ADN şi ARN

ADN este prescurtarea de la acidul dezoxiribonucleic (în engleză: deoxyribonucleic acid, DNA). Acesta
este format din molecule organice dintre cele mai complexe. Substanţa se găseşte în fiecare celulă a fiinţelor vii şi
este esenţială pentru identitatea oricărui organism, de la Euglena viridis, mica fiinţă unicelulară aflată la graniţa
dintre plante şi animale, şi până la Homo sapiens sapiens, omul contemporan.

Proprietăţile chimice
Din punct de vedere chimic, ADN-ul este un acid nucleic. Este o polinucleotidă, adică un compus în
structura căruia se repetă un set limitat de macromolecule numite nucleotide; în acest sens, el este definit ca fiind
un „copolimer statistic”:
 un „copolimer” este un polimer în compoziţia căruia se repetă mai multe „motive” (monomeri); în cazul
ADN-ului, monomerii sunt nucleotidele.
 iar „statistic” înseamnă că monomerii se repetă de manieră aleatorie în lanţul polimer, fără ca ei să fie
dispuşi alternativ sau după oricare alt aranjament repetitiv (aşa cum se întâmplă, de exemplu, în etilen-acetatul de
vinil (EVA) sau în acronitril-butadien-stiren (ABS).
Nucleotida, ce reprezintă unitatea de bază a ADN-ului, este o macromoleculă organică (o N-glicozidă)
compusă (prin policondensare) din:
 o glucidă (mai exact o monozaharidă) de tipul „pentoză” (în formă furanozică)
 o bază azotată heterociclică („inel” sau „ciclu” aromatic în 5 atomi) de tipul pirimidinei, sau o variantă a
acesteia condensată cu inelul imidazolic, numită purină
 şi un rest de acid fosforic (esterificat cu unul din hidroxilii pentozei), adică un „grup fosfat”. [A]
Pentozele care intră în structura ADN-ului sunt D-2-dezoxiriboza (pentru acidul nucleic tip ADN) sau D-
riboza (pentru acidul nucleic tip ARN). Două dintre bazele heterociclice azotate ale ADN-ului sunt purinice
(adenina şi guanina), iar celelalte două sunt pirimidinice (citozina şi timina). În ARN uracilul înlocuieşte timina.
În cadrul elicei caracteristice, în formă de scară spiralată, resturile pirimidinice ale monomerului sunt
orientate spre interior, formând cu resturile purinice ale celuilalt monomer „treapta” scării, în timp ce pentozele
formează braţele acesteia, de la o dublă unitate la alta (adică de la un cuplu purinic-pirimidinic la următorul),
legătura fiind realizată de grupările fosfat (prin atomii lor de oxigen). Legăturile dintre resturile de purine şi
pirimidine sunt de natură moleculară şi nu chimică, ele fiind legături de hidrogen.
O formă simplificată de reprezentare a ADN-ului: Carbonat
 ADN-ul este „reţeta” necesară sintezei de proteine, molecule organice esenţiale pentru organismele vii;
 O moleculă de ADN conţine zone numite gene, zone fără funcţie, precum şi zone cu un rol încă
necunoscut;
 Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix. „Scara” este alcătuită din două lanţuri organice
elastice ce sunt conectate prin „treptele” realizate de legăturile de hidrogen.
 „Treptele” sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi patru tipuri diferite de
molecule organice, adenină (notată A), citozină (C),guanină (G) şi timină (T);
 Cele patru baze (A, C, T şi G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, şi anume: adenina doar
cu timina (A + T sau T + A), şi citozina doar cu guanina (G + Csau C + G); cu alte cuvinte, o bază de tip A,
în orice parte a lanţului s-ar afla ea, nu se poate combina decât cu o bază de tip T, şi invers; în mod
similar, G nu se poate combina decât cu C, şi invers;
 Ordinea contează: A + T nu este acelaşi lucru cu T + A; vezi codul genetic care e preluat de la ARN.
 Având în vedere că orice bază se poate combina într-un singur fel, pentru notaţie se poate alege prin
convenţie doar o catenă a dublei elici (secvenţa celeilalte catene rezultă din regulile de combinare);
 Secvenţa de baze este forma canonică a informaţiei, altfel spus, pentru a descrie în mod complet o
secvenţă ADN nu este nevoie de nimic altceva;
 Duplicarea moleculei de ADN este posibilă prin „desfacerea” secvenţei „de-a lungul” ei (se dezintegrează
„treptele”) prin acţiunea unor proteine; cele două catene rezultante sunt copiate de un complex proteic numit
ADN-polimerază. Cum fiecare bază de pe catena iniţială nu se poate combina decât cu perechea ei
predeterminată, rezultatul final constă din două secvenţe ADN identice, în afară de cazul în care apar unele
erori ce determină mutaţiile genetice;
 Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un „codon”. Acesta codifică un aminoacid. Mai
mulţi codoni la un loc codifică o proteină.

1
 Mutaţiile nu sunt altceva decât imperfecţiuni în procesul de sinteză al ADN-ului: o bază este în mod
accidental ignorată („sărită”), introdusă sau copiată imperfect, sau lanţul este tăiat prea devreme sau i se
adaugă baze la capete; aceste „operaţii” de bază generează toate mutaţiile posibile.
 Mutaţiile genetice sunt practic o alterare a unei părţi din informaţia din molecula ADN. Este suficient ca,
de exemplu, să se şteargă doar o pereche de baze azotate dintr-o genă, pentru ca toată funcţia genei să fie
abolită. Dacă este ştearsă o pereche de baze azotate, codonul din care făcea parte aceasta va codifica alt
aminoacid, care va codifica altă proteină, fapt ce, în cele din urmă (aşa se întâmplă probabil cel mai adesea,
însă nu în mod obligatoriu), poate să-i altereze acesteia din urmă funcţia biologică. Mutaţiile pot avea trei
feluri de efecte: negative, pozitive sau neutre (nu influenţează funcţiile nici în bine, nici în rău).
 Aceste mutaţii sunt provocate fie de aşa numiţii factori mutageni (radiaţiile cosmice, substanţe chimice
ş.a.), fie de imperfecta fidelitate a sintezei enzimatice (ADN-polimeraza) a ADN-ului.
 Mutaţiile genetice pot fi şi induse intenţionat de către specialişti.
ADN-ul se găseşte practic în orice celulă (excepţii: hematiile (eritrocitele) şi celulele (fibrele) cristalinului
ocular sunt celule care nu devin funcţionale decât după ce pierd (prin expulzare, ejecţie) nucleul (şi alte organite),
moment în care însă încetează să mai răspundă la criteriile care definesc o celulă vie (pentru că nu se mai pot nici
divide, nici întreţine ("repara") structural vorbind):
 de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile sau protozoarele,
 până la organismele pluricelulare (fungi, vegetale sau animale),
 precum şi în structura internă a unor virusuri.
Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci şi pentru orice individ al oricărei specii
animale sau vegetale.
 La om ADN-ul conţine circa 3,27 miliarde de perechi de baze (3,27 miliarde de „trepte” în helixul dublu).
 Cantitatea de ADN conţinută în celule (numită uneori şi patrimoniu genetic) nu este corelată cu
complexitatea organismului. Astfel, de exemplu, există specii mai puţin „complexe” decât omul, dar cu un
patrimoniu genetic mai bogat cantitativ decât cel al omului.

Istoricul descoperirii ADN-ului

Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D. Watson şi
britanicul Francis Crick sunt consideraţi drept primii care au descifrat structura de dublă spirală a ADN-ului.
Conform propriilor afirmaţii, saltul calitativ al descifrării „secretului vieţii” s-ar fi produs în ziua de 23
februarie 1953.
Aflaţi în competiţie contra cronometru cu alte echipe, mult mai celebre şi mult mai bine dotate, aşa cum a
fost cea a chimistului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1954, aparentul „cuplu
ciudat” a învins tocmai datorită orizontului lor intelectual foarte larg în care operau, a solidei şi universalei lor
pregătiri interdisciplinare precum şi a minţilor lor flexibile şi deschise oricărei ipoteze confirmabile de către
realitate, dar şi datorită datelor de primă calitate furnizate comunităţii în premieră de Rosalind Franklin, asta deşi,
motivaţi probabil de sexism[1], Watson şi Crick vor aminti în articolul lor din Nature de autorul celebrei "fotografii
51" în ultima poziţie şi doar înainte de "şi alţii".
Este demn de remarcat faptul că impecabilele imagini luate unor molecule „iluminate” prin difracţia
razelor X de către Rosalind Franklin, specialistă în fotografii de difracţie create cu raze X, l-a făcut pe Watson şi
Crick să întrevadă structura de dublă elice a ADN-ului. Colegul acesteia, Maurice Wilkins, a contribuit de
asemenea decisiv la luarea unor fotografii edificatoare.
Din păcate Franklin a murit de cancer în 1958, în vârstă de numai 37 de ani, probabil din cauza prea
intensei iradieri. Cum premiul Nobel nu se conferă post-mortem, în 1962 doar Watson, Crick şi Wilkins au fost
răsplătiţi cu aceasta prestigioasă cunună de lauri ştiinţifică, mult dorită de către toţi savanţii din lume.

Acidul ribonucleic (ARN) este, ca şi ADN-ul, un polinucleotid format prin copolimerizarea

ribonucleotidelor. Un ribonucleotid este format dintr-o bază
azotată (adenină A, guanină G, uracil U şi citozină C), o pentoză (D-2-dezoxiriboză) şi un fosfat. În molecula de
ARN uracilul înlocuieşte timina.

Structura
Molecula de ARN este monocatenară (este alcătuită dintr-un singur lanţ polinucleotidic). Este un complex
macromolecular similar, structural şi funcţional, în multe privinţe ADN-ului. ARN-ul rezultă din copolimerizarea
ribonucleotidelor, care determină formarea unor lanţuri lungi, monocatenare.

2
 Un ribonucleotid este format dintr-o bază azotată (adenină A, guanină G, uracil U şi citozină C), o
pentoză (D-2-dezoxiriboză) şi un fosfat. În molecula de ARN uracilulînlocuieşte timina). Polimerizarea
ribonucleotidelor se realizează prin legături fosfodiesterice în poziţiile 3’- 5’.

Pliere şi apariţia unei regiuni din molecula unui ARN ce conţine o secvenţă repetată inversată cu formarea
unei regiuni dublu catenare terminată cu o buclă.
Compoziţia nucleotidică (sau secvenţa, ordinea nucleotidelor în moleculă) defineşte structura
primară a moleculei de ARN. Datorită complementarităţii bazelor în unele regiuni mai mari sau mai mici
ale moleculei de ARN, în soluţie şi în funcţie de temperatură, prin pliere şi aparierea regiunilor
complementare, molecula poate capăta, formând o buclă, o structură parţial bicatenară. Această structură”
secundară este deosebit de importantă în funcţia unor tipuri de ARN, ca, de exemplu, ARN-ul de
transfer. Molecula de ARN poate adopta o structură tridimensională numită structură terţiară ce rezultă din
aparieri între bazele azotate diferite de aparierile clasice A-T şi C-G.

Sinteza ARN
ARN-ul este sintetizat prin procesul numit transcripţie. În acest proces, ADN-ul are rol de
matriţă. Molecula dublu catenară de ADN este desfăcută, pe intervalul care urmează a fi transcris, de anumite
complexe proteice prin ruperea punţilor de hidrogen între bazele azotate complementare. Un complex proteic cu
funcţie enzimatică numit ARN polimerază copiază una din catenele de ADN pentru a produce un ARN
complementar. Catena de ADN care funcţionează ca matriţă pentru sinteza ARN-ului se numeşte catenă sens.
Sinteza ARN-ului (transcripţia) se realizează pe baza complementarităţii bazelor azotate ca şi în cazul replicării
moleculei de ADN cu o singură excepţie: în dreptul adeninei de pe catena matriţă a ADN-ului se va
ataşa uracilul în catena nou sintetizată de ARN. Polimerizarea ribonucleotidelor în transcripţie se desfăşoară în
acelaşi sens ca reacţia de polimerizare a dezoxiribonucleotidelor din cadrul replicării ADN-ului şi anume de la 5'
spre 3'.

Funcţiile celulare ale ARN

Suport temporar al informaţiei genetice: acest rol este realizat de ARN-ul mesager ce transportă informaţia
genetică necesară sintezei de proteine de la ADN-ul localizat nuclear la ribozomii localizaţi
în citoplasmă.
Catalizator enzimatic: unele molecule de ARN au capacitatea de a cataliza reacţii chimice modificând
atât aminoacizi sau proteine cât şi acizi nucleici.
Ghid pentru enzime: unele molecule de ARN sunt componente ale unor complexe ribonucleoproteice ce
participă la ghidarea lor spre secvenţele specifice. În această categorie pot fi încadrate moleculele mici de
ARN nucleolar (snoARN – small nucleolar ARN în engleză) ce participă la clivarea ARN-ului
ribozomal sau ARN telomeric ce reprezintă matriţa folosită de complexul ribonucleoproteic numit
telomerază pentru sinteza extremităţilor moleculelor de ADN (numite telomere).
Reglarea expresiei genelor: unele molecule de ARN (ARN antisens, spre exemplu) sunt implicate în represia
uneia sau mai multor gene.
Rol în translaţie: ARN-ul de transfer transportă aminoacizii şi îi poziţionează în cursul sintezei proteice.
Suport al informaţiei genetice: genomul unor virusuri este constituit din ARN. În această categorie intră
virusul gripei, virusul hepatitei C sau virusul SIDA. Replicarea acestor virusuri se face cu o fidelitate
mult mai redusă, deoarece în cazul ARN-ului nu există un proces de corijare a erorilor, frecvenţa mare a
erorilor ducând la o mare variabilitate genetică.

3
Tipuri de ARN
În celule se găsesc diferite tipuri de ARN. Proporţia lor este diferită: o mare cantitate este reprezentată de
ARNr (80-90% din ARN-ul celular), ARNt în proporţie de 10-15% şi doar o cantitate mică de ARNm (mai puţin
de 5%).
ARN de transport - ARNt
ARN-ul de transport (notat ARNt) este un ARN scurt, de 75-100 nucleotide, cu o structură terţiară „în
treflă” (cu patru regiuni scurte dublu catenare şi trei bucle) ce fixează un anumit aminoacid la capătul 3’ şi care
are o regiune specifică de trei nucleotide numită anticodon în bucla opusă capătului 3’. Acest ARN fixează un
aminoacid pe care îl transportă şi în poziţionează în dreptul unui codon (prin complementaritatea codon (de pe
molecula de ARNm) – anticodon (de pe molecula de ARNt) în cursul procesului de translaţie.
ARN ribozomal - ARNr
ARN-ul ribozomal este un constituent principal al ribozomilor, structuri celulare la nivelul cărora se
realizează sinteza proteinelor. ARN-ul ribozomal este sintetizat prin transcripţia genelor corespunzătoare situate în
anumite regiuni ale cromozomilor numite organizatori nucleolari (sau NOR în engleză). Prin transcripţie sunt
sintetizaţi precursori de talie mare ce vor fi ulterior scindaţi în patru tipuri de ARNr: ARNr 28S, ARNr 5.8S,
ARNr 5S (ce intră în compoziţia subunităţii mari, 60S, a ribozomului) şi ARNr 18S (ce intră în compoziţia
subunităţii mici, 40S, a ribozomului).
ARN regulatori
Unele molecule de ARN au ca rol regularea expresiei genelor:
 ARN antisens, ARN ce conţine regiuni complementare ARN-ului mesager şi care, prin apariere,
poate determina formarea de regiuni dublu catenare ARN-ARN, regiuni ce pot fie modifica
capacitatea ARNm de a fi translat , fie pot duce la degradarea moleculei de ARNm. Acest proces de
degradare este numitinterferenţă ARN şi a fost descoperit de Andrew Z. Fire şi Craig C. Mello
(premiul Nobel de Fiziologie şi Medicină în 2006).
 ARN regulator de talie mare ce determină modificări epigenetice (condensare a cromatinei şi
oprirea expresiei genelor localizate în regiunea respectivă). Un exemplu îl reprezintă ARN-ul Xist
lamamifere ce intervine în procesul de inactivare a unui cromozomul X la organismele de sex
feminin.
ARN catalitic (ribozime
Unele molecule de ARN (numite şi ribozime, prin contracţia cuvintelor ribonucleotid şi enzime) au
capacitatea de a cataliza reacţii chimice de clivare sau de transesterificare în absenţa proteinelor enzimatice. Un
exemplu îl reprezintă siturile active (peptidil şi aminoacil) ale ribozomilor care sunt formate exclusiv din
segmente de ARN ribozomal. Ribozimele pot cataliza şi reacţii de modificare ale acizilor nucleici, spre
exemplu spliceozomii, complexe ribonucleoproteice implicate în procesul de matisare al ARN-ului premesager.
Pentru identificarea ribozimelor Thomas Cech şi Sidney Altman au primit premiul Nobel pentru Chimie în 1989.
ARN viral
Este prezent numai la ribovirusuri, alcătuind de fapt genomul viral.

Sursa internet: www.wikipedia.org

Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferenţiate la suprafaţa ei, cu funcţie de apărare a organismului, fiind
prezente la om sub forma unghiilor şi a părului.
Unghia
Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei (corpus unguis),
alcătuit din limbul şi patul unghial şi o rădăcină (radix unguis), situată proximal, corespunzând părţii acoperite de
un repliu cutanat, numit plica supraunghială, care se prelungeşte pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula,
porţiunea roză, palidă semilunară a corpului, care în profunzime, se continuă cu rădăcina.
Lama unghială e formată dintr-o porţiune superficială dură şi un strat profund moale. Stratul dur este
regenerat de matricea unghială (porţiunea cea mai profundă a rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naştere prin
cornificarea celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găseşte şanţul
subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu unghia, formând hiponichium-ul.

4
 Limbul unghiei este unghia propriu-zisă şi este format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la
suprafaţa limbului se continuă la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând eponichium
(perionix).
Părul
Firul de păr este alcătuit din două părţi: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină sau tijă şi o parte
ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină (radix pili). Ultima se termină printr-o parte
umflată ca o măciucă, numită bulb al părului (bulbi pili) creşterea părului se produce în regiunea bulbului. Bulbul,
în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens
vascularizată. Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roşie, castanie, neagră. Ea este determinată de un
pigment brun-grăunţos sau roşiatic, care se formează în bulb. Părul alb al senectuţii se datoreşte pătrunderii
aerului în tijă.
Tija
Tija se dezvoltă din epiderm şi este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6 mm, cu lungimea
care variază între câţiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea şi densitatea variază regional şi este legată
de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului, pe faţă la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe
torace şi abdomen (la bărbat).
Foliculul pilosebaceu
Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginaţie în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge până în
hipoderm. El conţine firul de păr şi are anexate glanda sebacee şi un o fibră musculară netedă, muşchiul
piloerector.

Sursa internet: www.wikipedia.org