De la prototip la tip literar în proza

românească a secolului al XIX-lea. Femeia

în familie
Asist.univ. Gabriela MIHĂILĂ-LICĂ
Cadrul social
În România, în secolul al XIX-lea se face trecerea de la cooperaţia
capitalistă simplă la maşinismul industrial, cu o întârziere de 100 de ani
faţă de Elveţia, Anglia şi SUA. Civilizaţia europeană, îndeosebi cea
franceză ia locul celei orientale, semiasiatice. Este vorba de o civilizaţie
citadină „de imitaţie“ [1].
Structura economică în Principate era în mare la fel cu cea din veacul
al XVIII-lea [2] Agricultura rămăsese principala ocupaţie a românilor, o
agricultură înapoiată, slab înzestrată tehnic. Are loc o creştere importantă a
populaţiei, dar până la primul război mondial ponderea cea mai mare o
deţinea ţărănimea. Reforma lui Cuza şi desfiinţarea clăcăşiei au adus o
oarecare îmbunătăţire. În industria românească, până la începutul secolului
al XX-lea se trece de la meşteşuguri la „marea industrie“. Decalajele faţă
de „lumea bună“ sunt încă mari.
În ceea ce priveşte cultura românească, aceasta a reuşit în foarte scurt
timp să se sincronizeze cu cea occidentală. Cultura românească modernă
se naşte din cultura iluministă autohtonă, din adaptarea culturii apusene la
sufletul românesc şi din creaţia autorilor din secolul al XIX-lea. Rolul cel
mai important în cultura acestei perioade l-a avut literatura. Introducerea
de către Cuza a primei legi şcolare, intensificarea circulaţiei cărţilor şi a
ziarelor, dezvoltarea teatrului sunt câteva din elementele ce contribuie la
încadrarea culturii române între cele europene [3].
Marea industrie mecanizată care ia locul economiei tradiţionale de tip
casnic a însemnat o imensă solicitare a tuturor energiilor umane, nu numai
în sfera producţiei materiale, ci şi în viaţa socială. Femeile au fost angajate
în acest proces şi au început să lupte pentru obţinerea de drepturi
economice, politice şi juridice egale cu ale bărbaţilor. Pe de altă parte,
principiile de egalitate şi de dreptate ale Revoluţiei franceze din 1789 şi-au
găsit un profund ecou în rândurile celor mai de seamă reprezentanţi ai
societăţii româneşti.
Referindu-se la prima jumătate a secolului al XIX-lea, Calypso
Corneliu Botez spune că „pentru femei au rămas în vigoare Pravila lui
Vasile Lupu şi a lui Matei Basarab, după care bărbatul era stăpân în
familie“ [4] El avea dreptul să-şi bată femeia şi chiar să o întemniţeze.
Legea lui Calimachi (1817) şi a lui Caragea menţin starea de subordonare
a femeii, dar se specifică faptul că ea are dreptul de a dispune de averea ei
parafernală. Ştefania Mihăilescu [5] ne arată cum „Codul civil românesc
din 1866, sub influenţa codului lui Napoleon, a făcut un pas înapoi,
declarând incapacitatea femeii măritate în întocmirea actelor publice. Ea
nu avea dreptul să încheie nici un act administrativ, decât cu învoirea
soţului sau a justiţiei; căsătorindu-se cu un străin, îşi pierdea
naţionalitatea; nu putea dispune de dotă şi nici de veniturile ei realizate în
timpul căsniciei. Era lipsită de dreptul de tutore şi obligată să aibă
domiciliul stabilit de soţ; se interzicea căutarea paternităţii etc.
Acest statut de minoră al femeii măritate se va menţine cu
amendamente mai puţin semnificative (posibilitatea de a cere pe cale
juridică o contribuţie alimentară în cazul copiilor nelegitimi, de a-l da în
judecată pe soţul care refuză să-i acorde autorizaţie de a încheia
contracte etc.) până la 1932, când vor fi dobândite, la insistenţele
organizaţiilor de femei, câteva îmbunătăţiri“. Îşi pierde naţionalitatea dacă
se căsătoreşte cu un străin, nu poate dispune de zestre şi de veniturile
realizate în timpul căsătoriei, nu poate porni judecata fără autorizaţia
bărbatului, nici chiar când acesta este condamnat pentru crimă şi nu poate
fi comerciantă fără acordul lui. Abia în 1932 apar anumite îmbunătăţiri.
Aspectele legislative prezentate mai sus nu se regăsesc doar în spaţiul
Principatelor româneşti, ci şi în întreaga Europă şi chiar în America.
Prototipuri feminine
Femeia în familie
Activitatea politică era asociată în general cu activităţile şi realizările
bărbaţilor. Politica părea să fie domeniul lor exclusiv. Instituţiile politice
luau decizii care influenţau viaţa tuturor oamenilor. Aceste instituţii alocau
fondurile publice, aprobau noile legi care defineau condiţiile şi accesul la
educaţie, activităţile economice, moştenirile sau ajutorul social.
Foarte mulţi susţineau ideea că femeia preferă să stea acasă, să fie
protejată, să se dedice familiei şi copiilor săi, fiind fericită să lase politica
pe mâna bărbaţilor. Chiar şi multe femei credeau asta şi făceau tot ce le
stătea în putinţă pentru a nu distruge această impresie. De-a lungul istoriei
putem observa că femeile au fost excluse sistematic din sfera politicii. Le
era interzisă participarea în cadrul activităţilor politice şi erau private de
foarte multe drepturi. Existau ţări unde legea electorală le împiedica pe
femei să îşi exercite dreptul de vot, care le fusese acordat deja. Excluderea
femeilor din viaţa politică a fost realizată nu numai prin acte legale. Într-o
mare măsură aceasta s-a întâmplat ca rezultat al unei varietăţi de
argumente ideologice privind incapacitatea femeii de a desfăşura activităţi
politice. Multe dintre aceste argumente sunt invocate şi azi. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă căutau dovezi care să
demonstreze că femeile erau predestinate din punct de vedere biologic
activităţilor gospodăreşti mai degrabă decât celor sociale. Juliet Mitchell
[6] afirmă că „Femeilor li se oferă un univers propriu: familia. Ambele
sunt exaltate, paradoxal, ca idealuri. Deşi în realitate nu este tot timpul
aşa“.
În capitolul Feminism and Femininity at the Turn of the Century,
autoarea spune că, potrivit concepţiei lui Aristotel, femeia nu ar fi decât
„un bărbat fără putere“, ea este femeie printr-o anumită „incapacitate“.
În secolul al XIX-lea această incapacitate era numită „farmec“ sau era
comparată cu un altul din zecile de substantive ce descriau acea noţiune
insubstanţială de „feminitate“, iar când nu era plăcută era numită „isterie“.
Din aceeaşi sursă aflăm că un om al bisericii de la 1890 scria că
„dezvoltarea excesivă a emoţionalului“ duce la isterie, care, atunci când
este ţinută în frâu, este una dintre sursele farmecului feminin. Această
putere de acţiune neregulată, incongruentă şi ilogică se află în fiecare
femeie şi nimeni nu poate prezice când va avea loc explozia. Urmărind
revistele şi ziarele dintre 1820 şi 1860, Juliet Mitchell observă o deosebită
creştere pentru cultul „adevăratei feminităţi“. Pietatea, puritatea,
supunerea, domesticitatea ar fi câteva dintre caracteristicile sale. Căsătoria
era singurul mod prin care femeia putea să-şi îmbunătăţească condiţia
socială şi materială.
Feminitatea, spune aceeaşi autoare după ce analizează diferite
concepţii filosofice, de la Aristotel şi până la gânditorii socialişti din
secolul al XIX-lea, ar putea fi definită ca „fragilitate, pasivitate şi
dependenţă – economică şi emoţională“ [7].
Analizând studiile publicate în volumul coordonat de Maria Bucur şi
Mihaela Miroiu intitulat Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii
politice româneşti, remarcăm faptul că la noi, până în secolul al XX-lea,
imaginea femeii în literatură se conturează pe o latură pozitivă sau
negativă, în forme unidimensionale. Aceleaşi două laturi se conturează şi
în discursurile reprezentanţilor tuturor orientărilor politice. Astfel, liberalii
(Nicolae Bălcescu, Alexandru Rosetti, Cezar Bolliac) aduc omagii femeii
pe care o văd ca pe o Madonă, o zeiţă. Naţionaliştii manifestă fie
indiferenţă pentru situaţia femeilor, fie o atitudine misogină ce denigrează
femininul, feminitatea ducând la pervertirea geniului masculin. Eminescu
se dezlănţie în articolele publicate în Timpul împotriva unei pături
superpuse feminine ce are „instincte feline“ şi e plină de „cocote“ [8].
Reprezentante ale răului sunt considerate curtezanele. Autorii de opere
literare le reprezintă ca făcându-se vinovate de o sumă de păcate: au o
frumuseţe falsă, ajutată de machiaj, sunt viclene, mincinoase, rele şi
lacome. Avem ca exemplu elocvent pe chera Duduca din „Ciocoii vechi şi
noi“ de Nicolae Filimon. Curtezana nu are motivaţie psihologică.
Reprezintă o avertizare pentru burghezii apărători de moralitate din secolul
al XIX-lea să înveţe să nu se lase ispitiţi şi furaţi. Femeilor străine trebuie
să li se prefere fecioarele autohtone, angelice şi lipsite de substanţă precum
Maria, fiică exemplară a unui boier exemplar, banul C. „Din fericire
pentru literatura română şi cititorii săi, scriitorii de mai târziu nu s-au
conformat. Drept este însă că nici n-au îndrăznit să facă din curtezană un
personaj de prim-plan ca în alte ţări, în Franţa mai cu seamă“ [9].
Pentru Zoe cea naivă şi durdulie, Negruzzi manifestă ceva mai multă
simpatie deoarece ea este într-o oarecare măsură o victimă a societăţii, dar
şi ea va fi condamnată de scriitor să se sinucidă. Andrei Miroiu [10] ne
informează că în volumul de discursuri parlamentare, liderul
conservatorilor, Petre Carp aşază prostituatele „pe aceeaşi treaptă cu
asasinii“.
Scriitorii şi politicienii vremii, la fel ca şi oamenii de litere, sunt de
părere că femeia nu trebuie să muncească în afara casei. Singurele profesii
respectabile, spune Carp, sunt cusătoria şi moşitul. Femeile sunt
dependente economic de bărbaţi. Înţelegem de ce căsătoria juca un rol vital
în viaţa tinerelor. Dacă rămâneau nemăritate puteau fi primite în casa unei
rude unde aveau uneori rolul de servitoare sau guvernante. O alternativă
mai onorabilă era călugăria, care de multe ori se făcea fără consimţământul
celei implicate. Prima situaţie este exemplificată de Bolintineanu prin
ridicola Duduca, iar a doua de Grigore Alexandrescu în nuvela
„Călugăriţa“ unde Elena Corbeanu este trimisă cu sila la mânăstire.
Motivele sunt nu doar de natură religioasă, ci şi de natură economică:
neînstrăinarea averii prin zestrea ce trebuia dată fetei. Deşi acţiunea se
petrece în secolul al XVII-lea, aflăm de la Călinescu [11], că la fel stau
lucrurile şi în secolul al XIX-lea. La Văratec maicile, cea mai mare parte fără
vocaţie monahală au casele lor, posedă argintărie şi vase de porţelan, dar,
dacă fug de la mănăstire nu mai au de îndurat blamul societăţii, cum se
întâmpla cu două veacuri în urmă: „Călugăriţele erau atunci în cea mai
mare parte fete fără vocaţie monahală, aruncate la mănăstire din socoteli
familiale. Vizitând Văratecul, Kotzebue rămase uimit de ceea ce văzu.
Maicile trăiau în case proprii, strânse în jurul unei ogrăzi, posedând, cele
mai avute, apartamente cu mobile la modă, argintărie şi vase de
porţelan“.
De remarcat că în mentalitatea secolului al XIX-lea femeia este
asociată spaţiului privat, desfăşurându-şi activitatea ca mamă, soţie şi fiică.
Dacă în cazul băieţilor educaţia urmărea formarea de cetăţeni utili patriei,
din articolele şi discursurile diferitelor personalităţi ale vieţii politice ce se
adresează îndeosebi româncei mature, soţie devotată şi mamă, reiese că
aceasta are datoaria de a-şi educa copiii şi de a le inspira dragostea de
patrie şi neam, respectul pentru legi şi monarhie. În discursul lui Ioan
Zalomit [12] apar valorile morale şi comportamentale ce alcătuiesc
portretul femeii române: „femei virtuoase, instruite, modeste cum se
cuvine să fie femeia şi casnice, inspirate de abnegaţiuni şi devotament
pentru tot ce sufere, tot ce este nenorocit“. Românca este virtuoasă,
modestă şi măsurată, iar responsabilitatea ei majoră este familia. Cea mai
mare parte a femeilor susţin aceleaşi tipare de socializare impuse de
bărbaţi. „Femeia să tacă în biserică! Nici astăzi nu mi-am schimbat
părerea şi voiu zice totdeauna că activitatea femeii nu trebue să esă din
interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei,
în mijlocul copiilor ei (…)“, este părerea reginei Elisabeta [13].
Ramona Caramelea, o cercetătoare de astăzi, studiind modul în care
este prezentată educaţia femeii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
demonstrează că pentru definirea identităţii femeii române se iau drept
model personaje istorice, unele dintre acestea reînviate şi de pana autorilor
romantici: Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu şi Ruxandra, soţia lui
Alexandru Lăpuşneanul. „Identitatea femeii române se clădeşte nu numai
pe un set de valori, ci şi prin folosirea ca model a unor personaje istorice.
Galeria de personalităţi reuneşte pe Bălaşa, fiica lui Constantin
Brâncoveanu, Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanul, mama lui
Ştefan cel Mare şi soţia lui Mihai Viteazul“. Implicate în activităţi
culturale (Bălaşa – ctitoriţă de biserică), sau pur şi simplu figuri reînviate
de pana autorilor romantici, ca în cazul Ruxandrei sau al mamei lui Ştefan
cel Mare, aceste doamne şi domniţe servesc ca model tinerelor generaţii de
românce. Însă şi în cazul personajelor, accentul cade tot pe valorile legate
de familie. Ele servesc ca model nu numai prin activităţi culturale, ci mai
ales că au fost mamele sau soţiile unor eroi. Astfel se precizează că „muma
lui Ştefan cel Mare a contribuit la conservarea românismului, luptându-se
cu turcii, alături cu fiul ei, în şirurile bărbaţilor, dar nu mai puţin a
contribuit la scăparea ţerei prin nascerea şi îngrijirea acestui fiu“ [14].
În literatură există şi modele negative precum Doamna Chiajna a lui
Odobescu, dar acestea sunt foarte puţine, autorii de opere literare
încercând să aleagă modele de comportament pentru femeia română.
Interesant este modul de grupare a personajelor, fiecare exemplu reuneşte
o personalitate din Moldova şi alta din Muntenia, neexistând diferenţieri în
acest sens (Ruxandra – Bălaşa, mama lui Ştefan cel Mare, soţia lui Mihai
Viteazul).
Discursurile oficiale ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea
dau drept exemple pentru „viitoarele soţii şi mume“ şi pe soţiile celor aflaţi
la conducerea ţării: Elena Cuza şi Elisabeta, „însă în ipostaza de mamă şi
soţie, dar a întregii naţiuni române“ [15].
Să vedem ce se întâmplă cu tinerele fete. Dacă în prima jumătate a
secolului educaţia lor era de obicei rezultatul iniţiativelor particulare, în a
doua jumătate începe instituţionalizarea educaţiei feminine. Diferită de
educaţia băieţilor, ce urmărea formarea de cetăţeni utili şi folositori patriei,
cea a fetelor este axată pe pregătirea lor pentru a deveni bune soţii şi
mame. Programul educaţional propus se bazează pe religie, cea creştină şi
pe morală. În „Femeea virtuoasă sau cele trei epoce ale femei“, Thoma
Sergiescu [16] îndeamnă copilele să fie credincioase: „Cea dintâi a ta
datorie Copilă este de a învăţa să cunoşti adevărurile religiei tale în care
au crescut strămoşii, moşii şi părinţii tăi, şi de care şi tu eşti datoare a nu
te dezbăra nici chiar cu ameninţarea vieţii tale“.
O altă datorie a copilei este de a citi şi acasă cărţi bune, fără să piardă
timpul la spectacole deşarte, la convorbiri uşoare şi scandaloase „care
umplu capul cu idei sterpe, neutile şi vătămatoare sufletului şi minţii tale.
Acesta este nenorocitul fruct al comediilor, al ziselor baluri şi teatrelor
scandaloase ce le răspândeşte prin lume libertinajul“.
Copilele ar trebui să fie asemenea Pulheriei, împărăteasă a Imperiului
Roman de Răsărit care, deşi prinţesă, s-a retras în viaţă singuratică,
„petrecând în frica lui Dumnezeu şi în pietate“. „Prin Inocenţă, Curăţie,
Caritate, Modestie şi Justiţie ea va câştiga Fericirea aici pe pământ şi
mântuirea în viaţa viitoare“.
„Castitatea dar este o virtute la fete, care încoronează pe toate
celelalte virtuţi ale lor; ea străluceşte deasupra lor, sau mai bine chiar le
face chiar pe ele a străluci mai mult decât toate pietrele scumpe, înălţând
pe acele ce o conservă mai presus decât condiţiunea umană, până la
natura îngerilor…“ [17]. Necastitatea în schimb ar duce la „boli lungi,
căderea familiilor în sărăcie şi dispreţul grozav al lumii, şi în cele din
urmă la morţi grabnice“. La toate acestea se adaugă pedepsele eterne în
viaţa viitoare. În ceea ce priveşte „vocaţiunea“ „… toate condiţiile se
reduc la două cazuri: la căsătorie şi la celibat (necăsătorie)“. Autorul e
de părere că virtutea se poate mai uşor săvârşi în viaţa singuratică, dar dacă
totuşi fetele înclină spre căsătorie, alegerea unui soţ este un pas important
care nu se poate face fără sfatul şi acceptul părinţilor sau al rudelor.
În secţiunea a II-a: „De ce lucruri să se ferească junele fete“, scriitorul
enumeră şi explică principalele rele care pândesc viaţa tinerei: „neglijenţa,
trândăvia, disipaţiunea sau răspândirea minţii, curiozitatea, licenţa sau
nemăsurata libertate, luxul, neascultarea, disimulaţiunea sau ascunderea
gândului“.
Vedem că societatea doreşte să se bazeze pe femei mature care
îndeplinesc roluri de soţii şi mame, dar literatura secolului al XIX-lea
preferă „copilele“, spune Ioana Pârvulescu [18]: „De la Bolintineanu la
Filimon, de la Kogălniceanu la Haşdeu, fata înfiorată de aripi de zburători
e împinsă sub ochiul cititorului/cititoarei, lăsând în fundal, uneori ca simplu
element de contrast, femeia. 20 de ani este marja superioară a vârstei
admisibile. La acest prag romanul se încheie, eroina îşi ia rămas bun de la
cititori, rămânând ca în altă carte să treacă în plan secund, în rolul de soţie,
dând eventual sfaturi, ocrotind-o sau invidiind-o pe noua eroina nubilă. Nu
este greu de văzut că această opţiune estetică traduce situaţia existenţială a
epocii, în care 13-14 ani era o vârstă când mariajul fetei trebuia măcar pus
în discuţie, dacă nu chiar împlinit. Abia în secolul al XX-lea vârsta eroinei
începe să crească, la început timid. (…) În literatura română trecerea la altă
vârstă a personajului feminin central se face gradat (…)“.
În secolul al XIX-lea, mai mult decât oricând, cititorii şi mai ales
cititoarele trăiesc sub influenţa literaturii şi se vor asemenea personajelor
livreşti ale căror acţiuni şi gesturi le imită, uneori în cele mai mici detalii.
Nu ne surprinde deci nici faptul că autorii se inspiră din surse livreşti
pentru crearea unora dintre personajele lor. Manoil creat de Bolintineanu şi
Fulga imaginat de Grandea sunt asemenea lui Werther al lui Goethe,
Asachi o vede pe Rucsanda ca pe o Elenă mitologică, iar iubita lui Manoil
se comportă în mod asemănător eroinei preferate din Le Lys dans la Valeé
de Balzac. Personajele feminine, mai mult decât cele masculine, sunt
surprinse citind şi lăsându-se influenţate de lecturi: „În confecţionarea
personajului feminin intră şi altă materie primă obligatorie: cartea.
Portretul doamnei este de cele mai multe ori ca o carte deschisă care face
parte din însăşi fiinţa ei. Prin aceasta personajele prozei noastre au toate
un foşnet livresc şi nu se ştie în ce măsură îşi datorează viaţa bibliotecii.
Explicaţiile sunt două. Pe una, sociologică, am mai amintit-o: citeau mai
mult doamnele decât domnii. A doua ţine de istoria literară: prozatorii nu
se sfiesc să-şi mărturisească, pe ocolite, sursele: eroii şi eroinele lor
preferă să citească (în carte) tocmai cartea din materia căreia au
împrumutat câte ceva“ [19].
Putem formula acum câteva idei privind societatea secolului al XIX-
lea şi modul în care aceasta privea femeia. Cu două veacuri în urmă,
universul în care se mişcă femeia, indiferent de clasa socială, era cel al
căminului şi al familiei. Oamenii de ştiinţă ai vremii încercau să
demonstreze că natura a înzestrat-o cu atributele necesare pentru a se
ocupa de casă şi de copii, iar din punct de vedere fizic şi intelectual este
inferioară bărbatului. Din discursurile oficiale ale vremii se desprinde
imaginea unei femei mature, mamă şi soţie virtuoasă care trebuie să
urmeze exemplul unor personaje mitologice sau al unor personalităţi
istorice exemplare.

Note bibliografice

[1] Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti,

Editura Minerva, 1972, p. 151
[2] Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Bucureşti, Editura Humanitas,
1982, p. 133
[3] Tătar, Octavian, Cultură şi civilizaţie la români, Sibiu, Editura
Academiei Trupelor de Uscat, p. 199, pp. 215 şi urm.
[4] Botez, Calypso, Corneliu, Problema drepturilor femeii române,
Bucureşti, Atelierele grafice Socec & co., Societate anonimă, 1919, p. 32
[5] Mihăilescu, Ştefania, Din istoria feminismului românesc, Iaşi,
Editura Polirom, 2000 p. 19
[6] Mitchell, Juliet, Women – The Longest Revolution, New York,
Panthenon Books, 1984, p. 19
[7] Ibidem, p. 306
[8] Miroiu, Mihaela, „Ce ne spun studiile din acest volum“, prefaţă la
Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice româneşti, de Bucur,
Maria şi Miroiu, Mihaela, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 21
[9] Craia, Sultana, Îngeri, demoni şi muieri, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 1999, p. 1
[10] Bucur, Maria şi Miroiu, Mihaela, Patriarhat şi emancipare în istoria
gândirii politice româneşti, capitolul „Conservatorii români: între patriarhalism
şi construcţia statului modern“ de Miroiu, Andrei, Iaşi, Editura Polirom, 2002,
p. 98
[11] Călinescu, George, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Bucureşti,
Editura Eminescu, 1987, pp. 60-61
[12] Zalomit, I., Discursu pronunciatu la distribuţiunea premiilor din
anulu şcolaru 1869/1870, Bucureşti, Tipografia Statului, 1870, p. 3. Apud
Caramelea, Ramona, Mamă, soţie şi româncă. Discursul oficial privind
educaţia femeii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Istorie, http://referat.ro
[13] Discursul ţinut de Elisabeta, regină a României, la Academia
Română în 1890, în cartea Trei zeci de ani de domnie ai Regelui Carol I.
Cuvântări şi acte, Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1897, vol. I, p. 239
[14] Lucrările Consiliilor generale de instrucţiune din sesiunile anilor
1876-1884, Bucureşti, Stabilimentul Grafic Socecu şi Teclu, 1884, p. 313.
Apud Caramelea, Ramona, op.cit.; http://referat.ro
 [15] Caramelea, Ramona, Mamă, soţie şi româncă. Discursul oficial
privind educaţia femeii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, http://referat.ro
[16] Sergiescu, Thoma, Femeea virtuoasă sau cele trei epoce ale
femei, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1868, pp. 3-4
[17] Sergiescu, Thoma, op.cit., p. 17
[18] Pârvulescu, Ioana, De la doamna B. la doamna T. „Alfabetul
doamnelor“. În: „România Literară“, nr. 26, 1 iulie 1998, p. 7
[19] Pârvulescu, Ioana, De la doamna B. la doamna T. „Alfabetul
doamnelor“. În: „România Literară“, nr. 27, 8 iulie 1998