You are on page 1of 3

APĂ PENTRU NOTE CHIOARE

Într-o zi, fetiţa din povestea noastră se aşeză la măsuţa ei de lucru şi scoase caietul
de aritmetică, să-şi facă exerciţiul pentru a doua zi. Afară era soare, o boare de vînt
umfla din cînd în cînd perdelele şi atunci cerul se arăta albastru, chiar în pervazul
ferestrei.

«Acum e prea frumos afară, îşi zise mica şcolăriţă. O să scriu mai tîrziu.»

Ieşi în curte, cu gîndul să se aşeze pe prispă, dar întîlni un fluture care o duse în
livadă. Acolo, fluturele pieri peste acoperişuri, dar şcolăriţa noastră nu rămase
singură. Veni un căţeluş care o purtă zburdalnic din muşuroi în muşuroi, pînă la
crîngul din marginea satului. Dar nici acolo nu rămase singură. În jurul ei erau
brînduşe, viorele, clopoţei... Nu peste mult veni şi înserarea şi fetiţa se întoarse
acasă. Zări caietul deschis pe măsuţă şi zise:

«Acum e prea tîrziu. Mi-e somn... O să-mi scriu exerciţiul într-o recrea¬ţie,
mîine... »

Aşa se face că a doua zi în caietul ei de aritmetică, dedesubtul exerci¬ţiului făcut


pe jumătate, se ivi o notă. Era o notă ca toate notele, scrisă cu cerneală roşie, numai
că era subţirică, lunguiaţă şi ascuţită ca un firicel de arpagic de-abia răsărit. Într-un
cuvînt, era una din acele note mici, ce se înfig precum un spin în inima oricărui
şcolar, şi care pri¬cinuiesc atîtea necazuri pînă ce se smulg de acolo. Aţi ghicit,
desigur, copii: nota cu pricina era un patru.

Privindu-şi supărată nota cea mică, fetiţa se cufundă în visare, zicîn- du-şi:

«Ce bine ar fi ca notele acestea mici să crească aşa cum cresc legumele pe
straturile grădinarului! Să iei săpăliga şi să sapi puţintel în jurul notei, să-i pui la
nevoie un arac, s-o uzi cu stropitoarea o dată, de două ori sau chiar toată ziua, şi
nota mică să se înalţe şi să se împlinească de la o zi la alta sau chiar de la un ceas la
altul...»
Gîndindu-se aşa, fetiţa noastră se şi vedea cu stropitoarea în mînă, printre straturile
de note mici. Apoi se închipuia stînd la umbră, pe un scăunel, în timp ce sub
căldura soarelui notele se rotunjeau, iar patru cel roşu şi subţirel se prefăcea pe la
chindie într-un nouă gras ca un ardei.

Şi în visul său fetiţa se plimba cu mîinile la spate prin grădina notelor, apa gîlgîia
din stropitoare, iar soarele încălzea minunata recoltă de opt, nouă şi zece...

Apoi, deodată, trezindu-se din vis, fetiţa se posomorî: nota cea mică din caietul său
nu crescuse defel, ci rămăsese parcă mai sfrijită şi mai pirpirie. Atunci ea izbucni
în plîns, şi lacrimi grele şiroiră din ochii săi, ca dintr-o stropitoare.

Şi plîngînd aşa, fetiţa se opri uimită. Căci prin răsfrîngerea lacrimilor nota cea mică
i se păru dintr-o dată schimbată. Părea un nouă!

«Iată cum creşte o notă mică, se bucură ea. Stropind-o cu lacrimi! Acum

ştiu: de cîte ori am să iau o notă mică o să încep să plîng... Lacri¬mile, după cum
se vede, se scurg la rădăcina notei mici şi aceasta creşte, se rotunjeşte, se
împlineşte!»

De bucurie, fetiţei i se uscară lacrimile pe obraz. În clipa aceea însă îşi dădu seama
că se bucurase degeaba... Nota cea mică se afla tot acolo, dedesubtul exerciţiului,
subţirică, lunguiaţă şi ascuţită ca un fir de arpagic de-abia răsărit. Fetiţa oftă:

«Eh, o notă mică nu e un fir de arpagic ca să-i priască umezeala. Ar fi crescut,


desigur, cu atîtea lacrimi!»

Şi, pentru că se înserase, fetiţa deschise cartea şi începu să scrie pe o pagină nouă a
caietului exerciţiul pentru a doua zi. Cufundată în socoteli, adunări, împărţiri şi
înmulţiri, uită cu totul de asemănarea notei mici cu firul de arpagic.

Acum, la măsuţa ei, se gîndea doar la exerciţii, scria, ştergea şi socotea mai
departe...

Şi cînd totul fu gata, iar rezultatul era chiar cel din cartea de aritmetică, fetiţa înălţă
capul obosită, dar bucuroasă. Atunci o bobiţă de sudoare se prelinse de pe fruntea
ei pe caiet, dar fetiţa n-o băgă de seamă. Puse caietul în ghiozdan şi nu-l mai
scoase decît a doua zi la şcoală. Cînd tovarăşul învăţător ajunse în dreptul fetiţei,
privi exerciţiul şi nu găsi nici o greşeală. Atunci el scoase creionul roşu şi puse
chiar pe locul unde căzuse bobiţa de sudoare, mare şi apăsat, un zece. Apoi,
privind pagina alăturată, cu nota cea mică, zise:

— Ai văzut cum a crescut?

Fetiţa văzuse. Acum ştia cum creşte o notă mică şi firavă cît un fir de arpagic. Nu
era nevoie nici de stropitoarea minunată şi nici de umezeala lacrimilor, ci doar de
stăruinţă şi, poate, cîteodată, de o bobiţă de sudoare.