Uniunea Economică şi Monetară – soluţie viabilă pentru
rezolvarea regională a problemelor globalizării financiare
Mr.lect.univ. Leontin STANCIU
Fenomenul globalizării economice şi implicit al pieţelor şi
mecanismelor financiare a adus, pe lângă multe avantaje, şi anumite disfuncţionalităţi în cadrul pieţelor financiare, cum ar fi: – amplificarea mişcărilor speculative de capitaluri şi creşterea volatilităţii acestor mişcări; – apariţia şi manifestarea unor crize financiare şi bancare interne, regionale şi internaţionale, cu profunde implicaţii economice şi sociale. Dacă la nivel mondial se găsesc cu greutate soluţii de combatere a efectelor negative ale globalizării financiare, iar colaborarea internaţională este dificil de realizat, interesele naţionale fiind greu de armonizat pe plan global, s-au căutat soluţii la nivel regional. În acest sens, Uniunea Europeană şi Monetară constituie un exemplu de soluţionare regională a eşecurilor de coordonare globală, a politicilor financiare şi monetare. Prima încercare de unificare monetară în Europa a apărut o dată cu Raportul Werner (după numele premierului luxemburghez Pierre Werner, care a prezidat grupul de lucru, care avea să întocmească acest raport), în anul 1970, raport care schiţa un obiectiv de uniune monetară pentru anul 1980 şi prevedea: – convertibilitatea monedelor; – reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixitatea irevocabilă a parităţilor; – libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi a forţei de muncă; – libera circulaţie a capitalurilor; – constituirea unui sistem integrat de bănci centrale, care să includă băncile centrale ale statelor membre; – introducerea unei monede unice. Deşi planul nu a fost concretizat, obiectivele sale apar ca precursoare ale planului de mai târziu al Uniunii Monetare. În anul 1986, guvernul francez a relansat ideea unificării monetare europene şi a adresat, în acest sens, un memorandum partenerilor săi din Comunitatea Europeană. Consiliul Europei a hotărât, la 28 aprilie 1988, să încredinţeze unui comitet, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a stabili şi propune etapele concrete necesare realizării Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Arhitectura definitivă a UEM a fost stabilită la Reuniunea de la Maastricht, unde la 9-10 decembrie 1991, şefii de state şi de guverne ai Comunităţii Europene au semnat tratatul care a pus bazele politico-juridice ale Uniunii Monetare şi Europene. Tratatul de la Maastricht defineşte principiile esenţiale ale unificării monetare şi stabileşte etapele realizării acesteia. Principiile esenţiale ale unificării monetare sunt următoarele: – Uniunea Europeană formează o piaţă liberă, bazată pe stabilitate monetară şi creştere economică, noi locuri de muncă, protecţia mediului înconjurător, raporturi bugetare şi financiare ferme, coeziune socială; – trecerea de la uniunea economică la uniunea economică şi monetară prin crearea unei monede europene unice (euro), crearea unei noi instituţii financiare (Banca Centrală Europeană), responsabilă cu politica monetară comună şi, în special, cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu în care are autoritate deplină; – libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul unei pieţe comune, în care să funcţioneze o monedă unică; – promovarea unei politici comune, de către ţările membre, în domeniul financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea următoarelor criterii de convergenţă: – deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB; – datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de 60% din PIB; – rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentul de inflaţie medie a trei state din cadrul UEM cu inflaţia cea mai scăzută; – rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte procentuale media ratelor dobânzilor pe termen lung din trei state ale Uniunii cu nivelurile cele mai mici; – rata de schimb a monedelor naţionale trebuie să rămână, în perioada premergătoare introducerii monedei unice europene, în interiorul limitelor de fluctuaţie stabile, fără presiuni sau devalorizări [1]. La 1 iulie 1990 a debutat prima etapă a UEM şi a durat până la sfârşitul anului 1993. În această perioadă s-au pus bazele pieţei europene unice şi s-au liberalizat mişcările de capitaluri dintre statele membre ale Uniunii. La 1 ianuarie 1994 a debutat cea de-a doua etapă a UEM care a durat până la finele anului 1998, şi în cadrul căreia s-au realizat următoarele: – conform art. 109 din TUE (Tratatul asupra Uniunii Europene), s-a creat Institutul Monetar European (IMF), cu sediul la Frankfurt, ca precursor al Băncii Centrale Europene; – s-au iniţiat procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel european; – s-a declanşat lupta împotriva deficitelor excesive şi s-au pus în aplicare politicile de convergenţă economică de către statele membre; – s-a adoptat, la 31 mai 1995, scenariul de referinţă pentru trecerea la moneda unică; – între 15-16 decembrie 1995, Consiliul European a stabilit, la Madrid, numele de euro pentru moneda unică, scenariul tehnic de introducere a euro şi calendarul de trecere la moneda unică începând cu anul 1999; – între 16-17 iunie 1997, Consiliul European, la Amsterdam, a stabilit Acordul final asupra cadrului juridic relativ de utilizare a euro, pactul de stabilitate şi de creştere, precum şi mecanismul de schimb care va înlocui Sistemul Monetar European; – la 2 mai 1998, şefii de state şi de guverne au nominalizat statele membre care vor utiliza primele moneda unică, pe baza criteriilor de convergenţă şi în funcţie de rezultatele economice din anul 1997; aceste state au fost: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999 şi a cuprins două faze ale scenariului de tranziţie, respectiv: – faza B – de la 1 ianuarie 1999 la 31 decembrie 2001; – faza C – de la 1 ianuarie 2002. Între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 a existat o perioadă de tranziţie în care moneda unică a funcţionat numai ca monedă de cont, alături de monedele naţionale. Începând cu 1 ianuarie 2001 şi Grecia a aderat la Uniunea Monetară. De la 1 ianuarie 2002, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) a introdus progresiv în circulaţie bilete în euro, care au circulat în paralel cu monedele şi biletele naţionale, care au fost retrase, treptat, din circulaţie. Statele care au aderat la EURO au stabilit perioade diferite de retragere efectivă din circulaţie a monedelor naţionale, aşa cum rezultă şi din tabelul nr. 1. Tabelul nr. 1 – Parităţile fixe şi termenele de preschimbare ale monedelor naţionale din zona euro
Termenul limită de preschimbare Data limită
Rata fixă de (la băncile din zona euro) legală de Moneda Ţara schimb încetare a naţională Bănci (1 EURO =) Bănci centrale puterii comerciale circulatorii 1 2 3 4 5 6 Şilingul la latitudinea - bancnote: nelimitat Austria 13,7603 ATS 28.02.2002 austriac fiecărei bănci - monede: nelimitat Francul - bancnote: nelimitat Belgia 40,3399 BEF 31.12.2002 28.02.2002 belgian - monede: 31.12.2004 Marca la latitudinea - bancnote: 10 ani Finlanda 5,94573 FIM 28.02.2002 finlandeză fiecărei bănci - monede: 10 ani Francul - bancnote: 10 ani Franţa 6,55957 FRF 30.06.2002 17.02.2002 francez - monede: 3 ani Marca - bancnote: nelimitat Germania 1,95583 DEM 28.02.2002 31.12.2001 germană - monede: nelimitat Drahma la latitudinea - bancnote: 10 ani Grecia 340,750 GRD 28.02.2002 grecească fiecărei bănci - monede: 2 ani Lira la latitudinea - bancnote: nelimitat Irlanda 0,787564 IEP 09.02.2002 irlandeză fiecărei bănci - monede: nelimitat Lira la latitudinea - bancnote: 10 ani Italia 1936,27 ITL 28.02.2002 italiană fiecărei bănci - monede: 10 ani Francul - bancnote: nelimitat Luxemburg luxembur- 40,3399 LUF 30.06.2002 28.02.2002 - monede: 31.12.2004 ghez Guldenul - bancnote: 01.01.2003 Olanda 2,20371 NLG 31.12.2002 27.01.2002 olandez - monede: 01.01.2007 Escudo - bancnote: 20 ani Portugalia 200,482 PTE 30.06.2002 28.02.2002 portughez - monede: 31.12.2002 Peseta - bancnote: nelimitat Spania 166,386 ESP 30.06.2002 28.02.2002 spaniolă - monede: nelimitat
Sursa: BCE – Raport anual 2000
Practic, de la 1 ianuarie 1999 Europa a intrat într-o nouă eră, reprezentată prin intrarea în vigoare şi funcţionarea efectivă a Uniunii Economice şi Monetare şi lansarea euro ca monedă unică a acesteia. UEM are o semnificaţie uriaşă nu numai pentru Europa, ci şi pentru întregul sistem economic şi monetar internaţional, constituind un model pentru alte încercări de integrare regională. Ţările din centrul şi estul Europei, printre care şi România, sesizând miza UEM, negociază şi pregătesc dezideratele tranziţiei, adaptând reglementările lor juridice în scopul aderării la Uniunea Europeană. La rândul său, Uniunea Europeană a întreprins eforturi susţinute şi în direcţia integrării monetare a ţărilor est-europene, eforturi care au căpătat amploare, în special, după Tratatul de la Amsterdam (1998), care pune bazele creării unei zone monetare ERM II (Exchange Rate Mechanism II) pentru ţările candidate. Specialiştii opinează că integrarea monetară a acestor ţări, care mai devreme sau mai târziu vor deveni membre ale Uniunii Europene, s-ar putea realiza: – înainte de integrarea economică (mai puţin probabil); – concomitent cu integrarea europeană (dacă procesul de negociere va fi îndelungat); – după integrarea economică (variantă agreată şi de UE), cu trecere, în prealabil, prin ERM II. Indiferent când se vor integra în UEM, noile state membre vor fi obligate să adopte acquis-ul comunitar al celei de a doua faze a UEM, ceea ce implică: – garantarea independenţei băncilor centrale; – coordonarea politicilor economice (programe naţionale de con- vergenţă, supraveghere multilaterală, procedura privind deficitele excesive etc.); – aderarea la dispoziţiile pertinente ale Pactului de stabilitate şi creştere [2]. Noile state membre vor renunţa la orice finanţare directă a deficitelor sectorului public de către banca centrală şi la accesul privilegiat al autorităţilor publice la instituţiile publice. De asemenea, aceste state vor trebui să liberalizeze mişcările de capital, să participe la mecanismul de schimb şi să evite variaţiile excesive ale ratelor de schimb. În cadrul Uniunii Europene şi Monetare un rol fundamental îndeplineşte Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care a început să funcţioneze o dată cu încetarea funcţionalităţii Institutului Monetar European, adică la sfârşitul etapei a doua a UEM. Structura SEBC este redată în figura 1. SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE (SEBC)
BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ BĂNCILE CENTRALE
(BCE) NAŢIONALE
CONSILIUL CONSILIUL DIRECTORAT GENERAL GUVERNATORILOR
• permite asocierea • adoptă strategiile şi • aplică • acţionează
statelor membre, care deciziile necesare politica conform nu participă pe deplin la pentru îndeplinirea monetară orientărilor şi UEM, la deciziile luate obiectivelor SEBC; conform instrucţiunilor în cadrul acestei uniuni; • formulează politica orientărilor BCE; • urmăreşte îndeplinirea monetară din zona definite de • desfăşoară obiectivelor asumate de euro; Consiliul activităţi proprii, BCE, care sunt necesare • adoptă deciziile Guvernato- cum ar fi: pentru realizarea celei privind obiectivele rilor. - acordarea de de-a treia etape a UEM; monetare, ratele de credite; • stabileşte regulile dobândă, gestionarea - colectarea necesare pentru standar- rezervei valutare şi resurselor; dele de contabilitate şi stabileşte cadrul - gestiunea raportarea operaţiunilor valutar implementării mijloacelor de BCE; lor; plată. • pregăteşte rapoartele • adoptă măsurile anuale ale BCE; necesare pentru • adoptă măsurile privind stabilirea nivelului subscrierii de capital la BCE; • fixează ratele de schimb ale monedelor statelor membre faţă de euro ş.a.
Fig. 1 Strategia SEBC şi principalele responsabilităţi
ale componentelor sale Potrivit prevederilor din Tratatul asupra Uniunii Europene, Sistemul European al Băncilor Centrale este compus, conform art. 106 (1), din: – Banca Centrală Europeană (BCE); – băncile centrale ale tuturor celor 15 state membre ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, Eurosistemul include Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene care au adoptat moneda euro. Băncile centrale din ţările care nu au adoptat moneda euro sunt membre ale SEBC cu statut special, adică li se permite conducerea politicilor monetare naţionale, dar nu iau parte la adoptarea şi implementarea deciziilor în ceea ce priveşte politica monetară unică pentru zona euro [3]. Conform art. 3A al Protocolului nr. 18 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, obiectivul principal al Eurosistemului îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a afecta acest obiectiv, SEBC susţine politicile economice generale în Uniunea Europeană, acţionând în conformitate cu principiul unei economii de piaţă cu concurenţă liberă şi favorizând o alocare eficientă a resurselor. De asemenea, conform art. 105 (1) şi 109 al Tratatului de la Maastricht şi art. 3 al Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, obiectivele principale ale SEBC sunt: – definirea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro; – conducerea operaţiunilor de schimb valutar; – menţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre; – promovarea unui sistem de plăţi eficient. Totodată, Eurosistemul îşi propune să contribuie direct la coordonarea politicilor autorităţilor componente privind supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Potrivit art. 5 al Statutului SEBC, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, Banca Centrală Europeană (BCE), împreună cu băncile centrale naţionale, trebuie să colecteze informaţiile statistice necesare, fie de la autorităţile naţionale competente, fie direct de la agenţii economici. Îndeplinirea misiunii şi a funcţiilor SEBC şi ale BCE se realizează, conform art. 7 din Statutul SEBC, prin respectarea principiului independenţei, potrivit căruia nici BCE şi nici o bancă centrală naţională nu pot solicita sau accepta instrucţiuni ale instituţiilor sau organismelor comunitare, ori ale guvernelor statelor membre. Instituţiile sau organismele comunitare şi guvernele statelor membre nu pot influenţa organele de decizie ale BCE în îndeplinirea sarcinilor lor, Statutul SEBC conţinând prevederi referitoare la asigurarea independenţei membrilor organelor de conducere ale BCE. În scopul efectuării operaţiunilor lor, BCE şi băncile centrale naţionale pot deschide conturi organismelor publice, instituţiilor de credit şi altor participanţi pe piaţă, acceptând titluri drept garanţii. Principalele operaţiuni realizate de BCE şi băncile centrale naţionale sunt: – operaţiuni de open-market prin intervenţii pe piaţa de capital, fie prin vânzări şi cumpărări ferme de titluri, fie prin preluări în pensiune sau prin împrumuturi de creanţe şi titluri negociabile; – operaţiuni de credit, realizate cu instituţii de credit şi alţi participanţi pe piaţă; – constituirea rezervelor obligatorii (BCE este abilitată să impună instituţiilor de credit din ţările membre constituirea de rezerve obligatorii atât în cadrul său, cât şi la băncile centrale naţionale; modalităţile de calcul şi determinarea sumei cerute se stabilesc de către Consiliul Guvernatorilor); – operaţiuni cu organisme publice; – operaţiuni în calitate de agenţi fiscali, în contul organismelor vizate; – sisteme de compensare şi de plăţi (BCE şi băncile centrale naţionale pot acorda facilităţi în scopul asigurării eficacităţii şi solidităţii sistemelor de compensare şi de plăţi); – operaţiuni externe (BCE şi băncile centrale naţionale pot să interacţioneze cu bănci centrale şi instituţii financiare ale ţărilor terţe, cu organisme financiar-bancare internaţionale; pot tranzacţiona, la vedere sau la termen, orice tip de active din rezerva de schimb şi de metale preţioase; pot efectua toate tipurile de operaţiuni bancare cu terţe ţări şi organisme internaţionale) [4]. Piaţa unică, eficientă şi integral operaţională, a constituit o condiţie fundamentală pentru introducerea efectivă a monedei unice la 1 ianuarie 2002 şi, implicit, pentru unificarea monetară europeană. Obiectivele principale ale creării Pieţei unice au fost: – eliminarea tuturor restricţiilor cantitative şi a barierelor legale sau administrative care mai persistau în calea accesului mărfurilor pe piaţă; – înlăturarea tuturor restricţiilor din calea tranzacţiilor de capital pe termen scurt şi lung; – eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului cu servicii (bancare, asigurări, transporturi); – desfiinţarea graniţelor fizice şi fiscale din interiorul Uniunii Europene [5]. Piaţa unică uşurează accesul firmelor la oportunităţile comerciale de pe pieţele ţărilor partenere, impactul său economic concretizându-se în: – sporirea procesului de integrare a pieţelor; – intensificarea comerţului şi a investiţiilor transfrontaliere; – creşterea concurenţei şi a competitivităţii, care au condus, la rândul lor, la creşterea economică şi scăderea şomajului. Necesitatea şi cerinţele integrării financiar-bancare europene au fost concepute de-a lungul anilor, încurajate şi promovate pe baza unor studii de anvergură care au angajat diverse colective de specialişti. Printre cele mai importante studii se remarcă cele cuprinse în Raportul Cockfield şi Raportul Cecchini [6]. Întocmit în 1985 pentru Comisia Europeană, Raportul Cockfield a evidenţiat necesitatea eliminării tuturor restricţiilor în mobilitatea capitalului internaţional, ca premisă a realizării depline a pieţei comune, a serviciilor financiare şi prin acestea, a înfăptuirii pieţei integrate în toate dimensiunile ei. De asemenea, o propunere a raportului a fost aceea a introducerii unei delimitări clare între ceea ce trebuie armonizat (cerinţele privind capitalul minim, fondurile proprii, limitele de expunere la riscurile mari, sistemul de asigurare a depozitelor, limitele angajării bancare, calitatea mecanismului de control intern ş.a.) şi ceea ce trebuia acceptat, printr-o recunoaştere mutuală, ca reglementare naţională. Întocmit în anul 1988, Raportul Cecchini a evidenţiat beneficiile Pieţei unice, plecând de la estimarea avantajelor principale ale acesteia, respectiv: – preţuri scăzute pentru serviciile bancare şi financiare; – o creştere generală a eficienţei în economie, determinată de scăderea costurilor generate de serviciile financiare şi bancare; – creşterea accesului către categorii extinse de pieţe, instrumente şi servicii, în condiţii de diversificare a portofoliului şi monitorizare mai bună a riscurilor; – o eficienţă mai bună în utilizarea capitalului. Deşi concluziile Raportului Cecchini nu au fost acceptate în întregime, ele au relevat modalităţi prin care piaţa unică a capitalurilor poate contribui semnificativ la creşterea eficienţei activităţii bancare, a economiei în ansamblul său. În condiţiile unei game diversificate de servicii financiare, uneori diferite de la o ţară la alta şi supuse unor reglementări specifice, naţionale, liberalizarea în domeniul serviciilor financiare şi al mişcărilor de capitaluri părea greu de realizat. Calea prudentă de constituire a unui spaţiu financiar comun a presupus, mai întâi, armonizarea treptată a condiţiilor de înfiinţare şi funcţionare a instituţiilor şi produselor financiare şi, ulterior, liberalizarea completă a concurenţei dintre acestea [7]. În momentul în care mişcările de capitaluri erau liberalizate, s-a pus problema renunţării fie la stabilirea cursurilor valutare, fie la autonomia politicilor monetare naţionale. Prima soluţie nu a fost acceptată, deoarece însemna nu numai anularea întregii experienţe a unificării monetare europene, ci şi renunţarea la ideea de spaţiu financiar european. De aceea, singura soluţie rămasă a fost renunţarea la politicile monetare autonome, adică la controlul exercitat de autorităţile naţionale asupra volumului creditelor bancare şi, implicit, asupra masei monetare interne. Toate aspectele prezentate până acum ne determină să acceptăm ideea că ne îndreptăm tot mai mult spre o lume monetară tripolară. Dacă iniţial America de Nord (SUA şi Canada) era singura putere economică reală, a apărut al doilea pol în zona Asiei (Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan), iar în ultimul timp se consolidează al treilea pol de concentrare economică pe continentul european, mai precis în Europa Occidentală. Note bibliografice
[1] Domokoş, Erno, Katona, Levente, Paşi către integrarea
europeană, Bucureşti, Editura Expert, 2002, pp. 18-19. [2] Păun, Roxana-Daniela, Spaţiul monetar european, Bucureşti, Editura Expert, 2004, p. 32. [3] Toma, Ramona, Euro, moneda unică: între naţional şi internaţional, Sibiu, Editura Continent, 2004, pp. 100-101. [4] Dardac, Nicolae, Văşcu, Teodora, Monedă şi credit, vol. 2, Bucureşti, Editura ASE, 2001, p. 59. [5] Toma, Ramona, op.cit., p. 59. [6] Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Integrarea monetar-bancară europeană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, pp. 13-14. [7] Portes, R., A Monetary Union in Motion: the European Experience, London Business School and CEPR Discussion Paper No. 2.954, September 2001, p. 13.