Municipiul Galați, reședința județului, concentrează, așa după cum s-a arătat, cea mai mare

parte din populația urbană (83,5%).

Orașul este așezat în partea de SSE a teritoriului județului între confluențele Siretului și Prutului
cu Dunărea, în singurul loc în care Câmpia Covurluiului înaintează până la malul Dunării. Marele fluviu și
microrelieful au fost, inițial, principalele cauze ale apariției, fixării și dezvoltării incipiente a așezării de
caracter permanent și a schelei în acest loc. Schela și activitatea comercială au constituit factorul
primordial care a transformat vechea așezare rurală în târg, așezare de caracter urban încă înainte de
secolul al XIV-lea. Dezvoltarea sa generală a variat, de-a lungul timpului, în raport cu împrejurările
politice, economice și sociale, restrângându-se, încetând sau fiind reluată cu intensități și ritmuri diferite.
Pe lângă elementele amintite – bălțile, vadurile, drumurile de negoț - o deosebită însemnătate a avut și
hinterland-ul bogat în grâne, vite, miere, ceară, sare, lemn, care a contribuit la transformarea Galațiului
într-o poartă spre lume a întregii regiuni a Moldovei.
În timpurile moderne, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu amenajările
hidrotehnice de pe Dunărea maritimă – tăierea canalului Sulina, dragarea gurii acestul canal, balizarea
întregului curs, construirea cheiurilor și docurilor etc. – conferă orașului o nouă calitate, aceea de port
fluvio-maritim al României. Până la eliberarea țării, în condițiile noilor relații de producțe, socialiste,
dezvoltarea orașului a fost impulsionată, mai ales, de funcția industrială, domeniu în care s-au dezvoltat,
în primul rând, ramurile industriei grele și în al doilea rând, cele ale industriei ușoare și alimentare.
Dezvoltarea de ansamblu a industriei a fost efectuată în funcție de o sumă de factori naturali,
economici, istorici, politici și sociali : condițiile naturale favorabile, Dunărea fluvio-maritimă, nevoile de
serviciu ale portului, posibilitatea creării industriilor de retur (mari consumatoare de materii prime
voluminoase, grele), avantajele stocajului, stocajului și redistribuirii (pe baza principiului disocierii
geografice a stadiilor de producție), a litoralizării marilor industrii, a nevoilor aglomerației urbane și a
zonelor de influență imediată și apropiată.
Relieful vetrei este destul de variat, intravilanul desfășurându-se în general sub formă de
amfiteatru, de la nord la sud, pe promontoriul cel mai sudic al Câmpiei Covurluiului, promontoriu
alcătuit din terase de confluență.
Cea mai mare parte a intravilanului ocupă doua nivele de terasă, de caracter acumulativ-eroziv
de confluență între Siret și Dunăre : terasa de 20-30 m, mai îngustă spre est, între Brateș și Dunăre și mai
lată spre vest, între Țiglina și Cătușa, al cărei versant a fost amenajat cu lucrări de artă și construcții
moderne; terasa de 30-35 m, pe care între văile Cătușa și Mălina este localizat Combinatul siderurgic
Galați, în zona căruia lehmul loessoid are grosimi de peste 30 m. Trecerea între cele doua terase se face
printr-un versant deluvio-coluvial (5 – 15 m), care, în numeroase puncte, a fost debleeat, pentru a se
înlătura neajunsurile ce le crea traficului intraurban de mărfuri și călători.
Partea de est a orașului este situată pe un grind fluvial de 3-4 m care se menține în general la
altitudinea absolută de 9 m, pe care sunt localizate instalațiile portuare, cu bazinele vechi și noi, precum
și o seamă de întreprinderi industriale. Între grindul fluvial și lacul Brateș se întinde lunca Dunării, astăzi
complet îndiguită, dar care continuă să fie supraumedă și chiar inundată datorită infiltrațiilor.
Orașul de sus beneficiază de un topoclimat de terase bine însorite, cu dinamică activă a
atmosferei, cu mai puțină umezeală, intravilanul fiind bine aerisit datorită marilor artere de comunicație,
orientate N-S și NV-SE, pe care se canalizează curenții de aer. Orașul de jos, situat între Dunăre, lacul
Brateș și lunca Prutului, are un topoclimat de baltă-luncă, cu mai multă umezeală, temperaturi ceva mai
coborâte.
Prima mențiune documentară scrisă despre orașul Galați datează din prima jumătate a secolului
al XV-lea, într-un regest românesc dat la 23 septembrie 1445, de către Ștefan Voievod și confirmat prin
suretul românesc al lui Petru Voievod, de la 8 octombrie 1454, în care este vorba de scutirile de vama
domnească (brudină – taxa la trecerea vadurilor) și de vama din târguri pentru carele mănăstirii Humor.
De-a lungul secolelor, orașul a întregistrat o dezvoltare continuă, dar cu numeroase salturi, stagnări și
chiar perioade de regres, deoarece a avut de multe ori de suferit de pe urma incendiilor și distrugerilor.
Dar adevărata sa transformare în așezare de caracter urban trebuie pusă nu numai pe seama poziției
geografice și deci a importanței schelei, ci și în legătură cu dezvoltarea meșteșugurilor, menționate
documentar încă din secolul al XVII-lea, și a apariției la sfârșitul secolului al XVII-lea, a primelor
manufacturi, printre acestea numărându-se și una de contrucții și reparații navale.
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, caracterizând ținului Covurluiului scria că „…merită
să fie amintit târgul Galați, de bună seamă renumit nu atât prin frumusețea construcțiilor lui sau prin
mărime, ci pentru că este cel mai vestit port comercial de pe toată Dunărea (subl. n.). “ (Editura
Academiei R.S. România, 1973, p.76-77).
Liberalizarea comerțului pe Dunăre și Mare, prin tratatul de la Adrianopol (1829), avea să
marcheze o extindere a operațiunilor economice și o dezvoltare a orașului. La 1831, agentul austriac Von
Raab scria : „…Galațiul este, în actualele împrejurări ale căilor de comerț, un loc important și dacă lumea
politică nu se alcătuiește altfel, acest port va deveni din cauza așezării sale unul din cele mai vrednice de
luare aminte. “ (N. Iorga, 1925, p. 125 – 126)
Previziunile s-au realizat, însă mai târziu, după 1837, când Galațiul este declarat porto-franc .
De la 1840 până la sfârșitul secolului, se mărește spațiul clădit, mai ales între anii 1840-1860 și se
ocupă toate spațiile libere din intravilan, fie prin construirea de mici întreprinderi industriale, fie prin
amenajarea unor suprafețe în parcuri (acum este transformat „medeanul” din centru în actualul parc M.
Eminescu) punându-se în aplicare și planul de sistematizare alcătuit de arhitectul I.Rizer și precizându-se
textura generală a orașului, liniar-cadrilată. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt
construite docurile, calea ferată, Grădina Publică (12 ha suprafață), se definește specializarea portului în
exportul de lemn.
Întregirea funcției industriale spre sfârșitul secolului alo XIX-lea și mai ales în primele decenii ale
secolului nostru, ca și introducerea orașului în rețeaua feroviară națională au dat noi impulsuri în
dezvoltarea sa de ansamblu.
După anul 1948 începe o nouă perioadă de dezvoltare, cu precădere a funcției industriale,
materializată prin amplasarea unor mari întreprinderi cum este Combinatul siderurgic și, concomitent, și
a funcției portuare, începerea lucrărilor de sistematizare transformând orașul într-un adevărat magnet
pentru forța de muncă.
În doar două decenii și jumătate, dezvoltarea economică, în condițiile societății socialiste, a dus
la creșterea populației până la 244 021 locuitori. În decursul timpului în intravilan au luat naștere zone
funcționale, ale căror limite s-au conturat în două mari perioade : prima, a dezvoltării mai mult sau mai
puțin întâmplătoare, până în 1948, și a doua după acest an, când s-a ținut seama de sistematizarea
teritoriului vetrei, amplasând noile întreprinderi industriale în afara sau la limita spațiului clădit destinat
rezidenței. Schimbări radicale s-au petrecut în zona rezidențială, unde au apărut cartiere noi precum
Țiglina (cu patru cvartale), Dunărea, au fost reconstruite cartiere vechi ca Mazepa și Centrul, sau numai
artere de circulație, ca Republicii, Brăilei, Traian, George Coșbuc etc. Orașul a fost dotat cu noi edificii
pentru învățământ, cercetare și proiectare, cultură și artă, sănătate și sport, edilitare și
gospodărești,aspectul său de astăzi fiind acela al unui oraș modern, aproape în întregime nou,
constituind încă de mulți ani un punct foarte mare de atracție pentru turismul național și internațional.
Devenit important centru economic al țării încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, la Galați s-a
dezvoltat un însemnat detașament al clasei muncitoare din România, alcătuit mai ales din muncitori
industriali și portuari.