FENOMENUL ATRIBUIRII CAUZALE

1. NOTIUNEA DE ATRIBUIRE IN PSIHOLOGIA SOCIALA

Notiunea de atribuire este foarte generala, putand fi extinsa asupra majoritatii

activitatilor mentale.

Ideea centrala este ca oamenii, confruntati cu un anumit eveniment, conduite sau stari
psihologice, simt nevoia de a le fixa cauzele.

Atribuirea se refera la elaborarea prin inferenta* a unor cognitii (cunostinte) pornind

de la observarea de catre actorul soc 919i81j ial a evenimentelor si conduitelor, adica
incercarea de a intelege, de a furniza explicatii care stau la baza celor observate.

*Inferenta este operatia gandirii in care se admite o judecata al carui adevar nu este direct
verificat, in virtutea unei legaturi a ei ce alte informatii sau judecati considerate adevarate.

Atribuirea, fiind o notiune foarte generala, a fost restransa d.p.d.v al preocuparilor

stiintifice la problema atribuirii cauzale.

Prin teoriile atribuirii cauzale se vizeaza descoperirea "logicii naturale" a explicatiilor

cotidiene - modul in care actorul social fixeaza cauzele evenimentelor pe care le observa, a
actiunilor desfasurate de el sau de alte persoane

La baza teoriilor stau doua postulate sau principii:

1) Primul principiu: pentru a intelege comportamentul individului in situatii sociale, trebuie

sa cunoastem explicatiile pe care omul obisnuit, in existenta cotidiana, le ofera
evenimentelor: modul in care cunoaste realitatea, da sens evenimentelor observate si
realizeaza predictii pornind de la compararea persoanelor in diferite situatii (actori sociali
poseda o "psihologie naiva", careia ii este caracteristic un anumit grad de cunoastere a
realitatii) - PSIHOLOGIA SIMTULUI COMUN.

2) Al doilea principiu: exista o continuitate a modului in care omul obisnuit, respectiv omul
de stiinta, procedeaza in cazul intelegerii si denumirii realitatii - EPISTEMOLOGIA
SIMTULUI COMUN

Precursorul teoreticienilor atribuirii este FRITZ HEIDER, care in lucrarea sa din

1958, "Psihologia relatiilor interpersonale", descrie procesul prin care persoanele realizeaza
atribuirea de cauze, dispozitii, proprietati stabile.

Atribuirea este procesul prin care omul cuprinde realitatea, poate sa o stapaneasca si sa o
prezica.

Astfel, mediul inconjurator apare ca stabil si coerent, poate fi reconstruit mental pe baza
principiului echilibrului cognitiv:

sistemul nostru cognitiv, judecatile referitoare la diferite aspecte ale

mediului trebuie sa fie concordante;
 daca apare o contradictie, aceasta va determina o stare neplacuta de
tensiune si individul va tinde sa concilieze cele doua pozitii.

Autorul a surprins de la bun inceput faptul ca atribuirea cauzala conduce spre 2 tipuri de
explicatii:

. de tip intern (dispozitii stabile ale persoanei);

. de tip extern (cauzele sunt situate la nivelul factorilor contextuali).

In interpretatea evenimetelor observate, persoana isi construieste in mod activ explicatiile,

trecand dincolo de datele accesibile in mod nemijlocit.

Omul nu observa pur si simplu, ci supune datele observate unei analize, producand
activ continuturi cognitive, adica generand "plus valoare la nivelul sensului".

Principalele contributii ale lui F. Heider (cf. Dirtu, 2003):

Sublinierea tendintei naturale a omului obisnuit de a judeca actiunile celorlalti ca

avand ca si cauze dispozitiile lor stabile, atitudinile, trasaturile de personalitate;

Ideea existentei unui ansamblu de legi ale atribuirii cauzale utilizati de actorii sociali,
de oamenii obisnuiti, care formeaza simtul psihologic comun;

Distinctia cauze interne, personale si cauze situationale, externe, precum si

evidentierea tendintei de a supraestima cauzele interne, in dauna celor externe;

Sesizarea importantei postularii intentiei - omul obisnuit infera mai rapid existenta
unei cauze interne atunci cand considera ca intentia de a produce un anumit efect este
prezenta;

Presupunerea ca omul obisnuit prelucreaza informatiile despre posibile cauze ale

evenimentelor pe baza principiului covariantei.

2. MODELUL INFERENTEI CORESPONDENTE (JONES SI DAVIS 1965)

Vizeaza explicarea modului de gandire a unui observator, referitor la ceea ce incearca

sa realizeze o persoana printr-o actiune determinata (vizeaza HETEROATRIBUIREA).

Autorii pornesc de la ideea ca observatorul stabileste o corespondenta intre:

evenimente, comportament observat;

intentia tintei;

dispozitiile sale stabile.

Pentru ca observatorul sa aiba certitudinea ca acel comportament al tintei a fost

intentionat, trebuie indeplinite conditiile:
1) persoana tinta (actorul social) sa fie constient de efectele actiunii sale si sa fi dorit
actiunea;

2) sa posede capacitatile necesare pentru a indeplini actiunea;

3) sa fi avut libertatea de alegere.

Comportamentele ce nu respecta aceste conditii sunt considerate neinformative.

In cazul in care observatorul considera ca actiunea a fost intentionata, atribuirea unor

trasaturi stabile se realizeaza dupa urmatorul algoritm:

observatorul repereaza efectele actiunii;

compara aceste efecte cu efectele actiunilor posibile, dar neefectuate de actor, pentru
a determina efectele comune si efectele specifice;

observatorul atribuie o dispozitie stabila actorului, bazandu-se pe efectele specifice

ale actiunii alese si ale actiunilor neefectuate.

Limite ale modelului

se aplica doar in cazul heteroatribuirii;

in unele cazuri este posibila inferarea dispozitiei stabile chiar si atunci cand nu este
prezenta intentia.

3. MODELUL COVARIANTEI (KELLEY, 1968)

Procesul atribuirii cauzale se deruleaza dupa principiul: efectul prezent este atribuit
factorului prezent, iar absenta efectului este atribuit absentei factorului. Este o varianta naiva
a analizei de varianta (ANOVA).

Evenimentul observat (efectul) este analizat in functie de 4 factori:

persoana in interatiune cu obiectele;

obiectul;

modalitati temporale de actiune;

modalitati situationale de interactiune persoana/obiect.

Pe baza acestor factori, efectul va fi evaluat d.p.d.v. al:

caracterul specific, distinct al efectului in relatia cu obiectul - informatia

distinctiva;
 constanta efectului in timp si constanta de-a lungul situatiilor -
informatia consistenta;
consensul intrepersoane cu privire la acest efect - informatia
consensuala.

Se considera ca:

atunci cand persoana conchide ca efectul este specific pentru relatia cu acel obiect,
este constant in timp si de-a lungul situatiilor si exista un consens ridicat in legatura
cu efectul, atunci atribuirea va fi de tip extern (persoana va ajunge la cunoasterea
proprietatilor stabile ale mediului);

cand consensul este scazut si specificitatea slaba, atribuirea va fi de tip intern.

Problema este ca atribuirile sunt facute de cele mai multe ori intr-un mod simplu si
economic.

Pentru a justifica faptul ca analiza cauzala nu este intotdeauna completa, Kelley a

introdus termenul de "schema cauzala" - conceptie generala a persoanei privind felul in care
anumite tipuri de cauze interactioneaza pentru a produce un tip de efect special.

MODELE ALE ATRIBUIRII CAUZALE

4. INCERCARI DE SINTEZA DINTRE TEORIA INFERENTEI CORESPONDENTE
SI MODELUL COVARIANTEI (JONES & MCGILLIS 1976)

Acesti autori aduc o completare: cand atribuim o intentie si o dispozitie stabila suntem
influentati si de expectantele pe care le avem in privinta comportamentului actorului social.

Aceste asteptari pot fi de 2 tipuri:

asteptari bazate pe categoria de apartenenta a tintei (asteptari stereotipe si normative);

asteptari bazate pe caracteristicile individuale ale persoanei, cunoscute pe baza

reactiilor sale anterioare (asteptari structurale) - observatorul a avut ocazia sa observe
reactiile persoanei-tinta in diferite situatii.

Secventa de rationament propusa:

ne reamintirea comportamentului observat;

determinam care sunt scopurile si realizarile pentru a deduce efectele specifice prin
raportare la efectele altor actiuni posibile, dar neefectuate;

odata efectele specifice definite, intervin anticiparile: apare intrebarea daca aceste
efecte corespund asteptarilor, tinand cont de ceea ce stim deja despre persoana-tinta
sau de ceea ce derivam din apartenenta sa la anumite categorii;
 dupa inferarea intentiei vom incerca sa stabilim carei dispozitii personale ii
corespunde comportamentul manifestat.

Astfel, autorii arata ca teoriile atribuirii nu pot face abstractie de apartenenta la anumite
categori sociale ale actorilor sociali. Se poate vorbi astfel, de un stil atributional specific
membrilor unor grupuri, care este influentat de practicile sociale.

Aceasta incercare de sinteza insa ia in considerare doar categoria de apartenenta a

persoanei tinta, ca si cum procesul de perceptie a celuilalt si de atribuire a cauzelor
comportamentului sau ar apartine unui observator universal.

5. TEORIA SOCIALA A ATRIBUIRII (DESCHAMPS 1974-1983)

Acesta considera ca dimensiunea sociala a procesului de atribuire intervine in

actiunea simultana dintre

categorizarea actorului (tintei) si

categorizarea observatorului.

Fiecare din ei se pot considera ca reprezentanti ai celor doua categorii si relatia ditre
ei devine la nivel simbolic, relatie intre doua grupuri.

Postulatul de baza al acestei perspective este ca atribuirile, in baza categoriilor

sociale, conduc la raspunsuri in favoarea grupului propriu si in defavoarea outgroup-urilor.

6. TEORIA MULTIDIMENSIONALA A LUI WEINER (1979, 1986)

Autorul considera ca distinctia dintre cauze interne - externe constituie doar una dintre
dimensiunile care trebuie respectate in procesul de atribuire cauzala, teoria vizand in special
atribuirile pentru cauzele succesului si esecului.

Persoanele isi explica efectele/ rezultatele pe baza unei scheme de clasificare cu patru
factori si trei dimensiuni (intern - extern; stabil - instabil; controlabil - necontrolabil).

Aceste atribuiri influenteaza expectantele ulterioare, reactiile emotionale si

performanta.
 Dimensiunea intern-extern si controlabil-necontrolabil se leaga de un concept
introdus de J. Rotter (1966) - Locus of control - Locul controlului.

Controlabilitatea (Dubois, 1979) - credinta generala referitoare la control,

independenta de o situatie particulara, care rezulta din experienta persoanei si care reflecta
reprezentarea pe care o are referitor la legatura existenta intre

. comportamentul sau caracteristicile personale si

. intaririle pe care le primeste.

Astfel:

LOC intern - consecintele actiunilor proprii sunt dependente de propria persoana,

propriul comportament; poate sa induca o "iluzie a controlului".

LOC extern - consecintele sunt situate dincolo de capacitatea de influenta a persoanei -

aparitia neajutorarii invatate (Seligman, 1975) - rezultatul expunerii persoanei la
evenimente incontrolabile, persoana considerand ca efectele sunt independente de
actiunile/caracteristicile proprii.

7. ERORI IN PROCESUL DE ATRIBUIRE CAUZALA

Teoriile propuse pornesc de la presupunerea caracterului logic, rational, valid al

judecatii umane, insa cercetarile au pus in evidenta faptul ca maniera stiintifica de a analiza
realitatea nu se regaseste in cazul actorilor sociali. Acestia adopta strategii de
simplificare a procesarii informatiilor, bazate pe principiul eficientei si al nevoii de protejare
a imaginii despre sine.

Individul supraestimeaza unele explicatii cauzale, asociaza informatii care in realitate

nu pot fi corelate si acorda importanta diferita unor informatii in aceeasi masura relevante.

Toate aceste distorsiuni (BIAS) sunt cunoscute sub denumirea de erori ale procesului
de atribuire, cu toate ca acest termen de eroare este discutabil (sunt abateri de la modelele
propuse, normative).

Explicatiile trimit spre nevoia de prelucrare eficienta, economica a informatiilor, spre

utilitatea pe care un anumit tip de explicatie il are pentru individ (argumente de factura
cognitiva si motivationala).

A) Eroarea fundamentala a atribuirii (Ross, 1977)

Reprezinta tendinta de a supraestima influenta factorilor dispozitionali, stabili si de a

subestima rolul factorilor situationali in explicarea comportamentelor celorlalti.
 Se leaga de modul in care se realizeaza atribuirea in cazul propriului comportament
(autoatribuire) si in cazul comportamentului celorlalti (hetero-atribuire). Uni autori considera
ca intre cele doua situatii nu exista nici o diferenta.

Pentru JONES si NISBETT apar unele diferente: comportamentul celuilalt tinde sa fie
vazut mai degraba in termeni de cauzalitate interna, iar comportamentul propriu va fi
explicat mai des prin atribuiri externe.

Explicatia deriva din faptul ca actorul isi percepe comportamentul ca raspuns

la situatie, in timp ce observatorul atribuie acelasi comporament unor dispozitii personale ale
actorului.

Printre factori explicativi avem:

Accesul diferit la informatii referitoare la acelasi comportament:

. actorul dispune de mai multe detalii despre experientele sale anterioare si despre
geneza comportamentului prezent; el isi va evalua comportamentul in functie de
alte reactii ale sale prezente in alte situatii, situatia fiind astfel vazuta ca factor
principal ce ii explica reactia prezenta.

. pentru observator, important este comportamentul actorului prin comparatie cu

reactiile pe care le au alte persoane plasate in acelasi context. Ca atare, atribuirile
se vor baza pe diferentele dintre persoanele prezente in acelasi context la nivelul
caracteristicilor stabile, interne, de personalitate.

Gradul diferit de implicare: actorul cauta sa-si justifice comportamntul (sa-l

rationalizeze), pe cand observatorul cauta cauzele comportamentului.

Atribuirea nejustificata a responsabilitatii:

Convingerea ca individul este responsabil de comportamentul pe care-l are si de

evenimentele in care este implicat - este o maniera prin care persoana neaga interventia
hazardului si incearca sa mentina un sentiment de control (convingerea ca traim intr-o lume
justa, in care fiecare primeste ceea ce i se cuvine).

Aceasta eroare tine tot de tendinta observatorului de a favoriza explicatia de tip intern
pentru altii.

B. Eroarea de autoaparare (SELF SERVING BIAS)

Apare frecvent in sitatia de explicatie a succesului si a esecului si consta in tendinta

individului de a face atribuiri

dispozitionale, interne pentru propriul succes (autointarire) si

situationale in cazul esecului (autoprotectie).

Explicatii:
 Dpdv cognitiv - oamenii asteapta si se straduiesc sa aiba succes, iar cand actiunile lor
se soldeaza cu reusita isi asuma responsabilitatea, se crediteaza pentru acest rezultat
corespunzator cu asteptarile, planificarea si efortul depus; daca intervine esecul, in
ciuda efortului depus, pare perfect plauzibil ca el sa fie explicat prin cauze externe.

Dpdv motivational - biasarea are ca scop protejarea stimei de sine, mentinerea

controlului.

C. Eroarea etnocentrismului (Group Serving Bias)

Se refera la tendinta de a-ti favoriza propriul grup. Se manifesta prin explicatii diferite
pentru succesul si esecul membrilor grupului propriu si membrilor grupurilor externe.

In concluzie, in explicarea modului in care se desfasoara procesul de atribuire cauzala

au fost postulate teorii/ modele care pornesc de la principiul exactitatii si rationalitatii
judecatii umane.

Cercetarile au pus insa in evidenta ca mecanismele cunoasterii sociale nu urmaresc

corectitudinea informatiilor, ci mai degraba utilitatea si valoarea lor adaptativa.

Inferentele persoanelor cuprind o serie de distorsiuni (biasari), de abateri de la modelele

logice prezumate, explicate de:

nevoia de control si predictie,

de capacitatea limitata de a procesa informatia si

de nevoia unei identitati personale si sociale pozitive.