208
Cuvinte cheie: relaţia erou-Univers, entuziast eroic,
trickster, cronotop, Arborele cosmic, carnavalizarea.
Резюме
В статье многоаспектно исследуется взаимосвязь
«герой–Универсум» в тетралогии «Иосиф и его братья»
Т. Манна. В частности, предлагается трактовка известно-
го авторского высказывания о гуманизации мифа как сути
романа. Трактовка включает в себя рассмотрение особого
персонажа – трикстера Ich-Form, а также тех даров, кото-
рые этот героический энтузиаст привносит в Универсум.
Ключевые слова: взаимосвязь «герой–Универсум»,
героический энтузиаст, трикстер, хронотоп, мировое дре-
во, карнавализация.
HAMLETISM ŞI QUIJOTISM ÎN CONTEXTUL CULTURAL
EUROPEAN DIN SECOLELE XIX–XX
Hamlet al lui William Shakespeare şi Don Quijote
al lui Miguel de Cervantes sunt douǎ personaje
omnipotente, devenite figuri eterne în cultura omenirii.
Alături de aceasta, ei se prezintă ca nişte constante şi
simboluri indispensabile codului cultural european.
Investigaţiile asupra receptării lui Hamlet şi Don
Quijote în cultura europeană din secolele XIX-XX,
problema funcţionării lor în acest spaţiu servesc
drept subiect de cercetare. În cele ce urmează ne vom
concentra atenţia asupra lui Hamlet şi Don Quijote
ca mitologeme, simboluri care au dat naştere la două
categorii literar-culturale: hamletism şi donquijotism
care, deşi circulă ca nişte concepte literare în cultura
europeană, alături de bayronism, bovarism, încă nu
sunt pe deplin conştientizate.
Hamletismul european se va depista în filosofia
germană la răscrucea veacurilor XVIII-XIX. Prin
intermediul personajului său, Wilhelm Meister Goethe
aduce în discuţie abisul gândirii eroului shakespearian,
caracterizându-l drept «o fiinţă frumoasă, pură, nobilă,
nespus de morală şi lipsită de tăria senzuală, care e
condiţia eroului, se prăbuşeşte sub o povară pe care
nici nu o poate purta, nici lepăda de la sine» 1. Istoria
prinţului Danemarcii e tratată drept istoria unui spirit
nobil şi frumos, dar inactiv prin natura sa, care va
întruchipa contradicţia timpului. Cei ce tindeau spre un
ideal al omului liber şi activ au văzut imposibilitatea
realizării visului lor fără transformări radicale.
Contradicţia dintre forţa gândului şi neputinţa voinţei
erau definitorii pentru generaţii întregi din Germania
secolului al XIX-lea. Momentul crucial – Hamlet
ţinând sabia deasupra lui Claudius, a devenit simbolic.
Mulţi s-au recunoscut în el. Istoria lui Hamlet s-a
transformat în istoria gânditorului incapabil de un act
măreţ. Hamletismul devine întruchiparea reflexiei,
substituirea acţiunii prin meditaţie.
Heine menţiona: «Îl cunoaştem pe Hamlet cum ne
cunoaştem faţa proprie, văzută adeseori în oglindă»2.
REVISTA DE ETNOLOGIE ŞI CULTUROLOGIE
Summary
The article investigates many aspects of interconnection
«hero-Universe» in the tetralogy «Joseph and His Brothers» by
T. Mann. Particularly an interpretation dealing with T. Mann’s
well known pronouncement about myth’s humanization as
the novel’s essence is offered. This interpretation includes
the examination of a peculiar character – a trickster Ich-Form
– and also of the gifts this heroic enthusiast imports into the
Universe.
Key words: interconnection «hero-Universe»,
heroic enthusiast, trickster, chronotop, arbor mundi,
carnavalization.
E. OPREA
Comparaţia va depăşi limitele, transfigurându-se
în hiperbolă. Despre «Germania – Hamlet» – scria
Freiligrat la 1848 şi despre «Polonia – Hamlet»
menţiona A. Mickiewicz.
În Rusia, hamletismul a devenit în anii 30 ai sec.
al XIX-lea «un fel de transformare a bayronismului,
nejustificarea etică a căreia a fost arătată încă de Puşkin»
(L. Jaravina) 3. Gogol a prevăzut interpretarea lui Hamlet
drept «omul de prisos» care, ulterior, va avea o largă
răspândire în Rusia, el a invocat hamletismul drept
fenomen naţional social. Una dintre problemele centrale
ale operei «Căsătoria» de N. Gogol este problema
indiferentismului moral-social al personalităţii, care
a fost ulterior caracterizat de N. Dobroliubov drept
обломовщина, ceea ce între anii 1830−1840 s-a
sintetizat în denumirea de hamletism rus.
Spre apusul veacului al XIX-lea hamletismul devine
un concept parodic. Eroul cehovian Ivanov spune că «e
timpul să mă apreciez, destul l-am jucat pe Hamlet».
Între anii 1834-1843, De Lacroix plăsmuieşte câteva
ilustraţii ale tragediei lui Hamlet, în care eroul apare
tânăr, delicat, viril în meditaţia sa. El pare hipnotizat,
iar gesturile lui par dezechilibrate şi afectate. Artur
Rimbaud îl numeşte „cavalerul palid”. Acesta devine o
copie a chipului shakespearian ce cuprindea senzaţiile
produse de tragedie, de o latură a ei – melancolia, care
şi-a găsit o expresie strălucită în gravura în aramă a
lui Albrecht Durer. «În Hamlet e întreaga măreţie a
lugubrului, consemna V. Hugo, iar piesa este opera
capitală a lui Shakespeare» 4. Este semnul prăbuşirii
iluziilor vechi şi afirmarea imposibilităţii oricăror
aspiraţii. Hamletismul reintră în vogă. Subtilitatea
mistică trece în trivialitate. Apar în circulaţie europeană
lexemele hamletomanie, hamletomanian, iar în limba
română verbul a hamletiza are semnificaţia de a face
din orice lucru o dilemă. Cuvântul CRIZĂ s-a alipit
tragediei. Piesa a devenit simbolul pieirii europene.
Hamletismul a devenit din nou o hiperbolă.
PROBLEME
PAGINA ACTUALECERCETĂTOR
TÂNĂRULUI АКТУАЛЬНЫЕСТРАНИЦА
ПРОБЛЕМЫМОЛОДОГО ИССЛЕДОВАТЕЛЯ
Pornind de la primul prinţ melancolic interpretat
de Richard Berbege, figura lui Hamlet e reactualizată
în secolul al XIX-lea de Pavel Mocealov, despre
interpretarea deosebită a căruia aflăm citind articolul
ilustrului critic rus V. Belinski, iar cel dintâi actor
care a realizat un erou de factură romantică pe scena
teatrului din România, fiind apreciat de distinsul filolog
B. P. Hasdeu, a fost Mihail Pascaly (1862). În 1886
ilustrul tragedian M. Ivanov–Cozelski, aflându-se într-
un turneu la Chişinău, aduce pe scena teatrală «un chip
minunat al lui Hamlet-filosoful»5.
În ultimii ani ai secolului apus piesa a fost montată
la Teatrul „Luceafărul” (regie M. Fusu), Teatrul
Naţional „Mihai Eminescu” (regie V. Vasilache),
Teatrul „Eugen Ionesco” (regie I. Sapdaru). În
ultimul, după cum afirmă cercetătoarea V. Fedorenco,
piesa e citită din interior şi aparţine unui teatru vizual.
Personajul Hamlet, interpretat de V. Drucec acţionează
nu din răzbunare, înţelegând că nu va putea îndrepta
lumea, scopul său fiind ramolirea acestei lumi, pentru
ca generaţiile ulterioare să-şi clădească propria lume
pură şi luminoasă6.
Începutul secolului al XX-lea e marcat de
inaugurarea interpretărilor feminine a rolului
lui Hamlet: vestita Sara Bernar, urmată apoi de
Ala Nazimova, Carmina Caloone, Asta Nielsin.
Psihanaliza a adăugat hamletismului complexul lui
Oedip, găsindu-i eroului o maladie psihică. Marcantul
regizor sovietic Kozinţev menţiona: «caracter
morbid nu i se imputa secolului, conform intenţiei
shakspeariene, ci spiritul solitar, mutilat de patologia
subconştientului» 7. O ultimă definire a hamletismului
propune academicianul Mihai Cimpoi: «amânare a
actului decisiv prin intensificarea reflecţiei» 8.
Cinematografia a imortalizat pe peliculă interpretarea
lui Laurence Olivier, numită de cineastul S. Iutkevici
drept «un important aport nu numai în cinematografia
shakespeariană, dar şi în arta de ecran» 9, apoi cea a lui
Inokentii Smoktunovski (1964), în care actorul sovietic
după cum remarca D. Suhianu, a subliniat «mai mult
trăsăturile umane decât cele eroice» 10.
Filmul Don Quijote a început să fie turnat din
1910, rolul eroului fiind interpretat de artişti ca actorul
danez Shestrom, apoi actorul rus Fiodor Şaleapin.
Trebuie de menţionat faptul că cel mai apropiat dintre
toţi compilatorii, urmaşii Cavalerului tristei Figuri
rămâne a fi – întruchiparea modernă a idealurilor
quijoteşti – eroul lui Charles Chaplin. Aventurile
lui Charles, după părerea cercetătoarei N. Snetcova,
reprezintă «o epopee donquijotescă originală din
prima jumătate a sec. al XX-lea» 11.
Pentru arta cantabilă din sec. al XIX-lea Hamlet şi
Don Quijote au marcat evenimente memorabile, fapt
confirmat de opera comică Nunta Camacho, baletul
lui Marius Petip, umoresca pentru orchestră a lui A.
Rubinshtein, poema simfonică Don Quijote cu accente
profund pessimiste de R. Schtrausse – toate inspirate de
209
chipul cervantesian. Berlioz plăzmuieşte marşul funerar
din piesa Hamlet (1847), P. Ceai-kovski – uvertura-
fantezie Hamlet, D. Shostakovici scrie muzică pentru
baletul Hamlet.
«Aprecierile lui Don Quijote în diferite epoci
pot sluji drept caracteristici ale acestora», menţiona
criticul spaniol G. Dias-Plaha. Imediat după apariţie,
Don Quijote a fost înţeles şi interpretat ca un personaj
hazliu, menit să distreze, comic, stârnind râsul în urma
lecturii, deşi tot atât de tragic în esenţa sa. Meritul
de a descoperi filosofia dialectică autotcuprinzătoare
în erou la revine romanticilor germani. Scheling
menţiona că Don Quijote şi Hamlet deţin caracterele
personalităţilor mitologice, mitologeme. Flaubert
a însuşit de la Cervantes principiul lipsei perceperii
realităţii, care şi-a găsit expresie în personajele
Frederic Moro şi Doamna Bovary, pe care Ortega y
Gasset o numeşte Don Quijote în fustă. G. Călinescu
remarca: «bovarismul, această boală a spiritului cu
grave consecinţe dramatice, ducând inevitabil spe
suicid, nu se identifică cu quijotismul, chiar dacă
unele elemente comune există, ... esenţa quijotismului
constă în fidelitatea eroului faţă de înaltă datorie pe
care singur şi-a impus-o şi aceasta cu preţul acceptării
unei vieţi de castitate, de onoare, de caritate» 12.
Scriitorul rus I. Turgheniev propune să înţelegem prin
quijotism principiul unui sublim sacrificiu de sine,
iar cercetătoarea română Ioana Musteaţă numeşte
quijotismul o «benefică stare a umanului, conştient de
sine, ca o tendinţă spre grandoare, spre plenitudine» 13;
mai mulţi cercetători converg spre o stare care implică
o confuzie permanentă dintre iluzie şi realitate.
În Rusia de la începutul sec. al XX-lea
donquijotismul e înţeles ca o nobleţe a gândurilor,
o slujire dezinteresată. N. Karamzin scria despre
imaginaţia donquijotismului. Chipul mic-burghez al
lui Don Quijote e plăsmuit de Apolon Grigoriev. A.
Herţen a distanţat noţiunile Don Quijote al reacţiei şi
Don Quijote al revoluţiei. K. Derjavin a introdus în
circulaţie noţiunea донкиxотство. Din Cervantes s-au
inspirat mulţi scriitori ruşi, printre care N. Gogol, M.
Dostoievski, mai mulţi cercetători identificând afinităţi
dintre Don Quijote şi Idiotul. Cercetătoarea română M.
Freinberg confesa că «prin perfecta lui puritate morală,
prin idealurile pe care îl animă, mereu neînţeles şi
batjocorit de cei din jur, el (cneazul Mâşkin) se apropie
mult de eroul spaniol» 14.
Dacă în perioada romantică Don Quijote s-a
impus ca martir al idealului supus batjocurii societăţii
meschine, la începutul secolului al XX-lea acest lucru
este răsturnat de cercetătorul G. Papini, care susţine că
prin delirul său simulat Don Quihote intră în categoria
hamletienilor. M. de Unamuno şi Ortega y Gasset au
descoperit în Don Quihote modelul ideal, imperios,
necesar, soluţia unică de salvare, făcând din erou o
problemă a destinului spiritualităţii spaniole, quijotismul
fiind privit ca o «variantă a religiei spaniole».
210
Un cercetător menţiona că după ilustraţiile la opera
cervantesiană poate fi studiată istoria picturii din secolul
al XIX-lea. Unul dintre cei mai vestiţi ilustratori ai
operei cervantesiene din această perioadă este pictorul
francez T. Joanno, ale cărui improvizaţii romantice
vădeau şi accente democratice, linie continuată de
alt compatriot, G. Dore. O idee ingenioasă a avut-o
pictorul sevilian Jose Jimenes Aranda, care s-a decis
să ilustreze fiecare frază din roman, intenţie realizată
doar pe jumătate. Note expresioniste i-a imprimat A.
Hazemat şi S. Dali. Între anii 1929−1931 a fost realizată
ilustrarea ediţiei belgiene de către G. Poli, care a fost
menţionat cu premiul Academiei franceze.
Structuri receptate drept antinomice şi complet
izolate la început, Don Quijote şi Hamlet se întâlnesc,
după două secole din existenţa lor nemuritoare, în
sufletul romantic, definind una din laturile lui esenţiale.
Omul romantic, natură prin excelenţă conflictuală, este
şi un Don Quijote şi un Hamlet în acelaşi timp: trăieşte
în iluzie şi ironizează iluzia, e entuziast şi totodată,
din disperare, cinic, aspiră cu fervoare şi dăruire de
sine spre ideal, dar are şi conştiinţa paralizantă a
ineficienţei, e sfâşiat între credinţă şi tăgăduire, între
spontaneitate şi luciditate. Romantismul a dovedit
că, deşi contradictorii, Don Quijote şi Hamlet nu se
exclud decât atrăgându-se.
Un fertil punct de plecare pentru discuţia dihotomiei
Hamlet-Don Quijote a fost conferinţa de la 1860 a
scriitorului rus I. Turgheniev. «În aceste două perso-
naje – consemna scriitorul rus – am văzut întruchiparea a
două tipuri de bază ale naturii omeneşti. Avem impresia
că toţi oamenii aparţin, într-o măsură mai mare sau
alta, unuia din acele două tipuri, că fiecare dintre noi se
înrudeşte întrucâtva fie cu Don Quijote, fie cu Hamlet»15.
Don Quijote exprimă, în primul rând, credinţa în ideal
«credinţa în ceva etern, nestrămutat, credinţa în adevărul
care se află în afara omului, un adevăr greu de pătruns,
care cere slujire şi jertfe». Hamlet se constituie într-un
simetric contrast faţă de Don Quijote. Sarcasmul lui
Hamlet se opune entuziasmului lui Don Quijote. De
ultimul râdem, iar până la urmă îl iubim. Pe Hamlet e
aroape imposibil să-l iubeşti. Îl poţi compătimi, «de iubit
însă nu poate nimeni să-l iubească, după cum nici el nu
iubeşte pe nimeni». Dintre cei doi eroi cel mai mult suferă
Hamlet, fiindcă el «singur se răneşte, singur se torturează,
iar spada pe care o ţine în mânile sale este spada cu două
tăişuri a analizei» 16. Paralela continuă: Don Quijote e o
natură afirmativă, Hamlet e o întruchipare a «principiului
negării», Don Quijote e o încorporare a spiritului sudic,
mediteranean, Hamlet – un simbol al nordului, această
schemă de gândire duală fiind infinită.
Surprinzătoare puncte de atingere între cele două
personaje constată cercetătorul hispanic Ramiro
de Maeztu care face observaţia că suflul tragic al
operei shakespeariene se comunică spiritului nostru,
concentrează energiile şi le dispune pentru acţiune; vâna
comică a romanului cervantesian destinde resorturile
REVISTA DE ETNOLOGIE ŞI CULTUROLOGIE
forţei noastre, înclinându-ne spre repaos. Astfel,
«Hamlet, exercitându-şi influenţa asupra publicului,
produce Quijoţi, în vreme ce Don Quijote provoacă în
spirite atitudinea analitică a lui Hamlet» 17. O astfel de
împrejurare ar explica, după autor, destinul celor două
opere în culturile lor naţionale. Don Quijote e o carte
a deziluziei, o carte care îndeamnă la hamletizări, în
vreme ce Hamlet, prin analiza tragismului indeciziei,
este o operă stimulatoare. Hamlet este tragedia Angliei;
Don Quijote e cartea clasică a Spaniei. În jurul celor
două opere s-a cristalizat sufletul celor două popoare.
Anglia a cucerit un imperiu; Spania l-a pierdut pe al
ei 18. Paradoxul formulat de Maeztu poate fi aplicat şi
interpretărilor pe care le-au primit cele două opere:
s-a hamletizat în jurul lui Don Quijote; iar nu o dată
comentariile la Hamlet au ceva donquijotesc.
Esteticianul A. Anixt afirmă că Hamlet a văzut
lumea şi oamenii nu aşa cum ar fi vrut să-i vadă, ci aşa
cum sunt ei în realitate. Hamlet luptă împotriva răului
din jurul său, luptă singur, împrejurare ce se cere
subliniată cu toată tăria că «din acest punct de vedere,
el nu este câtuşi de puţin antipodul lui Don Quijote,
cum presupunea Turgheniev, ci mai curând tovarăşul
său de idei. Amândoi vor să izbăvească lumea de
rău, săvârşind acte eroice individuale» 19. Hamlet se
deosebeşte de Don Quijote prin faptul că înţelege
realitatea şi îşi dă seama cât este de greu să lupte
împotriva ei. Dovadă sunt nesfârşitele sale îndoieli,
celebrul «a fi sau a nu fi» care devine principala
dilemă: Hamlet ştie ce, dar nu ştie cum.
Cercetătorul român Matei Călinescu afirmă în eseul
Don Quijote şi Hamlet că cele două personaje reprezintă
tipuri extreme, analizându-le din perspectiva iluziei ca
factor de vitalitate. Don Quijote crede şi este inspirat de
iluzie, iar Hamlet o verifică şi o respinge. «Prestigiul lui
Don Quijote stă în exclusiva, devoranta sa necesitate de
iluzie. El are nevoie de ea ca de aer, pe când Hamlet vrea
să sfâşie valurile ei înşelătoare, vrea să ştie cu orice preţ
adevărul. La polul opus, hamletianismul simbolizează
nevoia omului de a distruge miturile şi iluziile, de a se
controla şi a controla pe ceilalţi prin luciditate» 20.
Spaţiul spiritului uman se află permanent în căutarea
imaginii europeanului din timpurile trecute spre cele
viitoare. Această imagine va fi cea care va profita de tot
ce am moştenit de la Enea, Ulise, Don Quijote, Faust,
Hamlet, Mâşkin şi mulţi alţii însetaţi de bine şi frumos,
care ne însoţesc într-o metaistorie, într-un Eden uman
etern, identificat cu sublimul din om, solidificat în creaţie,
în capodopere inspirate de nemuritoarea umanitate.
Note
1
Shakespeare şi opera lui. Сulegere de texte critice.
Bucureşti, 1964. Р. 307.
2
Аpud Козинцев Г. Наш современник В. Шекспир.
Москва–Ленинград. 1966. С. 144.
3
Жаравина Л. В. Шекспиризм Гоголя (к постановке
проблемы) // Литературно-критические опыты и
наблюдения. Кишинев, 1982. С. 8.
4
Shakespeare şi opera lui. Сulegere de texte critice.
Bucureşti, 1964. Р. 239.
PROBLEME
PAGINA ACTUALECERCETĂTOR
TÂNĂRULUI АКТУАЛЬНЫЕСТРАНИЦА
ПРОБЛЕМЫМОЛОДОГО ИССЛЕДОВАТЕЛЯ
5
Chirtoacă A., Terechina I. Shakespeare pe scena teatrului
chişinăuian dinainte de revoluţie // Moldova Socialistă, 23
apr. 1964.
6
Федоренко В. Театр как выражение культуры времени
(к проблеме театральности постмодерна) // Arta. Chişinău,
2003. Р. 121-122.
7
Козинцев Г. Указ. раб. С. 163.
8
Cimpoi M. Shakespeare – «geniala acvilă a Nordului»
// Shakespeare W. Hamlet. Romeo şi Julietta. Chişinău,
1989. Р. 9.
9
Юткевич С. Шекспир и кино. Москва, 1973. С. 49.
10
Suchianu D. Popescu C. Shakespeare pe ecran.
Bucureşti, 1976. Р. 219.
11
Снеткова Н. «Дон Кихот» Сервантеса. Ленинград,
1970. С. 121.
12
Calinescu G. Cervantes // M. Cervantes. Saavedra.
Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha. Bucureşti,
1964. Р. 14.
13
Musteaţă I. Europa şi miturile ei. În preajma lui Don
Quijote. Bucureşti, 1991. Р. 26.
14
Freinberg M. Cervantes în România // Studii de literatură
universală şi comparată. Bucureşti, 1971. Р. 104.
15
Тургенев И. С. Собрание сочинений в 6-ти тт. Т. 6.
Москва, 1968. С. 288-290.
16
Ibidem.
17
Apud Călinescu M. Eseuri critice. Bucureşti, 1967.
Р. 148.
Этнокультурный колорит американского юга
в художественном мире У. Фолкнера
Ключевая задача настоящей статьи − просле-
дить, как в творчестве У. Фолкнера сквозь призму
этнокультурного колорита просвечивают общече-
ловеческие мотивы, как два этих пласта соотносят-
ся между собой в творческом мире писателя.
Для основной массы текстов этого автора важен
национальный этнографический колорит. Они – о
человеке и его мировосприятии, рассмотренном
сквозь призму национального характера.
Таким образом, цель нашей статьи − выявить,
как самый известный южанин американской лите-
ратуры ХХ века воплощает в своем творчестве эт-
нокультурные тенденции развития литературы.
Йокнапатофа родилась в третьем романе Фолк-
нера – «Сарторис» (1929) 1. Карта этого маленького
универсума на севере была ограничена рекою Тал-
лахачи, на юге − другой рекой, которая дала назва-
ние всей местности, – Йокнапатофой. К западу про-
стирались земли, принадлежавшие ранее индейцам
племени чикесо, проданные потом вождем Иссети-
бехой белым пришельцам. К востоку – Французова
Балка, холмы, поросшие густым сосновым лесом,
крохотные фермы земледельцев.
«Джефферсон, округ Йокнапатофа, штат
Миссисипи. Площадь: 2400 кв. миль. Население:
белых – 6298, негров – 9313. Уильям Фолкнер –
единственный хозяин и повелитель» 2.
211
18
Ibidem.
19
Anixt A. Istoria literaturii engleze. Bucureşti, 1965.
Р. 144.
20
Călinescu M. Op. cit. Bucureşti, 1967. Р. 147.
Rezumat
Autoarea abordează problema receptării lui Hamlet şi
Don Quijote în procesul istorico-literar, în muzică, teatru, arte
plastice, cinematografie (în Europa din perioada secolelor
XIX-XX).
Cuvinte-cheie: hamletism, quijotism, cod cultural
european.
Резюме
Автор ставит проблему творческого восприятия
образов Гамлета и Дон Кихота в историко-литературном
процессе, музыке, живописи, театре, кинематографе
Европы в период XIX−XX веков.
Ключевые слова: гамлетизм, кихотизм, культурно-
европейский код.
Summary
The author examines reception of Hamlet and Don
Quijote images in the history-literary process in arts, music,
theatre, cinema in XIX-XX centuries.
Key words: Hamletism, Quixotism, cultural European
code.
И. Дворнина
В основном, жителей страны можно разделить
по группам: белые жители и владельцы плантаций,
среди них Сарторисы, Бенбоу, Компсоны; негры
(слуги в богатых семействах, работники на планта-
циях); белые сельские жители, фермеры и аренда-
торы – Маккалемы, Сноупсы.
В «Сарторисе» Фолкнер воссоздает мир, «ко-
торый уже готов был потерять и оплакать». Сами
Сарторисы – это собирательный образ тех, кто за-
кладывал основы старого Юга, кто вырабатывал
его моральные нормы и этику поведения, сражался
и пал при Манассасе или Ричмонде, завещав потом-
кам хранить память о проигранном Деле; сами эти
потомки, новые поколения, опалены дымом другой
войны, первой мировой, а их ровесники, которые
в Европе не были, тем не менее, поддаются общим
настроениям разочарованности. Пути Сарторисов
и Сноупсов неизбежно пересекаются, но в момент
встречи происходит трагический раскол: в судьбах
и отношениях людей отражается ход истории, от-
брасывающий лучших на обочину, а низких и бес-
принципных одаряющий всеми благами. Мировая
война усиливает чувство неотвратимости перемен
и в то же время подчеркивает значимость этических
норм человечества, не меняя их сути.
Вот самое начало романа: «Старик Фолз, как
всегда, привел с собой в комнату Джона Сартори-