ADRIANA SUCIU

IUBIREA, frumuseţea paradisului din noi este povară sau

încântare?

AUTOBIOGRAFIE - TESTAMENT
inceputa la 01.06.2011 si terminata la 1.09.2011

pe care o daruiesc lui Dumnezeu drept recunostinta si multumire pentru tot ce a facut in viata mea
si a familiei mele.

„Sufletul este unica valoare a omului, el îl face pe slujitor egal stăpânului său”.
(Seneca)

MOTTO :

„O, iubire ! Dacă ne-ai părăsi, Pământul ar ajunge neroditor, vieţuitoarele vrăjmaşe intre ele,
soarele foc vătămător, iar lumea jale, spaimă si distrugere universală.”
Gabriel José García Márquez

In memoria soţului meu preaiubit şi fără asemănare,

LAURENŢIU-MIHAI
07.11.1955 orele 23.30 – 29 spre 30.12.2003 orele 2.30
 Manuscris pentru eternitate

Fruntea-mi înalţ către Tine şi văd.

Oare ce ?

Nu-mi pot răspunde.

Doar simt.

Şi lacrimile îmi umplu ochii…

O pace şi-o bucurie îmi invadează sufletul.

Ce este oare?

Nu-mi pot răspunde.

Doar simt.

Rugăciunea nerostită din cărţi

E doar aici, înăuntrul meu

Aripă fâlfâind de dor

Luptă continuă pentru a-mi demonstra mie că pot.

De ce mie?

Doar nu e pentru mine.

Mă invadează lacrimile şi mă dor.

Ah, cum mă ard !

E pentru Tine privirea mea

Sunt pentru Tine lacrimile mele

şi neputinţa mea

Iată-mă golită de putere şi strig…

Dar nu se aude nimiiiiiiiiiiiiiiiiic.

Tu mă auzi?
Doar Tu mă auzi.

Opreşte-te, măsură a timpului !

Ia-o de la capăt, măcar o secundă, te rog.

Lupta e amară, dar nu zadarnică.

Ştiu.

Totul e în mine şi depinde de mine.

Sunt rătăcită şi confuză.

Vreau doar Lumina Ta.

Mă înţelegi?

Vreau eternitatea!!!

Nu trebuie să mi-o ia nimeni…nici măcar eu.

Este un singur gest de împăcare.

…sau sunt mai multe!?

Şi lacrimile nu contenesc.

Sunt tot aici.

Ştiu.

Oare cât ştiu?

E destul?

Nu cred că e destul; nu are cum să fie destul.

Limitele mele, neputinţa sunt… destul.

…………………………………………….

Eternitatea.

Câtă gingăşie şi câtă putere se află în acest cuvânt.

Eternitatea.

L-aş rosti încontinuu.

Eternitatea………………………………………
Rândunica din noapte

Când sufletul ţipă după alinare

şi gheara nopţii vine să-l înşface,

Aproape e de mine, mai aproape

Colosul, ce m-apasă ne-ncetat.

Torpilele incendiare cauta un univers straniu

E cel interior, pe care ele-l vor necontenit

Habar nu au de zbuciumul meu dezastruos

Care ţipă, se zbate si vrea să iasa la lumina

La fel cum randunica prinsa in laţul noptii

Cauta scapare si, zbuciumata, nu cunoaste odihna

Pana cand nu gaseste iesirea spre lumina.

Ce-am facut? Ma-ntreb atat de tulburata si

Lacrimile-mi siroiesc ca un torent neobosit.

De ce sufletul meu e-atat de pustiit?

De ce tristetea ia locul bucuriei?

Cine-mi raspunde in noaptea sufletului meu?

Aud un tril stiut doar de mine. E randunica,

Care ca si mine se zbate si lupta.

Nu am nici o sansa de scapare? O intreb…

Dar imi raspunde doar falfaitul aripilor in vecinatatea inimii.

Stinsa palpaire in abisul creat.

Nu mai am ce sa spun.

As vrea atat de mult…

Dar eu nu am pretentii.

Ce-astept?

O iluzie sau poate mai multe.

Perdeaua noptii se lasa tot mai grea si mai apasatoare.

Ce fericita e randunica! Ea poate sa zboare.

Gandesc cu voce tare

cu ravna dorintei ne-mplinite.

Dar nu vad in noapte.

Orbecai si nu vad ca biata se zbate ca si mine.

Are un picior prins in latul tacerii noptii

Si eu la fel, doar ca la mine e sufletul.

Ajuta-ne, Doamne, sa scapam de aici !

Puterea e-n noi si eu stiu asta…

Sper.

Ce bine ca inca mai am speranta.

Ma zbat cumplit, dar reusesc sa ies

Si fug spre randunica…

Intr-o sfortare nefireasca ma arunc

Şi, cu o ultimă zvâcnire, înşfac laţul

şi-l desfac de pe piciorul rândunicii.

Acum e liberă şi….zboară, face piruete.

Pe mine cine mă salvează? căci eu nu pot să zbor.

Şi simt pe negândite cum aripi nevăzute îmi cresc.

Dar ce culoare au? mă întreb.

Sper să fie albe, căci toată această luptă…

să fie cu folos.
 Totul depinde doar de mine…

Doar de mine?

Câtă putere trebuie să am ca să ies de aici.

Incă exist.

Asta e bine, căci atâta timp cât exist

Mai am o şansă, o ultimă şansă.

Culori

In toate culorile universului ma imbrac…pentru Tine.

Ce stralucire suprema izvoraste din ele:

Rosu, verde, albastru, galben,

Ma rotesc vesela, scaldata de lumina si caldura soarelui

prieten

Ma infior de fascinatia sublima pe care mi-o creaza vederea

mării

Ma preumblu plina de fericire si pasiune prin intunecimea

luminoasa a padurii de vis

Ma rostogolesc cu infiorare si nonsalanta prin lanul de

grâu

Cata maretie imbatatoare respira CREATIA, cata liniste !

Iubesc iubirea pe care CREATIA mi-o ofera fara restrictii.

Si lanul de grau e al meu,

Padurea e a mea,

Marea e a mea

Si soarele e al meu

Si lumea-ntreaga e am mea…
 Si striiiiiiiiiiiiiiig

Si ma rotesc continuu in roata vietii.

Galben, albastru, verde, rosu.

Totul e o culoare stralucitoare, e lumina, veselie.

Si lumea e-n mine, cu soarele, cu marea, cu padurea, cu lanul

de grau

Cata fericire si speranta !

Atata belsug de toate!

Si toate se restrang la un singur cuvant: CREATIA.

Cate culori cuprinde? – ma intreb…

Rosu, verde, albastru, galben…

Un intreg curcubeu de stralucire si iubire infinita.

Verde, ca rochita primaverii,

Galben, ca mantia jucausa a verii,

Rosu, ca umbra unui vis de toamna,

Alb, ca maretia zanei de gheat, iarna,

Albastru, ca panza infinita a oceanului.

Si totul se-mbraca cu rosu, verde, galben, albastru, alb…

Si totul e plin de alb, albastru, galben, verde, rosu…

Si totul e … viata !
 CITATE CELEBRE DESPRE IUBIRE

Omul ascunde in el comori pe care numai iubirea le poate scoate la lumina.

C. Maccari

Omul se poate implini numai prin dragoste.

Platon

Daca vrei sa fii iubit, incepe tu insuti sa iubesti.

Seneca

Doar cu inima putem vedea drept; ceea ce conteaza nu se vede cu ochiul liber.
Saint-Exupery

Fiecare din noi vede in ceilalti ceea ce poarta in inima.

Emerson

Iubirea adevarata se dovedeste dupa ce a fost pusa la incercare de o absenta indelungata.

Camões

Iubirea este singurul etalon cu care trebuie masurat totul. Fara iubire lumea ar fi un mecanism
lipsit de gandire.
Avetik Isahakyan

Nici un alt sentiment nu-l face pe om sa-si schimbe opiniile, ca iubirea; caci noile pareri sunt de
cele mai multe ori emotii.
Ele nu sunt rezultatul gandirii ci al pasiunii.
Somerset Maugham
 A iubi este insăşi legea vietii.

cugetari de Cristian Turcanu

Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa
insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune)
vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult
mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca
vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca
vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si
stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase si mai patrunzatoare decat
razele soarelui. Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta
noastra. A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara
a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce
e murdar in lumea aceasta. Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practic
ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece.
Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa
iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu
infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a
raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti
oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea
este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii
inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat. Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de
dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.
Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea
spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de
SINE. Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum
poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este
iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila,
poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea,
noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din
potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi
cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in
filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima
sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu
va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara
un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va
transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate
fi transformat in bine, in lipsa iubirii. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insutui", dar cum sa-ti
iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o
dimensiune sublima. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce
cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si
din tot sufletul tau.
 CUVANT INAINTE
al autoarei, Adriana Suciu

Sunt mii de lucruri pe care doresti o viata intreaga sa le faci si nu reusesti si alte mii pe care nu le
doresti facute niciodata si pe care le faci involuntar sau cu vointa. Ce putem face noi, muritorii de
rand sa schimbam mersul vietii? Cum ne putem conecta la marea noastra dorinta de a ne schimba
destinul care ne-a fost dat?
Dragii mei cititori, mi-am pus aceste intrebari de-a lungul vietii de nenumarate ori si mi-am dat un
raspuns bine-nteles subiectiv, dar dupa parerea mea, real. Dupa constatari multiple am realizat ca
destinul ne este dat si trebuie sa traim asa cum ne este scris, dar… si noi putem contribui la
schimbarea lui, daca actionam dupa un impuls pe care ni-l ofera al saselea simt, intuitia.Putem
schimba multe in viata noastra, pentru ca ne sta in putere s-o facem, daca lucram cu energie
pozitiva si in spirit inovator, luminat, pacifist. Stau si ma gandesc de cate ori am cazut in visare cu
ochii deschisi, gandindu-ma la fiecare zi care trece pe langa mine, la harurile ce mi-au fost oferite
la nastere, la calitatile care mi-au fost date si cum le-am folosit eu de-a lungul vietii.Viata este un
dar primit de la Dumnezeu, este o parte din forta vitala divina, principiu universal care strabate
intreaga creatie.
De cand m-am nascut in acea zi de 27 iunie nu am fost constienta de ceea ce mi se intampla in
viata si nici nu am dat importanta tuturor evenimentelor care se succedau in jurul meu. Atata timp
cat eram copil nu realizam importanta pe care o aveam, misiunea pentru care am venit si ce
urmeaza in continuare. A cultiva valoarea inseamna a insamanta pentru a reusi sa traim in
concordanta cu valorile pe care constiinta dreapta si educata le cere, cu respect faţă de sine, faţă de
ceilalti si faţă de Dumnezeu. Am inceput viata prin a avea un vis? Nicidecum. Luam totul asa cum
mi se oferea fara sa fac nici cel mai mic efort. Un vis, o aspiratie, o dorinta, o implinire se cultiva in
timp, in momentul in care deveneam constienta de ceea ce conta mai mult pentru mine, si anume sa
ii ajut pe ceilalti, oricare ar fi fost ei, cu mici exceptii.
 CAPITOLUL I

COPILARIA

27 iunie – o zi nefasta sau benefica ?

Intrebarea asta mi-am pus-o de mai multe ori in decursul vietii, cateodata cu bucurie in suflet
dar cateodata cu tristete sau mânie.
Oare ce am asteptat si ce astept eu in continuare de la aceasta zi? Dar ceilalti ce au asteptat de
la mine? Si ce asteapta? I-am dezamagit? I-am bucurat? Existenta mea ce a insemnat pentru ei?
Si acum la 54 de ani am gasit multe raspunsuri la intrebarile care m-au framantat atat de mult…
Poate ca am despicat firul in prea multe parti. E posibil. Eu sunt de felul meu analist asa ca nu ma
mir daca am calcat pe nervi oamenii de multe ori. Nu stiu exact. Presupun.
In mintea mea imi vin franturi de imagini, replici, fapte din timpuri de mult apuse. Probabil ca
amprenta acelor vremuri, neestompata nici o clipa revine tot atat de vie ca intotdeauna si ma
bucura dar ma si intristeaza pentru ca mi-as fi dorit sa ramana imortalizata etern asa, fara sa se
modifice in timp si spatiu.
27 iunie poate ca nici n-ar fi existat daca Domnul n-ar fi vrut sa fie asa. Mama a tinut mortis sa
apar mai repede decat termenul stabilit, pentru ca doctorul i-a facut cezariana. Dupa cate am auzit
eu discutandu-se, trebuia sa fie termenul normal mai tarziu cu o saptamana sau 10 zile. Deci, cine
stie, poate ca soarta mea ar fi fost alta daca termenul ar fi fost respectat. Poate ca si eu as fi fost
alta.
Si poate ar fi fost mai bine – sau mai rau. Nu stiu. Dar de multe ori mi-am repetat in sinea mea ca
ar fi fost mult mai bine pentru toti ceilalti daca eu nu m-as fi nascut, caci nu as fi creat atata
disconfort unora, mai ales celor pe care îi iubesc.
Amintirile ma intristeaza căci realizez cati ani au trecut fara ca eu sa imi marturisesc
sentimentele faţă de ceilalti, cat de mult i-am dezamagit si i-am facut sa sufere.
In sfarsit, asta e. Acum deja e prea tarziu si nu mai pot schimba nimic. Sotul meu, Laurentiu nu
mai e ca sa ii demonstrez iubirea, ca sa fiu asa cum i-ar fi placut lui sa ma vada.
Cititorii se pot intreba contrariati de ce scriu astfel, ce s-a intamplat.
Dragii mei, cititori, e foarte mult de spus. Daca aveti rabdare ajungem si acolo. Sunt “n”
evenimente interesante care s-au succedat. Viata mea este un film in multe episoade. Sper sa va
satisfac pe deplin curiozitatea. Dar sa stiti ca nu scriu un roman siropos sau un SF excitant, ci o
autobiografie reala si foarte complexa de la primul pana la ultimul moment. O sa va placa, veti
vedea. Unii se vor regasi in paginile acestei carti, unii vor trage invataminte, altii vor ramane
uimiti. Ceea ce vreau sa va spun este ca am pus foarte mult suflet in scrierea ei, in totalitate pentru
voi.
Nici nu aveam un an si ma tot imbolnaveam. Raceam foarte des pentru ca aveam sistemul
imunitar scazut. Mama avusese o sarcina toxica si eu m-am nascut cu distrofie de gradul I si
rahitism. Poate ca asta este o consecinta a multiplelor chiuretaje pe care le-a facut. Eu sunt sigura
de asta.
Pe vremea aceea exista un medic evreu foarte competent pe nume Fructer, care i-a spus
mamei ca daca vrea ca eu sa traiesc sa imi faca suc de fructe si injectii cu apa distilata , sa ma puna
pe picioare, pentru ca nu aveam sanse mari de supravietuire.
Mama a facut exact ce I s-a spus si asa m-a salvat de la moarte, dar intr-un an si jumatate
ajunsesem mult mai grasa decat cei de varsta mea. La 2 ani eram ca un pepene. Am trecut deci de
la o extrema la alta. Pe cat fusesem de slaba si costeliva, pe atat eram acum de indesata. De atunci
a inceput calvarul meu si lupta cu kilogramele si cu bolile pentru ca mancarea prea multa, pe care
mi-o administrau, imi dauna circulatiei sangelui, ficatului, stomacului, kilogramelor in plus etc. si
a contribuit la agravarea bolilor mele de mai tarziu. Acum totul este deja foarte avansat si lupt cat
pot ca sa tin bolile in frâu, atat cât Dumnezeu doreste si ingaduie acest lucru.
Familia mea a fost una obisnuita, normala, non-comunistă, si nu a pupat falangele nici unui
demnitar pentru a obtine avantaje. Bunicul meu, tatal mamei si-a creat un venit decent prin muncă
asiduă. Repara instrumente muzicale ( alamuri ) si era cotat ca cel mai bun reparator mestesugar.
Veneau la atelierul său instrumentisti din toate regiunile tarii pentru reparatiile lui competente. De
aceea copilaria si adolescenta mea au fost lipsite de griji. El castiga foarte bine si putea intretine
toata familia fara probleme. Dar si preturile la produse erau foarte mici si nu existau impozite si
taxe ca acum.
Bunica din partea mamei nu a avut niciodata serviciu. Provenea dintr-o familie numeroasa
din comuna Măţău, ce tinea de Campulung Muscel. Muncea toata ziua pentru familia ei, dar era si
plimbata de bunicul, tratata ca o doamna, era eleganta, avea o croitoreasa care ii facea haine
frumoase. Mergeam mereu cu totii la restaurant, la picnic, cinema, cofetarie, in parcul Herastrau,
in vacante la mare si la munte.
Mama a absolvit liceul comercial si apoi a inceput cursurile particulare cu profesori de canto
pentru a deveni ceea ce isi dorea atat de mult, cantareata de opera. La 19 ani a inceput viata ei
artistica cu muzica populara, concerte, spectacole in tara, turnee. In tot acest timp studia canto
clasic si a devenit solista de opera. Era soprana de coloratura, dar cu anii vocea i s-a mai schimbat
astfel ca a ramas soprana cu un ambitus mai grav decat cel acut pe care il avusese la inceput, in
primii 10 ani de activitate. Era atat soprana dramatica, cu un timbru penetrant, cat si soprana
lirica. De foarte mica mergeam la toate spectacolele, concertele, pe care le-a sustinut impreuna cu
toti colegii ei de la opera si opereta. Aveam 3 ani cand am descoperit o lume minunata, fantastica,
exceptionala. Nu e de mirare ca la 5 ani am inceput lectiile de pian cu o profesoara rusoaica de la
Odessa, casatorita in Bucuresti cu faimosul epigramist Ionescu-Gion. Am invatat atat de multe de
la aceasta profesionista exceptionala. Mai tarziu am inceput chiar eu sa dau concerte, dar nu am
urmat pianul decat ca hobby, nu am mers la liceul de muzica, dar am invatat la fel de mult ca si
acolo. Am cantat la 4 maini cu un coleg de-al meu, viitor solist renumit pe cele mai mari scene ale
lumii, pe nume Adrian Vasilache. Multumesc pe aceasta cale tuturor celor care mi-au calauzit
primii pasi spre cariera artistica de exceptie. Muzica clasica este atat de speciala si minunata !
Nimic nu se compara cu ea. Mai tarziu am descoperit o mare placere si in muzica rock si pop, adica
prin anii 1964-1965, cand aveam un caiet gros de 200 de pagini pe care imi scriam toate cantecele
si cantaretii care erau prezenti in casa mea prin posturile de radio din vremea aceea. Eram avida
de muzica pe care o aveam in sange, cu care ma nascusem si care era divina.
Pe bunicii din partea tatalui i-am cunoscut foarte putin si nu am avut tangenta cu ei decat de
vreo 3 ori. Tata a fost intotdeauna un barbat foarte frumos. Incercati sa va inchipuiti un amestec
reusit intre un splendid actor italian si Julio Iglesias cand era foarte tanar. De aceea era curtat de
foarte multe femei, desi mama era extrem de frumoasa. Tata o iubea nespus dar nu se putea abtine
“ sa nu calce stramb”, mai ales ca mama era plecata la spectacole si in turnee. Tata era un om bun,
ma ajuta, imi cumpara ce vroiam, mergeam la plimbare, in vacante, dar ca cei mai multi dintre
barbati ii placeau femeile ca divertisment. Mama nu a mai putut suporta aceasta situatie cand a
aflat ca el schimba femeile ca pe camasi si a divortat.
Astfel ca m-am trezit la varsta de 10 ani lipsita de prezenta tatalui. A plecat de la noi si nu l-am mai
vazut decat foarte rar, cand mai mergeam in vacante la munte si la mare toti trei. Dar intr-o zi s-a
casatorit si nu am mai vrut sa stiu de el o perioada pentru ca eram foarte suparata. Unii / unele
dintre voi cunosc poate senzatia aceasta frustranta de a fi lipsit de tata pentru ca el are alte femei si
mama divorteaza de el ca sa nu mai fie terorizata de escapadele lui.
Apoi il mai vizitam rar la serviciul unde lucra. Era o vizita de complezenta, nu din dragoste pentru
el, ci pentru ca o simteam ca pe o datorie. Tin minte ca venea rar sa ma vada la serbari, cand
spuneam poezii, cand cantam la pian sau vocal. Asta s-a intamplat de vreo 2-3 ori. Nici el nu era
patruns de vreun sentiment de iubire fata de copilul lui sau de vreo datorie de exceptie in ceea ce
ma privea. Apoi a venit cu noua sotie la nunta mea in 1981. De atunci l-am mai vizitat de vreo
cateva ori.
Dar sa revin la anii copilariei mele pentru ca doar despre asta e vorba in acest capitol.
Cam pe la jumatatea anului 1962, dupa ce implinisem 5 ani si cantam deja la pian ( invatam
foarte repede acest instrument fabulos si exceptional, dupa parerea mea ) mama a inceput sa ma
invete sa scriu si sa citesc : literele, ortogramele, cifrele. La 6 ani stiam deja sa fac adunari si
scaderi, continuam sa exersez ortogramele, citeam povesti din cartile pe care mi le cumpara matusa
mea, sotia fratelui mamei mele. Fratele mamei cu sotia lui stateau in aceeasi curte cu noi, pentru
ca bunicul meu a construit casa destul de mare incat sa incapem toti. De fapt sunt doua corpuri
separate in aceeasi curte.
 Matusa mea cumpara mereu carti de la librarie pentru ca ii placea enorm sa citeasca; si
erau cele mai bune carti care existau pe piata de la editura Univers, editura pentru toti, colectia
Cutezatorii, editura Eminescu, editura Albatros, colectia Secolul XX, colectia Aventura, colectia
Clasicii Literaturii Universale, colectia Lyceum, colectia Romanul de Spionaj, colectia Stiinta si
Tehnica, etc.
Cam pe la 9 ani am inceput sa citesc ceea ce avea in biblioteca, pana cand le-am terminat pe
toate pe la 15 ani. Si mie imi placea teribil sa citesc. Cartile erau atat de interesante si pline de
pasiune si suspans ca nu ma puteam abtine si le devoram pur si simplu. Cititul cartilor m-a ajutat
extrem de mult atat la scoala cat si mai tarziu, in viata de zi cu zi.
Tin minte ca imi placea foarte mult ciocolata. Puteau sa fie si bomboane de ciocolata,
sticlute de ciocolata cu rom, torturi de ciocolata, cataif, inghetata de ciocolata, pe care le mancam
deseori. Dar ceea ce imi amintesc - ca azi - este gustul lor. Erau atat de bune, asa cum sunt astazi
dulciurile din Elvetia, Germania, Danemarca si alte tari unde valoarea alimentelor este inca o
preocupare, care in tara noastra a disparut din cauze multiple.
La 6 ani am fost inscrisa la cursurile particulare de balet, undeva prin Cotroceni la doamna
Simian, foarte cunoscuta pe atunci pentru generatiile de balerini talentati pe care le “crea” pentru
a incanta publicul iubitor de balet. Giselle, Spargatorul de Nuci, Lacul Lebedelor, Baiadera,
Frumoasa din Padurea Adormita, Coppelia, Spartacus, Moartea Lebedei, Balul Fantomelor,
Regii Soarelui, Romeo si Julieta, Shopeniana, Corsarul, Don Quijote si multe alte puneri in scena
tot atat de faimoase si divine ca si acestea, sunt cateva din minunile create pentru noi toti, ca sa ne
incante.
Sfatul meu din suflet este ca parintii sa isi dea copiii la balet pentru ca ii dezvolta armonios atat
fizic cat si psihic si asta e foarte important pentru viitorul lor. Le dezvoltă simtul artistic, armonia
interioara si cea exterioara, gustul pentru estetică. La clasa doamnei Simian am invatat foarte
multe lucruri utile care mi-au ramas intiparite in minte peste ani. Am lucrat asiduu tot anul si la
sfarsit, am dat serbare, pentru a intra in vacanta. Serbarea se tinea la Teatrul Ion Creanga si totul
era foarte frumo, captivant, as putea spune. Mai multe generatii se intreceau pe scena, iar noi,
grupa cea mica eram primul an. Profesoara ne-a ales un balet foarte frumos: cocosei si gainuse
care isi arată talentul. Bine-nteles ca aveam si costum galben , scufita galbena cu creasta rosie. Eu
si Simona, o colega de la balet, eram soliste: 2 cocosei mai impanati care „se luptau”. Am incheiat
serbarea si eram foarte mandra de rolul meu.
Tot la 6 ani m-au dat si la gradinita, unde faceam tot felul de nebunii. De, eram singura la parinti si
dornica sa ma joc tot timpul.
Intr-o pauza, o fetita a trecut peste mâna mea si osul a cedat. Doctorul mi-a pus-o in ghips si am
indurat cu mare greutate 3 saptamani cu acel bandaj pacatos.
Si cum aveam serbare la gradinita, trebuia sa performez cu mâna bandajata.
Aveam rol de fluture si urma sa spun o poezie. Costumul mi-a fost facut de croitoreasa si mama a
lipit multe paiete pe aripi si pantaloni. Pictorul de la intreprinderea unde lucra tata mi-a pictat
costumul ca sa fie cat mai aproape de realitate. Si asa, cu mâna in ghips mi-am indeplinit rolul cu
brio. Noroc mare am avut cu acel costum, care acoperea cat de cat bandajul si publicul era fascinat
de costum intr-atat incat nu se mai preocupa nimeni de mâna mea. Slavă Cerului !
Doream sa ma afirm pe plan artistic inca de la 3 ani. Usile camerelor noastre aveau draperii
rosii si eu apaream dupa o draperie, considerand-o cortina, asa cum vedeam la spectacolele la care
asistam si incepeam sa cant la un microfon improvizat. Imi gasisem si o tinuta “potrivita”, o rochie
de-a mamei din satin, o esarfa pe care mi-o legasera la mana si o stea stralucitoare pe care mi-o
lipisera in frunte. Eram o printesa. Poate ca unele dintre voi ati fost fetite prinţese cand ati fost
mici, asa ca intelegeti ce senzatie aveam si cat de mandra eram, considerand-ma o vedeta.
A fost super !
Voi ce senzatie ati avut cand ati vazut pentru prima oara animale la gradina zoologica?
Animalele sunt o pasiune pentru mine. Le iubesc nespus.
Aveam aproape 2 ani cand am fost la zoo. Mi-au facut poze lângă cuşca ursului. Era o
încântare. Atunci nu realizam că animalele sufera pentru ca se afla in captivitate. Doar ma
bucuram de prezenţa lor. Era o gradina zoologica frumos amenajata si cu multe animale
interesante.
 O alta amintire este aceea in care s-a imbracat tata in Mos Craciun si a venit cu sacul plin de
cadouri la mine iar eu am inceput sa plang pentru ca ma speriasem foarte tare. Aveam un an si
jumatate si era primul meu Craciun de care imi amintesc. In anii urmatori nu m-am mai speriat de
haina lunga si rosie a mosului si nici de barba lui alba pentru ca ma obisnuisem cu el. Dar prima
aparitie a sa atunci in 1958 mă luase pe nepregatite si până când nu a plecat să se îmbrace cu
haine obisnuite nu m-am potolit din plans.
Dar cele mai frumoase seri de Craciun le petreceam in Gradina Cismigiu unde era o
atmosfera superba. Zeci de persoane se plimbau printre brazi, globuri colorate si mii de luminite
sclipitoare cu lumina intermitenta, care ma încântau la culme.
Se vindeau cei mai buni crenvursti si mititei pe care i-am mancat vreodata si se bea tuica
fiarta, braga si vin fiert, sucuri ( cele mai bune sucuri baute in viata mea ). Bunătăţile acelea nu
erau cu chimicale, hormoni si alte mizerii din acestea, care sunt astazi. De aceea erau si foarte
bune la gust, dar nici nu faceau rau. La fel si mezelurile, carnea, brânza, peştele, pâinea, laptele
etc.
Niciodata nu se vor mai intoarce acele vremuri minunate !
Au ramas vii in amintirea mea.
Bucurestiul era o frumusete, caracterizat prin cladiri cu o arhitectura exceptionala, multe gradini
pline cu pomi, flori, verdeata, ceea ce conferea o priveliste uimitoare. Iti facea mare placere sa te
plimbi pe strazile orasului, foarte diferit de cel de astazi.

C A P I T O L U L II

SCOALA – PRIMA PARTE, PRECUM ŞI VIAŢA SOCIALĂ

DIN ACELE VREMURI

Imi aduc aminte de prima zi de scoala. Parca a fost ieri. Am si o fotografie din clasa I cu toti
colegii si cu doamna invatatoare. De mica am fost foarte poznasa si zglobie. Imi placea mult sa ma
joc, sa sar, sa alerg. Pentru ca invatasem multe lucruri inca de la cinci ani, scoala mi se parea
floare la ureche si ii ajutam si pe ceilalti, le explicam, le faceam temele uneori. Oricum, eram foarte
apreciata si respectata de colegi, dar si de doamnele invatatoare din scoala. Ce am admirat eu la
sistemul de invatamant atat in scoala generala cat si in liceu au fost seriozitatea si competenta
profesorilor, disciplina la care eram supusi, chiar daca uneori o mai incalcam noi, caci eram totusi
copii, cu dorinta noastra eterna de a face nebunii. Ajutam si doamnele invatatoare la muzica,
lucrand eu cu scolarii, pentru ca eram mai priceputa decat ele la acest capitol. In recreatii era
nebunie mare. Ce ne mai placea sa ne jucam. Era lumea noastra. La invatatura am fost mereu
prima, am luat premiul intai in fiecare an. La liceu am sustinut examenele astfel: limba si
literatura romana scris si oral, matematica scris si oral, istoria Romaniei oral. Si erau examene
serioase, grele si mult de scris. Am intrat cu media 9.40 la Sava.
Dar pentru asta am invatat in mod sustinut. Ma trezeam la cinci dimineata, mancam cinci sanvisuri
si ma apucam de lectii. Aveam culegeri de exercitii si probleme la matematica, manualul cel
voluminos de istorie, dar si cele patru manuale pe toti cei patru ani la romana plus culegerile de
texte literare si culegerile de exercitii la gramatica.
Se invăţa scoala ca lumea. Invăţam pe rupte si eram toba de carte, dar nu eram o tocilara. Am avut
mare noroc cu acel sistem de invatamant care nu mai există in ziua de azi. Absolventii scolilor din
Romania s-au dovedit exceptional de bine pregatiti, chiar atunci cand forţati de imprejurari au
trebuit sa se angajeze in cariere diferite de pregatirea lor scolara sau de experienta profesionala, cu
care s-au prezentat in tara si peste hotare.
Vorbesc de anii 1964-1972 ( scoala generala ) si 1972-1976 ( liceul )
In aceasta perioada de timp, viata sociala era diferita de cea de azi. Străzile erau curate, blocurile
erau putine si luminoase. Si bulevardele erau mult mai aerisite şi aveai loc să respiri, automobile
erau mai putine. Aerul era mult mai curat, strazile mai nepoluate. In vara anului 1964, regimul
comunist sărbătorea cu mare pompă a douăzecea aniversare a lui 23 august 1944 ca un fel de
apoteoză a regimului Dej. Atunci, Bucurestiul era un oraş cât de cât îngrijit, curat, ordonat, mult
mai agreabil, de fapt, decât a fost mai târziu, de prin 1975-1980 şi până azi, sub toate regimurile,
administraţiile şi guvernările care s-au succedat, indiferent de intenţiile lor “teoretice” şi de diferite
realizări efectiv înregistrate…E paradoxal, dar aşa e !
În privinţa blocurilor anilor 60, cu care se împăuna regimul comunist ca monstruozităţi ale sale,
acele“cutii de chibrituri”, urâţenii arhitecturale etc. ele nu sunt, ce-i drept, cine ştie ce monumente
demne de admiraţie eternă, însă …nu “comunismul” le-a inventat: blocuri de genul acela se
construiau, în anii aceia, în mai toate ţările europene,inclusiv în mari ţări, prospere, de veche
cultură, şi cu regim democratic. Sigur, nu se construiau în centrul marilor metropole (fiindcă,
acolo…era totul construit !), dar suburbiile –mai “proletare”… – ale marilor oraşe din Europa
occidentală s-au umplut, în anii 60, de ansambluri de blocuri de exact acelaşi gen (poate că erau
mai confortabile, cu camerele cu 1-2-3 metri pătraţi mai mari, cu finisarea ceva mai îngrijită, dar
fără deosebiri esenţiale: blocurile de felul acela, nu românii le-au inventat, ci le-au “copiat” şi ei,
după ceea ce “era la modă” pe atunci, în materie de locuinţe sociale…). Problema e alta: că, la noi,
în timp, întreţinerea şi renovarea lor periodică etc. au fost lăsate de izbelişte, iar acum unele par
ruine, in stare degradabila exagerata, dar atunci, la puţină vreme după construire, arătau relativ
mulţumitor (după optica “modernistă” a epocii…).
Personajul care se afla în mijlocul bulevardului Magheru, în zona cinema Patria-Hotel Ambasador
era tovarăşul miliţian aflat intr-un „borcan” mare, construit special, care veghea să nu traverseze
nimeni pe unde nu era voie si asa era si in alte zone ale orasului. Astazi, politistii stau in intersectii
cu o haina verde fluorescenta ca sa fie vazuti de soferi si asta doar la ocazii. In rest sunt doar
semafoarele care dirijeaza circulatia.
In aceasta perioada si in urmatoarea, de dupa 1977, am amintiri triste despre ceea ce am
trait in acest Bucuresti care se dorea a fi capitala europeana. Imi pare nespus de rau ca faptele s-au
intamplat aievea, desi mi-ar fi placut mai mult ca ele sa fi fost doar un vis urat. Iata cum au
disparut lăcaşe de cult şi monumente de parca nici n-ar fi fost :
Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, construita la începutul secolului al XVI-lea, demolată în 1985. Biserica
Crangasi construita la 1564 şi cimitirul adiacent, distruse în 1986 pentru a face loc Lacului Morii.
Biserica Alba-Postăvari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
Biserica Sf. Nicolae-Jitniţă construita la 1590 din Calea Văcăreşti, demolată în iulie 1986. Clădirea
Mănăstirii Mihai Vodă, construita la1591, demolată în 1984. Biserica Spirea Veche, construita in
secolul al XVI-lea, reînnoită în secolul al XVIII-lea, demolată în aprilie 1984. Biserica Enei
construita la 1611, avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucţie după cutremurul din
1977 şi demolată în primăvara aceluiaşi an. Acest lăcaş de cult cu un ansamblu important de
pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceauşist. Biserica Sf. Vineri-Hereasca
construita in secolul al XVII-lea, demolată în iunie 1987, doar la câţiva ani după renovare. Biserica
era împodobită cu picturi de cunoscutul pictor Dumitru Belizarie. Biserica Sf. Spiridon-Vechi din
secolul al XVII-lea, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită
bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748. Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu
biserica din 1598, demolată în 1985. Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În
1821, în timpul luptelor dintre eterişti şi otomani, biserica servise arnăuţilor drept loc de rezistenţă
şi fusese avariată de bombardamente. Între 1863 şi 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic.
Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parţial distruse, parţial furate în timpul
demolării. Aripile de nord şi de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984. Mănăstirea
Văcăreşti (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din Bucureşti, demolată între 1984 şi 1987.
Dintr-o suprafaţă de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvaţi de către
prof. Dan Mohanu şi studenţii săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140
m. Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape
complet distrusă, cu excepţia unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil
furate de muncitorii şantierului de demolare. Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de
arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei
altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica. Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată
în 1986. Casa boierească a lui Dinicu Golescu (1777-1830), devenită ulterior reşedinţă domnească
şi completată sub Carol I, între 1882 şi 1885, cu un corp proiectat de către Paul Gottereau, a fost
distrusă în 1927 de un incendiu şi înlocuită cu Palatul Regal, ridicat între 1932 şi 1937. Biserica
Izvor, construita la 1785, demolată în 1984. Biserica Sf. Troiţă-Izvor, construita la 1804, descrisă de
Barbu Ştefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose [arhivat], demolată în octombrie 1987.
Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult. Teatrul Naţional, ridicat între 1846 şi
1852 după planurile arhitectului Joseph Heft, demolat după avariile suferite din cauza bombelor
germane din august 1944 a fost reconstruit ulterior in piata Universitatii.
Clădirile de la sfârşitul secolului al XIX-lea de pe Calea Mogoşoaiei au fost demolate, ca si două
corpuri de clădire şi capela Institutului Medico-Legal "Prof. Mina Minovici" din 1892, demolate în
1985. Capela din incinta instituţiei fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din
inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile şi stranele din stejar sculptat, mozaicul de
deasupra intrării, pictura din absida altarului şi vitraliile executate în Franţa la începutul secolului
al XX-lea. Vilele şi blocurile ridicate în perioada interbelică pe Splaiul Independenţei, demolate
între 1984 şi 1987. Biserica Gherghiceanu, construita in 1939, demolată în 1984. Biserica Crângaşi
2, construita in 1943, demolată în 1982. Biserica Mărgeanului, construita la 1946, demolată în
1981. Biserica Doamna Oltea, construita la 1947, demolată în 1986.
Si iata cum istoria noastra romaneasca si multe constructii importante au fost intinate de
acest regim comunist care ne-a facut mult rau.
Mama canta la Biserica Sf. Spiridon pe vremea cand eu aveam 9 ani. Pe atunci era
Iustinian mitropolit in biserica ortodoxa. Eu m-am nascut ortodoxa dar am trait ca o catolica
evenimentele de dupa 1990. Dar va rog sa mai aveti rabdare pana la acel an de gratie, caci mai sunt
multe de povestit pana atunci.
In acele vremuri nu stiam nimic despre mitropolit, despre preotii ortodocsi, despre biserica in
general pentru ca nimeni nu ma educase in spirit religios. Traiam asa ca majoritatea ortodocsilor,
mergand la biserica dusa de mama si bunica care stiau ca trebuie sa mearga de Pasti. Nu erau nici
ele religioase desi se inchinau seara si aveau o icoana cu Maicuta Sfanta cu Pruncul in brate. Mai
tarziu am aflat atatea incat m-am ingrozit si poate ca si voi va veti mira foarte tare…dar…toate la
timpul lor.
Apoi mama s-a transferat la patriarhie, unde a cantat mai bine de 20 de ani in corul
condus de maistrul Nicolae Lungu si de Ion Carstoiu. Mergeam si eu cu ea seara la repetitii,
duminicile cand canta corul la slujba, dar totul era superficial, nu traiam nimic spiritual si nici nu
simteam nici o chemare in acest sens.
Viata mea decurgea lin intre scoala, spectacolele mamei la Opera Romana, repetitiile ei la
biserica, repetitiile ei la Conservator cu corul si studentii de la sectiile dirijat si canto cu care dadea
spectacole cand acestia aveau examene de sustinut, studiile pe care le facea la sectia de muzicologie
si teorie si solfegiu, la care de multe ori eram si eu prezenta. Ma imprietenisem cu toti colegii ei, cu
profesorii de la Conservator, cu studentii, vorbeam despre tot felul de subiecte, invatam in tot acest
timp si pentru scoala, deja eram la liceu si pretentiile erau foarte mari. Bacul batea la usa si trebuia
sa fac faţă cu brio, caci nu puteam rămâne in urmă doar pentru ca aveam preocupari artistice
extraşcolare. Mergeam si la concerte simfonice la Ateneu si la serbari la profesoara mea de pian
caci continuam si lectiile de pian si culmea… nu ma simteam nici un pic obosita, surmenata.
DELOC. Era o viata trepidanta, plina, dar foarte frumoasa si poate ca din acest motiv ma simteam
mereu bine.
De cate ori m-am gandit la acele vremuri unice si minunate din viata mea, mi-am dorit sa pot da
timpul inapoi. Anii copilariei si ai adolescentei au fost cei mai frumosi din viata mea.
Pacat ca am inceput prea devreme serviciul, la 19 ani si nu m-am mai bucurat de libertatea pe care
ti-o ofera scoala, invatatura, frumusetea de a fi student.
Dar sa va mai spun despre acea perioada de inceput, pana in 1977.
In 1957 cand am deschis ochii pentru prima data m-am aflat in plina Romanie Populara, cum se
numea pe atunci. Lider politic influentat puternic de politica lui Stalin era Gheorghe Gheorghiu –
Dej, care a devenit presedintele tarii in anul 1952, nu inainte de a epura partidul de membrii
factiunii moscovite ai caror lider era Ana Pauker. Dej era artizanul eliberarii Romaniei de catre
ocupatia sovietica si tot el a dat primele semne de "rebeliune" fata de Moscova, atunci cand a
respins ideea unei Romanii care sa devina "grânarul" blocului sovietic. Dej a fost cel care a pus
bazele Combinatului Siderurgic de la Galati, a fabricilor care sa sustina industria grea si chiar a
inchis Editura Cartii Ruse din Romania. Pe de alta parte, Dej a fost artizanul a mii de arestari si
morti din randul intelectualilor si a "asa-zisilor" dusmani ai poporului, atitudine care l-a
transformat in ochii romanilor intr-un veritabil dictator. Si totusi, comunismul promovat de Dej a
fost unul de factura nationalista, el facand referiri făţişe la Basarabia romaneasca si chiar a
demarat relatiile diplomatice cu SUA in plin razboi rece.
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a stins in anul 1965 de un presupus cancer la ficat, Ion Mihai Pacepa
sustinand, insa, ideea unei iradieri in timpul unei vizite a liderului roman la Moscova, asta ca
urmare a politicii sale tot mai independente si antimoscovite. In urma sa, venea cel care avea sa
duca Romania la regretabila "Epoca de Aur", protejatul lui Dej, Nicolae Ceausescu, adevaratul si
cel mai mare dictator al Romaniei, impreuna cu ticaloasa lui sotie, cea cu aproape 4 clase, care
vindea seminte la colt de strada cand era tanara si care a ajuns „prima doamna a tarii”. Si nici
Ceausescu nu era mai invatat ca ea. Ce ironia sortii ! Iar oameni cu adevarat inteligenti, intelepti,
cercetatori, oameni de stiinta, mari invatati ai Romaniei erau persecutati, pedepsiti pentru ca erau
intelectuali. De aceea, preferau sa ia calea pribegiei, plecand in alte tari, ca sa scape de teroare.
Dar nenorocirile nu se rezumau la atat, caci familiile lor erau persecutate, amenintate, de multe ori
batute crunt. Oricum, regimul sub Ceausescu a fost un regim al terorii, al dispretului faţă de popor.
Leana, nevasta lui ne considera pe noi toti niste viermi si ne desconsidera enorm, chiar daca ea nu
avea scoala si noi toti ceilalti aveam, chiar daca ea nu stia sa lege doua vorbe si noi eram cu totii
oameni cu scoli inalte, cu diplome, cu olimpiade castigate. Pentru ea nu conta nici unul dintre noi.
Dupa 1981 a inceput torturarea poporului : se oprea foarte des lumina in fiecare zi , gazele de-abia
palpaiau, apa se oprea sistematic, telefoanele erau ascultate si inregistrate. Terminasem liceul si ma
angajasem ca operator calculator la un centru de calcul. Atat in liceu cat si la serviciu eram duşi cu
totii obligatoriu la munca patriotica. Ne intalneam toti la un depozit unde se aflau maldare de
ceapa si cartofi, care trebuiau sortati. Ce era stricat mergea in anumiti saci, ce era frumos era pus
in cosuri. Dar va inchipuiti? Ce era stricat mergea in magazinele din Bucuresti, iar ce era frumos
mergea la export. Apoi erau orele de premilitara. Aveam costume albastre ( haina, pantaloni,
bereta ) si mergeam pe poligonul de trageri, unde eram obligati sa tragem cu pusca. Am facut asta
si in liceu si la serviciu. Chiar daca nu am tintit nimic, pentru ca nu ma pricepeam la trasul cu
pusca, mi s-a dat un carnet unde eram trecuta ca sergent. Se faceau tot felul de aranjamente pe
atunci. Si acum se fac, dar la alt nivel, mult mai complex si sunt implicati mult mai multi.

Realizarile lui Ceausescu : canalul Dunare - Marea Neagra, Transfagarasanul, metroul

bucurestean, zecile de mii de blocuri au impovarat Romania peste puterile ei. Datoria externa se
ridica la circa 13 miliarde de dolari, moment in care "cârmaciul RSR" a decis sa o achite cu orice
chip si in mod rapid. Astfel, incepea perioada raţiilor la alimente, a exporturilor masive de grâne,
materie prima, masini, armament, intr-un cuvant, tot ceea ce putea fi exportat. Ceausescu
intentiona chiar sa interzica prin lege posibilitatea de a contracta imprumuturi din afara tarii si
chiar isi manifesta intentia de a ridica la Bucuresti o filiala a Bancii Mondiale. Dorea chiar sa
readuca in tara intelectualitatea din diaspora. In acest sens, ii propuse lui Mircea Eliade sa revina
in tara si sa preia conducerea celui mai mare institut de studii indice si de istorie a religiilor pe care
ar fi urmat sa il construiasca, dar marele scriitor roman l-a refuzat.

Caderea si executarea lui Ceausescu a avut loc in luna decembrie a anului 1989, Romania fiind
ultima tara din blocul comunist in care s-a schimbat regimul politic. De altfel, este si singura tara
in care schimbarea a avut loc pe cale violenta. Faptul că liderul comunist pierduse contactul cu
realitatea din ţară este dovedit din plin de incercarea sa de a convinge masele sa il urmeze. Nici
discursul său televizat in care sustinea ca miscarile din Timisoara sunt actiuni regizate de agentii
straini ( ceea ce s-a dovedit mai tarziu a fi adevarat ), nici mitingul din Piata Revolutiei n-au mai
putut, insa, să il salveze. Romanii isi doreau schimbarea. Ceausescu a fost arestat la Targoviste,
acolo unde a fost judecat sumar (in fapt un simulacru de proces) si executat in ziua de Craciun a
anului 1989.

Multi spun ca in acea vreme a fost si rau si bine. Dar ceea ce este acum nu am trait niciodata.
Este cel mai infiorator cosmar al vietii noastre. Daca facem o paralela intre viata din anii 1970-
1990 si cea din anii 1990 – 2011 ne dam seama ca am trait greu in acea vreme din anumite puncte
de vedere, dar acum traim greu din toate punctele de vedere. Productia agricola, industria, acum
sunt nule. Costul facturilor, impozitelor, taxelor sunt cu mult peste posibilitatile romanilor din clasa
de jos si de mijloc. Cine exploateaza materiile prime, resursele solului si subsolului si cui apartin?
Avem una din cele mai mari forme de coruptie, despre care nici macar presedintele tarii nu stie
totul. Proxeneti, camatari, forme administrative ale statului corupte. Sistemul de invatamant,
sanatate sunt la pamant la propriu. Sunt din ce in ce mai multi bolnavi care nu isi pot plati
tratamentele. Medicii pretind sume exorbitante pentru interventii chirurgicale, iar clinicile private
au taxe mult prea mari pentru diversele investigatii necesare. Valorile romanesti au plecat in
strainatate pentru ca doar acolo se realizeaza. In tara lor nimeni nu-i vrea, nimeni nu-i apreciaza.
Oamenii de stiinta, cercetatorii unde sunt? Ce s-a intamplat cu toti? Avem multi inculti care s-au
„invartit” smechereste si au facut gramezi de bani, dar ei ca oameni valoreaza zero. Avem
manelisti, boarfe, asa-zis „vedete”, crime, stiri cu violuri, cu hoti si cu multi altii care isi bat joc de
tara si popor.

Mai neagra pata pe istoria Romaniei ca asta pe care o traim acum nu cred ca a existat vreodata.
Am ajuns ca de buna voie sa mergem si sa muncim ca sclavii pe santierele evreilor, nemtilor,
italienilor, spaniolilor etc, femeile noastre sterg la fund mosii si babele strainilor care nu vor sa
faca astfel de munci chiar daca aceia sunt parintii si bunicii lor, unele din fetele noastre frumoase
au ajuns prostituatele occidentului si orientului in timp ce mii de tineri romani sunt necasatoriti
pentru ca nu-si pot permite o familie, tiganii in Romania isi fac regat si ne obliga sa-i iubim caci
altfel ne acuză de rasism. Gandindu-ne la trecut, la anii 80, cel mai mult ne isterizau cozile
imposibile. Spre sfarsitul anilor '80 - in Bucuresti, cel putin - lumea aproape ca nu mai vorbea
despre altceva decat despre dificultatile procurarii celor necesare vietii de zi cu zi si despre
frustrarile aferente.

Imi amintesc cum odata am stat, mai bine de doua ceasuri, iarna, la o coada la oua si s-au terminat
inainte de a cumpara si eu; am venit acasa plangand, cu impresia oribila ca-mi irosisem doua
ceasuri din viata absolut degeaba, fara a izbuti sa contribui cu ceva la aprovizionarea familiei.
Obsesia procurarii hranei prin sacrificiul statului la coada ne isterizase pe toti. Si alte dăti la ulei,
branza, carne. Mergeam cu 2-3 ore inainte de deschidere pana cand si la iaurt, lapte, unt, ca sa
prind ceva, caci aduceau putine si toti ne temeam sa nu se termine si sa ramana familia fara
produsele necesare traiului de zi cu zi. De fiecare data mi se strangea stomacul de frica, pentru ca
zilnic era un risc la fiecare coada la care ne asezam si anume aceea de a se fi terminat produsele.

Din unele puncte de vedere, duceam o viata mai sanatoasa decat multi adolescenti de azi. Duminica
- singura zi libera din saptamana, fiindca aveam scoala si sambata -, cum la televizor n-aveam ce
vedea, plecam la patinoar sau la cinema, iarna; la strand sau in parc vara; la baschet in curtea
scolii, in celelate anotimpuri. Si ne distram, uitand de toate; spuneam zeci de bancuri – cele mai
multe dintre cele politice, care erau si cele mai hilare - si râdeam pâna nu mai puteam.
 C A P I T O L U L III

BUCURESTIUL DE ALTADATA SI BUCURESTIUL DE AZI

Am decis sa postez imagini cu Bucurestiul de altadata si cu cel de azi. Imi pare enorm de rau ca
trebuie sa plec in alte tari ca sa admir frumuseti arhitecturale in loc sa ma minunez de ele in orasul
meu. Am avut un oras superb, care ar fi putut sa devina unul din punctele de atractie turistice cele
mai cautate din Europa si de peste ocean, dar edilii de atunci si de acum au distrus aproape totul,
iar dupa asa-zisa revolutie, l-au vandut strainilor si si-au batut joc de „Micul Paris” asa cum era
denumit. As vrea sa pot face mai mult decat sa scriu aceste randuri si sa postez niste simple imagini
cu Bucurestiul de altadata si de azi, dar din pacate, nu pot face nimic decat sa ma revolt in mine
insami. Sunt prea putini cei vor sa ia masuri, care militeaza pentru un Bucuresti verde, neintinat,
care lupta pentru pastrarea valorilor patrimoniului national, care doresc un turism dezvoltat intr-o
tara nepretuit de frumoasa.

Asa ca ceea ce pot face este sa deschid larg bratele, sa va cuprind pe voi toti, dragii mei cititori si sa
ne teleportam intr-o calatorie virtuala, un regal al vremurilor trecute si prezente, care sa va
binedispuna in masura in care veti dori sa fiti deschisi cu inima la acest periplu unic si mirific.

Drum bun, dragii mei!