You are on page 1of 3

In the final scene, the violence, so long delayed, erupts with dizzying speed.

Characters drop one after


the other, poisoned, stabbed, and, in the case of Rosencrantz and Guildenstern, executed, as the theme
of revenge and justice reaches its conclusion in the moment when Hamlet finally kills Claudius. In the
moments before the duel, Hamlet seems peaceful, though also quite sad. He says that he feels ill in his
heart, but he seems reconciled to the idea of death and no longer troubled by fear of the supernatural.
Exactly what has caused the change in Hamlet is unclear, but his desire to attain Laertes’ forgiveness
clearly represents an important shift in his mental state. Whereas Hamlet previously was obsessed
almost wholly with himself and his family, he is now able to think sympathetically about others. He does
not go quite so far as to take responsibility for Polonius’s death, but he does seem to be acting with a
broader perspective after the shock of Ophelia’s death. Hamlet’s death at the hands of Laertes makes
his earlier declaration over Polonius’s corpse, that God has chosen “to punish me with this and this with
me,” prophetic (III.iv.174). His murder of Polonius does punish him in the end, since it is Laertes’
vengeful rage over that murder that leads to Hamlet’s death.

That death is neither heroic nor shameful, according to the moral logic of the play. Hamlet achieves his
father’s vengeance, but only after being spurred to it by the most extreme circumstances one might
consider possible: watching his mother die and knowing that he, too, will die in moments.

The arrival of Fortinbras effectively poses the question of political legitimacy once again. In marked
contrast to the corrupted and weakened royal family lying dead on the floor, Fortinbras clearly
represents a strong-willed, capable leader, though the play does not address the question of whether
his rule will restore the moral authority of the state.

In scena finala, violenta fizica, atat de mult intarziata, erupe precum un vulcan si nu mai este nici o
posibilitate de a o ocoli. Doi tineri la fel de indreptatiti in scopul lor,rabunarea mortii tatalui, sunt adusi
fata in fata pentru marele final. Totul se intampla cu o viteza uluitoare, aproape toate personajele
implicate mor: Regele, Regina, Laertes, Rosencrantz si Guildenstern ,Hamlet. Un final atat de sumbru
demn de a fi considerat final de tragedie greaca. Hotararea lui Hamlet, luata cu buna stiinta, este la fel
de implacabila precum destinul.

Un final atent ales de autor. Nu ofera acel sentiment de inchidere (closure) pe care il ai cand ai
terminat cu succes o munca sau ai ajuns la destinatie sau la indeplinirea scopului. Si nici nu putem vorbi
de un semntimet de esec, doar o serie de ganduri ce raman cu noi, ganduri ce se formeaza pentru
fiecare in functie de propria perspectiva , experienta ,intelect. … „restul e tacere” pentru ca noi trebuie
sa tacem, la final si sa meditam la noi insine prin prisma faptelor relatate. Toti sunt morti si in moartea
lor nu au luat cu ei povata , ramane ca noi sa deslusim cai sa ramanem neprihaniti in drumul nostru
catre sfarsit. Un final ce te impinge spre o singura sansa salvatoare: credinta.

Atat Shakespeare cat si Hamlet par a fi persoane credincioase, crestine chiar. Daca nu Shakespeare,
(despre care se stie ca fiind religios) atunci lui Hamlet ii da o astfel de conotatie tocmai pentru a creste
lupta interioara a eroului cu constiinta sa . Acesta nu il invoca pe dumnezeu dar traieste cu frica raului si
a binelui a iadului si a raiului si isi contureaza deciziile in speranta ca va indrepta raul comis. In acelas
timp incearca sa indrepte raul cu un alt rau. Hamlet nu este un exemlplu pozitiv, un erou, ii lipseste o
caracteristica definitorie: puterea de a ierta. Manat de dorinta lui de razbunare si crezand ca este
indreptatit sa omoare, Hamlet se aduce singur in fata unei situatii paradoxale: duelului cu Laertes care
lupta cu acelasi scop nabil de a razbuna moartea tatalui sau. Oricand unul dintre ei ar fi putut sa cedeze,
ar fi putut sa ierte. Hamlet ar fi putut sa-l ierte pe Claudius cand il surprinde pe acesta in genunchi ,
ruganduse si recunoscand crima si pacatul in fata lui Dumnezeu, iar Laertes ar fi putut sa ierte cand
Hamlet vine la el inainte de duel sa-i ceara iertare. Din punctul meu personal de vedere istoria ar fi putut
sa se opreasca in camera lui Caludius si cred ca asta este unul din lucrurile la care ar trebui sa meditam
din piesa lui Shakespear ca daca urmarim un scop cu atata indarjire indiferent de consecinte, calea
noastra este la fel de implacabila precum destinul si sortita esecului. Scopul chiar daca initial este unul
nobil el devine nociv pentru toti cei implicati.

Alegerea lui Shakspear pentru final este una bine facuta deoarece ofera un final „sus”, puternic,
neasteptat si care lasa multe de gandit.Totusi in final a-si fi vazut o scena a groparilor care in timp ce-i
ingroapa pe toti aduc o ultima talmacire a faptelor si un deznodamand mai clar a evenimetelor si a
rostului intamplarilor. Faptul ca femeia poate sa intunece prin diferite mijloace mintea unui barbat,
faptul ca iertarea este o insusire divina si nobila, ca fiecare om trebuie sa-si urmeze calea proprie in
functie de propriile decizii si nu conform unui set de reguli nescrise si intotdeauna legile sunt bareme de
orientare iar deciziile noastre trebuie sa fie dupa o analziza atenta a situatiei in care ne aflam. Sa ivatam
ca nu ne putem absolvi de vina, daca faptele noastre aduc durere chiar si atunci cand scopul este de a
repara/apara/razbuna o moarte nevinovata. Moartea liniei inperfecte si venirea lui Fortinbras ne reda
totusi speranta unui nou inceput in care probabil greselile din trecut nu vor fi repetate. Si cine sa
remarce mai bine aceste lucruri decat groparii, cei de pe urma adica „noi”.

Aici se află tragedia lui Hamlet: în înţelegere. Pascal se consola prin existenţa unui Dumnezeu pe care-l
aflase în însăşi căutarea sa, Hamlet se află în lupta cu Absolutul, pe care vrea să-l cucerească. A pătruns
tainele lumii, ale frumuseţii pământului, văzduhului şi omului, şi a văzut adevărul. Dar nu se mulţumeşte
cu atât. Condiţia lui de „umbră a unui vis” nu-i dă pace.
Există o scenă care nuanţează înfruntarea dintre Hamlet şi Absolut. E scena groparilor, încărcată de
umor (absurd?!) ce premerge tragicul. Ei sunt (mai degrabă decât el) cei care au atins (dar pe altă cale)
Absolutul. De ce nu-i nimiceşte însă Absolutul şi pe gropari? De ce-l vânează numai pe Hamlet? Pentru
că groparii nu conştientizează faptul că sunt în posesia tainei…

Hamlet, who speaks the majority of the lines in the play, is about to die and stop speaking for ever. He
has avenged his father's murder, been cut with the poisoned rapier, and, as he has just reflected to
Horatio, is about to pass the crown of Denmark (he is, at this moment, effectively the only candidate to
be king) to Fortinbras. There will be no familial succession. In that sense, the rest is silence for the line of
the Hamlets. VOCILE SUCCESIUNEA RESTUL E TACERE

You might also like