You are on page 1of 11

APĂ structura, proprietăți și importantă în lumea vie

Apă este lichidul cu cea mai mare răspândire ( ocupând aproximativ ¾ din suprafață globului
terestru ) și, fără exagerare, cel mai important pentru viață.
Apă este "matricea vieții".
Ea este importantă nu numai pentru faptul că este, din punct de vedere cantitativ,componentul
major al organismelor vii, dar și pentru motivul că ia parte la organizarea structurală a
biosistemelor și la activitatea metabolică celulară.
Molecule hidrofile și hidrofobe
În apă lichidă, pură, gradul de structurare ( ordonare ) a moleculelor depinde de
predominantă uneia din cele două tendințe contrare: organizareprin formarea legăturilor de
hidrogen sidezorganizare, prin agitație termică.
În soluții, la aceste două fenomene se mai adaugă și interacția cu moleculele de solvit, care
poate conduce fie la o creștere a gradului de ordonare, fie la o scădere a să.
Principalele tipuri de interacțiuni cu moleculele de apă conduc la următoarele procese:
1. formarea apei de hidratare în jurul ionilor:
2. formarea apei legate în jurul macr 20420p1518u omoleculelor:
3. realizarea cristal - hidraților.
Formarea apei de hidratare
Moleculele de apă, având momente de dipol permanente, se dispun în
jurul ionilor sau al grupărilor polare în cel puțîn două straturi: primul, format din molecule de
apă ordonate și imobilizate, iar al doilea, la o oarecare distanță, alcătuit din molecule atrase
insuficient pentru a capătă o structura propriu zisă, însă insuficient de puternic pentru a-și pierde
ordinea pe care o aveau înainte de interacțiune.

Formarea de apă legată

Macromoleculele biologice ( proteine, acizi nucleici, complexe macromoleculare ) au capacitatea


de a modifică structura apei lichide. Această modificare depinde de gradul de potrivire sterică a
grupărilor chimice laterale ale lanțului macromolecular și de distanțele intermoleculare realizate
de diferite tipuri de rețele de apă.
Când există o astfel de potrivire, macromoleculele capătă o mare "capacitate de inducție"
structurand moleculele de apă în jurul lor.
Formarea de cristal - hidrați
Acest proces are loc în cazul moleculelor hidrofobe care, în momentul dizolvării în apă,
creează o cavitate, devenind molecule interstițiale.
Interacțiile hidrofobe apar atunci când în soluție avem o serie de substanțe a căror
molecule conțîn grupări polare și grupări nepolare.
Aceste substanțe se disipează în apă și formează micelii sau se întind pe suprafață apei și
formează pelicule.
Moleculele acestor substanțe sunt denumite molecule amfifile sau molecule amfipatice.
Un exemplu de molecule amfipatice sunt moleculele de acizi grași.
Gruparea polară este puternic hidrofilă și tinde să se dizolve în apă, să formeze hidrați, în timp ce
gruparea nepolara este puternic hidrofoba, ea tinde să se ascundă în apă.
Structura atomică și electronică a apei
În compoziția apei întră un atom de oxigen și doi atomi de hidrogen:HOH.
Având în vedere că hidrogenul prezintă trei izotopi: H ( protiu ), H=D ( deuteriu )
și H=T ( tritiu ) se pot formaurmatoarele șase combinatiiale atomilor, pentru a produce apă:
1. H - O - H ( apă "obișnuită" )
2. H - O - D
3. D - O - D ( apă "grea" )
4. D - O - T
5. H - O - T
6. T - O - T ( apă "tritiata" )
Deoarece și oxigenul prezintă fenomenul de izotopie ( O, O, O ) în
realitate există un număr de 18 specii de molecule de apă.
Dintre toate speciile moleculare, combinația formată din doi atomi de
protiu H și unul de O este cea mai răspândită în natură. Celelalte specii moleculare se află în
procente foarte mici.
Moleculă de apă cea mai răspândită în natură are atomii coplanari, cu
unghiul dintre lgaturile covalente O - H de 105 și cu lungimea legăturilor de 1 A, prezentând
un moment de dipol permanent.
Deoarece moleculele de apă au un moment de dipol permanent ele au tendința de a
interacționa electrostatic, atât între ele cât și cu ionii din mediile întră- și extracelulare și, de
asemenea cu grupările hidrofile ale macromoleculelor.

Din punct de vedere electronic, moleculă de apă are 10 electroni. Dintre aceștia, doi
"gravitează" în apropierea atomului de oxigen, iar 8 "populează" 4 orbitali bilobati dispuși, cu
axele lor de simetrie, de-a lungul direcțiilor care unesc vârfurile unui tetraedru ( aproape regulat )
cu centrul acestuia.
Structura apei și legătură de hidrogen
Unele proprietăți ale apei, cum ar fi: temperatura de topire, temperatura de fierbere,
căldură de vaporizare, căldură de topire și tensiunea să superficială, sunt mult mai mari
comparativ atât cu hidrocarburile similare ( H S, NH ) cât și cu majoritatea lichidelor obișnuite.
Ele ne arată că forțele de atracție dintre molecule, coesiunea internă a apei este foarte mare.
Acest lucru se reflectă cel mai bine în valoarea ridicată a căldurii specifice de vaporizare a apei
care este considerabil mai mare comparativ cu majoritatea lichidelor obișnuite.
Forțele intermoleculare puternice din apă lichidă se datorează unei distribuții specifice a
electronilor din moleculă de apă. Această distribuție conferă moleculelor de apă o asimetrie
electrică.
Oxigenul, puternic electronegativ tinde să atragă electronii singulari ai celor doi atomi de
hidrogen, lăsând nucleele de hidrogen parțial descoperite.
În consecință fiecare atom de hidrogen va avea o sarcina locală parțială pozitivă, iar atomul de
oxigen o sarcina locală parțială negativă. În felul acesta apă deși nu are o sarcina netă este un
dipol.
Din acest motiv atunci când două molecule de apă se apropie una de altă din ce în ce mai mult,
se atrag. Această atracție este însoțită de o redistribuție a sarcinilor între ambele molecule, ceea
ce sporește interacția dintre ele.
Acest tip complex de interacție electrostatică este denumită legătură de hidrogen.
Din cauza aranjării aproape tetraedice a electronilor în jurul atomului de oxigen, fiecare
moleculă de apă este capabilă să se unească prin legături de H cu alte 4 molecule de apă.
Dacă în stare de vapori apă este formată din molecule neasociate, în stare lichidă și de
gheață, ele sunt asociate prin legături de hidrogen.
Comparativ cu legăturile covalente, legăturile de hidrogen sunt relativ slabe.
Legăturile de hidrogen din apă au o energie de legătură de aproximativ 4,5Kcal/mol, în
timp ce legăturile covalente de tip O - H au o energie de legătură de 110 Kcal/mol.
La temperatura de 0 C numai 15% din legăturile de hidrogen se rup. Din această cauza apă
continuă să-și păstreze o structura cvasicristalina care devine din ce în ce mai labilă, pe măsură
ce temperatura crește.
Deși legăturile de hidrogen persistă numai 1ns totuși la nivel microscopic acest interval de timp
este foarte mare, deoarece în acest interval de timp au loc mii de ciocniri moleculare.
Către temperatura de 40 C, se rup aproximativ 50% din legăturile de hidrogen, apă
devenind mult mai fluidă, această temperatura fiind considerată că al doilea "punct de topire" al
apei.
În stare gazoasă, datorită agitației termice foarte intense, se rup aproape toate legăturile de
hidrogen, moleculele de apadevenind libere ( izolate ).
În concluzie, apă este înalt structurată în faza solidă, local structurată în faza lichidă și,
practic, nestructurată în faza de vapori.
Acizi și baze
Se numește acid o substanță care are tendința de a pierde un proton și baza o substanță
care aretendinta de a acceptă sau lega un proton.
Acid 1 Baza 1 + H

Baza 2 + H Acid 2
Acid 1 + Baza 2 Baza 1 +
Acid 2
În aceste reacții are loc un transfer al unui proton, de la acidul 1 la baza 2 ( sau de la
acidul 2 la baza 1). Un acid nu poate ceda un proton decât unei baze. Această se transformă în
acidul ei conjugat, iar acidul inițial în baza să conjugată.
Reacțiile de transfer de protoni se numesc reacții protolitice.
Apă este cel mai răspândit solvent și cel mai bun pentru electroliți.
O substanță care se comportă față de acizi că o baza și față de baze că un acid este
numită amfotera sau amfiprotica. În unele reacții apă funcționează că baza, în altele că acid.
În apă pură nu există protonul H, ci el se află fixat pe o moleculă de apă ( ion de
hidroniu ).
HOH + HOH H O + HO
Dovadă că protonul se găsește sub formă de ion de hidroniu ne-o da mobilitatea să
electrică mare, comparativ cu a altor cationi. Această se datorează pentru că el sare cu ușurință
de pe o moleculă de apă pe o altă moleculă de apă fără că această să se deplaseze.
pH

Se numește exponent al concentrației ionilor de hidroniu sau pH, logaritmul cu semn


schimbat al concentrației ionilor de hidroniu din soluție.
pH = - lg H
O soluție apoasă este neutră când concentratiile ionilor de hidroniu și ionilor hidroxil sunt
egale.
Punctul neutru, în soluții apoase este la pH = 7. O soluție cu pH < 7 este acidă; o soluție cu
pH > 7 este bazică.
Când pH - ul unei soluții scade cu o unitate concentrația ionilor H O din acea soluție crește
cu factorul 10.
Scala pH este utilizată mai ales pentru soluții slab acide sau slab bazice.
pH - ul apei pure se modifică foarte mult la adăugarea unor cantități foarte mici de acizi
sau de baze.
Osmoză
În cazul în care o membrană semipermeabilă separă două compartimente conțînând
aceeași soluție, dar cu concentrații diferite, prin membrană va avea loc difuzia moleculelor de
solvent de la compartimentul cu soluția mai diluată spre compartimentul cu soluția mai
concentrată.
Fenomenul de difuzie pasivă a moleculelor de solvent ale unei soluții printr-o membrană
semipermeabilă, poartă denumirea de osmoză directă.
Dacă o membrană semipermeabilă separă două soluții de concentrații diferite și asupra
soluției mai concentrate se exercită, din exterior, o presiune foarte mare, atunci se constată că
moleculele de solvent traversează membrană, în mod forțat, dela soluția mai concentrată spre cea
mai diluată, fenomen cunoscut sub numele de osmoză inversă.
Ex: - instalații pentru desalinizarea apei
- animalele acvatice sau unele păsări care trebuie să-și procure apă
potabilă din apă de mare foarte sărată ( cu presiune osmotică foarte
mare ).
La aceleași concentrații molare și la aceeași temperatura două soluții diferite ( în același
solvent ) au aceeași presiune osmotică și se numesc izotonice. Soluția care are presiunea
osmotică mai mare se numește hipertonică iar cealaltă cu presiunea osmotică mai mică, se
numește hipotonică.
Dacă o membrană semipermeabilă separă o soluție hipotonică de una hipertonică atunci
solventul va difuza de la soluția hipotonică spre cea hipertonică până se va
realiza izotonicitatea soluțiilor.
În organismul uman, plasmă sangvină se găsește într-un spațiu vascular separat printr-o
barieră semipermeabilă monocelulară de spațiile interstițiale în care se află lichidul interstitial.
Ionii și micromoleculele pot difuza liber prin această membrană, negenerand diferențe de
presiune osmotică.
Deoarece concentrația proteinelor plasmatice este mai mare decât a celor din lichidul
interstitial, presiunea osmotică a plasmei, depășește pe aceea a lichidului interstitial. Prin urmare
există o tendința permanentă că apă să difuzeze din țesuturi spre lumenul capilar. Datorită
contracției inimii și a tensiunilor mecanice din pereții vaselor de sânge, se creează o presiune
hidrostatică a sângelui care variază de la punct la punct în arborele cardiovascular. Presiunea
hidrostatică a sângelui determina un proces de ultrafiltrare, adică un transport de ioni și
micromolecule ( inclusiv molecule de apă ) dinspre lumenul capilar spre spațiul interstitial,
invers decât rezultă datorită presiunii osmotice efective a plasmei.
Importantă apei în lumea vie
Datorită ponderii sale foarte mari în lumea vie, apă constituie "cadrul molecular" în care
se desfășoară procesele vieții.
1. Apă constituie solventul universal al materiei vii, atât la nivelul
intracelular cât și interstitial.
2. În interiorul celulelor apă intervine într-o serie de reacții biochimice,
cum ar fi de exemplu, reacțiile de hidroliza, de oxidare și de condensare.
3. În cazul plantelor, apă constituie unul din cei doi reactanti în procesul
de fotosinteză ( celălalt fiind dioxidul de carbon ).
4. Apă constituie mediul de transport al moleculelor, ionilor
macromoleculelor și al celulelor de la un organ la altul. Acest transport se realizează de către
fluidele circulante extracelulare.
5. Apă este agentul de eliminare a catabolitilor toxici în afară
organismului, în procesele de transpirație și micțiune.
6. Apă constituie mediul de flotatie al unor celule libere cum ar fi
eritrocitele, limfocitele, leucocitele.
7. Apă asigura protecția la șocuri mecanice a unor sisteme ( sistemul
nervos central ) sau a embrionului și fătului.
8. În cazul animalelor homeoterme, apă intervine substanțial și eficient în
procesele de termoreglare.

Apă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 Acest articol se concentrează asupra apei așa cum o percepem în viața de zi cu zi.

 Pentru studiul apei ca substanță chimică indispensabilă vieții, vedeți articolul Apă (moleculă),
unde se găsesc toate informațiile privind structura, compoziția și proprietățile apei pure (H2O,
denumită în chimie și oxid de hidrogen).

 Pagina „Apa” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Apă (dezambiguizare).
Picături de apă curgând de la un robinet

Apa este un lichid inodor, insipid și incolor, de cele mai multe ori, sau ușor albăstrui sau chiar verzui
în straturi groase. Apa este o substanță absolut indispensabilă vieții, indiferent de forma acesteia,
fiind unul dintre cei mai universali solvenți. Apa este un compus chimic al hidrogenuluiși
al oxigenului, având formula chimică brută H2O (vedeți Apă (moleculă)). Apa este una din
substanțele cele mai răspândite pe planeta Pământ, formând unul din învelișurile
acesteia, hidrosfera.
Pe Pământ, apa există în multe forme, în cele mai variate locuri. Sub formă de apă sărată există
în oceane și mări. Sub formă de apă dulce în stare solidă, apa se găsește în calotele
polare, ghețari, aisberguri, zăpadă, dar și ca precipitații solide, sau ninsoare. Sub formă de apă
dulce lichidă, apa se găsește în ape curgătoare, stătătoare, precipitații lichide, ploi, și ape
freatice sau subterane. În atmosferă, apa se găsește sub formă gazoasă alcătuind norii sau fin
difuzată în aer determinând umiditatea acestuia. Considerând întreaga planetă, apa se găsește
continuu în mișcare și transformare, evaporarea și condensarea,
respectiv solidificarea și topirea alternând mereu. Această perpetuă mișcare a apei se
numește ciclul apei și constituie obiectul de studiu al meteorologiei și al hidrologiei.
Apa care este potrivită consumului uman se numește apă potabilă. Conform standardului din
România, pentru ca apa să fie potabilă sestonul nu trebuie să depășească 1ml/m³.[necesită citare] Pe
măsura creșterii populației umane, de-a lungul timpului, și a folosirii intensive și extensive a
resurselor de apă susceptibile de a furniza apă potabilă, problema apei utilizabile a devenit o
problemă vitală a omenirii.Apa acoperă 71% din suprafața Pământului.

Cuprins
[ascunde]

 1Proprietăți moleculare
o 1.1Forme de apă
o 1.2Apa în biologie și civilizația umană
 2Pozițiile astronomice ale Pământului și influența lor asupra maselor mari de apă
 3Utilizarea apei de către oameni
 4Apa ca o sursă prețioasă
 5Regularizarea distribuției apei
 6Impactul apei asupra religiei și filozofiei
 7Apa în Univers
 8Note
 9Bibliografie suplimentară
o 9.1Apa ca resursă naturală
 10Vezi și
 11Legături externe
Proprietăți moleculare[modificare | modificare sursă]
Forme de apă[modificare | modificare sursă]

Fulgi de zăpadă de Wilson Bentley, 1902

Apa se găsesește sub diverse forme în natură: vapori de apă și nori în atmosfera, valuri
și aisberguri în oceane, ghețari la latitudini mici sau altitudini mari, acvifere sub
pământ, râuri sau lacuri. Circuitul apei în natură este fenomenul prin care apa este transferată
dintr-o forma într-alta, prin evaporare, precipitații și scurgeri de suprafață.
Datorită importanței pe care o are (în agricultură, dar și pentru omenire în general), apei i s-au dat
diverse nume în funcție de formele pe care le ia. Ploaia e cunoscută în majoritatea țărilor, pe când
alte forme sunt mai puțin întâlnite, și pot fi surprinzătoare când sunt văzute prima dată. Exemple
sunt: grindina, zăpada, ceața, roua sau chiciura. Un fenomen conex este curcubeul, întâlnit atunci
cand lumina se refractă prin particulele de apă din atmosferă.
Apa de la suprafața globului joacă roluri importante în evoluția umană; râurile și irigațiile asigură
aportul de apă pentru agricultură, sunt suport pentru transportul maritim sau fluvial, fie comercial sau
de agrement. O apă cu insuficienți nutrienți se numește oligotrofă. Scurgerea apei pe suprafața
terestră este mecanismul prin care eroziunea sculptează mediul natural, duce la
crearea văilor și deltelor cu suprafețe fertile favorabile dezvoltării de centre umane. De asemenea,
apa se infiltrează în sol, ajungând în pânza de apă freatică. Această apă freatică ajunge din nou la
suprafață sub forma izvoarelor, sau a izvoarelor termale și gheizerilor. Apa freatică este de
asemenea extrasă artificial prin puțuri și fântâni.
Deoarece apa poate conține numeroase substanțe diferite, poate avea gusturi sau mirosuri foarte
diferite. De fapt, oamenii și alte animale și-au format simțurile pentru a putea evalua calitatea apei:
de obicei, animalele evită apa cu gust sărat (apă de mare) sau putred de mlaștină preferând apa
unui izvor montan sau apa freatică.
Apa în biologie și civilizația umană[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere biologic, apa are numeroase proprietăți indispensabile proliferării vieții, care o
deosebesc de celelalte substanțe. Apa își îndeplinește acest rol, permițând compușilor organici să
reacționeze în moduri care să permită în cele din urmă replicarea. Este un bun solvent și are
o tensiune superficială ridicată, permițând astfel mișcarea compușilor organici și a organismelor vii.
Apa proaspătă are densitatea maximă la 4 °C, această densitate scăzând pe măsură ce apa se
răcește, se încălzește sau îngheață. Fiind o moleculă polară stabilă dominantă în atmosferă, joacă
un rol important în absorbția radiației infraroșii, crucială în cadrul efectului de seră, fără de care
temperatura medie la suprafața Terrei ar fi de -18° Celsius. Apa are de asemenea o căldură
specifică neobișnuit de mare (4181,3 J/(kg·°C) la presiunea de 1 bar și temperatura de 25 °C[1]),
care joacă mai multe roluri în reglarea climatului global și regional, precum Curentul Golfului,
permițând existența vieții. Deoarece absoarbe foarte mult infraroșiile, are o foarte ușoară nuanță
albastră, datorită eliminării unei mici cantități de lumină roșie care o traversează. Culoarea albastră
poate fi observată numai când apa este în cantitate mare, de exemplu în lacuri, mări sau oceane. În
plus, apa are o căldură latentă de vaporizare mare, de 2262 kJ/kg la presiunea de 1 bar și
temperatura de 98 °C (dar de 2442 kJ/kg la presiunea de 0,0317 bar, presiunea de saturație la
temperatura de 25 °C),[1] care are o influență mare asupra climatului și a transferului de căldură între
ocean și atmosferă.
Apa este un foarte bun solvent, similar din punct de vedere chimic cu amoniacul, și dizolvă multe
tipuri de substanțe, precum diferite săruri și zahărul, și facilitează reacțiile chimice ale acestora, lucru
care permite metabolismele complexe.
Unele substanțe însă nu se amestecă cu apa, cum e de exemplu petrolul, și alte substanțe
hidrofobe. Membranele celulare, compuse din lipide și proteine, profită de această proprietate,
controlând interacțiunea dintre ele și mediul extern. Acest lucru este ușurat de tensiunea superficială
a apei.
Picăturile de apă sunt stabile datorită tensiunii superficiale mari datorată puternicelor forțe
intermoleculare numite forțe de coeziune. Acest lucru este evident atunci când mici cantități de apă
ajung pe o suprafață insolubilă, precum polietena: apa rămâne sub formă de picături. Totuși,
pe sticlă extrem de curată apa formează o peliculă subțire deoarece forțele dintre moleculele de apă
și de sticlă (forțele de adeziune) sunt mai mari decât forțele de coeziune. Acest lucru este foarte
important în cadrul transpirației plantelor.
În celulele și organismele biologice, apa se află în contact cu suprafețele membranoase proteice
care sunt hidrofile, adică prezintă o puternică atracție pentru apă. Langmuir a observat o puternică
forță de respingere între suprafețele hidrofile. Pentru a deshidrata suprafețele hidrofile este necesar
un efort deosebit pentru învingerea acestor forțe, numite forțe de hidrație. Aceste forțe sunt foarte
puternice, dar valoarea lor scade rapid pe distanțe mai mici de un nanometru. Importanța lor în
biologie a fost studiată de Parsegian. Prezintă importanță în special atunci când celulele sunt
deshidratate prin expunerea la atmosferă uscată sau la îngheț extracelular.
O proprietate simplă, dar unică și extrem de importantă pentru mediu, este că în forma sa solidă,
de gheață, plutește pe lichid. Forma solidă a apei are o densitate mai mică decât a apei lichide,
datorită geometriei punților de hidrogen care se formează doar la temperaturi mai joase. Pentru
aproape toate substanțele și pentru toate celelalte 11 stări neobișnuite ale apei, cu excepția gheții-
XI, starea solidă este mai densă decât cea lichidă. Apa proaspătă este cea mai densă la 4 °C, și se
va scufunda prin convecție pe măsură ce se răcește la acea temperatură, iar dacă se răcește în
continuare se va ridica. Datorită aceste proprietăți, apa de adâncime va fi mai caldă decât apa
înghețată, de suprafață, astfel încât gheața se va forma începând de la suprafață și se va extinde în
jos, iar cea mai mare parte a apei de dedesubt va rămâne constantă la 4 °C. Astfel, fundul unui lac,
mare sau ocean este practic izolat de frig, permițând supraviețuirea speciilor de animale. Aproape
toate celelalte substanțe chimice sunt mai dense în stare solidă și îngheață de la fund spre
suprafață.
Viața pe Pământ a evoluat și s-a adaptat acestor proprietăți ale apei. Existența formelor solidă,
lichidă și gazoasă ale apei pe Pământ a reprezentat un factor important pentru colonizarea diferitelor
medii ale planetei de către forme de viață adaptate variatelor, și adesea extremelor, condiții de viață.
În istorie, civilizațiile s-au dezvoltat cu precădere pe malurile râurilor sau mărilor: Mesopotamia, așa-
numitul leagăn al civilizației este situată între două râuri, Egiptul antic a înflorit pe malurile Nilului, iar
marile metropole, precum Londra, Paris, New York și Tokio își datorează succesul în parte
accesibilității oferite de situarea lângă o apă, și înflorirea comercială rezultată. Insulele cu porturi
sigure, precum Singapore și Hong Kong, s-au dezvoltat tocmai din acest motiv. În locuri
precum Africa de Nord și Orientul Mijlociu, unde apa nu se găsește în abundență, accesul la apă
potabilă a fost și este o mare problemă în dezvoltarea comunităților umane.
O greșeală des întâlnită este aceea că apa este un bun conductor de electricitate. Toate proprietățile
electrice ale apei se datorează ionilor sărurilor minerale dizolvate în ea și dioxidului de carbon
dizolvat în ea. Apa prezintă auto-ionizare (două molecule de apă se transformă într-un anion de
hidroxid și un cation de hidroniu) însă doar la un nivel aproape imperceptibil.

Pozițiile astronomice ale Pământului și influența lor asupra


maselor mari de apă[modificare | modificare sursă]
Căderea unei picături de apă.

Coexistența stărilor solidă, lichidă și gazoasă a apei pe Pământ este vitală


pentru originea, evoluția și continuarea existenței vieții pe Terra. Totuși, dacă s-ar schimba poziția
planetei față de Soare, chiar cu o distanță relativ mică (1 000 000 km), condițiile care permit
existența simultană a celor trei stări nu ar mai avea loc cu atâta ușurință.
Masa Pământului permite atracției gravitaționale să păstreze o atmosferă în jurul planetei. Vaporii de
apă și dioxidul de carbon din atmosferă creează un efect de seră care asigură o temperatură de
suprafață relativ constantă. Dacă Pământul ar avea dimensiuni mai mici, o atmosferă mai subțire ar
duce la temperaturi extreme care să nu permită acumularea apei decât în calotele glaciare din
jurul polilor (așa cum se întâmplă pe planeta Marte).
Distanța dintre Pământ și Soare și combinația dintre radiația solară primită și efectul de seră al
atmosferei asigură ca suprafața sa să nu fie nici prea rece și nici prea fierbinte pentru apa lichidă.
Dacă Pământul ar fi mai depărtat, apa ar îngheța, iar dacă ar fi mai apropiat de Soare, temperatura
de suprafață mai ridicată ar împiedica formarea calotelor glaciare, sau ar cauza existența apei doar
sub formă de vapori. În primul caz, Pământul ar absorbi mai multă energie solară din cauza
albedoului redus al oceanelor, iar în al doilea ar rezulta un efect de seră scăpat de sub control și
condiții neospitaliere similare celor de pe planeta Venus.
S-a propus că însăși viața păstrează condițiile care i-au permis existența. Temperatura de suprafață
a Pământului a fost relativ constantă de-a lungul erelor geologice în ciuda variațiilor radiației solare,
lucru care ar indica existența unui proces dinamic ce guvernează temperatura Terrei printr-o
combinație de efect de seră și albedou atmosferic și de suprafață. Această propunere poartă numele
de Ipoteza Gaia.

Utilizarea apei de către oameni[modificare | modificare sursă]

Sistem de irigații în New Jersey

Toate formele de viață cunoscute depind de apă. Apa este o parte vitală în multe din
procesele metabolismului din interiorul organismului. Cantități semnificative de apă sunt utilizate de
organism în digestia hranei. (Notă: unele bacterii și semințe de plante pot intra într-o stare
criptobiotică pentru o perioadă nedeterminată, atunci când sunt deshidratate, ca apoi să revină la
viață când reajung într-un mediu umed.)
Aproape 72% din masa corpului uman fără grăsimi este apă. Pentru o bună funcționare, corpul
necesită între doi și șapte litri de apă pe zi pentru a evita deshidratarea, cantitatea exactă depinzând
de nivelul de activitate, temperatură, umiditate și alți factori. Nu este cunoscută cu exactitate
cantitatea de apă necesară a fi consumată de o persoană sănătoasă. Oricum, pentru cei care au
probleme de rinichi este dificil să bea prea multă apă, dar periculos să bea prea puțină, mai ales într-
un ambient cald și umed sau în timpul exercițiilor fizice. Se întâmplă totuși ca oamenii să consume
mult mai multă apă în timpul exercițiilor fizice decât este necesar, expunându-se astfel riscului
de intoxicație cu apă, care de cele mai multe ori este fatală. "Obligativitatea" consumării a opt
pahare de apă pe zi de o persoană, nu este argumentată științific.

Pompă de apă manuală în China.

Dieteticienii și nutriționiștii spun că aceasta este cantitatea de apă recomandată a fi consumată pe zi


- în engleză RDI (Recommended Daily Intake). [1]. Ultimele rapoarte referitoare la regimul alimentar
ale Consiliului Național de Cercetare National Research Council recomandă un consum pentru
femei de 2,7 litri de apă în total (incluzând și sursele de apă din alimente) și, respectiv, 3,7 litri pentru
bărbați [2]. Apa se pierde din organism prin urinăși fecale, prin transpirație și prin respirație (expirație
de vapori).
Corpul uman are nevoie de apă care nu conține prea multă sare sau alte impurități. Printre
impuritățile frecvent întâlnite se numără chimicalele și/sau bacterii periculoase, cum ar fi crypto
sporidium. Unele substanțe sunt însă acceptabile și chiar necesare ca și prezență în apă pentru
intensificarea gustului și pentru asigurarea necesarului de electroliți.

Apa ca o sursă prețioasă[modificare | modificare sursă]

Oameni stând la coadă pentru apă în timpul asediului de la Sarajevo.

Datorită creșterii populației mondiale și a altor factori, tot mai puțini oameni beneficiază de apă
potabilă. Problema apei poate fi rezolvată prin creșterea producției, o distribuție mai bună, și
nerisipirea resurselor deja existente. Din acest motiv, apa este o resursă strategică pentru multe țări.
Au existat de-a lungul timpului mai multe conflicte pentru accesul la apă și controlul acesteia.O
cronologie a conflictelor legate de apă Experții prevăd mai multe conflicte viitoare din cauza creșterii
populației mondiale și creșterii contaminării prin poluare și încălzire globală.

Un pârâu de munte

Raportul UNESCO despre dezvoltarea apei (WWDR, 2003) din cadrul Programului de Evaluare a
Apei pe Plan Mondial arată că, în următorii 20 de ani, cantitatea de apă potabilă disponibilă va
scădea cu 30%. 40% dintre locuitorii lumii nu au apă curată suficientă pentru o igienă minimală.
Peste 2,2 milioane de oameni au murit în 2000 de boli legate de consumul de apă contaminată sau
din cauza secetei. În 2004, o organizație engleză, WaterAid, a raportat că un copil moare la fiecare
15 secunde din cauza bolilor legate de apă ce ar putea fi ușor prevenite.
Se prevede că apa ar putea deveni prețioasă precum petrolul, lucru care ar face din Canada, ce are
această resursă din abundență, cea mai bogată țară din lume.
În 2005 în SUA prețurile mari ale benzinei au provocat îngrijorare și au existat temeri pentru o criză
globală, însă consumatorii nu ezitau să plătească prețuri duble pentru aceeași cantitate, dar de apă
îmbuteliată.
Apa potabilă este mai valoroasă decât oricând în istoria noastră, fiind folosită extensiv în agricultură
și industrie, și primește din ce în ce mai multă atenție pentru a fi folosită judicios pentru generațiile
viitoare.

Regularizarea distribuției apei[modificare | modificare sursă]


Apa potabilă este de obicei colectată la izvoare sau este extrasă din puțuri artificiale. Construirea
mai multor asemenea puțuri ar fi o metodă pentru a produce mai multă apă, presupunând că pânza
de apă freatică poate să asigure un debit adecvat. Alte surse de apă sunt ploile și apa din râuri și
lacuri. Apa de suprafață trebuie însă purificată înaintea consumului de către om. Purificarea implică
îndepărtarea substanțelor nedizolvate sau dizolvate, precum și a bacteriilor periculoase. Cele mai
folosite metode sunt filtrarea cu nisip, pentru îndepărtarea materiilor nedizolvate, și tratarea cu clor
și fierberea pentru uciderea bacteriilor periculoase. Distilarea îndeplinește toate cele trei sarcini.
Există și tehnici mai avansate, precum osmoza inversă. Desalinizarea apei sărate
din mări și oceane este o soluție mai scumpă utilizată în climatele aride de coastă.
Distribuția apei potabile are loc fie printr-un sistem de distribuție, fie îmbuteliată. În multe țări există
programe de distribuire gratuită a apei în caz de necesitate.
Reducerea risipirii apei, adică utilizarea apei potabile doar pentru consumul uman, ar fi o altă soluție.
În unele orașe, precum Hong Kong, apa de mare este folosită pe scară largă, de exemplu la toalete,
în scopul conservării resurselor de apă potabilă. Poluarea apei ar putea fi cel mai mare consumator
inutil de apă, risipind această resursă, indiferent de beneficiile aduse
poluatorului. Medicamentele consumate de oameni ajung deseori în canalizare și au efecte negative
asupra vieții acvatice dacă se acumulează și nu sunt biodegradabile.

Impactul apei asupra religiei și filozofiei[modificare | modificare sursă]

Pahar cu apă

Apa este considerată purificatoare în majoritatea religiilor,


incluzând hinduismul, creștinismul, islamul, iudaismul și șintoismul. Spre
exemplu, botezul în bisericile creștine este făcut cu apă. În plus, o baie ritualică (Mikve în iudaism)
în apă pură este făcută celor decedați în multe religii, incluzând iudaismul și islamismul. În islamism,
cele cinci rugăciuni zilnice, pot fi efectuate doar după spălarea corpului cu apă curată (Wudu). Apa
este geneza tuturor.
În șintoism, apa este utilizată aproape în toate ritualurile pentru curățirea unei persoane sau a unui
loc. Apa este menționată în biblie de 442 de ori, respectiv de 363 de ori, în versiunile
sale engleze internaționale sau, ca acronim, NIV) și în cea cunoscută sub numele de Versiunea
regelui James. În secțiunea 2 Peter 3:5(b) se afirmă textual: ... "și pământul a fost format din apă și
de către apă." (NIV)
Se crede adesea despre apă că ar avea puteri spirituale. În mitologia celtică, de pildă, Sulis este
zeița locală a apelor termale; în hinduism, apa este personificată ca o zeiță sub numele de Ganga.
De asemenea, diferiți zei pot patrona diferite izvoare, râuri sau lacuri. În
mitologiile romană și greacă, Peneus a fost un zeu-fluviu, unul dintre cele 3.000 de oceanide.
Filozoful antic grec Empedocles a elaborat o întreagă doctrină filozofică (un fel de teorie pre-
atomistă a lumii) bazată pe cele patru concepte fundamentale ale Universului care erau reprezentate
în lumea reală, conform teoriei sale, de patru elemente fundamentale, apă, aer, foc și pământ.
În filozofia clasică chineză, apa, ca element al filozofiei clasice, era unul din
cele cinci elemente constituente ale naturii, alături de pământ, foc, lemn și metal.