POLITICA EXTERNĂ ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

1. Politica externă a statului : esenţă şi caracteristici

Politica externă prezintă o serie de caracteristici specifice . Întrucît

caracterizează interacţiunea dintre două sau mai multe state , politica externă
are o dimensiune socială extinsă pe un spaţiu mult mai mare . Funcţionarea
politicii externe nu este legată doar de o formă concretă de autoritate , ci şi
de un spectru de norme şi valori internaţionale . Specificul politicii externe
este condiţionat de faptul că în lume există state diferite ( aproximativ 200 )
cu interese naţionale proprii . Acest fapt necesită confruntarea şi găsirea de
soluţii comune pentru problemele de interes naţional , independent de
diferenţele dintre acestea .
În contextul actual , devin emergente problemele globale şi regionale , în
special în domeniul securităţii , protecţiei mediului , dezvoltării relaţiilor
economice . Apariţia noilor ameninţări globale cum sunt terorismul ,
conflictele etnice şi religioase necesită nu doar acţiuni coordonate , ci şi o
anumită corectare a politicii interne a statelor . În acest fel politica externă
raţionalizează politica internă , o nivelează , o aduce mai aproape de
realitatea internaţională , de regulile şi criteriile de funcţionare a comunităţii
internaţionale . Metoda cea mai importantă prin care se realizează politica
externă este diplomaţia ; acea activitate oficială a autorităţilor de stat , a
organelor specializate în promovarea şi protejarea intereselor statului pe plan
internaţional . Interesele economice externe ale unui stat sunt promovate prin
metoda formării şi extinderii relaţiilor comerciale , tehnico – ştiinţifice ,
financiare şi culturale . Aceste relaţii sunt menţinute atît la nivel oficial , cît
şi prin intermediul organizaţiilor de specialitate . 1
În condiţiile actuale , politica externă devine o artă a negocierii , a ajungerii
la consens . Problemele importante ale politicii externe constau în :
afirmarea şi stabiliarea principiului de co-existenţă paşnică a statelor
introducerea treptată a normelor noi de gîndire politică , găsirea de soluţii
pentru armonizarea intereselor fiecărui stat . 2
1
A. I. Solovyov , “ Politologia : Teorie politica , tehnologii politice ,, , Moscova , 2001 .
2
R. N. Muhaev , “ Politologia ‘’ , Moscova , 2000 .

1
2. Teoriile de bază ale politicii internaţionale

Calea fundamentării ştiinţifice a relaţiilor internaţionale este legată de

crearea teoriilor metodologice generale care au menirea să formuleze
principiile analizei ştiinţifice a relaţiilor internaţionale .
Pînă în 1914 , conducerea relaţiilor internaţionale cădea în grija persoanelor
angajate profesional în acest domeniu . În ţările democratice , politica
externă era socotită în mod tradiţional ca fiind în afara politicii de partid , iar
organele reprezentative nu se simţeau competente pentru a exercita nici un
fel de control riguros asupra misterioaselor operaţii de politică externă .
Primul război mondial a pus capăt opiniei că războiul era o chestiune ce îi
privea exclusiv pe militarii de profesie şi , făcînd acest lucru , a dus la
destrămarea impresiei conform căreia politica internaţională poate fi lăsată
fără nici o grijă în mîna diplomaţilor de carieră . Campania pentru
popularizarea politicii internaţionale a început în ţările de limbă engleză sub
forma agitaţiei împotriva tratatelor secrete , care erau atacate , fără prea
multe dovezi , că ar fi reprezentat una din cauzele războiului . Ştiinţa
relaţiilor internaţionale a apărut , aşadar , ca răspuns la o solicitare populară .
A fost creată pentru a servi unui scop şi , din acest punct de vedere , a urmat
modelul altor ştiinţe . Gîndirea politică este prin ea însăşi o formă de acţiune
politică . Ştiinţa politică nu este numai ştiinţa a ceea ce există , ci şi a ceea ce
ar trebui să existe .
În timpul perioadei ,, utopiste ,, , cercetătorii acordă prea puţină atenţie
faptelor existente sau analizei relaţiei dintre cauză şi efect , dar se dedică în
întregime elaborării unor proiecte vizionare pentru atingerea unor scopuri a
căror perfecţie şi simplitate le conferă un apel facil şi universal . Numai
atunci cînd aceste proiecte se năruie , iar dorinţa sau ţelul se dovedesc
neputincioase în a ajunge la obiectul rîvnit , vor solicita ajutorul analizei şi al
studiului , ieşind din această perioadă infantilă , afirmîndu-şi pretenţia de a fi
priviţi ca reprezentanţi ai unei ştiinţe . Cursul evenimentelor după 1931 a
pus în evidenţă cu claritate inadecvarea aspiraţiei pure ca bază a ştiinţei
politicii
internaţionale şi a făcut posibilă pentru prima oară angajarea unei gîndiri
serioase şi analitice asupra problemelor internaţionale .
2.1 Marxismul
O importanţă pentru lucrarea de faţă o are teoria transformării revoluţionare
a ordinii mondiale , elaborată de K. Marx şi F. Engels . Pentru această teorie
sunt caracteristice abordarea de clasă a problemelor mondiale , analiza
politicii externe a statului în corelare cu cea internă , clasificarea relaţiilor
internaţionale în fiecare perioadă în funcţie de regularitatea dezvoltării

2
anumitor structuri economice şi sociale , cercetarea factorilor subiectivi şi
obiectivi de distribuţie a puterii . Considerînd epoca de după 1917 perioada
de trecere de la capitalism la socialism , marxiştii au elaborat o ipoteză
despre procesul revoluţionar mondial menită să lupte cu imperialismul .
Potrivit lui Lenin , conţinutul politicii externe a imperialismului este
dominaţia mondială , în capitalism este inadmisibilă o altă bază , un alt
principiu decît puterea .
2.2 Realismul
Impactul gîndirii asupra dorinţei , care , în evoluţia unei ştiinţe , survine
după năruirea primelor proiecte vizionare şi marchează oficial sfîrşitul
perioadei utopice , este denumit în mod obişnuit realism . 3
Reprezentînd o reacţie împotriva viselor bazate pe simpla dorinţă ale
perioadei iniţiale , realismul este pe cale să-şi asume un rol critic şi oarecum
cinic . În domeniul gîndirii , el pune accentul pe acceptarea faptelor şi pe
analiza cauzelor şi consecinţelor lor . În domeniul acţiunii , realismul tinde
să accentueze puterea irezistibilă a forţelor existente şi caracterul inevitabil
al tendinţelor prezente şi să insiste asupra faptului că cea mai înaltă formă a
înţelepciunii constă în acceptarea şi adaptarea la aceste forţe şi tendinţe .
Utopia şi realitatea sunt astfel două faţete ale ştiinţei politice .
Privit din unghiul relaţiilor internaţionale , realismul politic se întemeiază pe
anarhia existentă în sistem , ca urmare a absenţei unei autorităţi centrale şi
care face ca să fie în natura actorilor să caute să obţină cît mai multă putere .
În consecinţă , fraza cheie a realismului politic este : “ Dacă modul de
comportare al statelor – aşa cum s-a dovedit de la apariţia lor pînă în
prezent – nu poate fi reformat , el trebuie să fie , pe cît posibil , controlat ! „
Acest curent de gîndire are rădăcini extrem de adînci şi puternice . Printre
cei ce l-au slujit de-a lungul timpului se numără : Tucidide , Machiavelli ,
Hobbes , Carr ( 1939 ) , Schwarzenberger ( 1939 , 1941 ) , Wight ( 1946 ) ,
ultimii trei în Marea Britanie , apoi Schuman ( 1933 ) , Niehbur ( 1936 ,
1959 ) , Spykman ( 1942 ) , şi desigur Morgenthau ( 1948 ) , în S.U.A. ,
pe fundalul rolului dominant obţinut de Statele Unite în politica
internaţională în perioada postbelică .
Considerînd situaţia imperfectă în lume ca fiind rezultatul acţiunii forţelor
naturii umane , realiştii invocau acceptarea acestor forţe . Potrivit lui
Morgenthau , “ Principiile morale nu vor fi niciodată înfăptuite în totalitate
şi trebuie să corespundă unul altuia prin balanţa de interese temporar
stabilă şi rezolvarea mereu instabilă a conflictelor . „

3
James D. Fearon , “ Domestic Politics , Foreign Policy and Theories of International Relations “ ,
Department of Political Science , University of Chicago .

3
Politica internaţională este , în opinia realiştilor , lupta pentru putere şi
supremaţie începută de către statele suverane . Din lupta pentru putere reiese
determinismul politic al proceselor mondiale . Realiştii atribuiau o
importanţă considerabilă formării de scopuri şi probleme în politica
internaţională , care sunt factorii care determină activitatea unui stat pe plan
internaţional , ce stimulează interacţiunea între state ? Adepţii acestei teorii
consideră că dacă în politica internă se regăsesc mereu interesele de
importanţă comună sau interesele de grup , în politica externă predomină
interesele naţionale . Din acest motiv , elaborarea conceptelor de interese
naţionale a avut la bază lucrările adepţilor teoriei realiste . Interesul naţional
este perceperea şi reflecţia în activitatea liderilor unui stat a necesităţilor
fundamentale ale statului naţional . În categoria intereselor permanente intră
securitatea naţională , interesele economice , interesele de menţinere a
ordinii mondiale . Există interese care se supun altor interese sau apar
concomitent . Subliniind importanţa noţiunilor de interes naţional şi interes
de stat , trebuie menţionat că între aceste două concepte există şi anumite
diferenţe . În anumite condiţii există posibilitatea ca cele două să nu
coincidă.
Lupta pentru realizarea intereselor permite statului să ocupe o poziţie în
lume , direct proporţională cu puterea sa . “ Politica internaţională , ca şi
orice altă politică , este lupta pentru putere . Oricare ar fi scopurile
absolute ale politicii internaţionale , puterea va fi mereu scopul suprem . „
( H. Morgenthau )
Funcţia realismului politic a fost , de la început , dublă : pe de o parte , se
punea problema înţelegerii modului de comportare al statelor , ca principali
actori ai sistemului internaţional , pe de alta , cea a orientării propriului
comportament în funcţie de cel al altora . În acest dublu rol teoria
realismului politic are puţini rivali în ceea ce priveşte gradul de răspîndire .
2.3 Modernismul
Teoriile moderniste au fost create în contrabalanţă cu cele realiste . În cadrul
acestei teorii au apărut şcoli de analiză structurală şi funcţională a politicii
externe . Moderniştii percep statele ca fiind sisteme ce se supun influenţelor
venite atît din interior cît şi din exterior . H. Allison a descris factorii care
acţionează în formarea şi implementarea procesului de politică externă .
Acest fapt a delimitat trei direcţii în politica externă : a) domeniul birocratic
cu atenţia sporită specificului funcţionarii organizaţiilor din acest domeniu ;
b) specificul luării deciziilor în domeniul politicii externe de către
autorităţile statului ; c) rolul elitelor şi al grupurilor de interese în formarea
politicii externe .

4
Moderniştii acordă o atenţie sporită organizaţiilor internaţionale , firmelor
transnaţionale şi altor subiecţi ai relaţiilor internaţionale care influenţează
formarea politicii internaţionale . Dacă din punct de vedere tradiţionalist
ameninţarea cu forţa este cea mai eficientă metodă de politică externă ,
adepţii modernismului insistă pe stimularea sau diminuarea dezvoltării
proceselor de interdependenţă . 4
2.4 Geopolitica
Introducerea termenului de „ geopolitică ,, este legat de numele
cercetătorului şi a politicianului suedez Rudolf Kjellen ( 1846 – 1922 ) .
Geopolitica , în opinia sa este “ o ştiinţă , care analizează statul ca un
organism geografic sau ca un fenomen în spaţiu . ,,
Principalii promotori ai geopoliticii sunt : Al. Mahan ( istoric american ) ,
H. Mackinder ( politician şi geograf britanic ) , N. Spykman ( cercetător
american ) , Karl Haushofer ( cercetător german ) .
În această teorie locul central în determinarea politicii internaţionale este
ocupat de poziţia geografică a statului . Esenţa geopoliticii constă în
promovarea criteriului teritorial . În opinia lui Mackinder “ Cel care
conduce Europa de Est , conduce centrul Eurasiei ; cine conduce centrul
Eurasiei , conduce Europa , Asia şi Africa , iar cel care conduce această
parte a lumii , conduce lumea . ,, Complexul insular ( America , Australia ,
Oceania şi Marea Britanie ) este patria liberalismului .
Importanţa poziţionării geografice a statelor pentru politica şi soarta istorică
a acestora poate fi considerată reală . Toate aceste aspecte au importanţă în
distribuirea resurselor şi în planificarea politicii externe . Aspectul negativ al
acestui model de relaţii internaţionale este primordialitatea uneia dintre
componentele de reglare a politicii mondiale .
2.5 Behaviour-ismul
Termenul provine din englezescul behaviour = comportare / comportament .
În sens politic , prin acest termen se înţelege comportamentul oamenilor în
cîmpul politic . Premisa de la care se pleacă este că , în ciuda
imprevizibilităţii sale , comportamentul uman este totuşi suficient de reglat
pentru a fi guvernat de anumite legi generale , a căror studiere formează acea
ştiinţă a comportamentului uman .
Ca şi realismul , behaviorismul recunoaşte existenţa unor instituţii politice ,
numai că , în loc de a le studia pe acestea aşa cum sunt – modelul realist –
este studiat comportamentul oamenilor în acele instituţii , socotindu-le pe
acestea ca fiind expresia grupării unor oameni în situaţii politice .

4
James D. Fearon , “ Domestic Politics , Foreign Policy and Theories of International Relations “ ,
Department of Political Science , University of Chicago .

5
În felul acesta , actul guvernării – care reflectă esenţa politicii – este privit
sub forma acţiunii şi interacţiunii unor grupuri de persoane , ceea ce ne face
să definim behaviorismul drept unul din unghiurile de investigare a
fenomenului politic .
Originile acestei şcoli se află în similitudinea observată între acţiunile unor
grupuri de oameni în situaţii politice şi în alte situaţii . Specialistul american
Charles Merrano declara în 1925 în faţa Asociaţiei Americane de Ştiinţe
Politice : “ Într-o bună zi vom aborda lucrurile dintr-un alt unghi decît cel
formal , aşa cum alte ştiinţe au şi început deja s-o facă , privind la
comportamentul politic ca la unul din subiectele esenţiale de cercetat . La
urma urmelor , guvernarea nu constă numai din emiterea de documente ce
conţin legi sau reguli , sau din structuri ce îmbracă o anumită formă , ci se
bazează pe modele de acţiune şi tipuri de situaţii . ,,
De aici se poate vedea foarte clar că , atunci cînd vorbim de comportament
politic , avem în vedere identificarea uniformităţilor repetabile ale acţiunii
politice şi dezvoltarea generalizărilor despre acţiunea politică .
2.6 Neorealismul
Cel care şi-a asumat sarcina punerii la punct a unei asemenea teorii a fost
Kenneth Waltz , care în 1979 , a publicat lucrarea ,, Theory of International
Politics ,, . Drept urmare , concluzia lui Waltz este că există două tipuri
fundamentale de teorii : cele reducţioniste şi cele sistemice . Primele pleacă
de la premisa că întregul se compune din cunoaşterea atributelor şi
interacţiunea părţilor ; celelalte , de la corelarea celor două planuri – al
întregului şi al componentelor sale – .
Ca urmare , el pune la punct o teorie , ale cărei trăsături sunt : o analiză a
structurilor politice , urmată de o analiză a echilibrului puterii , ca temă
centrală a realismului politic . Astfel , în ce le priveşte pe primele , autorul
pleacă de la dihotomia existentă între caracterul ierarhic şi centralizat al
structurilor interne , şi cel descentralizat şi anarhic al celor externe ; definind
problema principală ca fiind cea referitoare la cum să construieşti o ordine
fără elementul care trebuie să producă ordinea şi fără efecte organizaţionale .
În ceea ce priveşte caracterul unităţilor sistemului , acestea sunt fie statele ,
fie alţi actori , cu precizarea că sistemul nu depinde practic de toţi actorii ci
numai de cei mai importanţi . Waltz face precizarea că , sub raport
economic, statul – naţional încetează să mai constituie entitatea
fundamentală , pregătind astfel terenul pentru abordarea transnaţională a
sistemului internaţional . Ca urmare , el defineşte politica naţională ca fiind
interacţiunea unor unităţi diferite cu funcţii specifice , iar politica
internaţională ca fiind interacţiunea unor unităţi similare ce îşi dublează
reciproc funcţiile . În concluzie , el demonstrează că în sistemul

6
internaţional, diferenţierea nu este dată de tipul de funcţie ci de ponderea ei ,
respectiv de distribuţia puterii în cadrul său . Rezultă , deci , viabiliatea
ambelor premise teoretice de la care a plecat . În ceea ce priveşte analiza
echilibrului puterii , şi el este de părere că , prin cuplarea posibilităţilor de
violenţă internă cu cele de violenţă externă , războiul poate izbucni oricînd .
El susţine că ar exista o anumită diviziune a muncii între procesele externe şi
cele interne , în sensul că , dacă în cazul primelor vorbim de adîncirea
interdependenţelor , în cel de-al doilea , avem de-a face cu adîncirea
integrării . Cu alte cuvinte , dacă la o extremă întîlnim anarhia ( al cărei
principiu îl constituie auto-ajutorarea , preţul libertăţii fiind însă
insecuritatea ) , la cealaltă întîlnim ierarhia . O asemenea situaţie face
necesară acomodarea reciprocă , atît la nivelul structurilor , cît şi al
strategiilor . Concluziile la care a ajuns Kenneth Waltz sunt următoarele :
• valoarea puterii ca mijloc de menţinere a autonomiei în faţa
forţei altora ;
• proporţionalitatea între amploarea puterii şi multiplicarea opţiunilor ;
• libertatea de acţiune mai mare a celor mai puternici în raport cu cei
mai slabi decît ei ;
• miza mare pe care o acordă marile puteri menţinerii sistemului .