor ce
pot fi gndite i constituite intre ele.
Dialectica de aici arata n acest chip limita logos-ului i posibilitatea dezvluirii adevrului.
Trecerea de la nelegerea nedifereniata a fiinei. i determinarea ei categoriala pana la integrarea
diferenei n nelegerea fiinei. Parmenide face trecerea ctre Sofistul, aducnd n prim plan o noua
metafizica i o noua ontologie.
n acelai timp discuia ipotezelor din partea a doua a dialogului Parmenide clarifica natura
logos-ului. Dar discuia n jurul ipotezelor despre Unul i multiplu fundamenteaz logica. Ea arata un
lucru simplu: nu logica fundamenteaz ontologia ci ontologia fundamenteaz logica.
n Parmenide Platon arata ca fiinta i ideile nu pot fi nelese, n chip simplu i consistent, doar
prin unitate sau multiplicitate. Abia n Sofistul Platon va arata ca mai este nevoie i de o structura
unificatoare care sa dea seama de raporturile intre idei. Ele sunt ntotdeauna laolalt, asa cum fiinrile,
logos-ul i fiinta sunt laolalt i diferite. Ceea ce este ntotdeauna acelai, o definiie preliminara a Ideii,
nu poate fi neleasa ca acelai dect n raport cu ceea ce este diferit. De aceea este nevoie de o
structura unificatoare care depete aceasta simpla nelegere singulara a Ideii privita doar n ea nsi,
scoasa din structura reelei formate intre toate celelalte Idei. n crile VI i VII ale Republicii , Platon
va identifica aceasta structura unificatoare care tine laolalt cu Ideea de Bine. Binele capt aici, ntr-o
anumita msura, un caracter supra-fiintial.
Discursul de aici trimite nsa ctre o anumita determinare a ceea ce, n mod tradiional, am numi
realitile ultime. Se cuvine nsa sa ne ntrebam cat din aceasta determinare este n fond descoperire i
cat este invenie. Putem pstra credina ca aceste realitati ultime au o serie de determinaii exacte, ce
sunt deja acolo, i rmne pentru noi doar sa ajungem pana la punctul la care sa putem gndi i rosti
aceste determinaii pre-existente demersului nostru i apoi sa le aducem la explicitare. nsa dac asa ar
fi situaia, ntr-adevr am reduce logos-ul doar la o funcie explicativa i atunci ar trebui sa ne limitam
la structurile logice ale acestuia, fr sa acceptam ceea ce mai sus am numit logos-ul ambiguitii. Cum
putem nsa sa mpacm aceasta perspectiva cu ceea ce am descoperit din parcurgerea i interpretarea
dialogului intreprinsa pana acum? Putem sa consideram i o alta posibilitate. Urmrind distincia
propusa de Aristotel n cadrul multiplelor semnificaii ale fiinei. intre potenialitate i actualitate am
putea sa gndim n felul urmtor. Aceste determinaii pe care le-am urmri ele sunt n chip potenial
deja acolo. Numai ca asa cum arata i exerciiul dialectic de fata, n chip potenial, exista o multitudine
de astfel de determinaii i uneori co-exista determinaii pe care le-am putea gndi ca fiind contrare.
Faptul ca ele, n chip potenial, sunt deja acolo, ne ofer noua, n rostire i n gndire., o deschidere.
Caci atunci cnd noi ne nlam pana la nivelul privirii asupra realitii n ntregul ei i pana la nivelul
privirii acestor realiti ultime, noi ajungem n capacitatea de a putea actualiza din imensul potenial,
ceea ce survine de la sine n deschiderea pe care noi am operat-o n gnd i n discurs. Adic dintre ele
survin n chip natural cele pe care le lsm sa survin (i alegerea, uneori, nu este neaprat voita). n
aceasta perspectiva discursul filosofic, dialectica precum cea de fata, se arata a fi nu doar descoperire,
ci i inovaie. Descoperire n aceea ca n chip potenial ele sunt deja acolo. Dar i inovaie. pentru ca
noi le facem sa fie, le actualizam, i le aducem din non-existenta(le putem gndi drept entiti non-
existente- au parte de fiinta dar nu i de existenta), n entiti existente. Aceasta schimbare este ntr-o
mare msura creatoare de fiinta. i face sens acum felul n care Platon vorbete despre fiinta n
Sofistul ca dunatwn adic putere.
Dar actualizarea operata prin gnd i rostire este un demers ce i capt propria fiintialitate de
la sarcina pe care o asuma i pe care o ndeplinete mai mult sau mai puin. Ceea ce ne revine acum ca
sarcin n chip propriu este Acela pe care noi nu-l tim i pe care, n cazul c l tim autentic, n spe ca
sarcin ce ne revine, l tim ntotdeauna doar sub chipul ntrebrii. Ca ntrebare., adevrul care ne e dat
ca sarcina de la nceputul dialecticii, este nerostit. Dialectica, n aceasta lumina, apare atunci ca ceea ce
aduce la rostire nerostitul. i ca aducere la lumina a nerostitului ea nu poate opera brutal asupra
fiintialitatii acestui adevr, cautnd sa elimine nerostirea din ea. Ea ii pstreaz caracterul nerostit
lsndu-l pe acela sa rosteasc, adic nu lund adevrul drept obiect al discursului ci fcndu-l sa fie
subiect ce rostete, ce se rostete pe sine. Logos-ul de aici i manifesta n acest fel, n chip plenar,
caracterul sau ambiguu.
Caracterul deschis al existentei umane este reflectat n caracterul deschis al logos-ului.
Indecidabilitatea finala a dialecticii din Parmenide arata caracterul deschis al logos-ului; iar pentru ca
logos-ul este ceea ce e cel mai propriu fiinei. umane n totalitatea ei, deschiderea asta se reflecta i
asupra noastr. i asupra felului n care experimentam ceea ce este. Modalitatea definitorie de a
experimenta ceea ce este ramane atunci deschiderea i situarea n deschidere; acolo noi o putem acorda
lumii libertatea care n schimb da fora actelor noastre de actualizare (menionate mai sus).

n fine propun sa citim n Parmenide o dialectica pregtitoare pentru investigaia asupra fiinei.
intreprinsa n Sofistul ; aceasta dialectica pregtete trecerea de la investigarea fiinei. i ontologiei
printr-o modalitate strict logica, ce urmrete ipotezele n concluziile lor i care se bazeaz pe
excluziune i non-contradicie ctre o abordare hermeneutica. Problemele ridicate de Platon n
Parmenide vor fi reluate i n Sofistul, dar era nevoie de o astfel de dialectica pregtitoare pentru a
arata limitrile acestei modaliti de investigaie filosofica; pentru ca n fond dincolo de raportul
singular intre fiinarea sensibila i ideea corespondenta rmn i raporturile intre fiinrile sensibile
nsele, raporturile intre idei i propria lor fiintialitate. Tocmai concluzia ambigua a dialogului ne indica
ce fiineaz n subtext: ideea ca acest tip de investigaie filosofica nu poate sa mearg pana la capt i sa
exprime, n totalitate fiinta. Trecerea va fi fcut ctre metoda hermeneutica folosita n Sofistul ce va
scoate la lumina nu numai fiinta, dar i nefiina i diferena intre ele i mai mult, raportul originar intre
ele concretizat n faptul ca ele sunt, ntotdeauna, laolalt. Natura acestui raport originar este cea a unei
ambiguiti. Ori modalitatea logica, exersata n Parmenide, are un mod foarte specific de a trata
ambiguitile: ele nu pot fi n sine acceptate i pstrate ci din contra, ele trebuie analizate, clarificate,
descompuse i n fine eliminate pentru a pune n locul lor ipoteze i teorii formulate clar. Ori n acest
punct central, al poziiei fata de ambiguitate, difera cele doua metode logica i hermeneutica. Caci n
timp ce logica va cauta sa elimine ambiguitile, hermeneutica le pstreaz; n hermeneutica
ambiguitile sunt luate ca atare , pstrate i apoi fcute sa se exprime, nu prin deconstrucia lor i
transformarea n ipoteze sau teorii clare, ci prin naintarea n ele, n situarea n orizontul lor, ele ncep
sa devina expresive i sa vorbeasc, fcndu-i manifeste structurile i resorturile lor interne. i asta
se vede i n felul n care nainteaz hermeneutica: de la ceea ce e clar ctre ceea ce e obscur.
Ambiguitatea aceasta originara din Sofistul este, cu fiecare noua replica a dialogului dintre Strin i
Theaithetos, fcuta sa vorbeasc. n Parmenide ambiguitatea care revine este coninuta n ipoteza ce e
reluata n felurite chipuri: Dac Unu (sau Unul) este. Demersul dialogului nu clarifica intru totul
ipoteza caci concluzia de la 166c ncepe prin Fie ca Unul este, fie ca nu este [...]
Hermeneutica din Sofistul se realizeaz nti la nivel ontic i apoi ontologic/metafizic.
Cercetarea logica din Parmenide atinge aceste doua nivele dar ea nu elucideaz, n forma unei
aseriuni, adevrurile de la nivelul ontologic/metafizic.

*****
Concluzia dialogului de la 166c este cu adevrat ameitoare : Fie ca Unul este, fie ca nu este,
att el nsui cat i celelalte lucruri, att fata de sine cat i unele fata de altele, sunt i nu sunt toate i
intru totul, apar i nu apar.. La prima vedere pare ca Platon nu ne spune nimic i, continund tonul
ambiguu al dialecticii de pana atunci, las ideile n suspensie. nsa cred ca putem gsi o concluzie, cu
adevrat profunda, n ntregul exerciiu dialectic din dialog, chiar dac nu aici, la finalul filosofrii
despre Unul i Fiinta. Concluzia profunda pe care Platon cred ca vrea sa ne-o transmit este ca nu
putem, n urma unui exerciiu logic, sa ajungem la adevr n chestiuni metafizice sau ontologice. n
ultima instanta adevrul acesta nu este deductibil. i iat ca cele patru opiuni anunate la nceput. de
Parmenide se transforma n opt de fapt odat cu descoperirea a celor doua variante posibile pentru
fiintialitatea Unului. Dei cercetarea celor opt ipoteze descoper diferite concluzii ontologice i
metafizice cu privire la Unul i la toate celelalte fiinri, exerciiul dialectic nu descoper temeiurile
pentru a prefera o anumita concluzie n defavoarea celorlalte, ceea ce ne-ar conduce ctre acceptarea
ipotezei corespunztoare de la care am pornit. Concluzia profunda a exerciiului din Parmenide este ca
aceste adevruri metafizice i ontologice despre Unul sau Fiinta sau fiinri, neputnd fi deduse, au
nevoie de o alt fel de dialectica, ce le las sa se arate de la sine i deschide limba (n orizontul creia se
petrecere executivul dialectic) ntr-un orizon n care ele pot grai. Posibilitatea deduciei lor logice este
mpiedicata, asa cum arata Platon, de o ambiguitate nregistrata de limba i la nivel semantic n jurul
acestor termeni. Observaia despre aceasta ambiguitate va fi reinut i exploatata la maxim de Aristotel
ce isi ncepe Metafizica printr-o sintagma care va bntui decursul sau: to on legetai pollachos .
Soluia Aristotelica va fi de a ncepe printr-o enumerare a multitudinii de semnificaii ale Fiinei pentru
ca apoi, rand pe rand, acestea sa fie elucidate. Platon va proceda ntr-un mod diferit n deconstrucia
acestei ambiguiti prefernd abordrii directe a lui Aristotelizare o abordare indirecta. Abordarea
platoniciana, prin caracterul sau indirect, pstreaz ntr-un chip mai autentic ambiguitatea originara din
jurul Unului sau Fiinei. nsa acesta abordare nu este vizibila n Parmenide. Abia n
dialoguri mai trzii, precum Sofistul abordarea sa devine vizibila; ea ar putea fi sintetizata astfel: a
las Fiinta sau Unul sa se arate de la sine. n Sofistul Platon descoper, strat cu strat, Fiinta i
Nefiina, pstrnd, chiar n finalul dialogului ambiguitatea raportului dintre ele, evitnd sa le dea o
definiie clara , precum cele ncercate pentru Sofist. n schimb, n jocul definirii Sofistului, miza este
tocmai devoalarea Fiinei sau a Nefiinei, i cum acestea par sa ne parvin mpreuna, ceea ce se
deconspira treptat este relaia dintre ele. Iar n lumina acestei relaii ambele devin, n propria lor
constituie, vizibile.

Calin Alexandru-tefan, drd. filosofie, an I

BIBLIOGRAFIE

1. Platon- Opere, vol VI, ed Stiintifica si Enciclopedia, Bucuresti, 1989

2. Platon - Parmenides , text grec in, Platonis Opera, vol VII, ed LIPSIAE, Paris, 1819
3. F.M. Cornford - Plato and Parmenides, KEGAN PAUL, TRENCH, TRUBNER & CO. LTD. ,
London, 1939
4. Gh Vladutescu - O enciclopediaa filosofiei grecesti, ed Paideia, 2001
5. Gh. Vladutescu - Ontologie si metafizica la greci. Presocraticii, ed. Paideia, 2000
6. Gh. Vladutescu - Ontologie si metafizica la greci. Presocraticii, ed Academiei Romane, 2005
7. I. Banu - Filosofia greaca pana la Platon
8. J. Derrida - Khora, 1998
9. J.D. Turner - Platos Parmenides and its heritage, Atlanta, 2010
10. F. J. Gonzales - Plato and Heidegger: A Question of Dialogue, Pennsylvania State Univ.
Press, 2009
11. W. C. Guthrie - O istorie a filosofiei greceti (vol II) i A history of greek philosophy (vol
IV i V )