You are on page 1of 10

Uniunea Economică şi Monetară – soluţie viabilă pentru

rezolvarea regională a problemelor globalizării financiare

Mr.lect.univ. Leontin STANCIU

Fenomenul globalizării economice şi implicit al pieţelor şi


mecanismelor financiare a adus, pe lângă multe avantaje, şi anumite
disfuncţionalităţi în cadrul pieţelor financiare, cum ar fi:
– amplificarea mişcărilor speculative de capitaluri şi creşterea
volatilităţii acestor mişcări;
– apariţia şi manifestarea unor crize financiare şi bancare interne,
regionale şi internaţionale, cu profunde implicaţii economice şi sociale.
Dacă la nivel mondial se găsesc cu greutate soluţii de combatere a
efectelor negative ale globalizării financiare, iar colaborarea internaţională
este dificil de realizat, interesele naţionale fiind greu de armonizat pe plan
global, s-au căutat soluţii la nivel regional. În acest sens, Uniunea
Europeană şi Monetară constituie un exemplu de soluţionare regională a
eşecurilor de coordonare globală, a politicilor financiare şi monetare.
Prima încercare de unificare monetară în Europa a apărut o dată cu
Raportul Werner (după numele premierului luxemburghez Pierre
Werner, care a prezidat grupul de lucru, care avea să întocmească acest
raport), în anul 1970, raport care schiţa un obiectiv de uniune monetară
pentru anul 1980 şi prevedea:
– convertibilitatea monedelor;
– reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixitatea irevocabilă
a parităţilor;
– libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi a forţei de muncă;
– libera circulaţie a capitalurilor;
– constituirea unui sistem integrat de bănci centrale, care să includă
băncile centrale ale statelor membre;
– introducerea unei monede unice.
Deşi planul nu a fost concretizat, obiectivele sale apar ca precursoare
ale planului de mai târziu al Uniunii Monetare. În anul 1986, guvernul
francez a relansat ideea unificării monetare europene şi a adresat, în acest
sens, un memorandum partenerilor săi din Comunitatea Europeană.
Consiliul Europei a hotărât, la 28 aprilie 1988, să încredinţeze unui
comitet, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a stabili şi propune
etapele concrete necesare realizării Uniunii Economice şi Monetare
(UEM). Arhitectura definitivă a UEM a fost stabilită la Reuniunea de la
Maastricht, unde la 9-10 decembrie 1991, şefii de state şi de guverne ai
Comunităţii Europene au semnat tratatul care a pus bazele politico-juridice
ale Uniunii Monetare şi Europene. Tratatul de la Maastricht defineşte
principiile esenţiale ale unificării monetare şi stabileşte etapele realizării
acesteia.
Principiile esenţiale ale unificării monetare sunt următoarele:
– Uniunea Europeană formează o piaţă liberă, bazată pe stabilitate
monetară şi creştere economică, noi locuri de muncă, protecţia mediului
înconjurător, raporturi bugetare şi financiare ferme, coeziune socială;
– trecerea de la uniunea economică la uniunea economică şi monetară
prin crearea unei monede europene unice (euro), crearea unei noi instituţii
financiare (Banca Centrală Europeană), responsabilă cu politica monetară
comună şi, în special, cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu în care
are autoritate deplină;
– libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor
în cadrul unei pieţe comune, în care să funcţioneze o monedă unică;
– promovarea unei politici comune, de către ţările membre, în
domeniul financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea următoarelor criterii
de convergenţă:
– deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;
– datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de 60% din PIB;
– rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentul
de inflaţie medie a trei state din cadrul UEM cu inflaţia cea mai
scăzută;
– rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două
puncte procentuale media ratelor dobânzilor pe termen lung din trei
state ale Uniunii cu nivelurile cele mai mici;
– rata de schimb a monedelor naţionale trebuie să rămână, în perioada
premergătoare introducerii monedei unice europene, în interiorul
limitelor de fluctuaţie stabile, fără presiuni sau devalorizări [1].
La 1 iulie 1990 a debutat prima etapă a UEM şi a durat până la
sfârşitul anului 1993. În această perioadă s-au pus bazele pieţei europene
unice şi s-au liberalizat mişcările de capitaluri dintre statele membre ale
Uniunii.
La 1 ianuarie 1994 a debutat cea de-a doua etapă a UEM care a durat
până la finele anului 1998, şi în cadrul căreia s-au realizat următoarele:
– conform art. 109 din TUE (Tratatul asupra Uniunii Europene), s-a creat
Institutul Monetar European (IMF), cu sediul la Frankfurt, ca precursor al
Băncii Centrale Europene;
– s-au iniţiat procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel
european;
– s-a declanşat lupta împotriva deficitelor excesive şi s-au pus în
aplicare politicile de convergenţă economică de către statele membre;
– s-a adoptat, la 31 mai 1995, scenariul de referinţă pentru trecerea la
moneda unică;
– între 15-16 decembrie 1995, Consiliul European a stabilit, la Madrid,
numele de euro pentru moneda unică, scenariul tehnic de introducere a euro şi
calendarul de trecere la moneda unică începând cu anul 1999;
– între 16-17 iunie 1997, Consiliul European, la Amsterdam, a stabilit
Acordul final asupra cadrului juridic relativ de utilizare a euro, pactul de
stabilitate şi de creştere, precum şi mecanismul de schimb care va înlocui
Sistemul Monetar European;
– la 2 mai 1998, şefii de state şi de guverne au nominalizat statele
membre care vor utiliza primele moneda unică, pe baza criteriilor de
convergenţă şi în funcţie de rezultatele economice din anul 1997; aceste
state au fost: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999 şi a cuprins două faze
ale scenariului de tranziţie, respectiv:
– faza B – de la 1 ianuarie 1999 la 31 decembrie 2001;
– faza C – de la 1 ianuarie 2002.
Între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 a existat o perioadă de
tranziţie în care moneda unică a funcţionat numai ca monedă de cont,
alături de monedele naţionale. Începând cu 1 ianuarie 2001 şi Grecia a
aderat la Uniunea Monetară.
De la 1 ianuarie 2002, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
a introdus progresiv în circulaţie bilete în euro, care au circulat în paralel
cu monedele şi biletele naţionale, care au fost retrase, treptat, din
circulaţie. Statele care au aderat la EURO au stabilit perioade diferite de
retragere efectivă din circulaţie a monedelor naţionale, aşa cum rezultă şi
din tabelul nr. 1.
Tabelul nr. 1 – Parităţile fixe şi termenele de preschimbare ale monedelor
naţionale din zona euro

Termenul limită de preschimbare Data limită


Rata fixă de (la băncile din zona euro) legală de
Moneda
Ţara schimb încetare a
naţională Bănci
(1 EURO =) Bănci centrale puterii
comerciale
circulatorii
1 2 3 4 5 6
Şilingul la latitudinea - bancnote: nelimitat
Austria 13,7603 ATS 28.02.2002
austriac fiecărei bănci - monede: nelimitat
Francul - bancnote: nelimitat
Belgia 40,3399 BEF 31.12.2002 28.02.2002
belgian - monede: 31.12.2004
Marca la latitudinea - bancnote: 10 ani
Finlanda 5,94573 FIM 28.02.2002
finlandeză fiecărei bănci - monede: 10 ani
Francul - bancnote: 10 ani
Franţa 6,55957 FRF 30.06.2002 17.02.2002
francez - monede: 3 ani
Marca - bancnote: nelimitat
Germania 1,95583 DEM 28.02.2002 31.12.2001
germană - monede: nelimitat
Drahma la latitudinea - bancnote: 10 ani
Grecia 340,750 GRD 28.02.2002
grecească fiecărei bănci - monede: 2 ani
Lira la latitudinea - bancnote: nelimitat
Irlanda 0,787564 IEP 09.02.2002
irlandeză fiecărei bănci - monede: nelimitat
Lira la latitudinea - bancnote: 10 ani
Italia 1936,27 ITL 28.02.2002
italiană fiecărei bănci - monede: 10 ani
Francul
- bancnote: nelimitat
Luxemburg luxembur- 40,3399 LUF 30.06.2002 28.02.2002
- monede: 31.12.2004
ghez
Guldenul - bancnote: 01.01.2003
Olanda 2,20371 NLG 31.12.2002 27.01.2002
olandez - monede: 01.01.2007
Escudo - bancnote: 20 ani
Portugalia 200,482 PTE 30.06.2002 28.02.2002
portughez - monede: 31.12.2002
Peseta - bancnote: nelimitat
Spania 166,386 ESP 30.06.2002 28.02.2002
spaniolă - monede: nelimitat

Sursa: BCE – Raport anual 2000


Practic, de la 1 ianuarie 1999 Europa a intrat într-o nouă eră,
reprezentată prin intrarea în vigoare şi funcţionarea efectivă a Uniunii
Economice şi Monetare şi lansarea euro ca monedă unică a acesteia. UEM
are o semnificaţie uriaşă nu numai pentru Europa, ci şi pentru întregul
sistem economic şi monetar internaţional, constituind un model pentru alte
încercări de integrare regională.
Ţările din centrul şi estul Europei, printre care şi România, sesizând
miza UEM, negociază şi pregătesc dezideratele tranziţiei, adaptând
reglementările lor juridice în scopul aderării la Uniunea Europeană.
La rândul său, Uniunea Europeană a întreprins eforturi susţinute şi în
direcţia integrării monetare a ţărilor est-europene, eforturi care au căpătat
amploare, în special, după Tratatul de la Amsterdam (1998), care pune
bazele creării unei zone monetare ERM II (Exchange Rate Mechanism II)
pentru ţările candidate.
Specialiştii opinează că integrarea monetară a acestor ţări, care mai
devreme sau mai târziu vor deveni membre ale Uniunii Europene, s-ar
putea realiza:
– înainte de integrarea economică (mai puţin probabil);
– concomitent cu integrarea europeană (dacă procesul de negociere va
fi îndelungat);
– după integrarea economică (variantă agreată şi de UE), cu trecere, în
prealabil, prin ERM II. Indiferent când se vor integra în UEM, noile state
membre vor fi obligate să adopte acquis-ul comunitar al celei de a doua
faze a UEM, ceea ce implică:
– garantarea independenţei băncilor centrale;
– coordonarea politicilor economice (programe naţionale de con-
vergenţă, supraveghere multilaterală, procedura privind deficitele excesive
etc.);
– aderarea la dispoziţiile pertinente ale Pactului de stabilitate şi
creştere [2].
Noile state membre vor renunţa la orice finanţare directă a deficitelor
sectorului public de către banca centrală şi la accesul privilegiat al autorităţilor
publice la instituţiile publice. De asemenea, aceste state vor trebui să
liberalizeze mişcările de capital, să participe la mecanismul de schimb şi să
evite variaţiile excesive ale ratelor de schimb.
În cadrul Uniunii Europene şi Monetare un rol fundamental
îndeplineşte Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care a
început să funcţioneze o dată cu încetarea funcţionalităţii Institutului
Monetar European, adică la sfârşitul etapei a doua a UEM. Structura
SEBC este redată în figura 1.
SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE
(SEBC)

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ BĂNCILE CENTRALE


(BCE) NAŢIONALE

CONSILIUL CONSILIUL
DIRECTORAT
GENERAL GUVERNATORILOR

• permite asocierea • adoptă strategiile şi • aplică • acţionează


statelor membre, care deciziile necesare politica conform
nu participă pe deplin la pentru îndeplinirea monetară orientărilor şi
UEM, la deciziile luate obiectivelor SEBC; conform instrucţiunilor
în cadrul acestei uniuni; • formulează politica orientărilor BCE;
• urmăreşte îndeplinirea monetară din zona definite de • desfăşoară
obiectivelor asumate de euro; Consiliul activităţi proprii,
BCE, care sunt necesare • adoptă deciziile Guvernato- cum ar fi:
pentru realizarea celei privind obiectivele rilor. - acordarea de
de-a treia etape a UEM; monetare, ratele de credite;
• stabileşte regulile dobândă, gestionarea - colectarea
necesare pentru standar- rezervei valutare şi resurselor;
dele de contabilitate şi stabileşte cadrul - gestiunea
raportarea operaţiunilor valutar implementării mijloacelor de
BCE; lor; plată.
• pregăteşte rapoartele • adoptă măsurile
anuale ale BCE; necesare pentru
• adoptă măsurile
privind stabilirea
nivelului subscrierii de
capital la BCE;
• fixează ratele de
schimb ale monedelor
statelor membre faţă de
euro ş.a.

Fig. 1 Strategia SEBC şi principalele responsabilităţi


ale componentelor sale
Potrivit prevederilor din Tratatul asupra Uniunii Europene, Sistemul
European al Băncilor Centrale este compus, conform art. 106 (1), din:
– Banca Centrală Europeană (BCE);
– băncile centrale ale tuturor celor 15 state membre ale Uniunii
Europene.
În acelaşi timp, Eurosistemul include Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene care
au adoptat moneda euro. Băncile centrale din ţările care nu au adoptat
moneda euro sunt membre ale SEBC cu statut special, adică li se permite
conducerea politicilor monetare naţionale, dar nu iau parte la adoptarea şi
implementarea deciziilor în ceea ce priveşte politica monetară unică pentru
zona euro [3].
Conform art. 3A al Protocolului nr. 18 privind Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale, obiectivul principal al Eurosistemului îl
constituie menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a afecta acest obiectiv,
SEBC susţine politicile economice generale în Uniunea Europeană,
acţionând în conformitate cu principiul unei economii de piaţă cu
concurenţă liberă şi favorizând o alocare eficientă a resurselor.
De asemenea, conform art. 105 (1) şi 109 al Tratatului de la
Maastricht şi art. 3 al Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale,
obiectivele principale ale SEBC sunt:
– definirea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro;
– conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
– menţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor
membre;
– promovarea unui sistem de plăţi eficient.
Totodată, Eurosistemul îşi propune să contribuie direct la coordonarea
politicilor autorităţilor componente privind supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar.
Potrivit art. 5 al Statutului SEBC, pentru îndeplinirea obiectivelor
propuse, Banca Centrală Europeană (BCE), împreună cu băncile centrale
naţionale, trebuie să colecteze informaţiile statistice necesare, fie de la
autorităţile naţionale competente, fie direct de la agenţii economici.
Îndeplinirea misiunii şi a funcţiilor SEBC şi ale BCE se realizează,
conform art. 7 din Statutul SEBC, prin respectarea principiului
independenţei, potrivit căruia nici BCE şi nici o bancă centrală naţională
nu pot solicita sau accepta instrucţiuni ale instituţiilor sau organismelor
comunitare, ori ale guvernelor statelor membre. Instituţiile sau
organismele comunitare şi guvernele statelor membre nu pot influenţa
organele de decizie ale BCE în îndeplinirea sarcinilor lor, Statutul SEBC
conţinând prevederi referitoare la asigurarea independenţei membrilor
organelor de conducere ale BCE.
În scopul efectuării operaţiunilor lor, BCE şi băncile centrale naţionale
pot deschide conturi organismelor publice, instituţiilor de credit şi altor
participanţi pe piaţă, acceptând titluri drept garanţii.
Principalele operaţiuni realizate de BCE şi băncile centrale
naţionale sunt:
– operaţiuni de open-market prin intervenţii pe piaţa de capital,
fie prin vânzări şi cumpărări ferme de titluri, fie prin preluări în pensiune
sau prin împrumuturi de creanţe şi titluri negociabile;
– operaţiuni de credit, realizate cu instituţii de credit şi alţi
participanţi pe piaţă;
– constituirea rezervelor obligatorii (BCE este abilitată să impună
instituţiilor de credit din ţările membre constituirea de rezerve obligatorii
atât în cadrul său, cât şi la băncile centrale naţionale; modalităţile de calcul
şi determinarea sumei cerute se stabilesc de către Consiliul
Guvernatorilor);
– operaţiuni cu organisme publice;
– operaţiuni în calitate de agenţi fiscali, în contul organismelor
vizate;
– sisteme de compensare şi de plăţi (BCE şi băncile centrale
naţionale pot acorda facilităţi în scopul asigurării eficacităţii şi solidităţii
sistemelor de compensare şi de plăţi);
– operaţiuni externe (BCE şi băncile centrale naţionale pot să
interacţioneze cu bănci centrale şi instituţii financiare ale ţărilor terţe, cu
organisme financiar-bancare internaţionale; pot tranzacţiona, la vedere sau
la termen, orice tip de active din rezerva de schimb şi de metale preţioase;
pot efectua toate tipurile de operaţiuni bancare cu terţe ţări şi organisme
internaţionale) [4].
Piaţa unică, eficientă şi integral operaţională, a constituit o condiţie
fundamentală pentru introducerea efectivă a monedei unice la 1 ianuarie
2002 şi, implicit, pentru unificarea monetară europeană.
Obiectivele principale ale creării Pieţei unice au fost:
– eliminarea tuturor restricţiilor cantitative şi a barierelor legale sau
administrative care mai persistau în calea accesului mărfurilor pe piaţă;
– înlăturarea tuturor restricţiilor din calea tranzacţiilor de capital pe
termen scurt şi lung;
– eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului cu servicii
(bancare, asigurări, transporturi);
– desfiinţarea graniţelor fizice şi fiscale din interiorul Uniunii
Europene [5].
Piaţa unică uşurează accesul firmelor la oportunităţile comerciale de
pe pieţele ţărilor partenere, impactul său economic concretizându-se în:
– sporirea procesului de integrare a pieţelor;
– intensificarea comerţului şi a investiţiilor transfrontaliere;
– creşterea concurenţei şi a competitivităţii, care au condus, la rândul
lor, la creşterea economică şi scăderea şomajului.
Necesitatea şi cerinţele integrării financiar-bancare europene au fost
concepute de-a lungul anilor, încurajate şi promovate pe baza unor studii
de anvergură care au angajat diverse colective de specialişti. Printre cele
mai importante studii se remarcă cele cuprinse în Raportul Cockfield şi
Raportul Cecchini [6].
Întocmit în 1985 pentru Comisia Europeană, Raportul Cockfield a
evidenţiat necesitatea eliminării tuturor restricţiilor în mobilitatea
capitalului internaţional, ca premisă a realizării depline a pieţei comune, a
serviciilor financiare şi prin acestea, a înfăptuirii pieţei integrate în toate
dimensiunile ei. De asemenea, o propunere a raportului a fost aceea a
introducerii unei delimitări clare între ceea ce trebuie armonizat (cerinţele
privind capitalul minim, fondurile proprii, limitele de expunere la riscurile
mari, sistemul de asigurare a depozitelor, limitele angajării bancare,
calitatea mecanismului de control intern ş.a.) şi ceea ce trebuia acceptat,
printr-o recunoaştere mutuală, ca reglementare naţională.
Întocmit în anul 1988, Raportul Cecchini a evidenţiat beneficiile
Pieţei unice, plecând de la estimarea avantajelor principale ale acesteia,
respectiv:
– preţuri scăzute pentru serviciile bancare şi financiare;
– o creştere generală a eficienţei în economie, determinată de scăderea
costurilor generate de serviciile financiare şi bancare;
– creşterea accesului către categorii extinse de pieţe, instrumente şi
servicii, în condiţii de diversificare a portofoliului şi monitorizare mai
bună a riscurilor;
– o eficienţă mai bună în utilizarea capitalului.
Deşi concluziile Raportului Cecchini nu au fost acceptate în întregime,
ele au relevat modalităţi prin care piaţa unică a capitalurilor poate
contribui semnificativ la creşterea eficienţei activităţii bancare, a
economiei în ansamblul său.
În condiţiile unei game diversificate de servicii financiare, uneori
diferite de la o ţară la alta şi supuse unor reglementări specifice, naţionale,
liberalizarea în domeniul serviciilor financiare şi al mişcărilor de capitaluri
părea greu de realizat. Calea prudentă de constituire a unui spaţiu financiar
comun a presupus, mai întâi, armonizarea treptată a condiţiilor de
înfiinţare şi funcţionare a instituţiilor şi produselor financiare şi, ulterior,
liberalizarea completă a concurenţei dintre acestea [7].
În momentul în care mişcările de capitaluri erau liberalizate, s-a pus
problema renunţării fie la stabilirea cursurilor valutare, fie la autonomia
politicilor monetare naţionale. Prima soluţie nu a fost acceptată, deoarece
însemna nu numai anularea întregii experienţe a unificării monetare
europene, ci şi renunţarea la ideea de spaţiu financiar european. De aceea,
singura soluţie rămasă a fost renunţarea la politicile monetare autonome,
adică la controlul exercitat de autorităţile naţionale asupra volumului
creditelor bancare şi, implicit, asupra masei monetare interne.
Toate aspectele prezentate până acum ne determină să acceptăm ideea
că ne îndreptăm tot mai mult spre o lume monetară tripolară. Dacă
iniţial America de Nord (SUA şi Canada) era singura putere economică
reală, a apărut al doilea pol în zona Asiei (Japonia, Coreea de Sud, Hong
Kong, Singapore, Taiwan), iar în ultimul timp se consolidează al treilea
pol de concentrare economică pe continentul european, mai precis în
Europa Occidentală.
Note bibliografice

[1] Domokoş, Erno, Katona, Levente, Paşi către integrarea


europeană, Bucureşti, Editura Expert, 2002, pp. 18-19.
[2] Păun, Roxana-Daniela, Spaţiul monetar european, Bucureşti,
Editura Expert, 2004, p. 32.
[3] Toma, Ramona, Euro, moneda unică: între naţional şi
internaţional, Sibiu, Editura Continent, 2004, pp. 100-101.
[4] Dardac, Nicolae, Văşcu, Teodora, Monedă şi credit, vol. 2,
Bucureşti, Editura ASE, 2001, p. 59.
[5] Toma, Ramona, op.cit., p. 59.
[6] Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Integrarea monetar-bancară
europeană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, pp.
13-14.
[7] Portes, R., A Monetary Union in Motion: the European
Experience, London Business School and CEPR Discussion Paper
No. 2.954, September 2001, p. 13.

You might also like