Ideea despre "Bine" la Platon

Ideea despre "Bine" la Platon

Socrates la 21 aprilie 2014

Ideile lui Platon despre "Bine." Socrates la 21 aprilie 2014

https://classicalwisdom.com/pursuit-good/
Dacă ideile lui Platon cu privire la etică par a vă părea puțin cam
limitate, atunci fiți siguri că nu sunteți singurii.
Există mai multe motive pentru care concepția lui Platon despre o
viață bună este iluzorie. Pentru începători, în toate dialogurile
timpurii, filosoful.
Numai în dialogurile ulterioare ale lui Platon, în mod specific
Republica, filozoful articulează, într-o măsură cât mai clară, ideile sale
despre virtuțile umane și relația lor cu o viață bună. Cu toate acestea,
chiar și acest lucru se face prin vocea marelui vechi maestru, Socrate,
lăsând loc pentru interpretare și ascunzând în continuare viziunea
noastră asupra adevăratelor filozofii ale lui Platon.
În plus, etica lui Platon se bazează pe presupoziții metafizice care
adesea apar ambiguu, obscur și în afara domeniului gândirii normale.
Citeste tot. Aristotel. Cel puțin tipul ăsta spune ce vrea să spună.
Pentru a examina etica lui Platon, va trebui să ne examinăm
punctele sale de vedere metafizice și epistemologice. Foarte simplu,
filosofia lui Platon de a fi și de cunoaștere este strâns legată de
filosofia sa de a trăi bine.
Cel mai bun exemplu în care aceste trei treburi se găsesc în
magnum opus al filosofului, Republica. Este aproape de sfârșitul cărții
VI că, prin vocea lui Socrate, Platon începe să-și facă cazul pentru
existența finalității virtuții.
Pentru Platon, această mare sursă a întregii morale este cunoscută
pur și simplu ca "Binele".
Și totul începe, pur și simplu, cu o linie divizată ...
"Luați acum o linie care a fost tăiată în două părți inegale și
împărțiți fiecare din ele în aceeași proporție și cele două diviziuni
principale la răspuns, unul vizibil și celălalt inteligibil." -Plato
(Republica)
Platon ne cere să ne imaginăm o linie împărțită în două. Prima
jumătate a liniei va corespunde sferei percepției sensibile, unde
obiectele pot fi percepute prin observații empirice. A doua jumătate
corespunde domeniului existenței care transcende lumea noastră fizică
și poate fi înțeleasă doar printr-o aplicare a raționamentului filosofic.

Aceasta este a doua jumătate, pe care mai târziu filosofii (în

special Immanuel Kant) ar putea fi numiți lumea fenomenală, este de
mare importanță pentru Platon.
O mare parte din ideile filosofului despre etică depind de
existența acestei lumi conceptuale.
Platon ne cere să împărțim din nou linia. Ambele segmente vor fi
înjumătățite, oferindu-ne patru secțiuni diferite. Fiecare segment se va
referi la tipul de cunoaștere și, așa cum veți vedea în curând, linia
progresează; începând cu umbre și terminând cu o înțelegere filosofică
perfectă.
Primul segment de pe linie reprezintă umbrele și iluziile pe care le
percepem în lumea noastră, reflecții pe care le vedem de exemplu de
pe suprafața unui iaz. Cel de-al doilea segment reprezintă obiectele
însuși, universul așa cum îl înțelegem.
Mergând în lumea fenomenală, segmentul trei, suntem asociați cu
raționamentul matematic și înțelegerile teoretice. Ajungem la acest tip
de înțelegere când luăm în considerare idei precum un triunghi perfect
sau o linie dreaptă. Este important să nu ne confundăm concepția
despre un triunghi cu desenul fizic al unui triunghi.

În cele din urmă, ajungem la ultimul segment al liniei, partea care

este, în domeniul forurilor și, mai important, în forma bunului.
Foarte scurt, Lumea Formelor lui Platon este un domeniu al
existenței în care concepțiile perfecte, cum ar fi frumusețea, dreptatea,
evlavia, adevărul și bunătatea, există indivizibil și veșnic. Numai în
virtutea acestor forme, lumea noastră sensibilă are oricare dintre
calitățile pe care le face.
înseamnă că, dacă ceva este frumos, atunci acel obiect se implică
în forma frumuseții. Dacă ceva este corect, atunci acel lucru face parte
din forma dreptății.
Formele lui Platon sunt în centrul ideilor metafizice ale
filosofului. Adică, prin utilizarea formularelor, Platon a încercat să
explice de ce universul este așa cum este.
 Cu toate acestea, formele vorbesc, de asemenea, cu ideile lui
Platon despre epistemologie. Formele subliniază atingerea înțelegerii
adevărate prin aplicarea rațiunii și a dialecției filosofice. Aceasta
reflectă convingerile lui Platon că singura cale de a atinge adevărata
cunoaștere este prin logică și că observațiile noastre empirice sunt pur
și simplu umbre.
Așa că vedem că linia divizată a lui Platon este de fapt o ierarhie
de fel. Cele patru segmente de pe linie corespund celor patru tipuri
diferite de cunoștințe. În ordinea numerică, aceste tipuri de cunoștințe
sunt opinia, credința (convingerea), teoreticul k

.......
Rezumat: Cartea VI, 484a-502c
Nu credeți că adevăratul căpitan va fi numit un adevărat stargazer,
un plictisitor și un bun pentru nimic de cei care navighează în nave
guvernate în acest fel?

(Vedeți explicațiile importante explicate)

Având în vedere că numai filozofii pot avea cunoștințe, aceștia

sunt în mod clar cei mai în măsură să înțeleagă ce este bun pentru oraș
și deci sunt în cea mai bună poziție să știe cum să conducă și să
guverneze orașul. Dacă știm doar că sunt virtuoși - sau cel puțin nu
sunt inferiori celorlalți în virtute - atunci prietenii lui Socrate sunt de
acord că putem fi siguri că aceștia sunt cei mai potriviți pentru a
conduce. Din fericire, știm că filozofii sunt superioare în virtutea
tuturor celorlalți. Un filozof iubește mai mult adevărul decât orice
altceva ("filosof" înseamnă "iubitor al adevărului sau al
înțelepciunii"); întregul său suflet se străduiește după adevăr. Aceasta
înseamnă că partea rațională a sufletului său trebuie să domnească,
ceea ce înseamnă că sufletul său este drept.

Adeimantul nu este convins. Nici unul dintre filosofii pe care îi

cunoaște niciodată nu a fost așa cum descrie Socrate. Cei mai mulți
filozofi sunt inutili, iar cei care nu sunt inutili tind să fie vicios.
Socrate, în mod surprinzător, este de acord cu condamnarea lui
Adeimantos a filosofului contemporan, dar el susține că actuala
recoltă de filosofi nu a fost ridicată în mod corect. Oamenii născuți cu
natura filosofică - învățători curajoși, cu îndemânare rapidă, cu
facultăți de memorie - sunt grăbiți rapid de către familie și prieteni,
care speră să beneficieze de darurile lor naturale. Ei sunt încurajați să
intre în politică pentru a câștiga bani și putere de către familia și
prietenii lor paraziți. Deci, ele sunt inevitabil conduse departe de viața
filosofică. În locul filozofilor naturali care sunt îndepărtați de filosofie
și corupți, alții care nu au natura filozofică potrivită se grăbesc să
umple golul și să devină filosofi atunci când nu au dreptul să fie.
Acești oameni sunt viciosi.

Cei puțini care sunt filosofi buni (aceia ale căror naturi n-au fost
corupte, fie pentru că erau în exil, trăiau într-un oraș mic, erau în stare
proastă de sănătate sau în alte circumstanțe) sunt considerate inutile
deoarece societatea a devenit antitetică pentru a corecta idealurile . El
compară situația cu o navă pe care proprietarul navei este greu de
auzit, are o viziune proastă și nu are competențe în navigația maritimă.
Toți marinarii de pe navă se certau asupra celor care ar trebui să fie
căpitan, deși nu știu nimic despre navigație. În locul oricăror abilități,
ei folosesc forța bruta și trucuri inteligente pentru ca proprietarul navei
să-i aleagă ca pe căpitan. Cine reușește să-l convingă pe proprietarul
navei să-l aleagă, se numește "navigator", "căpitan" și "cel care
cunoaște navele". Orice altcineva este numit "inutil". navigație sau
orice altă cunoaștere pe care să o cunoaștem pentru a conduce nave. În
acest scenariu, subliniază Socrates, adevăratul căpitan - omul care
cunoaște ambarcațiunea de navigație - ar fi numit un stargazer inutil.
Situația actuală din Atena este asemănătoare: nimeni nu are nicio idee
că există cunoștințe reale, o ambarcațiune pentru a trăi. În schimb,
toată lumea încearcă să meargă înainte prin trucuri inteligente, adesea
nedrepte. Cei câțiva filozofi buni, care își îndreaptă atenția asupra
Formelor și cunosc cu adevărat lucrurile, sunt considerați inutili.

Tot ceea ce avem nevoie pentru a face orașul nostru posibil,

Socrates conchide, este un astfel de filosof-rege-o persoană cu natura
corectă, care este educat în mod corect și vine să înțeleagă
Formularele. Acest lucru, crede el, nu este totul imposibil.

Analiza: Cartea VI, 484a-502c

 Continuând cu apărarea filosofului, Platon afirmă în această
secțiune că filozoful nu este numai unicul posesor al cunoașterii, ci și
cel mai virtuos om. Platon indică faptul că asocierea filosofului cu
Formele determină virtutea sa. Asocindu-se cu ceea ce este ordonat și
divin (adică Formele), filosoful însuși devine ordonat și divin în
sufletul său. Își modelează sufletul după forma Binelui.

. Emoțiile și poftele sale îl îndepărtează de adevăr, de Bine si il

direction spre imoralitate, spre viciu
...
Emoțiile și poftele sale
Platon oferă, de asemenea, o explicație mai intuitivă pentru
motivul pentru care filosoful este virtuos. Deoarece toți se străduiesc
spre adevăr, celelalte dorințe ale lui sunt slăbite. El nu are nici un fel
de a se îndrepta spre bani, onoare, plăcere și așa mai departe. Pe scurt,
el nu are nici un fel de acționări care pot duce la comportament
imoral. El nu ar fi să fure, să mintă, să se laude niciodată motivat, să
acționeze cu sclavi sau altceva de acest fel. Emoțiile și poftele sale nu
mai oferă un impuls puternic spre viciu.
Analogia soarelui (sau asemănarea soarelui sau metafora soarelui)
se găsește în a șasea carte a Republicii (507b-509c), scrisă de filosoful
grec Platon ca un dialog între Glaucon (fratele mai mare al lui Platon)
și Socrate (relatat de acesta din urmă). După ce a fost îndemnat de
Glaucon să definească bunătatea, un Socrate prudent se mărturisește
incapabil să facă acest lucru. [169] În schimb, el face o analogie și
oferă să vorbească despre "copilul bunătății" [169] te toης ἀγαθό ").
Socrate dezvăluie că acest "copil al bunătății" este soarele, propunând
ca, așa cum luminează soarele, dăruind abilitatea de a vedea și de a fi
văzut de ochi: 169 cu lumina sa, astfel încât ideea de bunătate
iluminează inteligibilul adevăr. În timp ce analogia stabilește atât
teoriile epistemologice cât și cele ontologice, se dezbate dacă acestea
sunt cele mai autentice pentru învățătura lui Socrate sau pentru
interpretările ulterioare ale lui Platon. Soarele este o metaforă a naturii
realității și a cunoștințelor care o privesc.

Utilizarea de către Platon a unei astfel de analogii poate fi

interpretată din multe motive diferite din filosofie. De exemplu, Platon
le folosește pentru a ilustra și pentru a-și lămuri argumentele. În
Analogul Soarelui, Socrate compară "Binele" cu soarele. Platon ar
putea să folosească imaginea soarelui pentru a-și aduce viața la
argumentele sale sau pentru a face mai clar înțelegerea argumentului.
David Hume a scris odată: "Toate raționamentele noastre privind
chestiunile de fapt se întemeiază pe o specie de analogie" [2].

Platon face afirmația că "vederea și tărâmul vizibil sunt

deficiente". [170] El argumentează că pentru ca celelalte simțuri să fie
folosite tot ce este necesar este simțul însuși și ceea ce poate fi sesizat
de el (de ex. gust dulceață, cineva are nevoie de simțul gustului și de
ceea ce poate fi gustat ca dulce), dar "chiar dacă ochii unei persoane
sunt capabili să vadă și el încearcă să o folosească și ceea ce el
încearcă să privească este colorat, nu vor vedea nimic, iar culorile vor
rămâne nevăzute, cu siguranță, dacă nu există și un al treilea lucru
care se face în mod special în acest scop. "[170] Cel de-al treilea lucru
despre care vorbeste Platon este lumina. Prin această analogie el
echivalează cu ceea ce ne dă lumină naturală, soarele, ca sursă de
bunătate în această lume.

"Pe măsură ce bunătatea se află în domeniul inteligibil al

inteligenței și al lucrurilor pe care le cunoaștem, astfel încât în
regiunea vizibilă soarele stă la vedere și lucrurile pe care le vedem."
[171]
Cu alte cuvinte, Platon spune că adevărata natură a realității nu
poate fi înțeleasă de simțurile obișnuite. Astfel, ar trebui să folosim
mai degrabă mintea decât organele senzoriale pentru a înțelege mai
bine adevărurile superioare ale universului. Mintea, la fel ca vederea,
necesită un "al treilea lucru" să funcționeze corect, iar al treilea lucru
este ideea lui Platon despre bunătate. El simulează o minte fără
bunătate spre vederea fără lumină; nu se poate opera la maximă
eficiență fără cealaltă.

"Ei bine, iată cum puteți să vă gândiți și la minte, atunci când

obiectul său este ceva care este aprins de adevăr și de realitate, atunci -
și evident - are o conștiință inteligentă și o cunoaștere, dar când
obiectul său este pătruns de întuneric (adică atunci când obiectul său
este ceva care este supus generației și dezintegrării), atunci are
convingeri și este mai puțin eficace, deoarece credințele sale se
prăbușesc și se schimbă și, în aceste condiții, se întâlnește ca fiind
lipsită de inteligență. "[1] : 171
După ce a făcut aceste afirmații, Socrate îi întreabă pe Glaucon:
"... care dintre dumnezeii din cer poți să-ți dai jos și ca stăpân și de
acest lucru, a cărui lumină ne face să vedem atât de frumos vederile și
lucrurile care trebuie văzute?" (508a) Glaucon răspunde că el și toți
ceilalți ar răspunde că acesta este soarele. În mod analog, Socrate
spune că soarele iluminează lumina vizibilă cu lumina, astfel încât
ideea de bunătate luminează inteligibilul cu adevărul, ceea ce la rândul
său face posibil ca oamenii să aibă cunoștințe. De asemenea, abilitatea
ochiului de a vedea este făcută posibilă de lumina soarelui, astfel încât
capacitatea sufletului de a cunoaște este făcută posibilă de adevărul
bunătății.

Înțelegeți atunci că este același cu sufletul, astfel: atunci când se

stabilește ferm în acea regiune în care adevărul și realul strălucesc
strălucitor, înțelege și o cunoaște și pare să aibă rațiune; dar când nu
are nimic să se odihnească, ci ceea ce este amestecat cu întunericul -
ceea ce devine și se pierde, se oprește, devine vizibil, schimbă opiniile
în sus și în jos și este ca ceva fără motiv. ("Republica, VI: 508d; trans.
W.H. D. Rouse)

Aluzia la "ceea ce devine și se pierde ..." se referă la tot ceea ce

este perceput de simțurile corporale. Simțurile corporale clarifică
faptul că toate lucrurile vizibile sunt supuse schimbării, pe care
Socrate le încadrează fie în schimbarea devenirii, fie în schimbarea
pierzării. Socrate argumentează că simțurile corporale nu ne pot aduce
decât opinii, transmițând o ipoteză care stă la baza că adevărata
cunoaștere este cea care nu este supusă schimbării.

În schimb, continuă Socrate, cunoașterea se găsește în "...

regiunea în care se află care adevărul și adevărul stralucesc
strălucitor ... "(508d) Acesta este inteligibilul iluminat de cea mai
înaltă idee, cea a bunătății. Deoarece adevărul și găsirea sursei în
această idee cea mai înaltă, doar sufletele care sunt iluminate de
această sursă pot se spune că posedă cunoaștere, în timp ce acele
suflete care se întorc sunt "... amestecate cu întuneric ..." Acest subiect
este ilustrat mai târziu în Alegoria Peșterii (514a-520a), unde
prizonierii se legau într-o peșteră întunecată din copilărie sunt
exemple ale acestor suflete întoarse de la iluminare.Socrate continuă
explicând că, deși lumina și vederea atât seamănă soarelui, nici nu se
pot identifica cu soarele. La fel cum soarele este evaluat mai mult
decât lumina și vederea, la fel este și bunătatea mai mult decât
cunoașterea și adevărul Este o bunătate care ne permite să cunoaștem
adevărul și face posibilă cunoașterea, de aceea bunătatea este mai
valoroasă decât adevărul și cunoașterea, deoarece ea deține un loc mai
înalt, prin această analogie Socrate a ajutat Glaucon ajunge la
realizarea că Bunătatea are o valoare inestimabilă, fiind atât sursa
cunoașterii, cât și cea mai adevărată, precum și mai valoroasă și mai
puțin atrăgătoare decât amândoi. 171 Platoul echivalează în continuare
soarele cu forma finală a bunătății, chemându-i pe amândoi surse de
"generație": 171 Soarele nu numai că face obiectele vizibile, ci este
necesar pentru creșterea și hrănirea lor, la fel cum bunătatea nu numai
că face posibil lucrurile să fie, ci și permite ca lucrurile să fie
cunoscute. Soarele oferă nu numai puterea de a fi văzut pentru
lucrurile văzute, ci, după cum cred că veți fi de acord, și generația și
creșterea și îngrijirea lor, deși nu este generația însăși ... Similar cu
lucrurile cunoscute, veți fi de acord că binele nu este numai cauza în
care acestea devin cunoscute, ci cauza lor sunt cauza stării lor de
existență, deși binele nu este el însuși o stare de ființă, ci ceva ce
depășește mult dincolo de el în demnitate și putere. Principala
preocupare a lui Socrates a fost că a făcut-o vor ca urmașii săi să pună
Binecuvântarea, Cunoașterea și Adevărul pe același nivel. Puteți
obține Bunătate din Adevăr și Cunoaștere, dar doar pentru că aveți
Adevăr și Cunoaștere care nu înseamnă că aveți Bunătate. Platon
scrie: Ei bine, ceea ce spun este că este o bunătate care dă lucrurile pe
care le cunoaștem adevărul lor și face posibil ca oamenii să aibă
cunoștințe. Este responsabil de cunoaștere și de adevăr, ar trebui să vă
gândiți la el ca fiind în domeniul inteligibil, dar nu ar trebui să îl
identificați cu cunoașterea și adevărul, altfel veți greși: pentru toată
valoarea lor, este și mai valoros. În celălalt tărâm, este corect să
privim lumina și vederea așa cum seamănă soarelui; Așa că în acest
domeniu este corect să privim cunoașterea și adevărul ca o asemănare
cu bunătatea, dar nu să identificăm nici una dintre ele cu bunătate,
care ar trebui să fie evaluată și mai mult. 171 În cele din urmă, Binele
însuși este totul. Binele (soarele) oferă fundația pe care se bazează tot
restul adevărului. Platon folosește imaginea soarelui pentru a ajuta la
definirea adevăratului sens al Bunei. Binele "luminează" cunoașterea,
astfel încât mințile noastre să poată vedea realitatea reală. Fără Bine,
am putea vedea numai cu ochii noștri fizici și nu cu "ochiul minții".
Soarele își dă lumina pentru a putea vedea lumea din jurul nostru.
Dacă sursa de lumină nu ar exista, am fi în întuneric și incapabili să
învățăm și să înțelegem adevăratele realități care ne înconjoară. [4] De
altfel, metafora soarelui exemplifică o interrelație tradițională între
metafizică și epistemologie: interpretări ale existenței fundamentale
creați-și sunt create prin căi de a ști. De asemenea, el rezumă cu
desăvârșire două vederi pentru care este recunoscut Platon:
raționalismul său și realismul său (despre universali). Socrates,
folosind Similul Soarelui ca fundație, continuă cu Analogia Liniei
Divizate (509d-513e) după care (514a-520a). A se vedea și
interpretările interpretative ale PlatoAllegory of the CaveAnalogia
Republicii LinePlato în cultura populară. Forma GoodReferences
Pojman, Louis & Vaughn, L. (2011). Clasicul filosofiei. New York:
Oxford University Press, Inc., Fosl, Peter S .; Baggini, Julian (2010).
Setul de instrumente filozofi. Blackwell Publishing Ltd. p. 53.
Republica VI (509b); trans. W. H. D. Rouse. Marmysz, John (2012).
Calea filosofiei. Wadsworth: Învățarea în domeniul educației. p.
49.Folosirea ulterioarăGentzler, J. (2005). "Cum să cunoști binele:
Epistemologia morală a Republicii Platon". Revista filosofică. 114 (4):
469-496. JSTOR 30043692. Hunt, A. & Jacobsen, M. M. (2008). "The
Road" a lui Cormac McCarthy și "Similul Soarelui" lui Platon ".
Explicator. 66 (3): 155. doi: 10.3200 / EXPL.66.3.155-158.Lear, J.
(1992). "În interiorul și în afara Republicii". Phronesis. 37 (2): 184-
215. doi: 10.1163 / 156852892321052605.
....
Form of the Good
From Wikipedia, the free encyclopedia

Jump to navigationJump to search

Part of a series on

Plato
Plato from Raphael's The School of Athens(1509–1511)

 Early life
 Works
 Platonism
 Epistemology
 Idealism / realism
 Demiurge
 Theory of forms
 Theory of soul
 Transcendentals
 Form of the Good
 Third man argument
 Euthyphro dilemma
 Five regimes
 Philosopher king
 Plato's unwritten doctrines
 political philosophy

Allegories and metaphors

 Atlantis
 Ring of Gyges
 The Cave
 The Divided Line
 The Sun
 Ship of State
 Myth of Er
 The Chariot

Related articles

 Commentaries
 The Academy in Athens
 Socratic problem
 Middle Platonism
 Neoplatonism
  and Christianity

 Allegorical interpretations of Plato

 Socratic fallacy

 Philosophy portal

 v
 t
 e

Plato describes the "Form of the Good", or more literally "the idea of the good" (ἡ τοῦ ἀγαθοῦ
ἰδέα), in his dialogue the Republic (508e2–3), speaking through the character of Socrates. Plato
introduces several forms in his works, but identifies the Form of the Good as the superlative. This
form is the one that allows a philosopher-in-training to advance to a philosopher-king. It cannot be
clearly seen or explained, but once it is recognized, it is the form that allows one to realize all the
other forms.

Contents
[hide]

 1Uses in The Republic

 2Scholarly analysis

o 2.1Aristotle's criticism

o 2.2Other criticisms

 3Influence

 4See also

 5References

Uses in The Republic[edit]

The first references that are seen in The Republic to the Form of the Good are within the
conversation between Glaucon and Socrates (454 c–d). When trying to answer such difficult
questions pertaining to the definition of justice, Plato identifies that we should not "introduce every
form of difference and sameness in nature" instead we must focus on "the one form of sameness
and difference that was relevant to the particular ways of life themselves" which is the form of the
Good. This form is the basis for understanding all other forms, it is what allows us to understand
everything else. Through the conversation between Socrates and Glaucon (508 a–c), Plato
analogizes the form of the Good with the sun as it is what allows us to see things. Here, Plato
describes how the sun allows for sight. But he makes a very important distinction, "sun is not
sight" but it is "the cause of sight itself." As the sun is in the visible realm, the form of Good is in
the intelligible realm. It is "what gives truth to the things known and the power to know to the
knower". It is not only the "cause of knowledge and truth, it is also an object of knowledge".
Plato identifies how the form of the Good allows for the cognizance to understand such difficult
concepts as justice. He identifies knowledge and truth as important, but through Socrates (508d–
e) says, "good is yet more prized". He then proceeds to explain "although the good is not being" it
is "superior to it in rank and power", it is what "provides for knowledge and truth" (508e). [1]
Scholarly analysis[edit]
Plato writes that the Form (or Idea) of the Good is the ultimate object of knowledge, although it is
not knowledge itself, and from the Good, things that are just, gain their usefulness and value.
Humans are compelled to pursue the good, but no one can hope to do this successfully without
philosophical reasoning. According to Plato, true knowledge is conversant, not about those
material objects and imperfect intelligences which we meet within our daily interactions with all
mankind, but rather it investigates the nature of those purer and more perfect patterns which are
the models after which all created beings are formed. Plato supposes these perfect types to exist
from all eternity and calls them the Forms or Ideas.[2] As these Forms cannot be perceived by
human senses, whatever knowledge we attain of the Forms must be seen through the mind's eye
(cf. Parmenides 132a), while ideas derived from the concrete world of flux are ultimately
unsatisfactory and uncertain (see the Theaetetus). He maintains that degree of skepticism which
denies all permanent authority to the evidence of sense. In essence, Plato suggests that justice,
truth, equality, beauty, and many others ultimately derive from the Form of the Good.
Aristotle's criticism[edit]
Aristotle discusses the Forms of Good in critical terms several times in both of his major surviving
ethical works, the Eudemian and Nicomachean Ethics. Aristotle argues that Plato's Form of the
Good does not apply to the physical world, for Plato does not assign "goodness" to anything in
the existing world. Because Plato's Form of the Good does not explain events in the physical
world, humans have no reason to believe that the Form of the Good exists and the Form of the
Good is thereby irrelevant to human ethics.[3]
Other criticisms[edit]
Plato's Form of the Good is often criticized as too general. [4] Plato's Form of the Good does not
define things in the physical world that are good, and therefore lacks connectedness to reality.
[5]
Because Plato's Form of the Good lacks instruction, or ways for the individual to be good,
Plato's Form of the Good is not applicable to human ethics since there is no defined method for
which goodness can be pursued. Through Socrates in The Republic, Plato acknowledges the
Form of the Good as an elusive concept and proposes that the Form of the Good be accepted as
a hypothesis, rather than criticized for its weaknesses. According to Socrates in The Republic, the
only alternative to accepting a hypothesis is to refute all the objections against it, which is
counterproductive in the process of contemplation. [4]
Aristotle along with other scholars sees the Form of the Good as synonymous with the idea of
One.[6] Plato claims that Good is the highest Form, and that all objects aspire to be good. [7] Since
Plato does not define good things, interpreting Plato's Form of the Good through the idea of One
allows scholars to explain how Plato's Form of the Good relates to the physical world. According
to this philosophy, in order for an object to belong to the Form of the Good, it must be One and
have the proper harmony, uniformity, and order to be in its proper form. [6]
Philosopher Rafael Ferber dismissed Aristotle's view that the 'Good' is 'One' and wrote that the
Form of the Good is self-contradictory. Ferber claimed that Plato's Form of the Good could be
simultaneously defined and unknown, and be in a state of both "being" and "not being". [6]
Plato's Forms are also critiqued for being treated as the reason for all things, as opposed to being
an essence in itself. Some scholars also believe that Plato intended the Form to be the essence
of which things come into existence. These different interpretations of Plato's intention for the
Form may be attributed to the idea that Plato did not have a systematic definition of the Form
itself.[3]

Influence[edit]
Plato's writings on the meaning of virtue and justice permeate through the Western
philosophical tradition.[8] Plotinus, the founder of Neoplatonism, had principles that were heavily
influenced by the Good. His concept of 'the One' is equivalent to 'the Good' because it describes
an ultimate ontological truth. 'The One' is both 'self-caused' and the cause of being for everything
else in the universe. Plotinus compared his principle of 'the One' to an illuminating light, as Plato
did with the Form of the Good. As a result of Plotinus' school of Neoplatonism, the bulk of
understanding of Platonic philosophy until the 19th Century came through Plotinus' interpretation
of it. The early theologies of Judaism, Christianity and Islam looked to the ideas
of Platonism through the lens of Plotinus.[9]
Amphis, a comic playwright of Athens, has one of his characters say: "And as for the good that
you are likely to get on her account, I know no more about it, master, than I do of the good of
Plato."[10] There is an ancient anecdotal tradition that Plato gave a public lecture entitled "On the
Good" which so confused the audience that most walked out. At the end of the lecture Plato said
to those hearers who remained: 'The Good is the One".[11]

See also[edit]
 Aletheia (truth)
 Influence of Plotinus

 Seventh Letter

 Summum bonum

 The Allegory of the Cave

 The Divided Line

 The One

 Theory of forms

 Transcendentals

 Value (ethics)

 Virtue

References[edit]
1. Jump up^ Reeve, Plato ; revised by C.D.C. (1992). Republic ([2nd ed.]. ed.). Indianapolis,
Ind.: Hackett Publ. Co. ISBN 978-0-87220-136-1.
2. Jump up^ "Idea" from the Greek ἰδέα, often transliterated in the past but now typically
translated as "character". The archaic sense must be distinguished from the modern sense
meaning "thought". Cf. Russell: "It must not be supposed that 'ideas', in his sense, exist in minds,
though they may be apprehended by minds.... The word 'idea' has acquired, in the course of time,
many associations which are quite misleading when applied to Plato's 'ideas'. (The Problems of
Philosophy, chapter 9).

3. ^ Jump up to:a b Fine, Gail (2003). Plato on Knowledge and Forms. New York: Oxford
University Press. p. 350. ISBN 0-19-924559-2.

4. ^ Jump up to:a b Reeve, C.D.C. (2013). Blindness and reorientation : problems in Plato's
Republic (1. ed.). Oxford: Oxford University Press. pp. 165, 166. ISBN 978-0-19-993443-0.

5. Jump up^ Herman, Arthur (2013). The cave and the light : Plato versus Aristotle, and the
struggle for the soul of Western civilization(First ed.). New York: Bantam Books. p. 46. ISBN 978-
0-553-80730-1.

6. ^ Jump up to:a b c Jordan, R.W. (1986). "Platos Idee des Guten by Rafael Ferber
Review". The Classical Review. 36: 65–67. doi:10.1017/s0009840x00105001. JSTOR 3064234.

7. Jump up^ Banach, David. "Plato's Theory of Forms". Retrieved 2 May 2014.
 8. Jump up^ Frede, Dorothy. "Plato's Ethics: An Overview". Retrieved 28 April 2014.

9. Jump up^ Stanford Encyclopedia of Philosophy Plotinus.

10. Jump up^ Diogenes Laertius 3.27

11. Jump up^ Aristoxenus, Harmonics 30–31; see A. S. Riginos, Platonica(1976), pp. 124 ff.,
for further testimony.

The analogy of the sun (or simile of the sun or metaphor of the sun) is found in the sixth book of The Republic (507b–509c), written by the Greek philosopher Plato as a dialogue between Glaucon (Plato's elder brother)
and Socrates (narrated by the latter). Upon being urged by Glaucon to define goodness, a cautious Socrates professes himself incapable of doing so.[1]:169 Instead he draws an analogy and offers to talk about "the child of
goodness"[1]:169 (Greek: "ἔκγονός τε τοῦ ἀγαθοῦ"). Socrates reveals this "child of goodness" to be the sun, proposing that just as the sun illuminates, bestowing the ability to see and be seen by the eye, [1]:169 with its light so the idea
of goodness illumines the intelligible with truth. While the analogy sets forth both epistemological and ontological theories, it is debated whether these are most authentic to the teaching of Socrates or its later interpretations by
Plato. The sun is a metaphor for the nature of reality and knowledge concerning it.

Plato's use of such an analogy can be interpreted for many different reasons in philosophy. For example, Plato uses them to illustrate and help illuminate his arguments. In the Analogy of the Sun, Socrates compares the "Good"
with the sun. Plato might be using the image of the sun to help bring life to his arguments or to make the argument more clearly understood. David Hume once wrote, "All our reasonings concerning matters of fact are founded on
a species of Analogy."[2]

Plato makes the claim that "sight and the visible realm are deficient."[1]:170 He argues that for the other senses to be used all that is needed is the sense itself and that which can be sensed by it (e.g., to taste sweetness, one needs
the sense of taste and that which can be tasted as sweet), but "even if a person's eyes are capable of sight, and he's trying to use it, and what he's trying to look at is coloured, the sight will see nothing and the colours will remain
unseen, surely, unless there is also present an extra third thing which is made specifically for this purpose."[1]:170 The third thing Plato is talking about is light. Through this analogy he equates that which gives us natural light, the
sun, as the source of goodness in this world.

"As goodness stands in the intelligible realm to intelligence and the things we know, so in the visible realm the sun stands to sight and the things we see."[1]:171

In other words, Plato is saying that the true nature of reality cannot be comprehended by the ordinary senses. Thus, we should make use of the mind rather than the sensory organs to better understand the higher truths
of the universe. The mind, much like sight, requires a "third thing" to function properly, and that third thing is Plato's idea of goodness. He likens a mind without goodness to sight without light; one cannot operate at peak
efficiency without the other.

"Well, here's how you can think about the mind as well. When its object is something which is lit up by truth and reality, then it has—and obviously has—intelligent awareness and knowledge. However, when its
object is permeated with darkness (that is, when its object is something which is subject to generation and decay), then it has beliefs and is less effective, because its beliefs chop and change, and under these
circumstances it comes across as devoid of intelligence."[1]:171

Having made these claims, Socrates asks Glaucon, "...which of the gods in heaven can you put down as cause and master of this, whose light makes our sight see so beautifully and the things to be seen?"
(508a) Glaucon responds that both he and all others would answer that this is the sun. Analogously, Socrates says, as the sun illuminates the visible with light so the idea of goodness illuminates the intelligible
with truth, which in turn makes it possible for people to have knowledge. Also, as the eye's ability to see is made possible by the light of the sun so the soul's ability to know is made possible by the truth of
goodness.

Understand then, that it is the same with the soul, thus: when it settles itself firmly in that region in which truth and real being brightly shine, it understands and knows it and appears to have reason; but when it
has nothing to rest on but that which is mingled with darkness—that which becomes and perishes, it opines, it grows dim-sighted, changing opinions up and down, and is like something without reason. ('The
Republic, VI: 508d; trans. W. H. D. Rouse)

The allusion to "...that which becomes and perishes..." relates to all of that which is perceived by the bodily senses. The bodily senses make it clear that all visible things are subject to change, which Socrates
categorizes into either the change of becoming or the change of perishing. Socrates argues that the bodily senses can only bring us to opinions, conveying an underlying assumption that true knowledge is of
that which is not subject to change.

Instead, Socrates continues, knowledge is to be found in "... that region in which truth and real being brightly shine..." (508d) This is the intelligible illuminated by the highest idea, that of goodness. Since truth
and being find their source in this highest idea, only the souls that are illumined by this source can be said to possess knowledge, whereas those souls which turn away are "...mingled with darkness...". This
subject is later vividly illustrated in the Allegory of the Cave (514a–520a), where prisoners bound in a dark cave since childhood are examples of these souls turned away from illumination.

Socrates continues by explaining that though light and sight both resemble the sun neither can identify themselves with the sun. Just as the sun is rated higher than both light and sight, so is goodness rated
more highly than knowledge and truth. It is goodness which allows us to know the truth and makes it possible to have knowledge. Hence goodness is more valuable than truth and knowledge as it holds a
higher place. Through this analogy, Socrates helped Glaucon come to the realization that Goodness is of inestimable value, being both the source of knowledge and truth, as well as more valuable and
unattainable than both.[1]:171

Plato further equates the sun to the ultimate form of goodness by calling them both sources of "generation".[1]:171 The sun not only makes objects visible but is necessary for their growth and nourishment,
similarly to how goodness not only makes it possible for things to be, but also allows for things to be known.

The sun provides not only the power of being seen for things seen, but, as I think you will agree, also their generation and growth and nurture, although it is not itself generation...Similarly with things known, you
will agree that the good is not only the cause of their becoming known, but the cause that they are, the cause of their state of being, although the good is not itself a state of being but something transcending far
beyond it in dignity and power.[3]

Socrates' main concern was that he did not want his followers to place Goodness, Knowledge, and Truth all on the same level. You can achieve Goodness from Truth and Knowledge, but just
because you have Truth and Knowledge that does not mean you have Goodness. Plato writes:

Well, what I'm saying is that it's goodness which gives the things we know their truth and makes it possible for people to have knowledge. It is responsible for knowledge and truth, you should think of it as being
within the intelligible realm, but you shouldn't identify it with knowledge and truth, otherwise you'll be wrong: For all their value, it is even more valuable. In the other realm, it is right to regard light and sight as
resembling the sun; So in this realm it is right to regard knowledge and truth as resembling goodness, but not to identify either of them with goodness, which should be rated even more highly. [1]:171

Ultimately, the Good itself is the whole point. The Good (the sun) provides the very foundation on which all other truth rests. Plato uses the image of the sun to help define the true meaning
of the Good. The Good "sheds light" on knowledge so that our minds can see true reality. Without the Good, we would only be able to see with our physical eyes and not the "mind's eye".
The sun bequeaths its light so that we may see the world around us. If the source of light did not exist we would be in the dark and incapable of learning and understanding the true realities
that surround us.[4]

Incidentally, the metaphor of the sun exemplifies a traditional interrelation between metaphysics and epistemology: interpretations of fundamental existence create—and are created by—
ways of knowing. It also neatly sums up two views for which Plato is recognized: his rationalism and his realism (about universals).

Socrates, using the Simile of the Sun as a foundation, continues with the Analogy of the Divided Line (509d–513e) after which follows the Allegory of the Cave (514a–520a).

See also[edit]

 Allegorical interpretations of Plato

 Allegory of the Cave

 Analogy of the Divided Line

 Plato's Republic in popular culture

 The Form of the Good

 References[edit]
1. ^ Jump up to:a b c d e f g h i j Pojman, Louis & Vaughn, L. (2011). Classics of Philosophy. New York: Oxford University Press, Inc.
2. Jump up^ Fosl, Peter S.; Baggini, Julian (2010). The Philosophers Toolkit. Blackwell Publishing Ltd. p. 53.

3. Jump up^ The Republic VI (509b); trans. W. H. D. Rouse.

4. Jump up^ Marmysz, John (2012). The Path of Philosophy. Wadsworth: Cengage Learning. p. 49.

Further reading[edit]

 Gentzler, J. (2005). "How to Know the Good: The Moral Epistemology of Plato's Republic". Philosophical Review. 114 (4): 469–496. JSTOR 30043692.

 Hunt, A. & Jacobsen, M. M. (2008). "Cormac McCarthy's "The Road" and Plato's "Simile of the Sun"". Explicator. 66 (3): 155. doi:10.3200/EXPL.66.3.155-158.

 Lear, J. (1992). "Inside and Outside The Republic". Phronesis. 37 (2): 184–215. doi:10.1163/156852892321052605.

?????????”””””
Summary: Book VI, 484a-502c

Don’t you think that the true captain will be called a real stargazer, a babbler, and a good-for-nothing by those who sail in ships governed in that way?

(See Important Quotations Explained)

Given that only philosophers can have knowledge, they are clearly the ones best able to grasp what is good for the city, and so are in the best position to know how to run
and govern the city. If we only knew that they were virtuous—or at least not inferior to others in virtue—then, Socrates’s friends agree, we could be sure that they are the
ones most fit to rule. Luckily, we do know that philosophers are superior in virtue to everyone else. A philosopher loves truth more than anything else (“philosopher” means
“lover of truth or wisdom”); his entire soul strives after truth. This means that the rational part of his soul must rule, which means that his soul is just.

Adeimantus remains unconvinced. None of the philosophers he has ever known have been like Socrates is describing. Most philosophers are useless, and those that are
not useless tend to be vicious. Socrates, surprisingly, agrees with Adeimantus’s condemnation of the contemporary philosopher, but he argues that the current crop of
philosophers have not been raised in the right way. Men born with the philosophical nature—courageous, high-minded, quick learners, with faculties of memory—are
quickly preyed upon by family and friends, who hope to benefit from their natural gifts. They are encouraged to enter politics in order to win money and power by their
parasitic family and friends. So they are inevitably led away from the philosophical life. In place of the natural philosophers who are diverted away from philosophy and
corrupted, other people who lack the right philosophical nature, rush in to fill the gap and become philosophers when they have no right to be. These people are vicious.

The few who are good philosophers (those whose natures were somehow not corrupted, either because they were in exile, lived in a small city, were in bad health, or by
some other circumstance) are considered useless because society has become antithetical to correct ideals. He compares the situation to a ship on which the ship owner
is hard of hearing, has poor vision, and lacks sea-faring skills. All of the sailors on the ship quarrel over who should be captain, though they know nothing about navigation.
In lieu of any skill, they make use of brute force and clever tricks to get the ship owner to choose them as captain. Whoever is successful at persuading the ship owner to
choose him is called a “navigator,” a “captain,” and “one who knows ships.” Anyone else is called “useless.” These sailors have no idea that there is a craft of navigation, or
any knowledge to master in order to steer ships. In this scenario, Socrates points out, the true captain—the man who knows the craft of navigation—would be called a
useless stargazer. The current situation in Athens is analogous: no one has any idea that there is real knowledge to be had, a craft to living. Instead, everyone tries to get
ahead by clever, often unjust, tricks. Those few good philosophers who turn their sights toward the Forms and truly know things are deemed useless.

All that we need to make our city possible, Socrates concludes, is one such philosopher-king—one person with the right nature who is educated in the right way and
comes to grasp the Forms. This, he believes, is not all that impossible.

Analysis: Book VI, 484a-502c

Continuing with the defense of the philosopher, Plato asserts in this section that the philosopher is not only the sole possesor of knowledge, he is also the most virtuous of
men. Plato indicates that the philosopher’s association with the Forms determines his virtue. By associating with what is ordered and divine (i.e., the Forms), the
philosopher himself becomes ordered and divine in his soul. He patterns his soul after the Form of the Good.

Plato also offers a more intuitive explanation for why the philosopher is virtuous. Since all of him strives toward truth, his other desires are weakened. He has no real drive
toward money, honor, pleasure, and so on. In short, he has none of the drives that can lead to immoral behavior. He would never be motivated to steal, lie, boast, act
slavishly, or anything else of this sort. His emotions and appetites no longer provide a strong impetus toward vice.

”””””””
Plato’s ideas on “The Good.” Socrates on April 21, 2014
https://classicalwisdom.com/pursuit-good/
If Plato’s ideas on ethics seems a bit hazy to you, then rest assured
you’re not alone. There are several reasons why Plato’s conception of
a good life are illusive. For starters, in all of his early dialogues the
philosopher spends his time giving a thrashing to our conventional
ideas of virtues such as justice, piety, and bravery.

It is only in Plato’s later

dialogues, specifically The Republic, that the philosopher articulates,
to any discernible degree, his ideas on human virtues and their relation
to a good life. However, even this is done through the voice of the
grand old master, Socrates, leaving room for interpretation and further
obscuring our view of Plato’s true philosophies.
Additionally, Plato’s ethics are based upon metaphysical
presuppositions that often appear ambiguous, obscure, and out of the
realm of normal thinking.
Taking all of this into consideration, it might seem easier to just
give up and perhaps go read Aristotle. At least that guy just says what
he wants to say.
 In order to examine Plato’s ethics, we will need to examine his
metaphysical and epistemological views. Very simply, Plato’s
philosophy of being and of knowledge are intimately linked with his
philosophy of living well.
The best example where these three paths intersect can be found
within the philosopher’s magnum opus, The Republic. It is near the
end of Book VI that Plato, through the voice of Socrates, begins to
make his case for the existence of an ultimate source of virtue that
shines upon all existence and grants us the ability to live wisely and
virtuously.
For Plato, this grand source of all morality is known simply as “The
Good.”
And it all begins, rather simply, with a divided line…
“Now take a line which has been cut into two unequal parts,
and divide each of them again in the same proportion, and suppose
the two main divisions to answer, one to the visible and the other to
the intelligible.” -Plato (The Republic)
Plato asks us to imagine a line divided in half. The first half of the
line will correspond to the realm of sensible perception, where objects
can be perceived using empirical observations. The second half
corresponds to a realm of existence that transcends our physical world
and can only be understood through an application of philosophical
reasoning.
This latter half, which later philosophers (especially Immanuel Kant)
would refer to as the phenomenal world, is of great importance to
Plato.
Much of the philosopher’s ideas on ethics is dependent upon the
existence of this conceptual world.
Plato asks us to again divide the line. Both segments will be
halved, giving us four different sections lying on this line. Each
segment will refer to a type of knowing, and, as you will soon see, the
line progresses; starting with shadows and ending with perfect
philosophical understanding.
The first segment on the line represents shadows and illusions that
we perceive in our world, reflections that we see off of the surface of a
still pond for instance. The second segment represents the objects
themselves, the universe as we understand through the use of our
senses.
Moving on into the phenomenal world, segment three refers to a
type of understanding that we often associate with mathematical
reasoning and theoretical understandings. We arrive at this type of
understanding when considering ideas such as a perfect triangle or a
perfectly straight line. It is important that we do not confuse our
conception of a triangle with the physical drawing of a triangle.

Finally we arrive at the last segment on the line, the portion that
corresponds to the realm of the forms and, more importantly, the form
of The Good.
Very briefly, Plato’s World of Forms is a realm of existence where
the perfect conceptions such as beauty, justice, piety, truth, and
goodness, exist indivisibly and eternally. It is only by virtue of these
forms that our sensible world has any of the qualities that it does.
his means that if something is beautiful, then that object partakes
of the form of beauty. If something is just, then that thing partakes of
the form of justice.
Plato’s forms are at the center of the philosopher’s metaphysical
ideas. That is to say that through the use of the forms, Plato attempted
to explain why the universe is the way it is, why things have the
qualities that they do.
However, the forms also speak to Plato’s ideas on epistemology.
The forms emphasize attaining true understanding through an
application of reason and philosophical dialectic. This reflects Plato’s
belief that the only way to attain true knowledge is through logic and
that our empirical observations are merely shadows.
So we see that Plato’s divided line is actually a hierarchy of sorts.
The four segments on the line correspond to four different types of
knowing. In numerical order, these types of knowing are opinion,
belief (conviction), theoretical knowledge, and absolute
understanding.
We ought not to be satisfied with merely living in the observable
world, but we should, to the best of our ability, transcend the physical
world and endeavor to discover the phenomenal world where we may
become aquatinted with the form of The Good and live our life in
harmony with this ultimate goodness.
Here we begin to grasp at Plato’s ethics. But what exactly is The
Good? Understanding this ultimate form might actually be easier than
you think.
If I were to ask you, “Was Hitler good?” what would you say?
While you are thinking about that, let’s consider a few other questions.
 Was Hitler good at instigating a second world war? Yes.
Was Hitler good at creating a propaganda machine? Yes.
Was Hitler a good painter? Maybe.
But back to our original question. Was Hitler good? The answer,
rather obviously, is no.
While Hitler was good insofar as he was a dictator or a public speaker,
we can say rather confidently that he was not Good.
Whether you consciously recognize it or not, there is a standard
for goodness, an understanding of that which partakes of morality and
that which does not. This seems self evident. To Plato, this goodness
was the form of The Good, and it is the single most important thing
we can ever recognize as philosophers.
Plato compares the form of The Good to the radiance of the sun.
It is only by virtue of the sun’s light that we are able to gaze upon the
world. It is only by virtue of the sun that we are not cast into darkness.
Similarly, The Good is the thing that by virtue of which we have
an understanding of other forms such as beauty, justice, and piety. We
can not have virtue without having The Good. It is towards this
goodness that we must strive if we are to live fully, wisely, and
virtuously.
“You would say, would you not, that the sun is not only the
author of visibility in all visible things, but of generation and
nourishment and growth, though he himself is not generation? In
like manner the Good may be said to be not only the author of
knowledge to all things known, but of their being and essence, and
yet The Good is not essence, but far exceeds essence in dignity and
power.” -Plato (The Republic)
So there we have a very brief examination of one of Plato’s most
fundamental philosophical contributions. In just one theory, Plato
gives us a look into his metaphysical, epistemological, and ethical
beliefs. While some might find this feat remarkable, it perhaps should
not surprise us that Plato’s philosophies overlapped so much.
Much like his teacher, Socrates, Plato believed that an educated
life and a good life were one in the same. We can not live well without
living wisely and we can not live wisely without also living well.
Pursuing a true understanding of knowledge and being will inevitably
lead us closer to the form of The Good and as a result, closer to a
fulfilled and satisfying life.
 >>>>>>>>>>>
Plato's conception of philosophy in
the Republic