CONSIDERAŢII PRIVIND STABILIREA

DESPÃGUBIRILOR ÎN CAZUL EXPROPRIERII

Asist.univ. ALEXANDRU STOIAN

Abstract
Due to its extremely restrictive nature, the expropriation is the strongest prejudice that can
affect the private property right, being an exception from its infrangible character.
One of the essential conditions of expropriation is represented by the existence of a just
and precursory indemnification. This principle is settled by the Romanian Constitution, by
the Civil code and obviously by Law no. 33/1994, as well as by the international provisions
regarding the expropriation.

1. Consideraţii asupra exproprierii pentru cauza de utilitate

publică
Exproprierea reprezintă trecerea forţată în proprietatea publică prin
hotărâre judecătorească a unor imobile aflate în proprietatea privată cu o
dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauza de utilitate publică [1].
În doctrina franceză de drept administrativ, exproprierea a fost definită
ca o operaţiune administrativă prin intermediul căreia Administraţia
constrânge un particular să îi cedeze proprietatea sa asupra unui imobil,
proprietate de care are nevoie pentru realizarea unui obiectiv de interes
general [2].
Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiat la Paris la 20
martie 1952 prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa
decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi
de principiile generale ale dreptului internaţional. Acestă formulare se
regăseşte, mai mult sau mai puţin exact, în majoritatea Constituţiilor statelor
Europei şi în legislaţia internă aferentă exproprierii.
În dreptul român, pornind de la reglementarea Codului Civil,
exproprierea şi-a găsit o reglementare completă în dreptul nostru actual [3],
prin prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale Legii
nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Astfel, legea fundamentală, în articolul menţionat statuează că „nimeni
nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire“, iar în cuprinsul alin.
(6) al aceluiaşi atricol se mai prevede că „despăgubirile prevăzute se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
justiţie“.
Prin caracterul său puternic restrictiv, exproprierea este atingerea cea
mai puternică ce poate fi adusă dreptului de proprietate privată, fiind o
excepţie de la caracterul inviolabil al acesteia.
Procedura exproprierii cuprinde două mari etape: etapa administrativă
şi etapa judiciară. Etapa administrativă cuprinde: declararea utilităţii
publice şi măsurile premergătoare exproprierii, iar etapa judiciară,
exproprierea propriu – zise şi stabilirea despăgubirilor.

2. Caracterele despăgubirii
Una dintre condiţiile esenţiale ale exproprierii este reprezentată de
existenţa unei drepte şi prealabile despăgubiri. Acest principiu este
consacrat de Constituţia României, de Codul civil şi evident de către Legea
nr. 33/1994, precum şi de reglementările internaţionale referitoare la
expropriere.
Despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de
proprietar ori, eventual de ceilalţi titulari de drepturi reale, ca urmare a
pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra
bunului obiect al exproprierii [4].
Despăgubirea trebuie să fie dreaptă, adică să reprezinte valoarea
adevărată a bunului expropriat [5], să acopere întreaga pierdere suferită de
persoanele afectate [6]. Potrivit Legii nr. 33/1994, art. 26, despăgubirea se
compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului
despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care
se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-
teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele
aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în
considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Caracterul just al
exproprierii, aşa cum s-a considerat în literatura noastră [7], exclude orice
plafonare a acesteia.
Despăgubirea mai trebuie să fie prealabilă, adică trebuie să fie plătită
proprietarului înainte de deposedarea sa. Aşa cum s-a afirmat [8],
caracterul prealabil al despăgubirii este o garanţie importantă acordată
persoanelor îndreptăţite la despăgubire, numai în acest fel persoana
expropriată nu numai că îşi păstrează aceeaşi valoare a activului
patrimonial, dar are posibilitatea efectivă să înlocuiască, în patrimoniul său,
dreptul real pierdut în urma exproprierii cu o lichiditate, iar nu cu o simplă
creanţă a cărei realizare ar fi incertă.
 3. Comisia de experţi pentru stabilirea despăgubirilor
Potrivit art. 25 al Legii nr. 33/1994, pentru stabilirea despăgubirilor,
instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de
instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea
persoanelor care sunt supuse exproprierii. Cum s-a remarcat [9], evaluarea
despăgubirilor nu se face în mod discreţionar de către instanţa de judecată.
Pentru a proteja interesele tuturor părţilor care participă la procedura
exproprierii, legiuitorul a instituit obligaţia instanţei de judecată de a
constitui o comisie formată din trei experţi. Deşi legea nu prevede, în caz
de divergenţă între aceste persoane, este raţional să fie aplicată regula
majorităţii, iar în caz de balotaj, se poate recurge la tragere la sorţi, sub
supravegherea instanţei de judecată.

4. Calcularea cuantumului despăgubirilor

Comisia de experţi constituită în baza prevederilor Legii nr. 33/1994
trebuie să ţină seama, la calcularea cuantumului despăgubirilor, de
criteriile prevăzute în Legea nr. 33/1994.
Legea stabileşte că despăgubirea se compune din valoarea reală a
imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane
îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi
instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele
de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii
raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau,
după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile
prezentate de aceştia.
Experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se
cuvin titularilor de alte drepturi reale. S-a afirmat [10] că deşi legea nu
distinge, este vorba numai de titularii drepturilor reale principale, întrucât
titularii drepturilor reale accesorii beneficiază de subrogaţia reală cu titlu
particular, conform art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33/1994. În acest context,
drepturi reale principale sunt considerate: dreptul de proprietate privată şi
dezmembrămintele sale, precum şi dreptul de concesiune şi dreptul real de
folosinţă constituite cu privire la un imobil din domeniul privat al unei
comunităţi locale.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor în practica judiciară a avut în
vedere aplicarea modului de calcul care a avut la bază media a trei modele
de evaluare:
a) metoda comparaţiei cu alte imobile asemănătoare care au fost
vândute la preţul de circulaţie;
b) metoda capitalizării care reprezintă valoarea unui teren prin
intermediul veniturilor pe care le poate aduce;
 c) evaluarea în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 834/ 1991;
criteriile nr. 2665/IC/1992 emise de Ministerul Lucrărilor Publice şi
Amenajării Teritoriului; Recomandarea privind determinarea valorii
terenurilor intravilane, publicate în „Buletin documentar – Expertiză
Tehnică“, nr. 47/1998, precum şi aplicarea unui procent de 10% repre-
zentat de cheltuieli cu dobândirea unui proprietăţi imobiliare [11].
În caz de expropriere parţială, Legea nr. 33/1997 stabileşte că valoarea
părţii expropriate dintr-un imobil nu va putea fi redusă nici dacă partea de
imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a
lucrărilor care se vor realiza. Sporul de valoare respectiv ar putea să fie
dedus numai din valoarea daunelor, adică din valoarea prejudiciului suferit
de proprietar sau de alte persoane îndreptăţite în urma exproprierii, valoare
distinctă de aceea a bunului expropriat. Această deducere nu este însă
obligatorie, ea fiind lăsată la latitudinea instanţei de judecată, cum rezultă
din art. 26, alin. 4 din Legea nr. 33/1994.

5. Acordarea despăgubirilor de către instanţa de judecată

În urma expertizei efectuate de comisia de experţi stabilită prin lege,
primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu
pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî.
Art. 27 din Legea nr. 33/1997 prevede că despăgubirea acordată de
către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi
nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană
interesată.
În literatura de specialitate s-a spus că rezultatul acestei expertize nu
este, prin el însuşi, obligatoriu pentru instanţa de judecată. Instanţa are
obligaţia să compare acest rezultat cu oferta expropriatorului şi cu cererile
de despăgubire formulate de titularii drepturilor reale principale, fiind
suverană în stabilirea valorii despăgubirilor [12], dar limitată totuşi de
restricţia menţionată mai sus cu privire la raportarea despăgubirii acordate
la cea oferită de expropriator sau de cea cerută de către titularii drepturilor
reale principale.
Având în vedere evoluţia sistemului actual a procedurii exproprierii,
în literatura franceză de specialitate s-a adus recent în discuţie
simplificarea acestei proceduri. Diversitatea şi suprapunerea parţială a
procedurii administrative şi judiciare, repartizarea contenciosului în două
ordine de jurisdicţie au transformat dreptul exproprierii în ceva complex şi
uneori puţin înţeles de către cei administraţi. Bazată şi pe critici şi cenzurări
venite chiar din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, simplificarea
dreptului de expropriere francez a fost văzută ca fiind inevitabilă, atât în
plan normativ, cât şi în planul controlului jurisdicţional [13].
 Raportat la critica procedurii conţinute în legislaţia franceză
referitoare la expropriere, prin condamnările succesive pe care Franţa le-a
avut din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemul român pare
mai flexibil în ceea ce priveşte asigurarea realizării eficiente a exproprierii,
însă de multe ori, în cazul situaţiei noastre, nu ansamblul de norme este cel
care împiedică buna desfăşurare a procedurii exproprierii, ci
disfuncţionalităţile prezente la nivelul administraţiei publice şi al
instanţelor judecătoreşti, atinse doar tangenţial de reforma la care sunt
supuse, mai mult la nivel declarativ, decât veridic, faptic.
NOTE BIBLIOGRAFICE

[1] Ungureanu, O., Dreptul de proprietate. În: Ungureanu, O., Munteanu, C., „Drept
civil. Drepturile reale“, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Rosetti, 2005, p. 135
[2] Peiser, G., Droit administratif. Function publique de’Etat, territoriale et
hospitaliere. Domain public. Expropriation, requisition. Travaux publics, Paris,
Dalloz, 1999, p. 118
[3] Chelaru, E., op.cit., Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 40
[4] Frenţiu, G.C., Exproprierea în vederea executării de lucrări de construcţie de
autostrăzi şi drumuri naţionale sau de reabilitare şi extindere a infrastructurii
feroviare. În: Revista „Dreptul“, nr. 10/2006, p. 102
[5] Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., op.cit., p. 33
[6] Stoica, V., op.cit., p. 358
[7] Ibidem, p. 359
[8] Stoica, V., Exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în Dreptul nr. 4/2004,
p. 34
[9] Stoica, V., op.cit., p. 379
[10] Ibidem, p. 381
[11] Frenţiu, G.C., op.cit., p.102
[12] V. Stoica, op.cit., p. 381
[13] Binczak, P., Nicinski, S., L’essentiel du Droit administratif des biens, Gualino,
EJA, Paris, 2005, p. 91