CELULA EUCARIOTĂ ANIMALĂ

Celula este unitatea de morfofuncţională şi genetică a organismelor vii.

Forma celulelor este legată de funcţia lor. Iniţial toate au formă globuloasă, dar ulterior pot
deveni fusiforme, stelate, cubice, cilindrice,etc.
Dimensiunea celulelor are valori variate cuprinse între 20-30 microni.
Structura celulei
Celula eucariotă prezintă următoarele componente: membrană celulară, citoplasmă şi nucleu.

1. Membrana celulară – conferă forma celulei şi o separă de mediul extern. Este

alcătuită, în cea mai mare parte, din fosfolipide şi proteine. Fosfolipidele sunt dispuse astfel încât
porţiunea lor hidrofilă să formeze un bistrat, în interiorul căruia se află porţiunea lor hidrofobă.
Componenta proteică este cea care realizează funcţiile specializate ale membranei şi
mecanismele de trasport trans-membranar. Proteinele se pot afla pe faţa internă sau externă a
membranei. De asemenea ele nu sunt distribuite uniform printre lipide, acest model structural
fiind denumit modelul mozaic fluid. Membrana mai conţine şi glucide ataşate pe faţa externă.
Ele au o încărcătră negativă.
2. Citoplasma are o structură complexă, la nivelul ei având loc principalele funcţii vitale.
Este un sistem coloidal. Funcţional, citoplasma are o parte nestructurată – hialoplasma şi o parte
structurată – organitele celulare.
Organitele celulare
Se clasifică în organite comune ( apar în toate tipurile de celule) și organite specifice ( apar doar
în anumite tipuri de celule).

A. Reticulul endoplasmatic
Este un sistem membranar de tuburi și vezicule extins ca o rețea între membrana celulară și
membrana nucleară. S-au evidențiat două tipuri structurale de reticul endoplasmatic:

- Lipsit de ribozomi – reticul endoplasmatic neted (R.E.N)

- Cu ribozomi atașați – reticul endoplasmatic rugos (R.E.R).
Rol:

- Asigură transportul intracelular

- Conectează nucleul cu periferia celulei
- Eliminarea substanțelor nocive
- Sinteza lipidelor, proteinelor, etc.
B. Ribozomii
Sunt organite celulare de formă sferică și de dimensiuni reduse. Nu prezintă membrană. Sunt
alcătuiți din două subunități (mare și mică), compuse în mare parte din ARN.

1
Rol: În sinteza proteinelor

C. Mitocondriile
Sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau bastonaș. Numărul lor variază direct
proporțional cu intensitatea activității celulare. Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă formează
condriomul celular.Sunt formate din: înveliș și matrix.

Învelișul este format din 2 membrane: una externă netedă și una internă cutată. Membrana
internă prezintă numeroase pliuri de formă lamelară sau tubulară denumite criste mitocondriale
pe pereții cărora se găsesc enzime oxido-reducătoare.
Matrixul conține: enzime, ADN, ARN, ribozomi.
Rol: În respirația celulară.

D. Dictiozomii – aparatul Golgi

Totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă formează aparatul Golgi. Dictiozomi sunt formați din
cisterne aplatizate suprapuse prezentând la extremități vezicule cu produși de secreție.
Rol:

- Transportă și tranformă substanțele chimice pe care le conține.

- Este bine dezvoltat în celulele glandulare, fiind responsabil de producerea secrețiilor
acestora.
E. Lizozomii
Sunt vezicule sferice cu membrană simpla și un conținut omogen. Conțin enzime digestive și
asigură digestia intracelulară.

F. Vacuolele
Sunt formațiuni pline cu suc vacuolar delimitate de o membrană denumită tonoplast. Sucul
vacuolar conține substanțe organice și anorganice care asigură homeostazia celulară.

G. Centrozomul – centrul celular

Este compus din două formațiuni numite centrioli dispuși în unghi drept unul față de celălalt. Un
centriol este format din 9 grupuri a câte 3 microtubuli compuși la rândul lor din proteine
globulare numite tubuline.
Rol:

-Inainte de diviziunea celulară, centriolii se autoreplică și câte o pereche migrează la polii

fusului de diviziune.
- Microtubulii centriolilor controlează anumite faze ale diviziunii celulare.
H. Neurofibrilele și corpusculii Nissl

2
Sunt specifice celulelor nervoase ale animalelor.

Neurofibrilele: reprezintă filamente fine care țes o rețea în corpul neuronal și pătrund în
prelungirile sale. Au proprietatea de a consolida citoscheletul și de a facilita transmiterea
influxului nervos.

Corpusculii Nissl: sunt mase compacte de ARN și proteine. Au funcții metabolice și intervin în
sinteza proteică.

I. Miofibrilele
Sunt organite specifice celulelor animale, constituie suportul morfologic al contracției musculare.

În celulele musculare striate au aspect striat datorită alternanței discurilor clare cu cele
întunecate.

Sunt alcătuite din două unități mai mici numite miofilamente de actină – discuri clare și
miofilamente de miozină – discuri întunecate.

3. Nucleul - este partea cea mai importantă a celulei deoarece el coordonează toate
procesele biologice celulare fundamentale. Poziţia lui în celulă poate fi centrală sau excentrică.
Majoritatea celulelor sunt uninucleate (prezintă un singur nucleu), dar pot exista şi
excepţii: celulele binucleate – hepatocitele, polinucleate – fibra musculară striată, anucleate –
hematia adultă.
Dimensiunile nucleului sunt cuprinse între 3-20 microni.
Structura nucleului cuprinde membrană nucleară, carioplasmă şi unul sau mai mulţi
nucleoli.
Membrana nucleară este poroasă, dublp, cu structură trilaminată, fiind constituită din
două foiţe. Între care se află un spaţiu perinuclear. Sub membrană se află carioplasma, la nivelul
ei, există o reţea de filamente de comatină, din care, la începutul diviziunii se vor forma
cromozomii.
Proprietăţile celulei
Celulele prezintă multiple proprietăţi generale şi speciale. Proprietăţii importante ale
celulei sunt transportul transmembranar şi potenţialul de membrană.
A. Transportul transmembranar
Membrana celulară prezintă permeabilitate selectivă. Aceasta premite un schimb bidirecţional
de substanţe nutritive şi produşi ai catabolismului celular, precum şi un transfer ionic, care
determină apariţia curenţilor electrici.
Mecanismele implicate în transportul transmembranar pot fi grupate în două categorii
principale: mecanisme care nu necesită prezenţa unor proteine membranare transportoare şi

3
mecanisme care necesită prezenţa unor astfel de proteine. În prima categorie se încadrează
difuziunea şi osmoza, iar din a doua fac parte difuziunea facilitată şi transportul activ.
Un alt mod de clasificare a transportului transmembranar ţine cont de consumul energetic
necesar pentru realizarea lui. Astfel există: transport pasiv – difuziunea, osmoza şi difuziunea
facilitată şi transport activ.
a) Difuziunea – moleculele unui gaz, ca şi moleculele şi ionii aflaţi într-o soluţie, se găsesc
într-o mişcare dezordonată permanentă, determină răspândirea uniformă a moleculelor
într-un volum dat de gaz sau soluţie. De aceea, ori de câte ori există o diferenţă de
concentraţie între două compartimente ale unei soluţii, mişcarea moleculară tinde să
elimine această diferenţă şi să distribuie moleculele uniform.
b) Osmoza – reprezintă difuziunea apei dintr-o soluţie. Pentru ca ea să se producă, membrana
care separă cele două compartimente trebuie sa fie semipermeabile. Apa va trece din
compartimentul în care concentraţia ei este mai mare ( soluţie mai diluată) în cel cu
concentraţie mai mică ( soluţie mai concentrată).
c) Difuziunea facilitată – utilizează proteine transportoare; în cazul ei, moleculele se
deplasează conform gradientului de concentraţie şi nu este necesară energie pentru
transport.
B. Potenţialul de membrană
Permeabilitatea selectivă a membranei, prezenţa intracelulară a moleculelor nedifuzibile
încărcate negativ şi activitatea pompei Na+/K+ creează o distribuţie inegală a sarcinilor de o parte
şi de alta a membranei celulare. Această diferenţă de potenţial este denumită potenţial de
membrană.
- Potenţialul de repaus are o valoare medie de -65 mV până la -85 mV şi depinde de
permeabilitatea membranei pentru diferite tipuri de ioni. Valoarea acestui potenţial se
datorează activităţii pompei Na+/K+ , care reintroduce în celulă K+ difuzat la exterior şi
expulzează Na+ pătruns în celulă, într-un raport de 2K+ la 3Na+ .
- Potenţialul de acţiune reprezintă modificarea temporară a potenţialului de membrană.
Modificarea potenţialului de membrană se datorează unor curenţi electrici care apar la
trecerea ionilor prin canalele membranare specifice, ce se închid sau se deschid în funcţie
de valoarea potenţialului de membrană. Potenţialul de acţiune prezintă mai multe faze:
pragul, panta ascendentă, panta descendentă.