Influenţa mediului sociocultural de provenienţă asupra

reuşitei şcolare

Prep.univ. Raluca BĂLĂŞOIU

Cum va arăta şcoala acestui mileniu? Vor birui total autostrăzile

informaţionale de care vorbeşte Toffler şi va rămâne Galaxia Gutenberg
doar un „obiect“ de muzeu? Va spulbera acest „al treilea val“ nu doar
cartea, cursul sau manualul, ci pur şi simplu profesorul?
Va mai fi oare important să fii plămădit din aur sau argint ca oamenii
lui Platon din „Mitul metalelor“ sau va fi suficient pentru oricine să-şi
transforme materia cenuşie în fişiere upgradate periodic? Pare dificil de
crezut acest lucru deoarece pentru a reduce inegalităţile în faţa educaţiei ar
trebui reduse întâi inegalităţile sociale, iar o societate complet
nestratificată este o utopie. Egalizarea şanselor în educaţie şi reducerea
influenţei mediului sociocultural de provenienţă a fost şi este un deziderat
al tuturor timpurilor. Va reuşi oare mileniul microbiţilor şi al softurilor să
dea răspunsul la această problemă?
Ce va însemna reuşita şcolară în condiţiile în care nici cadrul
instituţional, nici actorul social nu vor mai putea fi bine definiţi, în care
mobilitatea instituţională şi iureşul oamenilor va fi de nestăvilit? Ce rol va
mai juca mediul familial în reuşita şcolară? Pentru a putea răspunde la
aceste întrebări în viitor şi cu siguranţă la multe altele, este necesar a lua
pulsul lumii reale, a observa fenomenele şi problemele sociale şi a
prognoza schimbarea.
S-a susţinut că educaţia va contribui la reducerea disparităţilor de
avere şi putere, formând tinerilor calităţi care să le permită să-şi găsească
un loc apreciat în societate. În ce măsură s-a întâmplat aceasta? Multe
cercetări sociologice au încercat să ofere răspunsuri la această întrebare.
Rezultatele lor oferă însă următorul răspuns: educaţia tinde să exprime şi
să reafirme inegalităţile existente în societate. Reuşita şcolară depinde în
mare măsură de suportul material şi de deschiderea culturală de care
beneficiază tinerii. Şi cum suportul material depinde de statusul socio-
economic al familiei, iar deschiderea culturală depinde de nivelul
educaţional al părinţilor rezultă că, copiii din clasele favorizate pot accede
mai uşor la poziţii superioare în societate. Astfel inegalitatea şcolară se
explică prin diferenţele de capital cultural transmis de familie.
P. Bourdieu vede în familie un grup particular care construieşte o
identitate particulară individului. Autorul subliniază importanţa fără egal a
achiziţiilor dobândite în familie şi imposibilitatea de a neutraliza printr-o
muncă pedagogică secundară „clasamentele“ care rezultă din munca
pedagogică familială. Conţinuturile pe care le inculcă educaţia familială
sunt deosebit de durabile şi se constituie în bază de pornire pentru
conţinuturile pe care le inculcă orice muncă pedagogică secundară
ulterioară [1].
P. Bourdieu vede şcoala ca instanţă a acţiunii pedagogice dominante şi
instrument de reproducţie a structurii de clasă. Reuşita muncii şcolare este
condiţionată de distanţa dintre cultura legitimă pe care o transmit şi cultura
încorporată anterior (habitusul anterior, mergând regresiv până la habitusul
primar). El afirmă că succesul şcolar al reprezentanţilor claselor dominante
e mai probabil pentru că habitusul primar instalează un raport de
familiaritate cu arbitrariul cultural dominant, transmis ca şi cultură şcolară.
Succesul şcolar pentru reprezentanţii claselor dominate este o problemă
pentru că distanţa între habitusul primar şi capitalul cultural moştenit pe de
o parte şi capitalul pe care însuşirea culturii şcolare îl cere pe de altă parte
este mare. Aceştia pornesc cu un „handicap cognitiv“ după cum afirmă R.
Boudon [2].
Instituţia şcolară începe să exercite o dată cu intrarea în modernitate o
funcţie de selecţie a elitelor. Ea nu produce clasamente în funcţie numai de
performanţă, după cum afirmă T. Parsons. Pentru că nu toţi se află pe
poziţii egale la început, apartenenţa lor familială exprimă o apartenenţă de
clasă. Şcoala recunoaşte ca dotaţi din punct de vedere şcolar pe cei care
sunt mai bine dotaţi din punct de vedere social şi clasamentele reproduc
poziţiile iniţiale. Şcoala nu determină o democratizare reală a societăţii în
sensul egalizării şanselor, ci doar o creştere a complexităţii structurii şi
ierarhiilor sociale, în măsură să mascheze mai bine raporturile de forţă.
Abordarea problematicii învăţământului românesc contemporan se face
în condiţiile în care fenomenul globalizării aduce o nouă perspectivă în
vechea dilemă egalitate-competitivitate. Problemele sunt şi pot deveni cu
atât mai grave în contextul actual al României, unde trecem de la
paradigma egalităţii şi cantităţii la paradigma competitivităţii şi calităţii. În
ultimii ani, politica educaţională reintroduce între priorităţile sale echitatea
şi egalitatea şanselor în educaţie. În acest context, o posibilă abordare a
acestui fenomen, plecând de la teoretizările lui P. Bourdieu, este şi analiza
percepţiei sale de către actorii integraţi în sistemul de învăţământ
universitar, adică studenţii.
Studiul de caz a fost realizat la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu
pe un eşantion de intenţionalitate, folosindu-se ancheta pe bază de interviu
şi chestionar. Obiectivul general al studiului a fost identificarea factorilor
ce determină inegalităţi la nivelul reuşitei şcolare în societatea românească
contemporană. Am urmărit verificarea urmă-toarei ipoteze:
Reuşita şcolară este determinată de următorii factori extraşcolari:
situaţia socio-economică a familiei, climatul familial, consumul cultural
din familie.
Prima parte a discuţiei a fost destinată dimensiunii familiei; variabilele
avute în vedere au fost: tipul de familie, climatul familial, atitudinea
părinţilor faţă de copii şi consumul cultural din familie. Scopul urmărit în
acest demers a fost observarea măsurii în care toate aceste aspecte
familiale influenţează reuşita şcolară a studenţilor.
S-a evaluat reuşita şcolară a studenţilor intervievaţi, având în vedere în
principal rezultatele şcolare obţinute (note, medii, burse, restanţe),
implicarea activă în procesul de învăţare (participarea la sesiuni de
comunicări, dacă sunt membri ai vreunei asociaţii, urmează diferite cursuri
pentru completarea cunoştinţelor, se pregătesc suplimentar) şi diplomele
obţinute. Studenţii au fost clasificaţi în patru categorii: slabi, mediocri,
buni şi foarte buni, în funcţie de indicatorii enumeraţi mai sus: note, medii
(s-a luat în considerare media pe primul semestru), burse, restanţe,
participarea la sesiuni şi pregătirea suplimentară.
Prin tipul de familie şi climatul familial am urmărit evidenţierea
atmosferei familiale, pe fondul căreia studenţii intervievaţi îşi desfăşoară
activitatea şcolară: dacă fac parte din familii nucleare, reorganizate, cu
părinţi divorţaţi, relaţiile care există între părinţi (de înţelegere, tensionale,
conflictuale); dacă alcoolismul cauzează probleme în familie sau existenţa
unor antecedente penale afectează viaţa membrilor familiei, în general şi
studiul copiilor, în particular. Cei care provin din familii cu părinţi
divorţaţi, din punct de vedere al reuşitei şcolare sunt integraţi în categoriile
mediocru şi bun, având note şi medii cuprinse între 7 şi 9, au avut restanţe,
iar bursă nici unul. În ceea ce priveşte concepţia că cei care provin din
familii dezorganizate sunt mai frecvent înregistraţi printre cei ce eşuează
şcolar, nu parentalitatea în sine trebuie pusă în discuţie, ci situaţia socială
particulară a acestor familii, caracterizate printr-un cumul de factori de
„risc“.
– Situaţia economică a familiei (dependentă de statusul socio-
profesional al părinţilor). În aceste familii venitul este de 3-4 milioane
lei, subiecţii afirmând că după divorţ situaţia economică a familiei s-a
depreciat simţitor (studiul a fost realizat în anul 2002).
– Condiţiile în care este înţeleasă (mono)parentalitatea. În aceste
cazuri părinţii au o relaţie conflictuală. Nu există cazuri de alcoolism sau
antecedente penale.
 – Modul în care se implică taţii în relaţia parentală după divorţ
afectează situaţia copiilor, cei cu situaţii mediocre la învăţătură nu au o
relaţie apropiată cu taţii lor (unii dintre aceştia locuiesc în alte oraşe).
Ceilalţi subiecţi se văd des cu taţii lor, aceştia interesându-se de rezultatele
lor şcolare.
Subiecţii care fac parte din familii nucleare trăiesc în diferite climate
familiale şi au rezultate şcolare variate. Relaţiile dintre părinţi, în
majoritatea cazurilor sunt de înţelegere, „cu momente de tensiune datorate
stresului zilnic, oboselii şi lipsurilor“. Conflictele sunt ocazionale, „adică
1-3 pe lună“. Într-un singur caz este vorba de conflicte verbale mai
frecvente şi intense, existând şi conflicte fizice, pe fondul consumului de
alcool. Acest subiect e integrat în categoria celor cu note şi medii mici (6-
7), chiar el afirmând că aceste conflicte îl deranjează şi „îmi tulbură uneori
liniştea de care am nevoie să învăţ“.
Referitor la atitudinea părinţilor faţă de copii, primul indicator luat în
considerare a fost dacă părinţii sunt autoritari sau indulgenţi. Subiecţii
consideră că autoritatea parentală este într-o oarecare măsură
indispensabilă unei reuşite şcolare. Cei cu rezultate mai bune afirmă că
tatăl e autoritar, iar ceilalţi că părinţii sunt de „cele mai multe ori
indulgenţi“. Important este şi modul în care autoritatea e exercitată.
Observăm că, dacă părinţii combină atitudinea încurajatoare cu formularea
unor norme clare şi cu un dialog continuu cu copiii, aceştia au rezultate
mai bune decât dacă sunt utilizate sancţiuni. În cazul unui eşec şcolar
majoritatea părinţilor îşi încurajează copiii cu sfaturi, „sunt încurajat ca să-
mi recapăt încrederea în forţele proprii“, „încearcă să descopere cauzele
eşecului şi mă ajută să depăşesc momentul“. Există şi părinţi care rezolvă
problema oferind bani: „sunt susţinut moral şi financiar dacă e cazul, mi se
pun bani la dispoziţie ca să-mi rezolv problemele“. Alţi subiecţi au afirmat
că părinţii nu-i încurajează, îi lasă să se descurce singuri, scuza invocată de
ei fiind „părinţii mei sunt foarte ocupaţi“. Lipsa suportului emoţional se
reflectă în rezultatele la învăţătură. Aceşti studenţi se înscriu în categoria
celor slabi, cu multe restanţe şi note slabe. Se observă că în majoritatea
cazurilor reuşita şcolară e dependentă în mare măsură de un stil parental
caracterizat prin suport şi susţinere (sfaturi, încurajări) a activităţii şcolare.
Analizând fenomenul orelor particulare, observăm că toţi subiecţii fac
parte din categoria celor care au luat ore în particular. Ei consideră că a lua
ore particulare este un fenomen imitativ, „o modă“. Subiecţii au luat ore
particulare în special în pragul unor examene; sunt şi unii care au
considerat că ar fi avut „nevoie“ de aceste ore pe parcursul activităţii lor
şcolare, dar lipsa resurselor financiare a părinţilor nu le-a permis. Raţiunea
care i-a determinat să ia ore particulare ţine de existenţa unor discrepanţe
între cerinţele examenelor şi nivelul pregătirii şcolare curente: „Sistemul
de pregătire şcolară nu conferă siguranţă pentru prezentarea la viitoarele
examene“. Se observă în mod paradoxal că această nesiguranţă este
resimţită mai ales de elevii cu perfomanţe şcolare bune. Motivaţia de a lua
ore particulare se situează în zona necesităţii; este invocată slaba prestaţie
a profesorilor, dificultatea programelor de învăţământ sau nevoia unui
învăţământ adecvat capacităţilor reale ale studenţilor, dar mai ales este
invocată pur şi simplu nevoia subiectivă de „siguranţă“ în faţa unor
examene percepute ca având un nivel de dificultate peste nivelul pregătirii
comune oferite de şcoală.
Reflectând asupra celor de mai sus, ne punem întrebarea dacă
inegalitatea de şanse nu este generată şi întreţinută şi de însuşi sistemul de
învăţământ. Practicile şcolare par a alimenta, din interiorul sistemului
şcolar, fenomenul orelor particulare şi, prin extensie, inegalităţile şcolare.
Părinţii studenţilor catalogaţi ca buni şi foarte buni sunt interesaţi de
formarea prin activităţi extraşcolare, considerând că în ziua de azi cel care
ştie cât mai multe, este pregătit în mai multe domenii, are numai de
câştigat, „părinţii sunt de părere că din orice curs urmat rămâi cu nişte
cunoştinţe sau deprinderi necesare în viaţa de zi cu zi“. Părinţii celorlalte
categorii de studenţi (slabi şi mediocri) nu se implică în îndrumarea
extraşcolară a copiilor, aceştia afirmă că totul a fost alegerea lor, de la
alegerea lecturilor până la urmarea unor cursuri.
Consumul cultural este o variabilă importantă care determină formarea
unui anumit stil de viaţă pentru copil. Părinţii care au o viaţă culturală
activă îşi vor conştientiza copiii, că, cultura este o componentă
indispensabilă în dezvoltarea personalităţii lor, care îi ajută să-şi deschidă
orizontul. Din păcate în ziua de azi televiziunea şi-a câştigat locul central
şi aproape absolut în ceea ce priveşte consumul cultural. Acest lucru se
observă pe deplin şi-n studiul de faţă. Oamenii, pentru a se informa în
orice domeniu în general, şi cultural în special, folosesc televizorul ca
mijlocul cel mai ieftin şi accesibil.
Am avut în vedere aici următorii indicatori: vizionarea de spectacole,
concerte, teatru, muzee, abonamente la ziare/reviste şi tipul acestora
abonament la bibliotecă, cumpărarea de cărţi şi tipul acestora, şi legat de
acesta existenţa unei biblioteci personale.
Majoritatea părinţilor nu obişnuiesc să meargă la spectacole, concerte,
teatru sau muzee. Restul merg cam o dată pe lună, „nu mai merg la fel de
des ca altădată“. Majoritatea subiecţilor afirmă că părinţii lor obişnuiau să
meargă la spectacole, concerte, teatre sau muzee, dar de când există
televiziunea prin cablu preferă să-şi petreacă timpul liber în faţa
televizorului. Se observă că studenţii ai căror părinţi obişnuiesc să meargă
la spectacole, chiar cu o frecvenţă scăzută, de regulă, vizionează concerte,
filme la cinematograf şi merg la teatru în medie de 3-4 ori pe lună.
Predomină vizionarea de filme la cinematograf şi piese de teatru pentru că
biletele au preţ redus pentru studenţi şi concertele în aer liber sunt gratuite.
Se observă că frecvenţa vizionării depinde de bani şi de timpul liber. Toţi
aceşti studenţi se înscriu în categoria celor buni şi foarte buni. În ceea ce
priveşte abonamentul la ziare/reviste sau la biblioteci, nici unul dintre
părinţi nu este abonat la bibliotecă. În ceea ce priveşte abonamentul la
diferite ziare/reviste se observă că doar doi dintre părinţii subiecţilor
intervievaţi sunt abonaţi la Academia Caţavencu şi Monitorul.
Nici unul dintre studenţi nu este abonat la vreun ziar. Abonament la
biblioteci au toţi, în special la Biblioteca „Astra“ şi la Biblioteca
Universităţii. Câţiva au abonamente şi la bibliotecile străine. În consecinţă,
nu am putut determina influenţa acestui indicator asupra rezultatelor
elevilor. Referitor la frecvenţa cumpărării de cărţi şi obişnuinţa lecturii se
observă că părinţii subiecţilor nu obişnuiesc să cumpere cărţi, iar studenţii
cumpără doar cărţile recomandate de profesori la facultate, deci cărţile de
specialitate. Numărul studenţilor ce cumpără cărţi este redus – „cumpăr
doar cărţile impuse de profesori, asta este o condiţie pentru a-mi lua
examenul“. Majoritatea au acasă o mică bibliotecă personală –
„aproximativ 200 cărţi“ – dar la toţi conţine romane vechi, nemaifiind
adusă la zi din motive financiare şi din lipsă de interes. În aceste familii nu
se abordează subiecte legate de literatură, muzică sau teatru decât foarte
rar.
La întrebarea: „Ce preferaţi, să citiţi o carte sau să urmăriţi filmul la
televizor?“ răspunsurile se împart în trei categorii: cei care preferă filmul
pentru că nu presupune un efort deosebit – „e mai accesibil şi mai
relaxant“ –, cei a căror opţiune depinde de stare şi cei care preferă să
citească o carte“ – „să citesc cartea apoi să văd filmul“, „o carte pentru că
oferă mai multă informaţie“, „dacă mi-ar oferi cineva un roman şi caseta
cu ecranizarea romanului, prefer să citesc romanul. În cazul filmelor
documentare este invers“. Se observă trecerea de la Galaxia Gutenberg la
Galaxia Marconi bazată pe tehnica audio-vizualului. Cei care preferă
cititul în detrimentul vizionării TV sunt catalogaţi ca buni şi foarte buni, au
rezultate şcolare mai bune decât cei care aleg varianta mai comodă, adică
filmul.
O variabilă importantă a consumului cultural e petrecerea timpului
liber. Având în vedere cele trei funcţii ale timpului liber: de divertisment,
odihnă şi dezvoltare a personalităţii, am observat că familiile investigate
folosesc timpul liber pentru primele două aspecte (odihnă şi divertisment).
Nu am determinat diferenţe semnificative între familii. Majoritatea
părinţilor îşi petrec timpul liber în familie, în faţa televizorului sau
lucrează în grădină; cei cu un standard social mai ridicat îşi petrec timpul
„la cabana noastră“ pentru a se relaxa, iar studenţii „ies în oraş cu prietenii
sau la iarbă verde“, „televizor, chefuri sau jocuri pe calculator“, „cu cortul
la munte, ieşiri cu prietenii“. Aceste moduri de petrecere a timpului liber
depind de mijloacele materiale.
Consumul cultural din familie este un indicator al reuşitei şcolare fiind
o componentă a ceea ce P. Bourdieu numeşte „capital cultural“ [3].
Consumul cultural nu influenţează, în cazul de faţă, în mod direct reuşita
şcolară, dar formează tânărului încă din copilărie anumite atitudini şi
comportamente culturale care-l vor ajuta în şcoală. Studenţii din familiile
în care consumul cultural se limitează la folosirea televizorului ca singur
mijloc de informare şi cultivare au un handicap cognitiv şi cultural faţă de
ceilalţi, înscriindu-se în categoria studenţilor mediocri, pentru că nu deţin
„codurile pentru descifrarea operelor savante“ aşa cum spune P. Bourdieu
[4].
Pentru investigarea dimensiunii socio-economice s-a folosit
chestionarul, care a fost aplicat părinţilor studenţilor intervievaţi.
Apartenenţa socio-profesională şi condiţiile de viaţă şi de studiu sunt doi
indicatori importanţi care influenţează reuşita şcolară. Asociind această
dimensiune cu reuşita şcolară, vom observa că părinţii aparţinând unor
categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori, atitudini,
norme, cunoştinţe, abilităţi şi moduri de comportament diferite. Pentru a
putea corela apartenenţa socio-economică cu reuşita şcolară, am relizat o
tipologie a familiilor chestionate, rezultând trei categorii: familii
aparţinând clasei de jos, familiile clasei de mijloc şi familiile clasei de sus.
Am avut în vedere pentru această clasificare bunurile existente în casă
(frigider, maşină de spălat automată, cuptor cu microunde, TV color,
calculator, autoturism, combină stereo, video, telefon fix şi mobil), deţinerea
unei case de vacanţă sau unei a doua locuinţe, venitul pe membru de familie,
nivelul de educaţie al părinţilor şi ocupaţia acestora.
Observăm că toţi subiecţii care provin din clasele superioare şi
mijlocii au rezultate bune şi foarte bune la învăţătură. Cei din clasele de jos
fac parte din categoria studenţilor slabi şi mediocri. Deci, putem
concluziona că mediul socio-economic influenţează reuşita şcolară.
Corelând apartenenţa socio-profesională a părinţilor, mai ales cu profesia
tatălui ajungem la concluzia, că un status ocupaţional ridicat influenţează
în mod pozitiv activitatea şcolară a copiilor. Aceşti părinţi apreciază gradul
de libertate, posibilităţile de manifestare a calităţilor personale la copiii lor.
Dimpotrivă, taţii cu status ocupaţional scăzut apreciază mai mult nivelul
salarizării, beneficiile materiale pe care le pot obţine copiii lor, obedienţa
în faţa şcolii.
Familiile din categoria claselor mijlocii şi de sus se observă că sunt
orientate către viitor, pun accent pe reuşita şcolară a copiilor lor, şi cele din
categoria de jos sunt orientate către satisfacerea nevoilor, dorinţelor
imediate. Succesul şcolar diferenţiat se explică prin faptul că părinţii
aparţinând claselor de sus şi mijlocii valorizează reuşita şcolară ca mijloc
de ascensiune socială.
În concluzie se poate afirma că pe lângă condiţiile economice,
contează în mare măsură nivelul de educaţie, stabilitatea profesională a
capului de familie (stabilitatea veniturilor) şi climatul familial; se observă
că şomajul sau divorţul pot atrage în familiile defavorizate economic
influenţe negative asupra reuşitei şcolare.
Miza întrebării „Consideraţi că reuşita în viaţă depinde de reuşita
şcolară?“ a fost de a vedea dacă tinerii judecă activitatea şcolară în termeni
de rentabilitate; dacă valorizează investiţia educaţională. Unele răspunsuri
sunt orientate spre prezent: acumularea de cunoştinţe (câştigul cognitiv), în
sensul că acestea te pot ajuta în viaţă. Alte răspunsuri sunt orientate înspre
perspectiva mai îndepărtată: efectele terminării facultăţii se cumulează pe
termen lung, în orientarea carierei, în posibilitatea de a avea o mai bună
reuşită în viaţă. Pentru majoritatea subiecţilor facultatea reprezintă un atu:
„Reuşita depinde de prestaţia individului în şcoală, atâta timp cât şcoala
este cea care pregăteşte individul pentru meseria pe care o va urma“;
„Consider că în societatea de azi e necesar să ai studii superioare pentru a
deţine cât de cât o satisfacţie profesională, morală, materială“; „O facultate
îţi oferă mai multe posibilităţi, dar îmi e teamă că la sfârşitul facultăţii nu-
mi voi găsi de lucru în domeniu şi voi fi obligat să fac ceva sub pregătirea
mea“. Alţi subiecţi consideră că reuşita în viaţă nu depinde deloc de reuşita
şcolară: „Nu, pentru că în ziua de azi pentru a avea bani nu trebuie
neapărat să ai studii superioare“; „Contează banii pe care îi ai şi relaţiile
pentru a porni o afacere“. Există şi categoria de mijloc, cei care consideră
că reuşita şcolară este unul dintre factorii care asigură reuşita în viaţă, dar
nu numai aceasta. Subiecţii care consideră că reuşita în viaţă depinde de
reuşita şcolară au rezultate mult mai bune la învăţătură decât ceilalţi.
Categoria celor care consideră că şcoala este cea mai importantă
reuşită în viaţă este completată şi de îmbinarea factorului şcoală cu „ştiinţa
de a te descurca“. A şti să te descurci este o „valoare“ acreditată în practica
socială, dar nerecunoscută de vreun cod al eticii înalte. Multe dintre
răspunsuri pun în echilibru cele două alternative, dar sunt înregistrate şi
răspunsuri care înclină balanţa în favoarea „ştiinţei de a te descurca“.
 Concluzionăm că factorii pe care i-am luat în considerare în cadrul
acestui studiu (climatul familial, atitudinea părinţilor faţă de copii,
consumul cultural şi situaţia socio-economică) determină aspiraţiile
şcolare şi sociale, orientarea valorică şi comportamentală a tinerilor.
Familia rămâne una dintre matricele principale de socializare a tinerilor.
Pe fondul procesului de tranziţie cu care se confruntă societatea
românească, acum când se vorbeşte tot mai mult de fenomene precum
globalizare, integrare sau indigenizarea elitelor, observăm o permeabilitate
crescută a învăţământului superior (cei mai mulţi dintre subiecţii acestui
studiu provin din clasele de jos), acesta luând proporţii însemnate şi
cooptând tineri din toate clasele sociale.

Note bibliografice

[1] Bourdieu, Pierre, Raţiuni practice, Bucureşti, Editura Meridiane,

1999.
[2] Mahler, Fred, (coord), Sociologia educaţiei şi învăţământului,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977.
[3] Anhaeier, H. K., Gerhards, I., Romero, Frank, P., Forms of
Capital and Social Structure in Cultural Fields. Examining
Bourdieu’s Social Topography, American Journal of Sociology,
No. 4, January, 1995.
[4] Bourdieu, Pierre, Economia bunurilor simbolice, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1998.