Amino-alcoolii sunt compuşi organici ce conţin în molecula lor pe lângă grupa –NH΍ i grupe

–OH.
1. Metode de obținere
Etilenoxidul reacţionează cu amoniacul, în soluţie apoasă, la temperatură joasă, dând un amestec
de etanolamină, dietanolamină şi trietanolamină:

Cele trei etanol-amine, obţinute în această reacţie, se separă după evaporarea apei prin distilare
sub presiune redusă.
Reacţia aceasta poate fi extinsă la alţi alchilen-oxizi. În locul acestora se pot folosi şi
halohidrine, iar amoniacul poate fi înlocuit cu amine primare sau secundare.
Se mai obţin amino-alcooli prin diferite reacţii de hidrogenare, de exemplu pornind de la
amino-esteri, prin tratare cu hidrogen în prezenţă de nichel-Ranez sau mai bine cu hidrură de
litiu-aluminiu:
R-CHNH΍ + 4[H] → R-CHNH΍-CH΍OH + EtOH

Izonitrozo-cetonele pot fi reduse cu cuplul zinc-cupru:

R-C-----C-R' → R-CH-----CH-R'

NOH O NH΍ OH

2. Proprietăți
Amino-alcoolii inferiori sunt lichide vâscoase, higroscopice, miscibile în orice
proporție cu apa i alcoolii. De asemenea, sunt solubili în hidrocarburi și în eter.
Au puncte de fierbere ridicate, ceea ce indică o înaintată asociație moleculară prin
legături de hidrogen. Bazicitatea amino-alcoolilor este mai mică decât a amoniacului,
iar în stare concentrată, se combină cu bioxidul de carbon din atmosferă.
Grupele NH΍ i NH din amino-alcooli pot fi acilate. De asemenea, grupele OH dau
reacțiile normale, de exemplu dau alcoxizi cu sodiu metalic.

3. Reprezentanți
Etanolamina, alcoolul β-aminoetilic sau colamina (p.f. 171°) se găse te i în natură,
ca o componentă a fosfatidelor i provine probabil din serină, prin decarboxilare
enzimatică.

1
 Dietanolamina (p.t. 28°, p.f. 270°) trece prin distilare cu acid sulfuric într-un eter
ciclic, morfolina (numită astfel din cauza unei presupuse înrudiri cu alcaloidul
morfina):

CH΍-CH΍OH CH΍-CH΍
HN → HN O
CH΍-CH΍OH CH΍-CH΍

Trietanolamina, lichid cu p.f. 270°, are diverse întrebuințări tehnice. Sărurile

trietanolaminei cu acizii gra i superiori (stearic, oleic, linolic) sunt săpunuri neutre, de
consistența unei paste. Ele sunt întrebuințate ca emulgatori pentru uleiuri, ceruri i
asfalt i pentru alte scopuri în industria textilă, a lacurilor, a pielăriei i în cosmetică.
Trietanolamina în soluție apoasă serve te, pe scară mare, la izolarea hidrogenului
sulfurat din unele gaze industriale, cum ar fi cele rezultate la hidrogenarea cărbunelui
brun sub presiune. Hidrogenul sulfurat se combină la rece cu trietanolamina, formând o
sare care se descompune la încălzire, punând în libertate hidrogenul sulfurat într-o
formă concentrată.

Halogeno-alchil-amine. Prin tratarea amino-alcoolilor cu hidracizi, sau mai bine cu

clorură de tionil, se obțin halogeno-alchil-amine. Pornind de la trietanolamină, se
obține 2, 2', 2"- triclor-trietilamină.

N(CH΍CH΍OH)Ύ → N(CH΍CH΍Cl)Ύ
În mod similar, de la N-metil-dietanolamină (obținută din metilamină i oxid de
etilenă) se formează metil-2, 2'-diclor-dietilamină cu p.f. 64°.
+ 3SOCl2
CH3N(CH2CH2OH)2 → CH3N(CH2CH2Cl)2

Compu ii de acest tip se aseamănă cu iperita i au proprietăți vezicante, dar mai slabe
decât aceasta ("gaz mu tar azotat" sau "iperită azotată"). Se utilizează ca medicamente
anticanceroase (citostatice).
Atomul de halogen în poziția β față de azot se bucură de o reactivitate deosebită,
datorită unui efect de vecinătate similar celui discutat la iperită. Acțiunea citostatică se
bazează pe u urința cu care are loc reacția cu grupe NH2, NH sau OH din proteine:

CH΍CH΍Cl ClCH΍CH΍ CH2 RNH2 ClCH2CH2

+
CH3N → N → N-CH3-CH2-NHR
CH΍CH΍Cl H3 C CH2 H3C
Cl-

Halogeno-aminele cu catene mai lungi sunt stabile numai ca săruri, bazele libere
suferă ciclizare prin alchilare intramoleculară. 1-amino-5-clorpentanul trece astfel
spontan în clorhidrat de piperidină.

2
 CH΍-CH΍-NH΍ CH΍-CH΍
H΍C → H΍C +
NH΍Cl-
CH΍-CH΍Cl CH΍-CH΍

Ca i în alte reacții de ciclizare, se formează cel mai u or cicluri de cinci i de ase

atomi.

Etilenimina (aziridina), analogul azotat al etilenoxidului, se obține pornind de la

etanolamină. Aceasta este transformată cu acid sulfuric într-un sulfat acid, care este
apoi tratat cu un hidroxid alcalin.

CH΍--CH΍ CH΍--CH΍ H΍C--CH΍

+ H΍SO4 → → +H΍SO4
NH΍ OH NH΍ O-SOΎH NH
Etilenimină

Etilenimina este un lichid volatil, cu un miros amoniacal i p.f. 56°. Poate fi alchilată
i acilată la grupa NH, dar dă u or i reacții de adiție prin deschiderea ciclului, de
exemplu cu apă în soluție acidă:

CH΍ CH΍OH
NH + H΍O →
CH΍ CH΍NH΍

La fel reacționează cu hidracizii, dând halogeno-etilamine:

CH΍ CH΍Cl
NH + HCl →
CH΍ CH΍NH΍

Amino-alcooli N-alchilați. Prin combinarea halohidrinelor cu amine primare sau

secundare se obțin etanolamine N-alchilate, sub formă de săruri, de exemplu:

HOCH΍-CH΍Cl+HN(C΍H5)΍ → HOCH΍-CH΍-NH(C΍H5)΍Cl- →
→ HOCH΍-CH΍N(C΍H5)΍
N-Dietilamino-etanolul este un intermediar în fabricarea unor medicamente
importante, cum este novocaina.

Colina, hidroxidul de 2-hidroxietil-trimetilamoniu, este mult răspândită în natură ca o

componentă a lecitinelor. A fost izolată întâi din fierea de bou i porc, iar mai târziu a
fost găsită în materia nervoasă. Materialul natural din care se izolează cel mai u or
colina este gălbenu ul de ou, bogat în lecitină. După hidroliza acesteia, se precipită
colina sub forma unei sări complexe cu clorură mercurică: C6H14ONCl · 6HgCl2 · H2O

3
 Colina, baza cuaternară de amoniu complet metilată a colaminei, se obține sintetic din
etilenoxid i trimetilamină ( Wurtz, 1868):

CH2-CH2 + NH(CH3)3HO- → HOCH2-CH2-+N(CH3)3HO-

Colină

Clorura de colină se formează din etilenclorhidrină i trimetilamină:

HOCH2-CH2Cl + N(CH3)3 → HOCH2-CH2-+N(CH3)3Cl-

Colina liberă este extrem de higroscopică, de aceea nu se poate obține decât cu greu
cristalizată. Este o bază puternică, care reacționează cu bidul de carbon din aer.
Sărurile colinei, precum clorura i picratul, sunt cristalizate.

Colina joacă un rol important în metabolismul animal. Ea este o vitamină, fiind de

obicei socotită în grupa vitaminelor B. Serve te organismului ca sursă de grupe metil
i ca materie primă pentru sinteza acetilcolinei. Acetilarea colinei are loc cu ajutorul
acetil-coenzimei A, ce conține o legătură bogată în energie:

(CH3)3+N-CH2-CH2OH + CH3CO-CoA → (CH3)3+N-CH2-CH2-OCOCH3 + CoA

Colină Acetilcolină

Acetilcolina este neurohormonul sistemului nervos parasimpatic i, în această

calitate, are un rol important în organism. Când un impuls străbate un nerv al acestui
sistem, apare la marginea sa acetilcolina, care transmite impulsul mai departe,
mu chiului. Efectul acesta este oprit după foarte scurt timp prin intervenția unei
enzime, colinesteraza, care se găse te în țesuturi i hidrolizează acetilcolina
transformând-o în acid acetic i colină. Prin aceasta, nervul este pregătit pentru a
transmite un nou impuls.
Acetilcolina, injectată, produce o lărgire a capilarelor sanguine mic orând tensiunea
arterială, care încetine te bătăile inimii i determină mi cările peristaltice ale
intestinului. Acetilcolina mai este utilizată i ca medicament.

Neurina, [CH2=CH-N(CH3)3]+HO-, se formează din colină prin fierbere cu hidroxid

de bariu sau sub acțiunea bateriilor de putrezire, de aceea se găse te printre substanțele
bazice ce iau na tere la putrezirea proteinelor în cadavre (ptomaine). De asemenea,
este extrem de toxică.

Sfingosina sau 2-aminooctadec-4-en-1, 3-diolul se obține prin hidroliza

sfingomielinelor, o clasă de fosfatide isolate din țesutul nervos. Sfingosina joacă în
ace ti compu i acela i rol ca glicerina în celelalte fosfatide (R-CO= restul unui acid
gras):

4
 R-CO-NH O

CH3(CH2)12CH=CH-CHOH-CH-CH2-O-P-O-CH2-CH2-N+(CH3)3 →
O sfingomielină
O-
→ CH3(CH2)12CH=CH-CHOH-CHNH2-CH2OH

Efedrina se găse te în Ephedra vulgaris (o planta care cre te la noi numai în

Dobrogea, fiind numită i cârcel) i în alte specii de efedra, ce cresc în regiuni
subtropiale. Efedrina a fost izolată de Nagai în anul 1888.
Aceasta conține o grupă de alcool secumdar, identificată prin benzoilare, i o grupă
de amină secundară, u or de recunoscut prin formarea unei nitrosamine. Prin încălzire,
clorhidratul efedrinei se descompune în metilamină i propiofenonă. Această reacție,
"scindarea hidraminică", se întâlne te i la alți compu i având un hidroxil, în poziția
α față de un nucleu benzenic, i o grupă amino în β:

C6H5--CH—CH—CH3 C6H5—C=CH-CH3
→ + CH3NH2 → C6H5—CO—C2H5
HO NHCH3 OH Propiofenonă
Efedrină

Rezultă de aici că efedrina este 1-fenil-2-metilamino-propanol-(1).

Structura aceasta a fost confirmată printr-o sinteză pornind de la propiofenonă.
Aceasta se transformă, prin bromurare directă, în brompropiofenonă, care se combină
cu metilamină i apoi se hidrogenează (E. Späth, 1920):

C6H5-CO-CH-CH3 → C6H5-CO-CH-CH3 → CH-CH-CH-CH3

CH3NH΍ 2H
Br NHCH3 HO NHCH3

Molecula efedrinei conține doi atomi de carbon asimetrici cu structură neidentică. În

consecință, există două perechi de enatiomeri, formând doi racemici: DL-eferina
(forma eritro) i DL-pseudoefedrina (forma treo):

D (-) - Efedrină L (+) – Pseudoefedrină

5
 L (+) – Efedrină

D (-) – Pseudoefedrină

Alcaloidul principal din efedră, acela care posedă activitate fiziologică, este D(-) –
efedrina. În planta se mai găsesc, în cantități mici, L(+) – pseudoefedrină i alți patru
alcaloizi înrudiți, ce se deosebesc de ephedrine prin numărul grupelor metil legate de
azot; doi din ei, D(-) – norefedrina i L(+) – norpseudoefedrina, nu sunt metilați la
azot; ceilalți doi, D(-) – metilefedrina i L(+) – metilpseudoefedrina, au câte două
grupe metil la azot.
O sinteză, mai simplă, a efedrinei constă în hidrogenarea catalitică a unui amestec de
fenilpropandionă i metil-amină. Intermediar se formează o bază Schiff:

+ CH3NH2 4H
C6H5-CO-CO-CH3 → C6H5-CO-C-CH3 → C6H5-CH-CH-CH3
- H2O
N-CH3 HO NH-CH3

În produsul acestei sinteze predomină DL-efedrina. Aceasta se separă de DL-

pseudodefrină pe baza solubilității diferite în cloroform. Efedrina racemică poate fi
scindată în enantiomeri cu ajutorul acidului tartic (Späth).
O sinteză asemănătoare celei de mai sus porne te de la D(-)-fenil-acetil-metanol,
obținut pe cale fermentativă. Acesta se hidrogenează, în prezență de metilamină, cel
mai bine cu paladiu coloid după Skita sau cu amalgam de aluminiu. Se obține direct
eferină optic activă:

+ CH3NH2 2H
C6H5-CH-C-CH3 → C6H5-CH-C-CH3 → C6H5-CH-CH-CH3

OH O OH N-CH3 OH NH-CH3

Ca medicament se utilizează mult i efedrina sintetică racemică (efetonină).

Acțiunea fiziologică a plantelor din genul efedra era cunoscută de grecii antici
(Dioscorides) i de chinezi. Descoperirea ei era atribuită împăratului legendary en
Nung, care ar fi trăit în anul 3000 î.e.n. Efedrina are un effect vasoconstrictor de
durată mai lungă decât cel produs de adrenalină, de aceea se administrează pentru
menținerea presiunii arteriale. Se utilizează i în guturai, astm, guturaiul finului i în
alte stări alergice. Efedrina este de asemenea un excitant al sistemului nervos central.

6
 Cloramfenicol (Cloromicetină). Din culturile unei anumite tulpini de streptomices
izolată din pământ a fost izolat în anul 1947 un antibiotic, frumos cristalizat, gălbui,
cu p.t. 151°, neutru, optic activ, cu formula brută C11H12O5N2Cl2.
În acest compus a fost identificată prin spectru în ultraviolet i pe cale chimică
(reducere, urmată de diazotare i cuplare cu β–naftol) o grupă nitro aromatică, rar
întâlnită în produ ii naturali. Prin hidroliză se obține acid dicloracetic (nemaiîntâlnit
printre produ ii naturali), alături de o bază optic activă, C9H12O4N2. Aceasta
regenerează din nou antibioticul inițial, prin acilare cu clorură de dicloracetil.
Molecula mai conține două grupe OH alcoolice ce pot fi acetilate. Prin oxidare cu
acid periodic se obține p-nitrobenzaldehidă, formaldehidă i acid formic. Din aceste
reacții de degradare rezultă o structură relativ simplă:

Cloramfenicol

Molecula conține doi atomi de carbon asimetrici cu structură neidentică, întocmai

ca efedrina. Prin metoda comparației optice s-a stabilit înrudire configurativă cu
D(-)-treo-1-p-nitrofenil-2-dicloracetamido-propandiol-(1,3).

Cloramfenicolul, întrebuințat ca medicament, se obține astăzi numai simtetic.

Importanța terapeutică a acestui antibiotic constă în aceea că el este eficace nu
numai împotriva bacteriilor ci i a unor virusuri, precum pneumonia atipică, tusea
convulsivă, i a rickettsiilor ce produc tifosul exantematic.

7
4. Bibliografie

 Iovu, Mircea, Chimie organică, ediția a doua, Editura didactică

i pedagogică, Bucure ti, 1982

 Nenițescu, C.D., Chimie organică, volumul II, Editura didactică

i pedagogică, Bucure ti, 1974