HAMLET

de William Shakespeare

Elevi:
 Pîrvulescu Andreea
 State Claudia
 Șerban Andreea
Omul Renașterii si Epoca Renascentistă
Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială si culturală, care a
apărut în Europa, la sfârșitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea si al XVI-lea,
caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura si arta antichității
clasice. Notiunea de 'Renaștere' (în franceză: Renaissance) a fost folosită pentru
prima dată la începutul secolului al XIX-lea, mai întâi de către istoricul francez
Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt, in
lucrarea sa fundamentală 'Die Kultur der Renaissance in Italien' ('Cultura
Renasterii în Italia', 1860).. În acest timp, omul recapătă conștiința de sine ca
individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității. O primă
figură a Renașterii este poetul Dante Aligheri (1265-1321), primul scriitor care a
captat spiritul Renașterii. Renașterea este epoca guvernată de o atitudine critică
față de instituțiile si mentalitățile medievale, pe fondul unui flux de idei
reformatoare si umaniste, ce lupta pentru afirmarea literaturii naționale și pentru
combaterea uzului excesiv de teme religioase. În urma cercetarilor istorice din
ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de
creativitate culturală. Datorită așa ziselor 'scriptoria' din mănăstirile medievale,
se pastraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca
Aristotel si Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero si Ovidiu. Gânditorii Renașterii s-
au ocupat mai departe cu studiul gramaticii si retoricii medievale. Filosofia
renascentistă are un caracter antiscolastic, este umanistă, este orientată spre
studiul omului și al naturii. Se caracterizează prin apelul la experiență, care ca,
cercetarea naturii să se facă fără prejudecăți. Se caracterizează prin proclamarea
libertăâii de gândire. Natura este finită și întruchiparea ordinii si perfecțiunii.
Giordano Bruno susține idei după care Pământul nu poate fi centrul absolut al
lumii fiindc există o infinitate absolută de lumi. O altă idee importantă este
considerentul că dinamismul și dificultatea sunt determinate de contrar și iminente
naturii, el considera că natura și Dumnezeu sunt totuna. Susținând ideea infinității
Universului pe care o argumentează, completează teoria geocentrică a lui
Copernic. Sincretismul, de asemenea, evidențiat, susținându-se ideea unității
fundamentale a tuturor sistemelor filozofice și teologice. Omul devine subiectul cel
mai important: artele plastice îi explorează în detaliu anatomia, literatura îi
scoate la iveală emoțiile, iar filozofia îl încadrează în creația divină, plasându-l in
centrul universului. Reprezentanți în plin curent renascentist se remarcă
monumentala creație a lui Dante Aigheri: „Divina comedie”, nuvelele lui
Giovanni Boccacio reunite în volumul: „Decameronul”, Niccolo Machiavelli: ”Il
principe”. Dintre reprezentanții englezi îi amintim pe: William Shakespeare cu
operele: “ Romeo si Julieta”, “Iulius Caesar”, “Macbeth”, “Furtuna”,
“Hamlet”. Reprezentanți germani: : Philipp Melanchthon: “Confesiuni din
Augsburg”, Thoman Murner: “Aeneis”

Omul Renașterii este un demiurg, un creator cu potențial nemărginit, în natura

căruia se concentrează insăși esența universului. Nimic nu îi este străin: asemeni
lui Leonardo Da Vinci, el poate fi în același timp pictor, sculptor, anatomist,
inventator preocupat de natura zborului, inginer, matematician, geometru,
muzician si arhitect.

William Shakespeare
William Shakespeare a fost un dramaturg și poet
englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii
de limba engleză. Este adesea numit poet național al
Angliei și “Poet din Avon” (“Bard of Avon”) sau
"Lebăda de pe Avon" ("The Swan of Avon"). Lucrările
sale au supraviețuit, incluzând și unele realizate în
colaborare, opera sa fiind alcătuită din aproape 38 de
piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative,
precum și alte multe poezii. Piesele lui de teatru au
fost traduse în aproape fiecare limbă vorbită și sunt jucate mai des decât cele ale
oricărui alt dramaturg. Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute
între 1589 și 1613. Piesele lui de început au fost în special comedii și sau drame
istorice, genuri pe care el le-a ridicat la punctul de maxim de rafinament și artă
până la sfârșitul secolului al XVI-lea. După aceea, înainte de aproximativ 1608, el
a scris în special tragedii, incluzând aici Hamlet, Regele Lear și Macbeth,
considerate unele dintre cele mai strălucite lucrări în limba engleză. În ultima
parte a vieții, el a scris comedii tragice, de asemenea știute ca aventuri romantice
și a colaborat cu alți dramaturgi. Multe dintre piesele sale de teatru au fost
publicate chiar în timpul vieții sale, însă în ediții de diverse calități și precizii.
Shakespeare a fost un poet și dramaturg respectat la vremea lui, dar reputația lui
nu a crescut la înălțimile sale actuale înainte de secolul al XIX-lea. Ideile
romantice, în particular, întâmpină genialitatea lui Shakespeare, iar victorienii s-
au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care George Bernard Shaw a numit-o
„idolatrizarea lui Shakespeare” . În secolul XX, munca lui a fost în repetate
rânduri recunoscută și redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de
teatru. Piesele lui de teatru rămân cât se poate de populare astăzi și sunt
permanent studiate, jucate și reinterpretate în diverse contexte culturale și politice
în întreaga lume

Hamlet, prinț al Danemarcei

Influența lui Montaigne asupra operei de maturitate a lui Shakespeare este subtilă,
dar indiscutabilă. Nicăieri însă acestă influență nu se face simțită ca în cea mai
cunoscută dintre tragediile sale: Hamlet. Acțiunea operei constă în mare parte în
problematica existenței personajului principal, Hamlet, care se confruntă cu
propriul sine, cu propriile idei care sunt în relație de opoziție unele față de
celelalte, astfel reflecția intelectuală devine în cazul prințului o maladie cu
consecințe devastatoare pentru sine și pentru cei ce îl înconjoară. Plotul tragedei,
prin urmare, se desfăsoară astfel:
Gărzile de onoare văd fantoma care seamană cu răposatul rege când se aflau de
strajă și hotărăsc să îi spună lui Hamlet. Peințul este foarte trist din cauza morții
tatălui său dar este și mai îndurerat de faptul că mama sa s-a recăsătorit chiar cu
fratele soțului mort, frate care a ajuns rege.
Hamlet află de apariția duhului tatălui său de la gărzile de onoare și dorește să se
ducă și el în aceea seară la stajă, în locul unde a aparut duhul.Duhul i se arată
fiului, mărturisindu-i acestuia că nu a murit mușcat de șarpe, ci a fost otrăvit de
propriul frate, ce i-a furat soția și regatul.Duhul dorește ca Hamlet să-l
răzbune.Hamlet hotăraște să nu vorbească nimănui despre cele întâmplate în
afară de cele trei gărzi, ce îi erau și prieteni și iși propune să se prefacă nebun
pentru a urzi liniștit un plan de răzbunare.
Hamlet se poartă ca și cum ar fi înnebunit în fața tuturor, chiar și în fața iubitei
sale, Ofelia.Hamlet se hotărăște să pună in scenă o piesă de teatru în care să se
prezinte întreaga poveste a morții tatălui său.Acesta vrea să îi vadă expresia
regelui, presupusul ucigaș.
Regele și regina cheamă doi colegi de ai lui Hamlet crezând că aceștia vor afla
cauza comportamentului lui Hamlet.Acesta își dă seama de ce au venit cei doi.
Regina crede că Hamlet a innebunit din cauza că Ofelia l-a neglijat, iar Polonius,
tatăl Ofeliei aranjează o întâlnire între cei doi pentru a afla dacă Hamlet se
comportă astfel din cauza fiicei sale.Hamlet se prefăcu nebun și în fața Ofeliei
purtându-se chiar urât cu ea.
Când piesa este jucată Hamlet observă că regele este neliniștit, iar acesta pleacă
înainte ca piesa să se termine.Acum Hamlet este sigur că regele i-a ucis tatăl.
Regele regretă că și-a ucis fratele și vrea să îl trimită pe Hamlet în Anglia.
Hamlet îl ucide pe Polonius, ascuns în camera mamei sale, în timp ce el și mama
sa se certau.Hamlet vorbește urât cu mama sa reproșându-i faptul că s-a căsătorit
cu fratele soțului său. Hamlet ia corpul lui Polonius și îl îngroapă.Regele îl trimite
pe Hamlet într-o barcă spre Anglia.Laert află de moartea tatălui său, Polonius și
vrea să se răzbune pe ucigaș.Hamlet trimite o scrisoare lui Horatiu prin care
anunță că a fost capturat de pirați rugându-l să vină după el.Regele plănuiește cu
Laert să îl omoare pe Hamlet.Hamlet și cu Laert se vor duela, iar vârful săgeții lui
Laert va fi înmuiat în otrava pentru a fi siguri că Hamlet va muri, iar dacă acest
lucru nu se va întâmpla, regele va pregăti o cupă otravită din care îi va da lui
Hamlet să bea.Ofelia se sinucide, aruncându-se în rău, nesuportând felul în care
se purta Hamlet cu ea.Horatio si Hamlet se află în cimitir și se ascund deoarece
venea un cortegiu, cortegiul Ofeliei.Duelul între Laert si Hamlet are loc, însă
lucrurile nu se petrec așa cum au fost planificate. Laert îl lovește cu spada
otravită, cei doi schimbă spada iar Hamlet îl lovește la rândul lui pe Laert,după
care Laert îi spune că spada este otravită iar planul a fost pus în aplicare de către
rege, Hamlet îl înjunghie pe rege cu spada otravită.Regina moare otravită
deoarece a băut din cupa destinată fiului ei.

Caracterizarea eroului
Hamlet este prinț al Danemarcei, un tânăr plin de virtuți, model de curtean,
oștean exemplar, inteligent, cu o educație aleasă, așa cum îl caracterizează iubita
sa Ofelia într-un fragment semnificativ în care îi deplânge nebunia: "Ce minte-
aleasă se destramă-aici!/ El, ochi și grai și spadă totodată,/ Curtean și cărturar
și-ostaș. Nădejdea/ Și floarea-acestei mândre țări. Oglinda/ Și pilda frumuseții-n
chip și port./ El, pilda tuturor, s-a prăbușit.". Rămas fără tată, fostul rege al cărui
nume îl poartă, trăiește la curte în castelul Elsenor, alături de mama sa care la
scurt timp după moartea soțului se căsătorește cu fratele acestuia, noul rege al
Danemarcei. Este dezamăgit de căsătoria grabnică a mamei sale, considerând-o
incest și profanare a memoriei tatălui său, dar totuși se arată docil la încercările
regelui își ale reginei de a-i câștiga bunăvoința, acceptând să renunțe la studii și
să rămână alături de ei la Elsenor; își exprimă dezamăgirea prin replici tăioase în
care ironia, sarcasmul sau chiar cinismul trădează în același timp subtilitatea unui
tânăr educat care știe să se folosească de forța cuvintelor: "Economii, Horatio,
economii!/Fripturile rămase de la praznic/ Au fost aduse reci la masa nunții.";
"unchiul care mi-e tată și mama care mi-e matușă se înșala." Adevarata natură și
complexitatea personajului se evidențiază după întâlnirea cu duhul tatălui său de
la care află că a murit ucis de fratele său, unchiul lui Hamlet. Își asumă destinul
pe care duhul părintelui i l-a prezis ("Și-ți va fi dat să mă răzbuni"), și va acționa
în continuare condus de sentimentul datoriei exprimat mai întai direct în fața
umbrei regelui și ilustrat apoi prin puterea de a-și asuma toate urmările dramatice
și toată suferința care decurge din îndeplinirea acestui destin: iși compromite
demnitatea prefăcându-se nebun, sacrifică dragostea Ofeliei pentru a-i determina
pe ceilalați să creadă că a înnebunit din dragoste. Inteligența, latura rațională,
subtilitatea gândirii și a vorbirii sunt dublate de o permanent înclinație spre
meditație; fire reflexivă, iși pune cele mai grave întrebări despre natura umană,
despre sensul existenței, despre libertate și limitele cu care ne confruntăm, toate
exprimate în câteva celebre monologuri ale personajului. Cel mai cunoscut apare
în actul al III-lea al piesei și este o culme a geniului poetic shakespeareian. Pe
fondul experienței profund traumatizante prin care trece, tânărul prinț, adevărat
om al Renașterii, își pune cu tot curajul unei gândiri libere de orice prejudecăți
marea întrebare: “A fi sau a nu fi”.

Am ales tragedia “Hamlet” de William Shakespeare deoarece, spre deosebire de

celelalte opere ale scriitorului englez, această operă dramatică conturează
conflicte foarte puternice între personajele ei și chiar între concepțiile aceluiași
personaj, ceea ce oferă un impact mult mai pronunțat asupra cititorului.
Dezumanizarea personajului principal prin prisma dorinței de răzbunare a tatălui
său este insăși reliefarea ființei umane care cedează în fața incapacității de a se
adapta anumitor situații compromițătoare la care aceasta este supusă de-a lungul
vieții, căpătând astfel un caracter damnat, ființă a cărei singură eliberare este
moartea.