2.3.

Compoziţia fizico-chimică generală a apelor naturale

Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de

totalitatea substanţelor minerale sau organice, gazele dizolvate, particulele în
suspensie şi organismele vii prezente. Din punct de vedere al stării lor,
impurităţile pot fi solide, lichide sau gazoase. Acestea pot fi dispersate în apă, şi
se pot clasifica după dimensiunile particulelor dispersate în suspensii, coloizi şi
soluţii.Majoritatea substanţelor care se găsesc în apele naturale, într-o cantitate
suficientă pentru a influenţa calitatea lor, se pot clasifica conform tabelului
2.15. Desigur, o anumită apă nu poate conţine toate aceste impurităţi
concomitent, cu atât mai mult cu cât existenţa unora dintre acestea este
incompatibilă cu echilibrul chimic stabilit în apă. În afara acestor substanţe
menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de impurităţi. Astfel,
plumbul sau cuprul se pot întâlni în urma proceselor de tratare a apelor sau
datorită sistemului de transport precum şi din apele meteorice. Unele ape
naturale conţin seleniu sau arsen într-o cantitate suficientă ca să le afecteze
calitatea. De asemenea, se poate afirma că toate apele naturale conţin substanţe
radioactive, în principal radium, dar numai în unele cazuri de ape subterane
concentraţia acestora atinge valori periculos de mari. Alte surse naturale conţin
crom, cianuri, cloruri, acizi, alcalii, diferite metale sau poluanţi organici, toate
aduse în receptori de apele uzate provenite din industrie sau aglomeraţii urbane.

2.3.1. Modalităţi de definire a calităţii apei.

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional

de caracteristici fizice, chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate
valoric, care permit încadrarea probei într-o anumită categorie , ea căpătând
astfel însuşirea de a servi unui anumit scop . Pentru stabilirea calităţii apei,
din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi
stabilite prin analize de laborator se utilizează practic un număr limitat,
considerate mai semnificative . Sistemul mondial de supraveghere a
mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii apelor prin trei categorii
de parametri :
 Tabelul 2.15
Substanţe întâlnite în apele naturale

Surse de Suspensii Coloizi Gaze Substanţe Ioni Ioni

apariţie neionizate pozi negativi
şi dipoli tivi
-nămol argila CO2 Ca2+ HCO3-
-nisip SiO2 Mg2+ Cl-
-alte Fe2O3 Na+ SO42-
substanţe Al2O3 K+ NO3-
Din solul anorganice MnO2 Fe2+ CO32-
mineral Mn2+ HSiO3-
şi roci Zn2+ H2BO3-
HPO42-
H2PO4-
OH-
F-
N2 H+ HCO3-
Din atmosferă O2 SO42-
CO2
SO2
-sol -materii CO2 -materii Na+ Cl-
organic vegetale NH3 vegetale NH4+ HCO3-
Din -resturi organice O2 colorate H+ NO2-
descompunerea organice -resturi N2 -resturi NO3-
materiei organice H 2S organice OH-
organice CH4 HS-
H2 radicali
organici
-peşti -viruşi
-alge -bacterii
Organisme vii -diatomee -alge
-organisme -diatomee
minuscule
 - parametri de bază : temperatură, pH, conductivitate, oxigen
dizolvat, colibacili ;
- parametri indicatori ai poluării persistente : cadmiu,
mercur, compuşi organo - halogenaţi şi uleiuri minerale ;
- parametri opţionali : carbon organic total ( COT ), consum
biochimic de oxigen ( CBO) detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor,
sodiu, cianuri , uleiuri totale, streptococi .

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se

utilizează următoarea terminologie :

- criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de

calitate a apei care se utilizează pentru aprecierea acesteia în raport cu
măsura în care satisface un anumit domeniu de folosinţă sau pe baza
cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care calitatea apei
corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurator ;
- indicatori de calitate ai apei - reprezentaţi de caracteristici
nominalizate pentru o determinare precisă a calităţii apelor ;
- parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări
numerice ale indicatorilor de calitate a unei ape ;
- valori standardizate ale calităţii apei - reprezintă valori ale
indicatorilor de calitate a apelor care limitează un domeniu convenţional
de valori acceptabile pentru o anumitã folosinţă a apei .

2.3.2. Indicatori de calitate ai apei

Aşa cum s-a arătat deja, pentru caracterizarea calităţii şi gradului de

poluare a unei ape se utilizează indicatorii de calitate. Aceştia se pot clasifica
după natura lor şi după natura şi efectele pe care le au asupra apei , după cum
urmează:

A. Clasificare după natura indicatorilor de calitate:

- indicatori organoleptici ( gust, miros).
- indicatori fizici ( pH, conductivitate electrică, culoare, turbiditate).
- indicatori chimici
- indicatori chimici toxici
- indicatori radioactivi
- indicatori bacteriologici
- indicatori biologici

B. Clasificare după natura şi efectul pe care îl au asupra apei:

- indicatori fizico-chimici generali:
- temperatura
- pH
- indicatorii regimului de oxigen
- oxigen dizolvat (OD)
- consumul biochimic de oxigen (CBO5)
- consumul chimic de oxigen (CCOCr şi CCOMn)
- indicatorii gradului de mineralizare
- reziduul fix
- cloruri, sulfaţi
- calciu, magneziu, sodiu, etc.
- indicatori fizico - chimici selectivi
- carbon organic total (COT)
- azot Kjeldhal şi azot total, fosfaţi
- duritate, alcalinitate

- indicatori fizico - chimici specifici ( toxici):

- cianuri
- fenoli
- hidrocarburi aromatice mono şi polinucleare
- detergenţi
- metale grele ( mercur, cadmiu, plumb, zinc, cobalt, fier, etc.)
- pesticide
- arsen
- uraniu natural
- trihalometani
- indicatori radioactivi
- activitate globală α şi β
- activitate specifică admisă a fiecărui radionuclid
- indicatori biologici care reflectă gradul de saprobitate a apei, prin analiza
speciilor de organisme care populează mediul acvatic.
- indicatori bacteriologici care măsoară nivelul de poluare bacteriană, în
principal prin determinarea numărului de bacterii coliforme totale şi de
bacterii coliforme fecale.
Clasificarea indicatorilor de calitate ai apei, concentraţiile
maxime admisibile pentru aceştia precum şi metodele standardizate pentru
determinarea lor sunt prezentate în tabelul 2.16

Tabelul 2.16.
Indicatori de calitate ai apei
Indicatori organoleptici
Indicatori Valori admise Valori admise Metoda de analiza
excepţional
Miros, grade 2 2 STAS 6324 - 61
Gust, grade 2 2 STAS 6324 - 61

Indicatori fizici
Valori Valori admise Metoda de
Indicatori admise excepţional analiza
STAS
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH), 6,5…7,4 max. 8,5 6325 - 75
unităţi de pH
Conductivitatea electrica µs/cm 1000 3000 7722 - 84
Culoare, grade 15 30 6322 - 61
Turbiditate, grade sau unităţi de 5 10 6323 - 88
turbiditate de formazină

Indicatori chimici generali

Valori Valori Metoda de
Indicatori admise admise analiza
excepţional STAS
Aluminiu (Al3+), mg/dm3 0.05 0.2 6326 - 90
Amoniac (NH4+), mg/dm3 0 0.5 6328 - 85
Azotiţi (NO2-), mg/dm3 0 0.3 3048/2-90
Calciu (Ca2+), mg/dm3 100 180 3662 - 62
Clor rezidual in apa dezinfectata prin
clorizare (Cl2 ) , mg/dm3
- la consumator
- clor rezidual liber 0.10..0.25 -
- clor rezidual total 0.10..0.28 - 6364 – 78
- la intrarea în reţea
-clor rezidual liber 0.50
-clor rezidual total 0.55 -
Cloruri (Cl-), mg/dm3 250 400 3049 - 88
Compuşi fenolici distilabili ,mg/dm3 0.001 0.002 10266 - 87
Cupru (Cu2+), mg/dm3, max 0.05 0.1 3224 - 69
Detergenţi sintetici, anionici, mg/dm3 0.2 0.5 7576 - 66
Duritate totala, grade germane 20 30 3026 - 76
Fier (Fe2++Fe3+), mg/dm3 0.1 0.3 3086 - 68
Fosfaţi (PO4-), mg/dm3 0.1 0.5 3265 - 86
Magneziu (Mg2+) ,mg/dm3. 50 80 6674 - 77
Mangan (Mn), mg/dm3 0.05 0.3 3264 - 81
Oxigen dizolvat (O2), mg/dm3 6 6 6536 - 87
Reziduu fix, mg/dm3, min 100 30 3638 - 76
max 800 1200
Substanţe organice oxidabile, mg/dm3
- prin metoda cu KMnO4, exprim. în:
- CCOMn (O2) 2.5 3.0
- KMnO4 10 12 3002 - 85
- prin metoda cu K2Cr2O7
- CCOCr (O2) 3 5
Sulfaţi (SO42-), mg/dm3 200 400 3069 - 87
Sulfuri şi hidrogen sulfurat, mg/dm3 0 0.1 7510 -66
Zinc (Zn2+), mg/dm3 5 7 6327 - 81

Indicatori chimici toxici

Indicatori Valori Metoda de analiză
admise STAS
Amine aromatice, mg/dm3 0 11139 - 78
Arsen (As3+), mg/dm3 0.05 7885 - 67
Azotaţi (NO3-), mg/dm3 45 3048/1 - 77
Cadmiu (Cd2+), mg/dm3 0.005 ISO 5961; 11184 - 77
Cianuri libere (CN-) mg/dm3 0.01 10847 - 77
Crom (Cr6+) mg/dm3 0.05 7884 - 67
Fluor (F), mg/dm3 1.2 6673 - 62
 Hidroc. policiclice aromatice, µg/dm3 0.01
Mercur (Hg2+), mg/dm3 0.001 10267 - 89
Nichel (Ni2+), mg/dm3 0.1
Pesticide(insecticide, ierbicide),
µg/dm3 0.1 12650 - 88
-fiecare componentă 0.5
-suma tuturor componentelor
Plumb (Pb2+), mg/dm3 0.05 6362 - 85
Seleniu, mg/dm3 0.01 12663 - 88
Trihalometani, mg/dm3
-total 0.1
-cloroform (CHCl3) 0.03
Uraniu natural, mg/dm3 0.021 12130 - 82

Indicatori radioactivi
Activitatea Valori Valori admise Metoda de analiza
globală, max . admise excepţional STAS
Bq/dm3
-alfa 0.1 2.3 10447/1 - 83
-beta 0 50 10447/2 - 83

Indicatori biologici
Valori Metode de
Indicatori admise analiză
STAS
Volumul şestonului obţinut prin filtrare prin fileu 1-10
planctonic,cm3/m3:
Organisme animale, vegetale şi particule vizibile
cu ochiul liber lipsa
Organisme animale microscopice,număr/dm3 20
Organisme care prin înmulţirea în masă modifică lipsă; se admit
proprietăţile organoleptice sau fizice ale apei / 100 exemplare 6329 – 90
dm3 izolate în
funcţie de
specie
Organisme indicatoare de poluare lipsă
Organisme dăunătoare sănătăţii: ouă de
geohelminţi, chisturi de giardia, protozoare lipsă
intestinale patogene
 2.3.3. Proprietăţile generale ale apelor naturale

Proprietăţile apelor naturale sunt determinate în principal de

substanţele solide, lichide şi gazoase existente sub formă de materiale în
suspensie sau dizolvate. Aceste substanţe, foarte numeroase, provin din
interacţiile complexe hidrosferă – atmosferă – litosferă - organisme vii. Astfel,
într-un studiu efectuat de echipa Cousteau (1991-1992) asupra calităţii apelor
fluviului Dunărea, s-au pus în evidenţă peste 800 de compuşi organici şi
anorganici, dintre care peste 50% se regăsesc în ţesuturile vegetale şi animale
din mediul acvatic.
Există mai multe criterii de clasificare a compuşilor care
definesc compoziţia chimică a apelor naturale, după natura acestora,
provenienţă, efect toxic şi metode de analiză, prezentate în tabelul 2.17.

Tabelul 2.17.
Criterii de clasificare a compoziţiei chimice a apelor naturale
Nr. Criterii Exemplificări
crt
1 Natura componenţilor Gaze dizolvate; subst.anorganice;subst. organice
chimici
2 Forma sub care se găsesc Solubilizat; suspensii; coloizi; emulsii;
în mediul acvatic absorbiţi/adsorbiţi în sedimente şi / sau pe suspensii;
bioacumulaţi de către biocenoze; sub formă liberă;
complexaţi.
3 Provenienţă Naturale; antropică.
4 Efecte Indicatori de calitate; indicatori generali de poluare;
indicatori specifici de poluare.
5 Proprietăţi Persistenţă; toxicitate; bioacumulare; efecte mutagene;
teratogene; cancerigene.
6 După metodele de analiză Indicatori globali (COT, reziduul fix); indicatori
selectivi (pesticide); specifici (HCN).
7 După rolul jucat în Regim de oxigen; salinitate; nutrienţi; capacitate de
ecosisteme acvatice tamponare; metale grele; micropoluanţi organici.

Pornind de la această clasificare în continuare se vor prezenta

principalele proprietăţi organoleptice, fizice şi chimice ale apelor naturale
corelate cu compuşii chimici care determină aceste proprietăţi şi cu indicatorii
de calitate ai apei specifici acestora.
2.3.3.1. Indicatori organoleptici

Culoarea reală a apelor se datorează substanţelor dizolvate

în apă şi se determină în comparaţie cu etaloane preparate în laborator.
Culoarea apelor naturale şi a celor poluate poate fi o culoare aparentă care se
datorează suspensiilor solide uşor de filtrat prin depunere şi filtrare .
Mirosul apelor este clasificat în şase categorii, după
intensitate: fără miros ; cu miros neperceptibil ; cu miros perceptibil unui
specialist ; cu miros perceptibil unui consumator ; cu miros puternic şi cu
miros foarte puternic .
Gustul se clasifică utilizindu-se denumiri convenţionale ,cum
ar fi : Mb - ape cu gust mineral bicarbonato-sodic ; Mg - ape cu gust
mineral magnezic ; Mm - ape cu gust mineral metalic ; Ms - ape cu gust
mineral sărat ; Oh - ape cu gust organic hidrocarbonat ; Om - ape cu gust
organic medical farmaceutic ; Op - ape cu gust organic pământos ; Ov - ape
cu gust organic vazos .

2.3.3.2. Indicatori fizici

- Turbiditatea se datorează particulelor solide sub formă de

suspensii sau în stare coloidală. Într-o definiţie generală se consideră că
suspensiile totale reprezintă ansamblul componentelor solide insolubile
prezente într-o cantitate determinată de apă şi care se pot separa prin metode de
laborator (filtrare,centrifugare,sedimentare).Se exprimă gravimetric în mg/l sau
volumetric în ml/l. Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă
pentru caracterizarea apelor naturale.În funcţie de dimensiuni şi greutate
specifică, particulele se separă sub formă de depuneri(sedimentabile) sau
plutesc pe suprafaţa apei(plutitoare). Suspensiile gravimetrice reprezintă
totalitatea materiilor solide insolubile, care pot sedimenta, in mod natural într-o
anumită perioadă limitată de timp. Procentul pe care îl reprezintă suspensiile
gravimetrice din suspensiile totale este un indicator care conduce la
dimensionarea şi exploatarea desnisipatoarelor sau predecantoarelor, instalaţii
destinate reţinerii acestora. Suspensiile şi substanţele coloidale din ape
reprezintă totalitatea substanţelor dispersate în apă, având diametrul particulelor
între 1 şi 10 µm. Caracterizate prin proprietăţi electrice de suprafaţă, prezintă
un grad mare de stabilitate, care le face practic nesedimentabile în mod natural.
Eliminarea substanţelor coloidale din apă a impus tratarea chimică cu reactivi
de destabilizare în vederea coagulării şi precipitării acestora.
Relaţia dintre substanţele în suspensie (proprietate gravimetrică)
şi turbiditate (proprietate optică) determină aşa-numitul “coeficient de fineţe” al
suspensiilor. Pentru aceeaşi sursă de apă, coeficientul de fineţe variază în limite
bine determinate în cadrul unui ciclu hidrologic anual.
- Indicele de colmatare reprezintă puterea colmatantă a unei
ape şi are drept cauza toate elementele din apă a căror dimensiuni permit
reţinerea lor pe filtre.
- Temperatura apei variază în funcţie de provenienţă şi de
anotimp.
- Radioactivitatea este proprietatea apei de a emite radiaţii
permanente alfa , beta sau gama.
- Conductivitatea
Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai
utilizaţi în aprecierea gradului de mineralizare a apelor cel puţin din
următoarele considerente:
- măsurătorile de conductivitate (rezistivitate) a apei permit
determinarea conţinutului total de săruri dizolvate în apă ;
- au avantajul diferenţierii dintre săruri anorganice şi organice
(ponderal) pe baza mobilităţilor ionice specifice;
- elimină erorile datorate transformării speciilor de
carbonaţi/bicarbonaţi prin evaporare la 105 0C (conform metodologiei de
determinare gravitaţională a reziduului fix, în cazul bicarbonaţilor pierderile
sunt de circa 30%).
- Concentraţia ionilor de hidrogen
pH-ul apelor naturale este cuprins între 6,5 - 8 , abaterea de la
aceste valori dând indicaţii asupra poluării cu compuşi anorganici .
pH-ul şi capacitatea de tamponare a acestuia constituie una din
proprietăţile esenţiale ale apelor de suprafaţă şi subterane, pe această cale
asigurându-se un grad de suportabilitate natural faţă de impactul cu acizi sau
baze, sărurile de Na+, K+, Ca2+ şi Mg2+ jucând un rol esenţial în acest sens. De
subliniat că această capacitate de tamponare a pH–ului este deosebit de
importantă nu numai pentru echilibrele din faza apoasă, dar şi pentru cele de la
interfaţa cu materiile în suspensie, respectiv cu sedimentele.
 Concentraţia ionilor de hidrogen din apă, reprezintă un factor
important care determină capacitatea de reactivitate a apei, agresivitatea
acesteia, capacitatea apei de a constitui medii pentru dezvoltarea diferitelor
organisme etc.
Între valoarea pH-ului apei şi aciditatea sau alcalinitatea acesteia
nu există o identitate. Creşterea alcalinităţii sau acidităţii nu sunt însoţite şi de
variaţii corespunzătoare ale pH-ului, datorită capacităţii de tamponare de care
dispun îndeosebi apele naturale. Principalul sistem tampon al apelor naturale îl
reprezintă sistemul acid carbonic dizolvat/carbonaţi, pentru care pH-ul apei are
valori cuprinse între 6,5-8,5.

2.3.3.3. Indicatori chimici

A. Indicatori ai regimului de oxigen

Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă
de molecule O2, prezenţa oxigenului în apă condiţionând existenţa marii
majorităţi a organismelor acvatice. Toate apele care se află în contact cu aerul
atmosferic conţin oxigen dizolvat în timp ce apele subterane conţin foarte puţin
oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de presiunea atmosferică,
temperatura aerului, temperatura şi salinitatea apei.
Conţinutul în oxigen al apei râurilor este rezultatul următoarelor
acţiuni antagoniste:
- reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei prin
difuzie lentă sau prin contact energic, interfaţa apa-aer prezintând o importanţă
deosebită în acest sens. Acest transfer este serios perturbat de prezenţa
poluanţilor cum ar fi detergenţii şi hidrocarburile;
- fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu
oxigen a apei, ajungându-se la valori care pot depăşi saturaţia;
- consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor
organice poluante.
Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD),
consumul chimic de oxigen (CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi
carbonul organic total (COT).
Oxigenul dizolvat (OD) Cel mai important parametru de
calitate al apei din râuri şi lacuri este conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece
oxigenul are o importanţă vitală pentru ecosistemele acvatice. Astfel, conţinutul
de oxigen din apele naturale trebuie să fie de cel puţin 2 mg/l, în timp ce în
lacuri, în special în cele în care funcţionează crescătorii de peşte, conţinutul de
oxigen dizolvat trebuie să fie de 8 – 15 mg/l.
Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de
oxigen, în mg/l, necesară pentru oxidarea substanţelor organice din ape, cu
ajutorul bacteriilor. Mineralizarea biologică a substanţelor organice este un
proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în două trepte. În
prima treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic (faza de
carbon ), iar în a doua fază se oxidează azotul (faza de nitrificare). Din
determinările de laborator s-a tras concluzia că este suficient să se determine
consumul de oxigen după cinci zile de incubare a probelor (CBO5).
Consumul chimic de oxigen (CCO) Deoarece CBO5 necesită
un timp de cinci zile pentru determinare, pentru a depăşi acest neajuns se
utilizează metode de oxidare chimică diferenţiate după natura oxidantului şi a
modului de reacţie. Se cunosc două tipuri de indicatori:
- CCOMn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin
oxidare cu KMnO4 în mediu de H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai
bine cu CBO5, cu observaţia că sunt oxidate în plus şi cca 30-35% din
substanţele organice nebiodegradabile.
- CCOCr care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare
cu K2Cr2O7 în mediu acid. Acest indicator determină în general 60-70% din
substanţele organice, inclusiv cele nebiodegradabile.
Prin aceste metode, prezentate anterior nu se pot determina
substanţele organice volatile.
Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon
legat în materii organice şi corespunde cantităţii de dioxid de carbon
obţinut prin oxidarea totala a acestei materii organice . Se utilizează pentru
determinarea unor compuşi organici aromatici, a căror randament de oxidare nu
depăşeşte 60% cu metodele prezentate anterior. Pentru determinarea acestora
se utilizează oxidarea catalitică la temperaturi ridicate (800-11000C).

B. Săruri dizolvate
În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii
prezentaţi în tabelul 2.18., ioni de care depind cele mai importante calităţi ale
apei. În majoritatea cazurilor, sărurile aflate în apele naturale sunt formate din
următorii cationi Ca2+, Mg2+, Na+, K+ şi anioni HCO3-, SO42-, Cl-. Ceilalţi ioni
se află, în mod obişnuit, în cantităţi nesemnificative, deşi câteodată influenţează
esenţial asupra proprietăţilor apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o
concentraţie mare, datorită solubilităţii lor ridicate; astfel, solubilitatea clorurii
de sodiu sau a celei de calciu la temperatura de 25 °C este în jur de 26%,
respectiv de 46%.

Tabelul 2.18.
Principalii ioni din apele naturale
CATIONI ANIONI
Denumire Formula Denumire Formula
Hidrogen H+ Hidroxid OH-
Sodiu Na+ Bicarbonat HCO3-
Potasiu K+ Clorură Cl-
Amoniu NH4+ Hidrosulfit HS-
Calciu Ca2+ Nitrit NO2-
Magneziu Mg+ Nitrat NO3-
Fier bivalent Fe2+ Fluorură F-
Fier trivalent Fe3+ Sulfat SO42-
Bariu Ba2+ Silicat SiO32-
Aluminiu Al3+ Ortofosfat PO43-

În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin elemente

fundamentale şi elemente caracteristice, dintre care 6 elemente fundamentale
sunt cele care aparţin tuturor apelor naturale, respectiv molecula de H2CO3 şi
ionii de HCO3-, CO32-, H+, OH-, Ca2+, iar dintre elementele caracteristice se
pot cita ionii de SO42-, Cl-, Mg2+, Na+, K+ etc.. Aceste elemente pot fi prezente
sau nu în apele naturale, într-o concentraţie mai mare sau mai mică, conferind
apei un anumit caracter.

C. Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în

apă, stabile după evaporare la 1050C, marea majoritate a acestora fiind de
natură anorganică. Valoarea reziduului fix în diferite ape naturale variază în
funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact. Informativ se dau
în continuare, câteva valori ale reziduului fix al diferitelor categorii de ape:
Ape de suprafaţă 100 – 250 mg/l;
Ape din pânza freatică 200 – 350 mg/l;
 Ape din pânza de mare adâncime 100 – 300 mg/l;
Ape de mare 20000 – 22000 mg/l;
Ape din regiuni sărăturoase 1100 – 5000 mg/l;
Ape de ploaie 10 – 20 mg/l;
Ape minerale potabile 1000 – 3000 mg/l.

Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii

meteorologici şi climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele
de topire a zăpezilor, apele curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării
lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac. În aceste situaţii, de exemplu, apele
râului Dâmboviţa au o mineralizare de 100 – 120 mg/l, iar cele ale Argeşului de
80 – 100 mg/l. În perioada de iarnă, când apele de suprafaţă sunt alimentate în
special de izvoare subterane, mineralizarea acestora este mai crescută fiind de
200 –250 mg/l. Apele subterane şi mai ales cele din pânze freatice de mare
adâncime, se caracterizează printr-o mineralizare mai ridicată şi în acelaşi timp
mai puţin variabilă, datorită contactului cu straturile minerale în care
staţionează.

D. Indicatori biogeni
Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie
etape importante ale prezenţei azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi
implicit din apă .Azotul este unul dintre elementele principale pentru susţinerea
vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a plantelor şi animalelor. Formele
sub care apar compuşii azotului în apă sunt azot molecular (N2), azot legat în
diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH3), azotiţi (NO2-) şi
azotaţi (NO3-). Amoniacul constituie o fază intermediară în ciclul biogeochimic
al azotului. Azotul amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un
mare număr de surse:
- din ploaie şi zapadă, care pot conţine urme de amoniac ce
variază între 0,1 - 2,0 mg/l;
- în apele de profunzime, curate din punct de vedere biologic şi
organic, amoniacul poate apare prin reducerea nitriţilor de către
bacteriile autotrofe sau de către ioni feroşi conţinuţi;
- în apele de suprafaţă apar cantităţi mari de azot amoniacal prin
degradarea proteinelor şi materiilor organice azotoase din
 deşeurile vegetale şi animale conţinute în sol. Această cantitate
de azot amoniacal este în cea mai mare parte complexată de
elementele aflate în sol şi numai o mică cantitate ajunge în
râuri.
- un număr mare de industrii (industria chimică, cocserie, fabrici
de gheaţă, industria textilă etc.) sunt la originea alimentării cu
azot amoniacal a cursurilor de apă.
Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de
normele recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte
mici (sub 0,05 mg/l) datorită efectelor nocive pe care le poate avea asupra
consumatorilor.
Nitriţii constituie o etapă importantă în metabolismul
compuşilor azotului, ei intervenind în ciclul biogeochimic al azotului ca fază
intermediară între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se datoreşte fie oxidării
bacteriene a amoniacului, fie reducerii nitraţilor.
Nitraţii constituie stadiul final de oxidare a azotului organic.
Azotul din nitraţi, la fel ca şi cel din nitriţi sau amoniac, constituie un element
nutritiv pentru plante şi, alături de fosfor, este folosit la cultura intensivă în
agricultură. Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica prin contactul
apei cu solul bazinului hidrografic.

Compuşi ai fosforului Conţinutul de fosfaţi în apele naturale

este relativ redus (0,5-5 mg/l). Dacă apele străbat terenuri bogate în humus în
care fosfatul este legat în compuşi organici, acestea se îmbogăţesc în fosfaţi. De
asemenea, o pondere importantă revine poluării difuze din agricultură datorată
administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor. Fosfatul monocalcic
poate proveni în apă mai ales prin mineralizarea resturilor vegetale sau
animale. Fosfatul monocalcic este solubil în apă şi reprezintă o formă de fosfor
asimilabil. Concentraţii mai mari de 0,5 mg/l P exprimat în PO43- în apele de
suprafaţă determină eutrofizarea progresivă a lacurilor, prin favorizarea
dezvoltării algelor. Conţinuturi mai mari de fosfaţi în apele subterane sau de
suprafaţă pot să constituie un indiciu asupra poluării de origine animală, mai
ales dacă se corelează cu dezvoltarea faunei microbiene. Fosforul sub formă de
combinaţii, poate fi prezent în apele de suprafaţă, fie dizolvat, fie în suspensii
sau sedimente.
 E. Indicatori ai capacităţii de tamponare ai apei
Aciditatea apei se datoreşte prezenţei în ape a dioxidului de
carbon liber, a acizilor minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe,
sărurile de fier şi de aluminiu, provenite de la exploatările miniere sau din apele
uzate industriale intrând în această din urmă categorie.
Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată
acizilor minerali, cât şi cea datorată dioxidului de carbon liber, în timp ce
aciditatea minerală exprimă numai aciditatea datorată acizilor minerali.
Diferenţierea acidităţii totale de aciditatea minerală se poate face,
fie prin utilizarea schimbătorilor de ioni, fie prin titrarea cu NaOH 0,1 N până
la puncte de echivalenţă diferite şi anume până la pH = 4,5 pentru titrarea
acidului mineral şi pH = 8,3 pentru titrarea acidităţii totale.
Alcalinitatea apei este condiţionată de prezenţa ionilor
dicarbonat, carbonat, hidroxid şi, mai rar, borat, silicat şi fosfat. Din punct de
vedere valoric, alcalinitatea este concentraţia echivalentă a bazei titrabile şi se
măsoară la anumite puncte de echivalenţă date de soluţii indicator. Utilizarea
fenolftaleinei duce la determinarea alcalinităţii (p) a apei datorată hidroxidului
şi carbonatului, iar utilizarea indicatorului metiloranj duce la determinarea
alcalinităţii (m), datorată dicarbonatului.
Valoarea alcalinităţii (p) şi (m) indică raportul existent între ionii
de carbonat, dicarbonat şi hidroxid în cadrul alcalinităţii totale, relaţiile dintre
ele fiind prezentate în tabelul 2.19.

Tabelul 2.19.
Calculul relaţiilor de alcalinitate
Valoarea OH- CO32- HCO3-
alcalinităţii (p)
0 0 0 m
< m/2 0 2p m-2p
m/2 0 2p 0
>m/2 2p-m 2(m-p) 0
m m 0 0
m = alcalinitatea faţă de metiloranj în ml HCl 0,1 N
p = alcalinitatea faţă de fenolftaleină în ml HCl 0,1 N
 Duritatea apei a fost inclusă la capacitatea de tamponare a apei
datorită ponderii carbonaţilor de calciu şi magneziu în apele naturale. Se
deosebesc următoarele tipuri de duritate:
- duritatea totală reprezintă totalitatea sărurilor de Ca2+ şi Mg2+
prezente în apă;
- duritatea temporară reprezintă conţinutul ionilor de Ca2+ şi
Mg2+ legaţi de anionul HCO-3, care prin fierberea apei se poate
înlătura deoarece dicarbonaţii se descompun în CO2 şi în
carbonaţi care precipită;
- duritatea permanentă reprezintă diferenţa dintre duritatea
totală şi duritatea temporară, fiind atribuită ionilor de Ca2+ şi
Mg2+ legaţi de anionii Cl-, SO42- şi NO3-.Acest tip de duritate
rămâne în mod permanent în apă, chiar după fierbere.
În tabelul 2.20 este prezentată o clasificare a apelor după
duritatea lor.
Tabelul 2.20
Clasificarea apelor după duritate
Unităţi de Clasa de duritate
măsură 1 2 3 4
mg/l 0-55 56-100 101-200 200-500
m val/l 0-1.1 1,1-2,0 2,0-4,0 4,0-10
Caracterizarea Moale Slab dură Moderat Foarte
apei dură dură

F.Indicatori biologici şi bacteriologici

Analiza hidrobiologică constă în inventarierea microscopică a
fito şi zooplanctonului, organisme din masa apei, precum şi analiza
organismelor bentonice (situate pe fundul apei) şi a perifitonului (organisme
fixate pe diferite suporturi), din probele de apă prelevate în secţiunea de control.
Stabilirea gradului de curăţenie, sau poluare a unui râu sau lac se face prin
compararea organismelor existente cu tabele standard cuprinzând grupe
faunistice şi număr de unităţi sistematice de organisme indicatoare de apă
curată sau murdară.
 Calitatea apei şi modificările datorate diverselor forme de
poluare influentează compoziţia biocenozelor acvatice (tip şi număr de
organisme), iar acestea pot reprezenta un mijloc de a diagnostica calitatea apei.
Analiza bacteriologică. Apa destinată utilizării de către om
trebuie să fie cât mai puţin contaminată de bacterii sau viruşi patogeni, această
regulă fiind foarte strictă dacă apa este destinată consumului potabil sau este
folosită în industria alimentară; în acest caz, ea trebuie să fie complet lipsită de
germeni patogeni.
Pe de altă parte, cantitatea mare de apă folosită în mod
centralizat de populaţie prezintă pericolul că în condiţiile poluării, apa să
constituie un factor important de îmbolnăvire. Bolile răspândite prin apă pot
cuprinde, în general, un număr mare de persoane, îmbrăcând caracterul unor
boli cu extindere în masă.
În analiza bacteriologică a apei au fost adoptaţi ca indicatori
bacteriologici numărul total de germeni şi determinarea bacilului coli.

2.3.4. Specificul calităţii diferitelor surse naturale de apă

Fiecare tip de sursă prezintă caracteristici proprii, fizico-chimice

şi biologice, variind de la o regiune la alta în funcţie de compoziţia
mineralogică a zonelor strabătute, de timpul de contact, de temperatură şi de
condiţiile climatice. Pentru acelaşi tip de sursă se pot evidenţia anumite
caracteristici comune, după cum rezultă din cele de mai jos.

A. Apa de râu
Cursurile de apă, (râuri şi afluenţi), sunt caracterizate, în general,
printr-o mineralizare mai scăzută, suma sărurilor minerale dizolvate fiind sub
400 mg/l. Aceasta este formată din dicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu,
potasiu, calciu şi magneziu. Duritatea totală este, în general, sub 15 grade, fiind
formată în cea mai mare parte din duritate dicarbonatată.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul) se situează în jurul
valorii neutre, fiind cu un pH = 6,8 - 7,8. Dintre gazele dizolvate sunt prezente
oxigenul dizolvat, cu saturaţie între 65 - 95% şi bioxidul de carbon liber, în
general sub 10 mg/l.
 Caracteristica principală a cursurilor de apă o prezintă încărcarea
variabilă cu materii în suspensie şi substanţe organice, încărcare legată direct
proporţional de condiţiile meteorologice şi climatice. Acestea cresc în perioada
ploilor, ajungând la un maxim în perioada viiturilor mari de apă şi la un minim
în perioadele de îngheţ.
Deversarea unor efluenţi insuficient epuraţi a condus la alterarea
calităţii cursurilor de apă şi la apariţia unei game largi de impurificatori:
substanţe organice greu degradabile, compuşi ai azotului, fosforului, sulfului,
microelemente (cupru, zinc, plumb), pesticide, insecticide organo-clorurate,
detergenţi etc. De asemenea, în multe cazuri se remarcă impurificări accentuate
de natură bacteriologică. O particularitate caracteristică a apei din râuri este
capacitatea de autoepurare datorată unor serii de procese naturale biochimice,
favorizate de contactul aer-apă.

B. Apa de lac
Lacurile, formate, în general, prin bararea naturală sau artificială
a unui curs de apă, prezintă modificări ale indicatorilor de calitate comparativ
cu efluentul principal, datorită stagnării apei un anumit timp în lac, insolaţiei
puternice şi fenomenelor de stratificare (vara şi iarna) şi destratificare
(primavara şi toamna), termică şi minerală. Stagnarea apei în lac conduce la o
decantare naturală a materiilor în suspensie, apa lacurilor fiind mai limpede şi
mai puţin sensibilă la condiţiile meteorologice. Stratificarea termică, combinată
la lacurile adânci şi cu o stratificare minerală, conduce, în perioada de vară şi
toamnă, la excluderea aproape completă a circulaţiei apei pe verticală. Acest
lucru atrage după sine scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în zona de
fund şi apariţia proceselor de oxidare anaerobă, având drept efect creşterea
conţinutului în substanţe organice, în săruri de azot şi fosfor şi,uneori, apariţia
hidrogenului sulfurat la fundul lacului. În perioadele de destratificare termică şi
minerală (primavara şi toamna), are loc o circulaţie a apei pe verticală şi o
uniformizare calitativă a apei lacului, conducând la îmbogăţirea cu substanţe
organice şi nutrienţi a apei din zona fotică. Conţinutul de substanţe organice şi
nutrienţi, combinat cu insolarea puternică, conduce la posibilitatea dezvoltării
unei biomase fito şi zooplanctonice apreciabile.
Din cele prezentate mai sus rezultă că apa lacurilor se
caracterizează, în general, printr-un conţinut mai ridicat în substanţe organice,
nutrienţi şi biomasa planctonică, ce pot avea repercusiuni şi asupra unor
indicatori organoleptici şi fizici cum ar fi gust, miros, culoare, turbiditate, pH.
Din punct de vedere al tratarii apei, acumulările au un efect
favorabil asupra calităţii apei prin reducerea conţinutului de suspensii,
asigurarea unei temperaturi scăzute şi relativ constante, eliminarea pericolului
îngheţului şi formării zaiului. De multe ori apar şi influenţe defavorabile, dintre
care se pot cita dezvoltări masive de biomasă, apariţia coloraţiei apei,
îmbogăţire în substanţe naturale.
Tratarea unei astfel de ape trebuie, pe de o parte, să folosească
avantajele staţionării îndelungate a apei, iar pe de alta parte să rezolve şi
problemele corectării indicatorilor menţionaţi mai sus.

C. Apa subterană
Apele subterane sunt caracterizate, în general, printr-o
mineralizare mai ridicată, conţinutul în săruri minerale dizolvate fiind peste
400 mg/l şi format, în principal, din dicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu,
potasiu, calciu şi magneziu. Duritatea totală este cuprinsă între 10-20 grade
germane şi este formată, în cea mai mare parte, din duritate dicarbonatată.
Concentraţia ionilor de hidrogen se situează în jurul valorii
neutre, corespunzând unui pH = 6,5 - 7.
Dintre gazele dizolvate predomină dioxidul de carbon liber,
conţinutul în oxigen fiind foarte scăzut sub 3 mg O2/l.
În funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor străbătute, unele
surse subterane conţin cantităţi însemnate de fier, mangan, hidrogen sulfurat şi
sulfuri, compuşi ai azotului etc.
S-a considerat a fi sugestivă prezentarea centralizată în tabelul
2.21, a indicatorilor de calitate pentru diferitele categorii de apă întâlnite curent,
şi anume apă distilată, apă de râu, apă de lac, apă subterană, apă din reţeaua de
apă potabilă şi apă minerală.
Compararea valorilor diferiţilor indici de calitate permite, chiar
şi unui nespecialist, evidenţierea specificului diferitelor categorii de apă.
 Tabelul 2. 21
Indicatori de calitate pentru diferite categorii de ape
Indicator Unitate de Metoda de Apa Apa râu Apa lac Apa Apa Apa
măsură determinare distilată subterană potabilă minerală

Temperatură ºC 6324/61 20 18 13,8 14 19 15

Turbiditate grade SiO2 6323/61 0 190 3,5 0,7 0 4
Culoare mg Pt/l 7576/66 0 17 35 0 0 0
pH - 6325/61 5,6 7,85 6,95 7,7 7,7 5,8
Reziduu fix mg/l 3638/53 15 325 124 429 235 2030
Suspensii mg/l 3638/53 15 325 124 429 235 2030
Conductivitate µS 20 488 231 593 348 3700
Alcalinitate (m) mval/l 6363/61 0,15 3,25 1,55 8,15 206 28,70
Alcalinitate (p) mval/l 6363/61 0 0,12 0 0 0 0
Duritate totală grade 3026/62 0 11,65 4,70 11,96 8,40 54,10
Duritate temporară grade 3026/62 0 9,18 4,34 11,96 5,77 54,10
Duritate permanentă grade 3026/62 0 2,47 0,36 0 2,63 0
O2 dizolvat mg/l 6536/62 1,80 8,69 9,66 1,26 7,20 -
Oxidabilitate mgKMnO4/l 3002/61 1,58 48,33 28,77 15,24 5,69 8,80
CCO-Cr mgO2/l 6954/61 1,30 26,80 9,06 4,04 2,40 9,70
CBO5 mgO2 /l 6560/62 8,96 4,96 3,83 0,90 1,20 -
CO2 mg/l 3253/61 0 0 7,37 8,80 6,60 2970
Ca mg/l 3662/62 0 56 21 39 48 242
Mg2+ mg/l calcul 0 17 8 28 7 88
Na++K+ mg/l calcul 6 44 12 99 30 455
Fe2+ mg/l 8634/70 0 0 0 0,720 0 0,010
Fe total mg/l 8634/70 0 0,50 0,600 0,835 0,031 0,021
Mn mg/l 3264/62 0 0,025 0,025 0,100 0 0
Cl- mg/l 2049/52 4 46 8 11 37 365
2−
SO 4 mg/l 3069/68 0 60 19 6 50 5

CO 3
2− mg/l calcul 0 7 0 0 0 0

NH 4
+ mg/l 6328/61 0,019 0,296 0,469 6,000 0,051 0,116

NO 2
− mg/l 3048/61 0,003 0,030 0,010 0,004 0 0,016

NO 3
− mg/l 8900/71 0 4,761 0,332 0,455 2,082 0,044
N total mineral mg/l 7312/65 0,016 1,314 0,443 5,125 0,510 0,105
3−
PO 4 mg/l 3265/61 0,090 4,468 0,010 0,250 0,034 0
P total mg/l 1006/85 0,037 0,660 0,023 0,360 0,013 0
SiO2 mg/l 3225/61 0,14 0,9 0,60 1,56 1,50 2,10
H2S mg/l 7510/66 0 0 0 3,20 0 0
Fenoli mg/l 7167/65 0,0017 0,007 0 0 0,0086 0