You are on page 1of 100

Jewish views on sin

From Wikipedia, the free encyclopedia


Judaism regards the violation of any of the 613 commandments as a sin. Judaism teaches that to sin is a part of
life, since there is no perfect man and everyone has an inclination to do evil "from his youth".[1][2] Sin has many
classifications and degrees. Some sins are punishable with death by the court, others with death by heaven, others
with lashes, and others without such punishment, but no sins committed with willful intentions go without
consequence. Sins committed out of lack of knowledge are not considered sins, since a sin can't be a sin if the one
who did it didn't know it was wrong. Unintentional sins are considered less severe sins. [3][4]
Sins between people are considered much more severe in Judaism than sins between man and God. Yom Kippur,
the main day of repentance in Judaism, can atones for sins between man and God, but not for sins between man
and his fellow, that is until he has appeased his friend.[5][6] Eleazar ben Azariah derived [this from the verse]: "From
all your sins before God you shall be cleansed" (Book of Leviticus, 16:30) – for sins between man and God Yom
Kippur atones, but for sins between man and his fellow Yom Kippur does not atone until he appeases his
fellow.[7][8][9]
When the Temple yet stood in Jerusalem, people would offer Karbanot (sacrifices) for their misdeeds. The atoning aspect
of karbanot is carefully circumscribed. For the most part, karbanot only expiate unintentional sins, that is, sins committed because a
person forgot that this thing was a sin or by error. No atonement is needed for violations committed under duress or through lack of
knowledge, and for the most part, karbanot cannot atone for a malicious, deliberate sin. In addition, karbanot have no expiating
effect unless the person making the offering sincerely repents of his or her actions before making the offering, and makes restitution
to any person who was harmed by the violation. [3][4]
The completely righteous (means a man who did nothing wrong in his life) enjoy in this life and in the life after. The not
completely righteous or completely wicked suffer for their sins in this world in order to atone for their sins through the
humiliation, poverty, and suffering that God sends them. If the repentance is not complete in this world, the suffering will
continue in the life after (hell). After the repentance is complete they join the righteous. The completely wicked (a man who
did nothing good in his life) cannot correct their sins in this world or in the other, and hence do not suffer for them here, but
in gehinom (hell). The very evil do not repent even at the gates of hell. Such people prosper in this world to receive their
reward for any good deed, but cannot be cleansed by and hence cannot leave gehinom, because they don't or can't repent.
This world can therefore seem unjust where the righteous suffer, while the wicked prosper. Many great thinkers have
contemplated this, but God's justice is long, precise and just.[4][10]

Contents
[hide]

 1Tanakh
 2Terminology
 3In rabbinical literature
 4Transgression
 5States
 6Role of orthopraxy
 7Sins between man and his fellow
 8Many small sins vs. One big sin
 9Selflessness vs. selfishness
 10Value of repentance
o 10.1True repentance
o 10.2Atonement in the Temple period
o 10.3Liturgical norms
 11See also
 12References

Tanakh[edit]
The first mention of sin as a noun is a zoomorphism, with sin (hattath) crouching at Cain's door. The first as a verb
is Abimelech being prevented from sinning (khata) against God in a dream. In fact the whole Tanakh is full of
references to sins committed by leading people. This is to teach us that no one is perfect, everyone standing in
trials/tests, and the thing is to try your best to learn from their mistakes.
People do have the ability to master this inclination (Genesis 4:7) and choose good over evil (conscience)(Psalm
37:27).[11] Judaism uses the term "sin" to include violations of Jewish law that are not necessarily a lapse in
morality. According to the Jewish Encyclopedia: "Man is responsible for sin because he is endowed with free will
("behirah"); yet he is by nature frail, and the tendency of the mind is to evil: "For the imagination of man's heart is
evil from his youth" (Gen. viii. 21; Yoma 20a; Sanh. 105a). Therefore God in His mercy allowed people
to repent and be forgiven."[12] Judaism holds that all people sin at various points in their lives, and hold
that God tempers justice with mercy.

Terminology[edit]
Hebrew has several other words for sin beyond hata, each with its own specific meaning. The word pesha, or
"trespass", means a sin done out of rebelliousness. The word aveira means "transgression". And the word avone,
or "iniquity", means a sin done out of moral failing. The word most commonly translated simply as "sin", hata,
literally means "to go astray." Just as Jewish law, halakha, provides the proper "way" (or path) to live, sin involves
straying from that path.
Judaism teaches that humans are born with free will, and morally neutral, with both a yetzer hatov, (literally, "the
good inclination", in some views, a tendency towards goodness, in others, a tendency towards having a productive
life and a tendency to be concerned with others) and a yetzer hara, (literally "the evil inclination", in some views, a
tendency towards evil, and in others, a tendency towards base or animal behavior and a tendency to be selfish).
The yetzer hara in some forms of Judaism means that Satan is merely an idiom or parable, rather than the fallen
angel of traditional Christianity.

In rabbinical literature[edit]
Obadiah ben Jacob Sforno suggests that the verse about a leader begins with the term "when," which implies that
committing a sin is inevitable because powerful and wealthy people—the leaders—are also likely to sin. This Torah
verse concludes with the words "realizes his guilt" (Leviticus 4:22) because it is essential that powerful people
acknowledge and feel remorse for their sin, lest they sin again.

Transgression[edit]
The generic Hebrew word for any kind of sin is avera (literally: transgression). Based on verses in the Hebrew
Bible, Judaism describes three levels of sin. There are three categories of a person who commits an avera. The
first one is someone who does an avera intentionally, or "B'mezid." This is the most serious category. The second
is one who did an avera by accident. This is called "B'shogeg," and while the person is still responsible for their
action it is considered less serious. The third category is someone who is a "Tinok Shenishba", which is a person
who was raised in an environment that was assimilated or non-Jewish, and is not aware of the proper Jewish laws,
or halacha. This person is not held accountable for his or her actions.

 Pesha (deliberate sin; in modern Hebrew: crime) or Mered (lit.: rebellion) - An intentional sin; an action
committed in deliberate defiance of God; (Strong's Concordance :H6588 (‫ פשע‬pesha', peh'shah). According to
Strong it comes from the root (:H6586); rebellion, transgression, trespass.

Avon (lit.: iniquity) - This is a sin of lust or uncontrollable emotion. It is a sin done knowingly, but not done to
defy God; (Strong's Concordance :H5771 (avon, aw-vone). According to Strong it comes from the root
(:H5753); meaning perversity, moral evil:--fault, iniquity, mischief.

Cheit - This is an unintentional sin, crime or fault. (Strong's Concordance :H2399 (‫ חַ טָּ א‬chate). According to Strong
it comes from the root khaw-taw (:H2398, H2403) meaning "to miss, to err from the mark (speaking of an archer),
to sin, to stumble."

States[edit]
Judaism holds that no human being is perfect, and all people have sinned many times. The Talmud says:
"Everyone is responsible to be as great as Moses", But then the Torahtells us in Deuteronomy 34:10 that "No one
will ever be as great as Moses". This is to clarify that Moses fulfilled his own personal potential, so too we are
expected to fulfill ours. Each person is born with a unique set of talents and tools. Some are rich, others are poor.
Some are tall and some are short. One person can sing, another can write, etc. But these qualities are not what
determine your greatness. Rather, it's how you deal with your particular circumstances. That's why Judaism says:
It's not important where you are on the ladder, but how many rungs you've climbed. The crucial concept is the
effort.[13]
The story is told of Zusha, the great Chassidic master, who lay crying on his deathbed. His students asked him,
"Rebbe, why are you so sad? After all the mitzvahs and good deeds you have done, you will surely get a great
reward in heaven!". "I'm afraid!" said Zusha. "Because when I get to heaven, I know God's not going to ask me
'Why weren't you more like Moses?' or 'Why weren't you more like King David?' But I'm afraid that God will ask
'Zusha, why weren't you more like Zusha?' And then what will I say?!" [13]
Joseph Hertz said that sin is not an evil power whose chains the children of flesh must helplessly drag towards a
weary tomb. We can always shake off its yoke; and what is more, we need never assume its yoke. An ancient fable
tells us of distant oceans with mountainous magnetic rocks of such terrific power that wreck and ruin would befall
any ship venturing near them. Instantly the iron nails would fly out of the ship, bolts and fastenings would be torn
away by that magnetic force, the vessel would become nothing more than so many planks of wood, and all on
board fall a prey to the hungry waters. Sins there are that, likewise, unhinge all our stays of character, rob us of the
restraints of past habits and education, and leave us helpless playthings on the billows of temptation and passion.
Yet a man is the pilot of his life’s barque, and can at all times steer it so as never to come near those mountains of
destruction, darkness, and death.[14]
Based on the views of Rabbeinu Tam in the Babylonian Talmud (tractate Rosh HaShanah 17b), God is said to
have Thirteen Attributes of Mercy:

1. God is merciful before someone sins, even though God knows that a person is capable of sin.
2. God is merciful to a sinner even after the person has sinned.
3. God represents the power to be merciful even in areas that a human would not expect or deserve.
4. God is compassionate, and eases the punishment of the guilty.
5. God is gracious even to those who are not deserving.
6. God is slow to anger.
7. God is abundant in kindness.
8. God is the God of truth, thus we can count on God's promises to forgive repentant sinners.
9. God guarantees kindness to future generations, as the deeds of the righteous patriarchs
(Abraham, Isaac and Jacob) have benefits to all their descendants.
10. God forgives intentional sins if the sinner repents.
11. God forgives a deliberate angering of Him if the sinner repents.
12. God forgives sins that are committed in error.
13. God wipes away the sins from those who repent.
As Jews are commanded in imitatio Dei, emulating God, rabbis take these attributes into account in
deciding Jewish law and its contemporary application.

Role of orthopraxy[edit]
Jews recognize two kinds of sin, offenses against other people, and offenses against God. Offenses against God
may be understood as violation of a contract (the covenant between God and the Children of Israel). Since the
destruction of the Temple in Jerusalem, Jews have believed that right action (as opposed to right belief) is the way
for a person to atone for one's sins. Midrash Avot de Rabbi Natan states the following:
One time, when Rabban Yochanan ben Zakkai was walking in Jerusalem with Rabbi Yehosua, they
arrived at where the Temple now stood in ruins. "Woe to us" cried Rabbi Yehosua, "for this house where
atonement was made for Israel's sins now lies in ruins!" Answered Rabban Yochanan, "We have another,
equally important source of atonement, the practice of gemilut hasadim ("loving kindness"), as it is stated
"I desire loving kindness and not sacrifice" (Hosea 6:6).
In Judaism all human beings are believed to have free will and can choose the path in life that they will take. It
does not teach that choosing good is impossible - only at times more difficult. There is almost always a "way
back" if a person wills it. (Although texts mention certain categories for whom the way back will be exceedingly
hard, such as the slanderer, the habitual gossip, and the malicious person)

Sins between man and his fellow[edit]


Sins between people are considered much more severe in Judaism then sins between man and God. Yom
Kippur, the main day of repent in Judaism can atones for Sins between man and God, but not for Sins
between man and his fellow, that is until he has appeased his friend.(Mishnah, Yoma,8:9).[6] Eleazar ben
Azariah derived [this from the verse]: "From all your sins before God you shall be cleansed" (Book of
Leviticus,16:30) – for sins between man and God Yom Kippur atones, but for sins between man and his fellow
Yom Kippur does not atone until he appeases his fellow. [7][8][9]
The Gemara (87a) continues: "R. Yitzchak said: Whoever aggravates his fellow even through words is
required to placate him… R. Yosi bar Chanina said: Whoever beseeches forgiveness from his friend should
not beseech him more than three times. And if he died, [the offender] brings ten people and must stand them
by his grave and he says, "I have sinned against the Lord, the God of Israel, and so-and-so whom I
wounded.""

Many small sins vs. One big sin[edit]


Two Jews came to a Chassidic Rabbi to ask advice about sins they had committed. One had committed a
great sin for which he was sure God would never forgive him; the other was less worried, because he had
never been guilty of anything so grave, but only of the normal collection of lesser sins. The Rabbi told them to
go out to a field and select stones corresponding to the size and number of their sins, and later to return to the
field and scatter the stones. This done, they came back to the Rabbi. “Now go to the field once more,” he told
them both, “pick up the stones you scattered, and bring them to me.” [15]
He who had committed the one big sin knew at once which was his stone, and brought it to the Rabbi. The
other, however, had scattered so many little stones that he could not be certain of identifying them again. He
had a most difficult time in finding his stones and bringing them to the Rabbi. The Rabbi then told them: “Your
deeds are like your stones. You who brought one large stone, committed a grave sin. But you were conscious
of what you had done, and with a determined effort at repentance you could be forgiven by God. But you,
whose sins were many and small, like those of most human beings, have found how hard it is to catch up with
one’s minor lapses. And no repentance of yours can possibly be effective until you realise that small things
matter.”[15]

Selflessness vs. selfishness[edit]


See also: Golden mean (Judaism)
The rabbis recognize a positive value to the yetzer hara: one tradition identifies it with the observation on the
last day of creation that God's accomplishment was "very good" (God's work on the preceding days was just
described as "good") and explain that without the yetzer ha'ra there would be no marriage, children,
commerce or other fruits of human labor; the implication is that yetzer ha'tov and yetzer ha'ra are best
understood not as moral categories of good and evil but as selfless versus selfish orientations, either of which
used rightly can serve God's will.
Or as Hillel the Elder famously summarized the Jewish philosophy:
"If I am not for myself, who will be for me?
And when I am for myself, what am 'I'?
And if not now, [then] when?"
Another explanation is, without the existence of the yetzer ha'ra, there would be no merit earned in following
God's commandments; choice is only meaningful if there has indeed been a choice made. So whereas creation
was "good" before, it became "very good" when the evil inclination was added, for then it became possible to
truly say that man could make a true choice to obey God's "mitzvot" (commandments). This is because Judaism
views the following of God's ways as a desirable end in and of itself rather than a means to an end.

Value of repentance[edit]
See also: Repentance in Judaism
The Babylonian Talmud teaches that "Rabbi Yochanan and Rabbi Eleazar both explain that as long as the Temple
stood, the altar atoned for Israel, but now, one's table atones [when the poor are invited as guests]." (Tractate Berachot,
55a.)
Repentance in itself is also a means of atonement (See Ezekiel 33:11, 33:19, Jeremiah 36:3, etc.) The Hebrew word for
repentance is teshuvah which literally means to "return (to God)." The prophet Hosea (14:3) said, "Take with you words,
and return to God."
Judaism teaches that our personal relationship with God allows us to turn directly to Him at any time, as Malachi 3:7
says, "Return to Me and I shall return to you," and Ezekiel 18:27, "When the wicked man turns away from his wickedness
that he has committed, and does that which is lawful and right, he shall save his soul alive." Additionally, God is
extremely compassionate and forgiving as is indicated in Daniel 9:18, "We do not present our supplications before You
because of our righteousness, but because of Your abundant mercy."
The traditional liturgy of the Days of Awe (the High Holy Days; i.e. Rosh Hashanah and Yom Kippur) states that prayer,
repentance and tzedakah (charitable actions) are ways to repent for sin. In Judaism, sins committed against people
(rather than against God or in the heart) must first be corrected and put right to the best of a person's ability; a sin which
has not also been put right as best as possible cannot truly be said to be repented.
True repentance[edit]
To a man who says “I will sin and repent, I will sin and repent,” the Day of Atonement brings no forgiveness. For sins
against God the Day of Atonement brings forgiveness; for sins against one’s fellowman, the Day of Atonement brings no
forgiveness till he has become reconciled with the fellowman he wronged (Mishnah Yoma 8:9).[15]
According to Maimonides in order to achieve true repentance the sinner must abandon his sin and remove it from his
thoughts and resolve in his heart never to repeat it, as it is said, “Let the wicked forsake his way and the man of iniquity
his thoughts” (Isaiah 55:7). Likewise must he regret the past, as it is said: “Surely after I turned I repented” (Jer. 31:18).
He must also call Him who knows all secrets to witness that he will never return to this sin again. [15]
Atonement in the Temple period[edit]
See also: Repentance in Judaism and Korban
Atonement for sins is discussed in the Hebrew Bible, known to Christians as the Old Testament. Rituals for atonement
occurred in the Temple in Jerusalem, and were performed by the Kohanim, the Israelite priests. These services included
song, prayer, offerings and animal sacrifices known as the korbanot. The rites for Yom Kippur, the Day of Atonement,
are prescribed in the book of Leviticus chapter 15. The ritual of the scapegoat, sent into the wilderness to be claimed
by Azazel, was one of these observances (Lev. 16:20-22).
Liturgical norms[edit]
The liturgy of the Days of Awe (the High Holy Days; i.e. Rosh Hashanah and Yom Kippur) states that prayer, repentance
and tzedakah (the dutiful giving of charity) atone for sin. But prayer cannot atone for wrongs done, without an honest
sincere attempt to rectify any wrong done to the best of one's ability, and the sincere intention to avoid repetition.
Atonement to Jews means to repent and set aside, and the word "T'shuvah" used for atonement actually means "to
return". Judaism is optimistic in that it always sees a way that a determined person may return to what is good, and that
God waits for that day too.
A number of animal sacrifices were prescribed in the Torah (five books of Moses) to make atonement: a sin-offering for
sins, and a guilt offering for religious trespasses. The significance of animal sacrifice is not expanded on at length in the
Torah, though Genesis 9:4 and Leviticus 17 suggest that blood and vitality were linked. Conservative Jews and
Christians argue at the present era that the Jews never believed that the aim of all sacrifice is to pay the debt for sins -
only the sin offering and the guilt offering had this purpose; modern scholars of early Jewish history, however, often
disagree and argue that this division came later.
Later Biblical prophets occasionally make statements to the effect that the hearts of the people were more important than
their sacrifices - "Does the LORD delight in burnt offerings and sacrifices as much as in obeying the voice of the LORD?
To obey is better than sacrifice, and to heed is better than the fat of rams" (I Samuel 15:22); "For I desire mercy, not
sacrifice, and acknowledgement of God rather than burnt offerings" (Hosea 6:6); "The sacrifices of God are a broken
spirit, a broken and contrite heart" (Psalm 51:17) (see also Isaiah 1:11, Psalm 40:6-8).
Although the animal sacrifices were prescribed for atonement, there is no place where the Hebrew Bible says that animal
sacrifice is the only means of atonement. Hebrew Bible teaches that it is possible to return to God through repentance
and prayer alone. For example, in the books of Jonah and Esther, both Jews and gentiles repented, prayed to God and
were forgiven for their sins, without having offered any sacrifices.[11] Additionally, in modern times, most Jews do not
even consider animal sacrifices.
On the High Holy Days of Rosh Hashana, Yom Kippur - also known as the Day of Atonement-, and the ten-day period
between these holidays, repentance of sins committed is based on specialized prayers and hymns, while some Jews
continue the ancient methods of sacrifice. An example of a common method of "sacrificing" for the sake of repentance is
simply to drop bread into a body of water (as in the ceremony of Tashlikh), to signify the passing of sins and the hope for
one to be written into the Book of Life by God once again. This is especially emphasized on what is arguably the holiest
Jewish holiday, Yom Kippur.

See also[edit]

 Golden mean (Judaism)


 Jewish principles of faith#Reward and punishment

References[edit]
1. Jump up^ Genesis:8:21 HE
2. Jump up^ http://www.torah.org/learning/mlife/ch1law1.html
3. ^ Jump up to:a b https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Judaism/qorbanot.html
4. ^ Jump up to:a b c http://jewsforjudaism.org/knowledge/articles/answers/jewish-polemics/texts/scriptural-
studies/leviticus-1711/
5. Jump up^ Mishnah, Yoma,8:9
6. ^ Jump up to:a b http://hebrewbooks.org/pdfpager.aspx?req=9670&st=&pgnum=310
7. ^ Jump up to:a b http://www.mechon-mamre.org/p/pt/pt0316.htm#30
8. ^ Jump up to:a b Simon and Schuster, 1986, Nine Questions People Ask About Judaism, New York: Touchstone
book.
9. ^ Jump up to:a b http://thetorah.com/historical-uniqueness-and-centrality-of-yom-
kippur/
10. Jump up^ https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/judaica/ejud_0002_0017_0_16693.html
11. ^ Jump up to:a b English Handbook of Jews for Judaism
12. Jump up^ JewishEncyclopedia.com - SIN:
13. ^ Jump up to:a b As Great as Moses
14. Jump up^ http://www.oztorah.com/2013/09/penitence-prayer-charity-an-anthology-
for-rosh-hashanah-yom-kippur/
15. ^ Jump up to:a b c d Rabbi Raymond Apple originally appeared in booklet form as
Penitence, Prayer & Charity: An anthology for Rosh Hashanah and Yom Kippur,
published by the Publications Committee of the United Synagogue, London, 1970
http://www.crivoice.org/terms/wordhebrew.html

The Terms

These terms are alphabetized according to a simplified transliterated English.

Hebrew Transliteration English

‘avon N: sin, iniquity, guilt

https://bible.org/article/thirty-three-words-sin-new-testament-part-1

Thirty-Three Words for Sin in the New Testament Part 1

Article contributed by www.walvoord.com


[Editor’s Note: This article is the first of a series dealing with the words for sin in the New Testament, an important
foundation for the study of Hamartiology.]

Introduction.

Every system of theology can be characterized by its conception of sin. It is, therefore, a matter of great importance
that the words used in the Holy Scriptures for sin in its various aspects be carefully studied with a view to
establishing distinctions and conclusions which are fundamental to the study of Hamartiology and which bear an
important relation to the doctrine of salvation. Fundamentally, this is the task of the lexicographer, but it is
impossible for either the lexicographer or the theologian to work alone, as the work of either is colored by the work
of the other.

The present study is limited to the thirty-three words for sin found in the New Testament. Dr. Lewis Sperry Chafer
has pointed out that there are thirty-three aspects to the riches of grace bestowed upon the believer in Christ at the
moment he believes.1 It is interesting that there should be, in contrast, exactly thirty-three generic words for sin in
the New Testament, excluding specific names for acts of sin. While the Old Testament has its important
contribution, and the Septuagint does much to link it with the New Testament, in the final analysis the New
Testament must be its own authority as to its definition of words for sin, with uses outside the Scripture merely
confirming and illustrating their meaning.
Before turning to the ten words for sin in the New Testament from which all the rest are derived, it may be helpful to
take a foreview of the contribution of each. The thirty-three words for sin consider sin from every angle, even
different forms of the same root word not being used exactly with the same emphasis. One of the most important
words is ἁμαρτία and its kindred forms, in which sin is viewed as missing the mark, “coming short of the glory of
God.” In παραβαίνω, we see sin as transgression, characterizing sin as a breaking of moral lawand a turning from
the perfect will of God. In παράπτωμα, sin is viewed as a fall. In παρακούωthere is a picture of sin in the light
of failing to listen to God, with open and flagrant disobedience being the result of this failure. The verb ἀδικέω and
its kindred words point to sin as being unrighteous, unjust, void of God’s approval, and contrary to the holy
character of God. ᾿Ασεβέω defines sin as rebelling against God, open and active sinning in defiance of God and
His jqdgment. Another word for sin, not found in verb form, is ἀνομία, which considers sin as being lawless, in spite
of and contrary to law. ᾿Αγνοέω traces sin as springing from ignorance as well as the resulting blindness to spiritual
truth, combined in the definition, to err. &Ηττάωviews sin as a defeat, and when used in the passive means to be
defeated, overcome, pointing to the need of the power of God for victory. Finally,πονηρία pictures sin as utter
corruption, depravity, iniquity, which is to be subjected to the righteous judgment of God.
The panorama of sin furnished by these words for sin is a commentary in itself in the number of words used and
the frequency of their occurrence. What meaning it gives to the Scripture that “Christ died for our sins according to
the Scriptures” (1 Cor 15:3)!
I. &Αμαρτία
(ἁμαρτάνω, ἁμαρτία ἁμαρτωλός, ἁμάρτημα, προαμαρτάνω, ἀναμάρτητος)
1. PRELIMINARY DEFINITION.

The Greek word for sin, ἁμαρτία, is one of the most common found in the New Testament. From it comes the
formal name for the doctrine of sin, Hamartiology. The noun form occurs 174 times in the New Testament, with the
adjective, ἁμαρτωλός, next in number with 47 instances. The verb, ἁμαρτάνω, occurs 44 times, and the other
forms are found only four times or less. The large number of instances makes it the most important word for sin in
the New Testament.
A simple definition, as commonly accepted, is missinq the mark, which is the consistent use of the word both in
classic literature as well as the New Testament, though in the New Testament it is restricted in its use to moral or
ethical significance.
2. DERIVATION.

There is a significant difference of opinion on the derivation of these words for sin which has an important bearing
on the ultimate definition and the resulting theology. According to Trench,2 Suidas has suggested that these words
are derived from μάρπτω, meaning to grasp, which, with the alpha privative comes to mean a failure to grasp. A
more common conjecture, however, which is accepted generally, is that ἁμαρτία is derived
from μέρος and μείρομαι. This is advanced by Thayer in his discussion of the verb,3 and even Trench admits this
when he writes:
“Buttmann’s conjecture (Lexilogus, p. 85, English ed.), that it belongs to the root μέρος, μείρομαι, on which a
negative intransitive verb, to be without one’s share of, to miss, was formed (see Xenophon, Cyrop. i. 6. 36), has
found more favour (see a long note by Fritzsche, on Rom. v.12, with excellent philology and execrable theology).”4
Thayer and others go back to classical literature to prove their contention that the word has a deeper meaning than
that offered by Suidas. Thayer quotes Homer’s Iliad, 8, 3111, and also 10, 372, to illustrate this point.5 The word is
commonly used to represent the situation where a spear is thrown but fails to hit the mark. Trench finds a hundred
such instances in Homer.6 In Thucydides, iii.98.2, Trench points out that the same word is used to represent the
idea of missing one’s way.7 From these references in Greek literature, it is plain that two things are true: first, the
true meaning of the word in classical literature is to miss the mark, or to fail to attain the goal; second, in classical
use the word does not always involve moral guilt or ethical failure. In the instances cited above, it is obvious that
the word is used in an unmoral sense. In contrast in the New Testament the word is always used in a moral
sense in the 272 instances it occurs, illustrating the premise that in determining the technical meaning of words for
sin in the New Testament, in the last analysis, the usage of the New Testament itself is the final authority. A
preliminary investigation of the derivation of the word, therefore, leads to the conclusion that ἁμαρτία and its other
forms mean essentially to miss the mark in a moral or ethical sense, a deeper significance than merely a failure to
grasp or achieve intellectually.
3. THE VERB &ΑΜΑΡΤΆΝΩ.
The verb naturally expresses the action involved in sin. In 39 out of 44 instances it is translated sin in the
Authorized Version, the other translations being, trespass (3 times), offend (once), and for your faults (once). It is
used as a general word for sin as an act of any character which is inferior in righteousness to the holy character of
God and fails to measure up to the standard.
The chief passage in which the importance of the use of the verb is illustrated is Romans 5:12-21. In this passage
and its description of original sin much depends upon the meaning of the words used for sin, and in turn, the
passage helps to define the nature of sin. In particular the statement, “all have sinned,” is important. The passage
reveals the far-reaching effect of Adam’s missing the mark. All the race are seen to have sinned in Adam; Adam’s
act is revealed to be their act; because of Adam’s sin, all the race receive the imputation of sin, pass into a sinful
state, and are under the domination of sin. It is significant that these tremendous results follow Adam’s sin.
In William G. T. Shedd’s discussion of the subject of original sin he points out that the expression “all have sinned”
means that all individuals sinned in Adam, i.e., that Adam’s act is their act.8 As such the reference is to Adam’s sin
and not to the individual’s sin. It is the imputation of the first sin, not the sins of individuals which are committed
throught choice after human birth. Shedd brings this out in the following discussion:
“But while ἡ ́μαρτον in Rom 5:12 is active in signification, it does not denote the transgressions of each individual
subsequent to birth, and when no longer in Adam, but the transgression of Adam and Eve inclusive of their
posterity. This is proved by the following considerations: 1. One, and but one sin is specified as the ground of the
penalty of death. This is asserted five times over, in succession, in Rom 5:15-19. In Rom
5:12, ἡ ́μαρτον unquestionably refers to the same sin that is spoken of in Rom 5:15-19.
“2. In Rom 5:14, some who die, namely, infants, ‘did not sin after the similitude of Adam’s first transgression.’ That
is, they did not repeat the first sin. They must, therefore, have sinned in some other manner because they are a
part of the ‘all’ (πάντες) who sinned, and because they experience the death which is the wages of sin. The only
other conceivable manner of sinning is that of participation in the first sin itself. But participation in Adam’s first sin
is not the repetition of it by the individual.
“From these considerations, it is evident that the word ‘sinned’ in Rom 5:12 is active in its signification.”9
Now, if the meaning of active sin be affixed to the verb ἁμαρτάνω, the suggestion of Suidas and others that the
word means only an intellectual insufficiency is at once ruled inadmissible. Adam’s sin, and our participation in it, is
not simply a failure to grasp the character of sin and the results of sin. It was willful disobedience in the face of
God’s specific instruction on the matter of inevitable punishment if he sinned. It may, therefore, be concluded that
Adam’s first sin, being active in its nature and tremendous in its results, characterizes the meaning of the verb.
There is no necessity of defining the verb further inasmuch as the discussion of the various uses of the noun-form
to all practical purposes coincides with the verb, except, of course, that the verb is limited to the idea of action,
while the noun may refer to a state or a condition. Apart from this, the noun and the verb are used in the same
sense.

4. THE NOUN &ΑΜΑΡΤΊΑ.


The noun is found most frequently in the New Testament, a total of 174 times, and is translated sin in all but two
instances in the Authorized Version (offence, once, and sinful,once). As indicated above, it is identical in idea to the
verb.
A study of the uses of the noun reveal that there are seven important aspects indicated in the meaning and use of
the word: (1) the sin which is imputed to man because of Adam’s sin; (2) the sin nature, which is transmitted from
generation to generation; (3) the sphere of domination of the sin nature in which the sin nature rules; (4) the act of
sin itself; (5) sin in its total, i.e., the collective use of the word; (6) the use of the abstract (ἁμαρτία, sin), for the
concrete (ἁμαρτωλός, sinner); (7) the use of the noun (ἁμαρτία) for the adjective (ἁμαρτωλός).
The first use of the noun, in reference to imputed sin, may be well illustrated by Romans 5:12. If the expression “all
have sinned” refers to the participation of the race in Adam’s sin, it necessarily follows in the nature of the case that
the noun found in the same verse would be similar in meaning. In both cases in verse twelve the article is used with
the noun, in contrast to verse thirteen where the article is not used. In verse thirteen, it is referring to sin in general,
such as was in the world before law came into existence in the form of the law of Moses. In verse twelve, death is
directly related to “the sin,” that is, to the sin which “entered the world.” Death is said to have come by this sin. It
must follow, as Shedd indicates, that sin here is imputed sin, whereby the race is placed in a state in which there is
an absence of righteousness.
It may be noted, however, that in addition to the imputation of Adam’s sin, God imputes or does not impute acts of
sin performed after Adam. In Romans 4:8, for instance, where we have an accurate translation of Psalm 32:1, 2,
the state of the righteous and the unrighteous is contrasted in that though both are sinful, God does not impute sin
in the case of those who stand justified. It is clearly not only Adam’s sin that is meant here, but acts of sin on the
part of the individual.
The second use of the noun is in reference to the sin nature. It is an historic fact that all men since Adam have
sinned. This is best explained on the ground that they have inherited a sin nature. In contrast to imputed sin, which
is not experimental, the sin nature is felt and seen in action by everyone. A. A. Hodge in his discussion of the
effects of Adam’s sin in outlining the sin nature which men from Adam down have possessed writes:

“The whole nature became depraved. The will being at war with the conscience, the understanding became
darkened; the conscience, in consequence of the constant outrage and neglect, became seared; the appetites of
the body inordinant, and its members instruments of unrighteousness.... There remained in man’s nature no
recuperative principle; he must go on from worse to worse, unless God interposes.”10
The fact of the sin nature is everywhere assumed and clearly taught in Scripture. Romans six and seven constitute
an exposition of the sin nature as well as its manifestations. In this section, the sin nature is viewed as our master
until Christ came and through His death wrought liberty for us. The sin nature must be carefully distinguished,
however, from its manifestations. Every Christian has the sin nature, but it does not necessarily follow that this sin
nature should be allowed to manifest itself. Progressive sanctification is only possible in human experience as the
character of the sin nature is recognized and the principles of overcoming it are understood and used.

In 1 John 1:8, 10, we have a careful distinction between the sin nature and sins which proceed from it. The sin
nature is always represented by the singular, while the act of sin which proceeds from the sin nature may be either
singular or plural, though usually plural in the nature of the case. In 1 John 1:8, there is clear reference to the sin
nature, “If we say that we have no sin, we deceive ourselves, and the truth is not in us.” Sin is a translation
of ἁμαρτία in the singular. In verse ten, the verb is used, “If we say that we have not sinned, we make him a liar,
and his word is not in us.” The verb (ἡμαρτήκαμεν) is found in the perfect active indicative and its aktionsart is
iterative. The meaning is, then, that in the past there have been definite acts of sin repeatedly committed until this
reiteration can be said to be a settled habit.
In verse nine, which precedes this verse, John has just pointed the way in which a sinning Christian is restored into
fellowship with God, “If we confess our sins, he is faithful and just to forgive us our sins, and to cleanse us from all
unrighteousness.” In verse nine, the noun for sins is in the plural as in the English translation, and it refers to sinful
acts. In these three verses there is a threefold argument. In verse eight, the existence of the sin nature is revealed.
In verse nine, the manifestation of the sin nature in acts of sin is shown to require confession for restoration. In
verse ten, denial of sins is declared to be a lie and a token that the word of Christ is not in us. One who properly
interprets the Word of God will recognize both the sin nature and its manifestations.
The character of the sin nature is best understood in the light of the sphere of domination of the sin nature. We
know the sin nature by what it does. In Romans six, it is revealed that the death of Christ voids the claim of the sin
nature for expression. We are exhorted to lay hold in faith on this fact that the singular is used is important in
specifying the collective use of the word.

An interesting reference to the use of the abstract to represent the concrete is found in 2 Corinthians 5:21, “For he
hath made him to be sin for us, who knew no sin; that we might be made the righteousness of God in him.” As
Thayer puts it, “He treated him, who knew no sin, as a sinner.”11 There is no thought of inaccuracy in its use here,
however. While Christ was made sin for us, i.e., our sin was imputed to Him, He was not made sinner for us,
though He took the sinner’s place. Christ was treated as if He had missed the mark, but it was His sin judicially not
experimentally.
The use of ἁμαρτία in place of the adjective is the seventh and last use of the noun. A good example is found
in Romans 7:7, where the question is asked, “Is the law sin?”. The obvious meaning is, “Is the law evil,” as Charles
Hodge points out.12 The noun is used where normally an adjective would be expected. Calvin’s explanation that
the law is regarded as the cause of sin, as Hodge points out, is improbable.13
All the uses of the noun in the New Testament consistently support the definition that ἁμαρτίαis active sin, distinctly
moral and ethical in its nature and involving God’s judgment upon it and the death of His Son. There is absolutely
no ground for minimizing the nature or results of sin from the use of this word in the New Testament.
5. THE ADJECTIVE &ΑΜΑΡΤΩΛΌΣ.
Of the remaining words with the same root, the adjective is found most often, occurring 47 times in the New
Testament, and is similar in meaning to the idea of the noun and verb just discussed. The adjective specifies an
act, condition, or state as coming short of the perfect righteousness of the character of God.

In its use in the New Testament, it is remarkable that the adjective is used as a noun, or with a noun understood, in
every case except four, where it is translated sinful. An interesting case where it is translated in its natural force as
an adjective is found in Romans 7:13, “Was then that which is good made death unto me? God forbid. But sin, that
it might appear sin, working death in me by that which is good; that sin by the commandment might become
exceeding sinful.” Hodge in commenting on this verse says, “The true character of sin, as sin, is revealed by its
making even that which is in itself good the means of sin.”14 The adjective is used in reference to the display of sin
in its true character.
The use of the adjective for the noun, or with the noun or pronoun understood (a regular Greek idiom), is capable
of different shades of thought, even though it is uniformly translated sinner. It is sometimes used in the sense of not
being free from sin, as Thayer points out in discussion of the adjective.15 Examples of this may be found frequently
in the Gospels, and in Romans 3:7; 5:19; 1 Timothy 1:15; Hebrews 7:26.
The adjective is frequently found, however, to refer to those particularly devoted to sin, especially sinful, or guilty of
certain degrading sins in the eyes of others. Thus in the Gospels, tax-gatherers are called sinners (Luke 15:2;
18:13; 19:7). The expression publicans and sinners is frequently found in the Gospels (cf. Matt 9:10; 11:19, etc.).
Gentiles in general are called sinners by the Jews (Mark 14:41; Luke 24:7; Gal 2:15). The adjective as a whole,
then, can be said to first of all represent the natural state of all men as not free from sin; second, it refers to men
whose condition or act is especially sinful, i.e., above that of other men.
6. THE NOUN &ΑΜΆΡΤΗΜΑ.
According to most texts, ἁμάρτημα is found only four times in the New Testament (Mark 3:28, 29; Rom 3:25; 1 Cor
6:18). Some manuscripts have it also in Mark 4:12, as in the Authorized Version, and in 2 Peter 1:9. The text
accepted for the American Standard Version eliminates the word from Mark 4:12 entirely, and in 2 Peter 1:9 the
more common noun ἁμαρτία is recognized as correct.
&Αμάρτημα is a noun, meaning, according to Thayer, a sin, evil deed.16 It is the concrete of which ἁμαρτία is the
abstract. In Mark 3:28 and in 1 Corinthians 6:18, it is used in a general reference to all sins. In Mark 3:29, the
blasphemy against the Holy Spirit is called “an eternal sin” if ἁμάρτημα is the correct text instead of κρίσεως.
In Romans 3:25, it is used for sins committed before the cross. There is no question that the word means sin in the
act, as contrasted to and being more specific than ἁμαρτία, sin in the abstract. In the light of the previous
discussion on Romans 5:12, it is highly significant that ἁμαρτία and not ἁμάρτημα is used in Romans 5, or else we
would be compelled to interpret Romans 5:12 as meaning that sinful acts entered the world, which is not the
primary thought.
7. THE VERB ΠΡΟΑΜΑΡΤΆΝΩ.
This verb found twice in the New Testament (2 Cor 12:21; 13:2) is identical in meaning with the verb ἁμαρτάνω,
which has been already discussed, but with the additional thought in the prefix of before or already. The context of
the two instances indicates that Paul is referring to acts of sin committed before he wrote 2 Corinthians. Apart from
this time factor, the word has no separate significance.
8. THE ADJECTIVE ᾿ΑΝΑΜΆΡΤΗΤΟΣ.
According to Thayer this word has two possible meanings: ”one who has not sinned, and one who cannot sin.”17 In
the only instance in which it occurs in the New Testament (John 8:7), it is used in Christ’s question, “He that
is without sin among you, let him first cast a stone at her.” Here it is obviously the former of the two meanings,
though the latter is not impossible. In that case, Christ would have meant, “He that is not capable of the same sin,”
i.e., adultery, “let him first cast a stone.” The word occurs frequently in the Septuagint and in Greek literature from
Homer down.
9. CONCLUSION.

In the foregoing discussion, which has included the six different words of the same root found in the New
Testament, the general character and meaning of this group has been established. All six words have a moral or
ethical meaning in the New Testament in every one of the many instances in which they are found. All represent a
position, state, condition, or act which falls short of the holy character of God. This is shown to be more than a lack
of comprehension or an intellectual limitation. In every case there is a failure or sin which is subject to judgment.
Because of the ἁμαρτία of Adam the whole race came under the curse of sin, and Christ in His death atoned
for ἁμαρτία. To affirm in the face of these facts that this word does nor represent any serious departure from the
will of God is at once to declare God unrighteous in imputing Adam’s sin and make the death of Christ an
unnecessary and arbitrary act. Taken in the light of further discussion of other words for sin, the whole picture is
tremendous in its revelation, portraying both the utter need of salvation and the wonder of God’s grace.
Dallas, Texas

(Series to be continued in the April-June Number, 1943)

This article was taken from the Theological Journal Library CD and posted with permission of Galaxie Software.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/eseuri/pacat-har-si-jertfa-in-vechiul-testament-si-in-noul-testament/

PĂCAT HAR ȘI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

PĂCAT HAR ȘI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT


de Ardelean Viorel
CUPRINS :
1. INTRODUCERE
2. PĂCATUL
a. TERMENI PENTRU PĂCAT

b. NATURA PĂCATULUI

c. CONSECINȚELE PĂCATULUI
3. HARUL
4. SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI
a. TERMINOLOGIE.
b. PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

5. JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT


6. CONCLUZIE
1. INTRODUCERE
În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deși pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o
promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puțin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar
pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu
una adevărată. De aici se desprinde și ideea de Jertfă care străbate ca un fir roșu atât Vechiul Testament cât și
Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă și în istoria omenirii, pentru că și la popoarele păgâne găsim
aceleași aspecte : temple, sărbători și jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se
realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este
moartea *( Roamani 6:23 b), și El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de
poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină
cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele și ceremoniile
religioase, de aducere a jertfelor au fost așa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care
era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), și nu-și mai îndeplineau funcția. Poporul evreu trebuia să
fie o lumină între popoarele păgâne, așa cum ar trebuii să fie creștinismul. Din păcate realitatea se prezintă
altfel. Dar chiar și atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la
nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus
Hristos (Matei 27:1-50) cu implicațiile de rigoare care privesc, Nașterea Sa, viața, învățăturile Sale, Moartea pe
Cruce, Învierea, Înălțarea la Cer, și poziția pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate și putere. Ioan în
viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, și care este totuși viu, vrednic să ia
Cartea și să rupă pecețile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toți oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De
asemenea trebuie definită noțiunea de păcat și de jertfă pentru o mai bună înțelegere a lor. Și conceptul de Har își
are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu. Prin înțelegerea acestor termeni din
Vechiul și Noul Testament, se trece la o aplicație a lor în ziua de astăzi în viața credinciosului și a bisericii.
2. PĂCATUL
Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam și a Evei în lumea îngerilor antrenând
căderea lui Satan și a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele
cu referință indirectă din Isaia 14 și Ezekil 28. De asemenea și Isus face afirmația din Luca 10:18 Isus le-a zis:
„Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui
Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar și omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă și în
mod categoric a greșit, cu consecințele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă
la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de ființă creată în raport cu Dumnezeu, care este
Creatorul. De fapt a pornit pe același drum ca și Lucifer, fiind înșelat de el.
Păcatul este denumit prin diferiți termeni în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. O sumă a termenilor
pentru păcat, ca și definiție ar însemna și s-ar putea definii cu a călca poruncile și legile morale ale lui Dumnezeu
cu consecințele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorește din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai
negativă ci și pozitivă și are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoașterea păcatului vizavi de
sfințenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire și vinovăție, iar în
esența sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o
întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie și alte păcate car
decurg din această stare. În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau
neamuri, religioşi sau păgâni ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul
Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este
această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul și vom
încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.
a. TERMENI PENTRU PĂCAT
A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din
Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia prezintă starea
generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi
acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să
ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Greşeală ”Paraptoma”Termenul este găsit în Noul
Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul
este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte o absență de rezistenţă în faţa răului și alunecarea de
la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii,
ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de
lege” (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi
fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte
încălcarea unei legi specifice. A „încălca” înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu
bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia”. Parabasis este un
culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15;
Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine
corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui
Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a
venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi
cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe
care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).
Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt și ele sugestive prin termenii folosiți[8]. (nu le enumerăm pe
toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale și nelegiuite. Akatharsiaînseamnă murdărie fizică și spirituală, iar
în Vechiul testament se referă sub aceleași aspecte la ceremonii și ritualuri. Aselegia[9] înseamnă chefuri, beții,
depravare și desfrânare, certuri și invidie (Rom. 13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli și persoane la
lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat și umanismul modern care pune în centru
atenției persoana umană adică ființa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de dușmănie, ceartă sfadă, a
aprinde un foc, și grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine și spre rău al omului și
contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la
certurile de partide, sau un grup de creștini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).
Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune
este faptul că suma lor este suficientă pentru a înțelege gravitate lui, pentru că pentru curățirea de păcat a murit
Hristos.

b. NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esența lui. În Biblie păcatul este caracterizat
ca necredință, răzvrătire, perversitate, ratarea țintei. Totuși cum am reușit să spunem ce este de fapt păcatul. În
Vechiul Testament el ține și este perceput în legăturile și faptele exterioare din viața omului, dar în Noul Testament
se merge la motivație, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă și
adulter cu mânia și pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivații și acțiuni propriuzise pentru
că toate atentează la sfințenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoși pentru că facem păcat ci facem păcat pentru
avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiție este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea
Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform așteptărilor pe care Dumnezeu le are de
la om.
Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră și faptele cărni din Galateni 5:19-
21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate
manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul
dragostei față de Dumnezeu”. El determină și alte păcate ca rezultant al lui, și este suficient să ne uităm în viața
noastră sau în cotidian. Se pare că totuși ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu.
Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui
Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) și cele 2
porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esența păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care
decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.
c. CONSECINȚELE PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanității. Păcatul lui
Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3 La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu
după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observați vă rog diferența față de Geneza 1:26. Impactul
păcatului s-a manifest în relația omului cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însuși
Enumerăm câteva consecințe în care păcatul afectează relația omului cu Dumnezeu. Una este Dizgrația divină, și
în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, și alungat din Grădina Eden. Deși se
poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în același timp el face și o promisiune în Geneza 3:15, și faptul că iubește
oameni o dovedește Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deși la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau
deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înțelegem ca o situație obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de
Domn și stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare și ascultare. O altă consecință a păcatului
este Pedeapsa, cu care mulți oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulți nu acceptă faptul
că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest
pământ (David și Bat – Șeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt
aspect al existenței omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului și
tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să
moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morții se afla în creație dar și posibilitatea vieți
eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este și mai cumplită și înseamnă despărțirea omului de Dumnezeu mai
bine spus ruperea relației cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărțirea va fi
veșnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecință a păcatului și însemnă pedeapsă și focul etern,
denumită și ” moartea a doua”. Ea este un rezultat al morții fizice și spirituale. Aceasta este varianta pe care
oamenii păcătoși au ales-o în timpul vieții, și nu mai există cale de întoarcere.
Efectele păcatului asupra omului sunt multiple și enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea și deși
mulți oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate și așa mai departe, până
când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a
generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin
Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deși este conștientă de moartea
inevitabilă a omului evită acest cuvânt și îl înlocuiește cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de
moarte sunt denumiți : ” cetățean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu
ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, așa a fost în timpul lui Isus când Fariseii și
Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conștiință. La fel se întâmplă și astăzi când
omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot așa este și cu Egocentrismul care ia amploare în viața
păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucățică mai mare, puțin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile și dorințele
altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs își pierde capacitatea de a
satisface și se caută senzații noi. Sunt pline reclamele de așa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poți
să scapi. Nimic nu te mai satisface și omul este ca o mare agitată fără odihnă.
Păcatul[13] are efecte și în relațiile cu alții oameni cu care intrăm în relație. Astfel între oameni
apare Competiția care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziția pe
care o are și luptă pentru a o menține. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăților și
vieților omenești. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se
manifestă și în Incapacitatea de a simți unii cu alții, și nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea
altor persoane. Pavel atrage atenția asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiția se manifestă și
în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorității, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice
fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea
omului este una delegată și nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai
catastrofală consecință a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubești pe
Dumnezeu, nu iubești pe semenii tăi, dar te iubești pe tine și devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata
mare a divorțurilor chiar și în rândul creștinilor, și a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinți.
Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relația omului cu Dumnezeu, cu el însuși și cu semeni lui.
Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

3. HARUL
În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14]în religia creștinã,
înseamnă dar, ajutor spiritual, grație divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt
strâns legate între ele.
Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică și Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în
temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el
este folosit sub alte cuvinte. Harul[15] ca și denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul
ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2
Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed” din Vechiul
Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai
rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui
Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.
În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi
adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul
testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea
care a fost un îndrumător şi o descoperire a ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos. Alegerea unui
om pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.
„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui
alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de
har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea
Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea
Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).
În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o
deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o
fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot
lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un
Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În
timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite,
ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut
milă de el” (Luca 15:20).
Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă
bine”. În Noul Testament[17] spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea
vremii”, Dumnezeu a păşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la
Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan
3:16).
Har („Charis” în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic
al unei limbi înnobilate. În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te înveseli. Apostolul
Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui
Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de
frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin
traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”.
Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată
omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele
pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.
HARUL[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :
Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în
creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar Harul ieftin, ni-l acordăm şi noi înşine, şi poate fi un
sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu ne
eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia
Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă,
şi lista poate continua.
Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos,
este o Persoană, este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare. Tit 2:11 Căci harul lui Dumnezeu,
care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12 şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele
lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14 El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi,
ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru
fapte bune.
Despre Har. [20]
Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care
mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul
care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”
Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui
de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a
scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi de judecata.
Harul ca definiţie : „Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit
pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor
păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”.Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui.
Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.
Sursa Harului ( versetul 12) Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa
Harului. 1:17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12
dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ). 2. Harul
ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-
a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte” 3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ). 4.
Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25) 5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1; 6 .Puterea harului este
exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :” 7. Măsura
harului (V 14) Romani 5:20 “ 8. Scopul harului (V 16 )
Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici
Har nici Evangheliei. [23]
4. SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI
Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii.
Unele popoare ajungeau să aducă chiar şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se
aduceau pentru iertarea păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri de mâncare în cadrul unui ritual
religios, acestea fiind reglementate prin Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale,
care reglementau relaţiile în societate. ( Levtic cap 9-6 ). Se pot enumera câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot,
Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în
cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe era de a plăti un preţ pentru păcatul
comis şi de a se face ispăşirea, în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna pe
fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi preotul sacrifica animalul. De asemenea la
sărbători poporul nu avea voie să vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce jertfă
era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26] Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele
de închinare idolatră încât au ajuns să se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor zeităţi ( Exod 7: 8-
13, 1 Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim cu acela de ispăşire este „ιταρος” care în greacă însemnă
a suferii din cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]
a. TERMINOLOGIE.
În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la
scrierile levitice, redat ca şi „ corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea jertfa
„zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada tribală primele jertfe care au fost menţionate au
fost daruri de mâncare şi se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima referire la
altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care
însemnă jertfă pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri fiind vizat scopul lor.
După modul în care erau consumate ele puteau fi „ olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era
consumată numai de preoţi şi închinători şi „hatta’t, asam”, care era consumată numai de preoţi. Termenul
de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de
mâncare, sau primele roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]
În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron, prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu
ele. „Thisia” era cuvântul folosit pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot,
şi „thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi turnat ca jertfă de
băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai
completă tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi
apar frecvent în Romani, Filipeni, Evrei şi Apocalipsa.[33] Există o serie de termeni pentru păcat care însoţeau
ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel
de Jertfă. (Evrei 9: 11-15).
b. PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.
În perioada patriarhală prima jertfă este menționată în Geneza 4: 3-4 adusă de Cain și Abel și ne comunică
ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în
Evrei 11: 4, în postura de erou al credinței. Noe aduce o jertfă Domnului ( Geneza 8:20) cu referință la altar și
Legământ. Nu avem referință la mese de părtășie. [34] În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare, i se cere
să-și aducă fiul, pe Isac ca jertfă, zidește un altar Domnului, și este gata să o facă, dar este oprit de îngerul
Domnului și aduce ca jertfă un berbec. Isac este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină și arată modul în
care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său. Și Iov aflat în perioada patriarhală aduce
arderi de tot pentru fii lui, după fiecare ospăț și ne comunică teama și respectul pe care Iov îl avea față de
Dumnezeu ( Iov 1:5).
În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era națiune, Dumnezeu comunică felul în care trebuiau să fie
aduse jertfele (Cartea Levetic). Moise și Aron aduc jertfe și arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer care
mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că jertfele erau primite.

O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele mai importante jertfe erau acelea de paște
și de aducere aminte a Legământului. Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau dezastre
naturale sau în vreme de război ( Judecători 20:26, 1 Samuel 7:9), care reflectau pocăința poporului. De asemenea
momentele de sfințire sau inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel 11:15).[35]
O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar și aducerea de jertfă în mod necospunzător nu este
primită de Domnul. Saul aduce jertfe de mulțumire și arderile de tot în locul prorocului Samuel (1 Samuel 13:9-13).
A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăția. David est mai lucid când aduce jertfă pentru păcatului lui (1
Conici 21: 24-26). După numărătoarea poporului și urgiile abătute asupra poporului David cumpără aria lui Ornan.
El înțelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a adus arderi de tot și jertfă de mulțumire. Prin focul din cer
pogorât asupra altarului David a înțeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1 Împărați 8:22-26), cu
ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare număr de animale. Mulțimea jertfelor aduse ( 22000 de boi,
12000 de oi, ) este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulțumiri Domnului care făcuse mult bine. Altfel
stau lucrurile după ruperea Împărăției (931 B.C.), pășind prin istorie când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după
o foamete de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie și cu Dumnezeu (1 Regi 18: 25-40). Prin focul din cer
Dumnezeu se descopere ca viu și puternic. Istoria curge mai departe și Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică
poporului faptul că nu dorește jertfe și sărbători ci pocăință ( Isaia 1:11). De asemenea tot în Isaia 53, prorocul îl
vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus Hristos, într-o viziune mult mai clară a episodului Crucii din
Istoria Răscumpărării. Cele două Împărății cad în robie ( Regatul de Nord în 722 B.C., și Regatul de Sud în 587),
iar o parte din poporul care era în Babilon se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.

În perioada post exilică referiri la altar jertfă și arderea de tot le găsim în Ezra 3:3 și erau jertfe de pocăință. La
sfințirea celui de al doilea Templu poporul aduce jertfe de ispășire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).
Conceptul de Jertfă apare și în cărțile poetice și de înțelepciune ( Psalmul 40:6), dar dincolo de jertfă este
evidențiată ideea de ascultare. Psalmul 50:14, ne învață loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă. Prin Psalmul 106: 35-
39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui și evreii spurcă țara promisă prin
închinarea la idoli străini. Ideea se continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi este o scârbă înaintea
Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul că bunătatea și cunoștința de Dumnezeu sunt
mai de dorit decât jertfele și arderile de tot.

5. JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT


Jertfele[36] au continuat să fie aduse și în perioada Noului Testament[37]. Însuși Domnul Isus Hristos a adus jertfă
de Paște ( Marcu 14:12), și probabil și alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) și cu ocazia aceasta a adus
jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru și Ioan s-au urcat la templu să se închine. Totuși în principiu
aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi și aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârșit și urma să
apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca și jertfă pentru păcatele omenirii
întregi, ea având un caracter universal.
În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul
de ceremonie a jertfelor și starea interioară a celui care o practică, în cazul de față este mila. ( Matei 9:13). La fel și
în Marcu 9: 49, se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust
cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu și apostolii au înțeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel și
Barnaba, aflați în Listra după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le
aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învățături. În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioși la sfințire.
De asemenea în 1 Corinteni 5:7, credincioșii sunt îndemnați să înlăture aluatul cel vechi, pentru o plămădeală
nouă, pentru că Hristos, Paștele nostru a fost Jertfit. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De
asemenea se face deosebire între diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a
faptului că nu poți face parte din Trupul lui Cristos și în același timp să bei din paharul dracilor. În Efeseni 5:2 se
scoate în evidență dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios și Isus dar și între credincioși, fiindcă El
ne-a iubit și a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Așa se întâmplă și cu darurile
noastre ( Filipeni 4:18), care pot fi considerate și ele ca jertfe care au un plăcut miros înaintea Domnului. Petru ne
definește ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă duhovnicească care aduce jertfe spirituale bune în fața lui
Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan 4:10, Cuvântul ne învață faptul că Dumnezeu este acela care ne-a
iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovnicești aduse
de credincioși nu sunt jertfe de ispășire.

Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se
împlinea în Persoana și Lucrarea de Ispășire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidențiată în
Cartea Evrei, privind preoția lui Hristos.[39] Se face comparație între preoții din Vechiul Testament și Preoția lui
Hristos.
Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] și la faptul că Preotul face parte dintre oameni și era ales de
Dumnezeu. Dar din pricina condiției umane și a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el și abia
apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. ( Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă
o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) și preoția nu mai
poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare
Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca și noi (Evrei 4:15) despărțit de păcătoși, înălțat mai presus de ceruri.
Sângele lui Hristos ne curățește pentru a primi iertare și a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în
Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curățite cu jertfe mai bune decât cele
pământești. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispășire a fost rânduită mai dinainte de
către Dumnezeu. Pentru a înțelege mai bine aceste lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.
Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan 1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl
si Duhul Sfânt în esența Lor (Mat. 28:19). El prin nașterea din fecioara s-a Întrupat în lume (Mat. 1:18-25; Luca
1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu și desăvârşit om, o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9;
1Tim 2:5). Ca Dumnezeu și Om, aceste două naturi sunt unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana
(Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).
Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunțat la folosirea independentă a
atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinței Tatălui (Ioan 10:18) și in unele cazuri Duhului Sfânt
(Mat.4:1). Acesta „dezbrăcare de Sine” a fost voluntară si a durat până la înălțarea la cer când Dumnezeu L-
a ridicat nespus de mult (Fil. 2:9-10).

Întruparea a fost necesară. Ca Dumnezeu nu putea sa moara și a trebuit sa devină om pentru ca să poată
muri. Dar nu a renunțat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost
absolut esențiale in personalitatea Domnului Isus, și esențiale pentru Jertafa de pe Calvar. Ca Om a putut muri,
iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită și universală.

Isus a murit ca jertfa de ispășire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2). Moartea Lui a fost reală si a completat
lucrarea de ispășire a Vechiului Testament. (Ioan 19:30). (1 Ioan 2:2). De asemenea moartea Lui este
răscumpărătoare (Matei 20:28), este ispășitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18) și înlocuitoare (Is.
53:6).
Răscumpărarea este universală în valoarea și suficiența ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a
produs o așa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii
de lumi păcătoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta. Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea
mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credință și acceptare.
6. CONCLUZIE
Creștinii au ca fundament credința în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit și Perfect, un Dumnezeu
Transcendent și Imanent în același timp și în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viața credinciosului și a
Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără și Duhul Sfânt sfințește. De
fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creștinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu
iubește, dar și judecă. Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze și a realizat acest
lucru deși Dumnezeu este ” A Se” . El a creat ființe libere cu posibilitatea autodeterminării , și în Suveranitatea Sa
și-a permis acest lucru și nu a creat roboți. Omul ca și ființă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost
creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare și păcat și
a despărțirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbușit toată rasa umană în păcat și în
blestem, situație care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărțire a Bibliei, 2
capitole din Geneza sunt destinate Creației, 1 capitol căderii respectiv blestemul și despărțiri omului de Dumnezeu,
urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana și Lucrarea lui
Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relației omului cu
Dumnezeu era necesară dar și dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute. Am observat din Biblie că
păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariția omului prin Satan și îngerii răzvrătiți, dar și omul fiind
ispitit și înșelat de Șarpe a făcut aceeași greșeală și a vrut să fie ca și și Dumnezeu, Ființa care l-a creat, un lucru
imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru și s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Consecințele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru
a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat și în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni
5:19 dar cu o conotație spirituală. La fel am încercat să definim și Natura păcatului în esența lui care este idolatrie,
mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecințele
păcatului au fost numeroase și am amintit dizgrația divină, vina pedeapsa, moartea fizică și spirituală, dar cel mai
cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate și afectează omul în relații. Înrobirea, fuga
de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiția, dezinteresul față de semeni noștri,
incapacitatea de a iubi, respingerea autorității, toate și multe altele se regăsec în ființa umană căzută în păcat.
Păcatul afectează relația noastră cu Dumnezeu dar și cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului este necesar
așa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înțeles că Harul este milă nemeritată din partea lui
Dumnezeu, se regăsește în Istoria Răscumpărării din Vechiul și din Noul Testament, dar prin termeni diferiți. Harul
presupune cel puțin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor și Harul Special care conduce pe om la
mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenți de El. Chiar și mântuiți este el este necesar în
viața credinciosului. Dar datoria trebuia plătită și pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în
toate perioadele până la Hristos, oamenii credincioși au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort și
temple iar în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puține cuvinte pentru a defini jertfele. Dar
toate jertfele erau o substituție, și erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziție jertfele aduse de
creștini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profețiile mesianice și a cărui Jertfă
a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu, este și era divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era
necesară Întrupare ” Nașterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca și noi iar Biblia
descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice și
spirituale, emoții, și a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie și Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie
universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu și face afirmația a faptului că Dumnezeu îi este Tată. De
asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15 A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară
înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morți, El s-a arătat multora
după înviere, s-a Înălțat la cer și acum stă la dreapta Tatălui în poziție de Autoritate și Putere. Deci problema
păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte și Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare
activă a cestor lucruri. În Împărăția lui Dumnezeu se intră prin pocăință și Nașterea din Nou, care înseamnă a intra
pe ușă și a a umbla pe cale din sfințire în sfințire. Matei 5:48 Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel
ceresc este desăvârşit. Amin
Bibliografie :
TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem

PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen

Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com


ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI

Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2

Dicționarul Explicativ al limbii Române

Barzilaen Dan ( saitul Roboam )

Dicţionar Biblic

Barzilaen Dan ( saitul Roboam )

Cristi Rațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har


Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz

Studiul Noului Testament de M .C. Tenney

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit


Ardelean Viorel
[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520
[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521
[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194
[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200
[5] Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com
[6] Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com
[7] Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com
[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67
[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67
[10] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141
[11] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141
[12] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186
[13] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186
[14] Dicționarul Explicativ al limbii Române
[15] Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com
[16] Dicţionar Biblic pag 519
[17] Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com
[18] Dicţionar Biblic pag 518
[19] Ardelean Viorel
[20]CristiRațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[21]CristiRațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har
[22]CristiRațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har
[23] Dicţionar Biblic pag 200
[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479
[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92
[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193
[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443
[28] Dicţionar Biblic pag 708
[29] Dicţionar Biblic pag 708
[30] Dicţionar Biblic pag 708
[31] Dicţionar Biblic pag 708
[32] Dicţionar Biblic pag 716
[33] Dicţionar Biblic pag 716
[34] Dicţionar Biblic pag 708
[35] Dicţionar Biblic pag 708
[36] Ardelean Viorel
[37] Dicţionar Biblic pag 717
[38] Dicţionar Biblic pag 716
[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney pag 331
[40] Ardelean Viorel
[41] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit
[42] Ardelean Viorel

https://jurnalspiritual.eu/marturisirea-pacatelor-in-vechiul-testament/

Mărturisirea păcatelor în Vechiul Testament

În Vechiul Testament conştiinţa păcătoşeniei este exprimată limpede, sunt multe cazuri de persoane care în urma
păcatului lor se căiesc sincer. Începând cu Adam, care simţindu-se dezbrăcat de frumuseţea cea dintâi îi răspunde
lui Dumnezeu „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10), şi până la
Sfântul Ioan Proorocul, care-şi rezuma predica pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat
Împărăţia cerurilor”, toată Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca de un fir roşu, de duhul pocăinţei.
Păcatul în chip firesc îmboldeşte, împinge pe om spre anumite acţiuni ispăşitoare.

Practic aceste acţiuni au îmbrăcat forme felurite, cum au fost: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, presărarea
capului şi culcarea în cenuşă, smulgerea părului şi a bărbii, postul, rugăciunea, plângerea, precum şi anumite
înfrânări şi curăţiri rituale.

Forma cea mai desăvârşită a practicilor penitenţiale din Vechiul Testament este întoarcerea la Dumnezeu cu
corolarul ei mărturisirea păcatelor. Convertirea este începutul pocăinţei, uşa ei. Cine se întoarce la Dumnezeu
împlineşte cel dintâi act din drama Pocăinţei.

Cei mai mari predicatori ai convertirii în Vechiul Testament au fost profeţii. Predica lor are un caracter exhortativ,
pedagogic, îndemnând poporul la pocăinţă. După cuprins, predica proorocilor este icoana temperamentului
fiecăruia dintre ei. Astfel Moise priveşte pocăinţa mai mult din punct de vedere legal, David – psihologic şi ceilalţi
profeţi moral. Moise dă dispoziţii pentru mărturisirea şi curăţirea păcatelor, David arată starea sufletească ce
decurge din păcat şi din părăsirea lui, iar ceilalţi prooroci arată urmările sociale si morale ale păcatului şi ale
convertirii.

Prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliţilor Legea, lege în care printre alte multe îndemnuri la pocăinţă, este şi
următorul: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva
Domnului şi va fi vinovat sufletul aceluia să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce
a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea partea şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit”(Num. 5, 6-7.). Ni se
prezintă în acest text atât mărturisirea, cât şi canonul de pocăinţă.

Cuvântul pocăinţă este redat de limba ebraică biblică prin şuv. El exprimă întoarcerea omului din calea păcatului la
calea ce duce spre Dumnezeu.
Expresiile privitoare la iertarea de păcate folosite de prooroci sunt numeroase: naşa avan „El a ridicat păcatele”,
salah „el a iertat”, chissah „a acoperit = a iertat”, chiper „a şters = iertat”, malah „el a spălat = l-a iertat”, chibes „el a
spălat = iertat”, mus „el a ridicat, scos = iertat”, avar lifesa „el i-a trecut păcatele = l-a iertat”, io hasiv „el nu i-a
socotit = a iertat”.

Ideea ce se leagă de aceste expresii este că dacă omul vrea să fie iertat atunci să se roage lui Dumnezeu ca să-i
dea iertare de păcatele pe care omul şi le recunoaşte: „Doamne Dumnezeule, fie-Ţi milă”(Am. 7, 2.); „De am aflat
bunăvoinţă în ochii Tăi, Stăpâne, să meargă Stăpânul în mijlocul nostru, căci poporul acesta e îndărătnic; dar, iartă
nelegiuirile noastre şi păcatele şi ne fă moştenirea Ta!”(Ieşire 34, 9.); „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai
abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini sub tot arborele umbros şi glasul Meu nu
l-ai ascultat, zice Domnul”(Ier. 3, 13.); „Ţi-am mărturisit păcatul şi Tu mi-ai iertat vina”(Ps. 32, 6; cf. Ps. 31, 19;
Ps. 51, 3; Ps. 51, 11.).

Dacă omul regretă nedreptăţile sale, Dumnezeu acordă iertarea Lui, care se întemeiază numai pe îndurarea Sa.
Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să se căiască din inimă şi să făgăduiască îndreptarea pentru viitor,
mergând numai pe calea Domnului: „După ce m-am întors, m-am căit, şi când am luat cunoştinţă, m-am bătut în
piept; am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele”(Ier. 31, 19.).

De altfel, în gura proorocilor rugăciunea îndreptată către Dumnezeu de către penitenţi este un fel de mărturisire a
păcatelor, ca un fel de moliftă citită la spovedanie.

Dacă rugăciunea de pocăinţă nu este sinceră, nu este din inimă, atunci ea nu este ascultată de Dumnezeu: „Când
ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult.
Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!”(Is. 1, 15.); „Iuda necredincioasa soră a fiicei lui Israel,
nu s-a întors la Mine din toată inima sa, ci numai din prefăcătorie, zice Domnul”(Ier. 3, 10).

În gura proorocilor, pocăinţa trebuia să fie nu numai formală, adică aducerea unor jertfe, ci trebuia „să fie din toată
inima, adică să pornească din interiorul omului, din hotărârea sa. Pocăinţa formală, după prooroci, nu aduce
iertarea păcatelor. Bineînţeles că nici pocăinţa nu este un privilegiu sau un merit mare cu care omul să se poată
mândri în faţa lui Dumnezeu sau prin care omul ar putea să-L silească pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Refacerea
legăturii cu Dumnezeu, ce fusese distrusă prin păcat, nu se află în puterea omului niciodată, ci este o prerogativă,
un drept exclusiv al lui Dumnezeu”. Dar, cu toate acestea, este sigur că nu există mântuire acolo unde nu este
pocăinţă. De aceea, încă din timpurile vechi se accentuează necesitatea întoarcerii către Iahve: „V-am lipsit de
ploaie (…) s-au pornit două-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors
la Mine, zice Domnul.” (Am. 4, 6-9.)

Cel care stăruie cel mai mult asupra pocăinţei şi întoarcerii la Dumnezeu a omului, a fost profetul Ieremia, care
vede milostivirea lui Dumnezeu asupra omului şi poporului numai printr-o convertire de la păcat la calea Domnului.
De altfel, el este dat ca autorul din Vechiul Testament cu care începe individualismul. Până la el individul nu conta.
Poporul era cel cu care lucra Dumnezeu direct: „De vrei să te întorci, Israele, zice Domnul, întoarce-te la Mine şi,
de vei depărta urâciunile de la faţa Mea, nu vei mai rătăci”(Ier. 4, 1.); „Îndreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi vă voi
lăsa să trăiţi în locul acesta”(Ier. 7, 3); „Că poate va auzi casa lui Iuda tot răul ce Mi-am pus în gând să i-l fac, ca să
se întoarcă fiecare de la calea sa cea rea, pentru care Eu să le iert nedreptăţile lor şi păcatele lor”(Ier. 36, 3; cf. Ier.
3, 12; Ier. 18, 8.).

Ieremia creează şi expresii noi pentru noţiunea de „convertire”. Aşa de pildă, „a se tăia împrejur la inimă” sau „a
desţeleni un ogor nou”: „Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre, ca nu cumva să
izbucnească mânia Mea ca foc şi să ardă nestinsă, din pricina răutăţii faptelor voastre”(Ier. 4, 4; cf. Ier. 4, 3).

Cel al cărui cuvânt a rămas peste veacuri ca un dicton, prin care se arată că Dumnezeu nu voieşte moartea
păcătosului, ci convertire lui, revenirea lui la calea Domnului, a fost profetul Iezechiel: „Oare voiesc Eu moartea
păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?”(Iez. 18, 23);
„este adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez.
33, 11.).
O viguroasă chemare la pocăinţă găsim şi în Isaia, căci numai prin ea se poate evita pedeapsa divină: „Cel rău să
lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi
către Dumnezeul nostru cel mult iertător”(Is. 55, 7).

Numai printr-o reîntoarcere la Dumnezeu, atunci şi Iahve se va întoarce iarăşi cu faţa spre cel păcătos: „Şi zice
Domnul Savaot: Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi, zice
Domnul Savaot”(Zah. 1, 3).

Nu se poate nega faptul că aceste concepţii au dat prilej celor de mai târziu, ca de-a-dreptul, să socotească viaţa
cinstită, curată şi ordonată, ca un mijloc de împăcare cu Dumnezeu şi deci de scăpare de moarte, adică de
pedepse şi suferinţe.„Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul; rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi
legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea cu cel flămând, adăposteşte în
casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca
zorile (…) iar în urma ta slava lui Dumnezeu”(Is. 58, 6-7).

Chiar în psalmi se află afirmarea că prin curăţia şi neprihănirea vieţii se poate căpăta mila şi îndurarea lui
Dumnezeu: „Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăţia mâinilor mele, căci am păzit
căile Domnului şi n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea şi nu m-am
depărtat de la legile Lui. Am fost fără de vină faţă de El şi m-am păzit de nelegiuire. De aceea, Domnul mi-a
răsplătit după neprihănirea mea”(Ps. 19, 20).

Prin această accentuare a vieţii proprii, care este identificată cu milostenia, uneori (Prov. 10, 2) s-a ajuns foarte
repede la credinţa unei mântuiri prin fapte bune, lucru care s-a putut vedea mai târziu şi la farisei.

Credem că nu este corect şi spunem că profeţii nu apreciau curăţenia, viaţa îmbunătăţită, ca un mijloc de îmbunare
a Domnului şi că ei susţineau că numai Dumnezeu, fără nici o contribuţie a omului, dăruieşte un duh nou şi o inimă
nouă, de care depinde iertarea păcatelor.

Dar cel mai bogat material cu privire la pocăinţă îl găsim în Psaltirea proorocului David. Cuprinsul lor este variat.
Şapte dintre ei sunt cunoscuţi sub numele de psalmi de pocăinţă (45, 46, 50, 70, 72, 142). Pocăinţa este un fapt
universal înainte de venirea lui Hristos.

Mărturisirea păcatelor după cum am amintit, este urmarea convertirii, întâlnim în Vechiul Testament o mărturisire
publică şi una particulară.

Mărturisirea publică şi comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua expierii. Mărturisirea personală a păcatelor o
făcea fiecare păcătos pentru sine, aşa cum au făcut-o David şi Mânase. Dar nu numai persoanele particulare fac
penitenţă. Când practica păcatului devine comună şi publică, se cheamă la pocăinţă cetăţi întregi, cum a fost
cetatea Ninive, sau popoare cum au fost israeliţii. Când îndemnul la pocăinţă nu era ascultat, urmau sancţiuni după
gradul de vinovăţie a inculpaţilor, cum au fost: distrugerea Sodomei şi Gomorei, robia babilonică, moartea fiului
nelegiuit al lui David şi altele.

Prin urmare, pocăinţa este un fapt universal înainte de Hristos, confirmat nu numai de Vechiul Testament, ci şi de
religiile antichităţii precreştine. Universalitatea ei decurge din universalitatea urmărilor păcatului strămoşesc.
Păcatul, oriunde şi oricând se săvârşeşte, cheamă spovedirea şi ispăşirea lui.

Evident, nu poate fi aici vorba de pocăinţă ca Taină, deoarece lipsea elementul primordial şi esenţial în eficacitatea
oricărei lucrări sfinţitoare: harul. Sentimentul şi virtutea Pocăinţei au existat, dar a lipsit harul. Pocăinţa în Vechiul
Testament şi în religiile antichităţii era un rit practic şi un simbol religios care vestea, ca şi razele de lumină în zorii
zilei, apariţia soarelui. Aşa încât şi în privinţa pocăinţei se confirmă cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel că
Legea Vechiului Testament a fost un pedagog spre Hristos.
Mihai Parfeni

https://www.gotquestions.org/Romana/jertfele-animalelor.html

De ce a cerut Dumnezeu jertfe ale animalelor în Vechiul Testament?

Întrebare: De ce a cerut Dumnezeu jertfe ale animalelor în Vechiul Testament?

Răspuns: Dumnezeu a cerut jertfe ale animalelor atât pentru a oferi iertarea temporară a păcatelor, cât şi pentru a
prevesti jertfa perfectă şi desăvârşită a lui Iisus Hristos (Levitic 4:35, 5:10). Jertfa animalelor este o temă
importantă în întreaga Scriptură fiindcă “... fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Atunci când Adam
şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a omorât animale pentru a le face haine şi a-i îmbrăca (Geneza 3:21). Cain şi Abel
au adus jertfe Domnului. Jertfa lui Cain nu a fost primită fiindcă el a adus roade ale pământului pe când cea a lui
Abel a fost primită pentru că el a adus o “jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui” (Geneza 4:4-5).
După terminarea potopului, Noe a adus ca jerftă animale lui Dumnezeu (Geneza 8:20-21).

Dumnezeu a poruncit poporului Israel să aducă numeroase jertfe după anumite proceduri descrise de El. În primul
rând, animalul trebuia să fie fără cusur. În al doilea rând, persoana care aducea jertfa trebuia să se identifice cu
animalul. În al treilea rând, cel care aducea animalul trebuia să-l omoare. Atunci cand aceste lucruri erau făcute cu
credinţă, jertfa oferea iertarea păcatelor. O altă jertfă adusă în Ziua Ispăşirii, descrisă în Levitic 16, demonstrează
iertarea şi îndepărtarea păcatului. Marele preot trebuia să aducă doi ţapi pentru jertfa de ispăşire a păcatelor. Un
ţap era adus ca jertfă de ispăşire pentru păcatul poporului Israel (Levitic 16:15) în timp ce celălalt era izgonit în
pustie (Levitic 16:20-22). Jertfa de ispăşire aducea iertare, iar celălalt ţap asigura îndepărtarea păcatului.

Atunci de ce noi nu mai aducem astăzi animale ca jertfă? Jertfele animalelor au sfârşit pentru că Iisus Hristos a fost
ultima şi desărvârşita jertfă. Ioan Botezătorul a recunoscut acest lucru când L-a vazut pe Iisus venind să fie botezat
şi a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Poate vă întrebaţi: “De ce animalele?”,
“Cu ce au greşit?”. Tocmai aceasta este ideea: pentru că animalele nu au greşit cu nimic, ele mureau în locul celui
care le aducea ca jertfă. Iisus Hristos de asemenea nu a greşit cu nimic, însă S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie
ca să moară pentru păcatele lumii (1 Timotei 2:6). Iisus Hristos a luat păcatele noastre asupra Sa şi a murit în locul
nostru. După cum ne spune 2 Corinteni 5:21: “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a facut păcat pentru noi,
ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Noi putem primi iertare prin credinţa în ceea ce a facut Iisus Hristos
pe cruce.

În concluzie, jertfele animalelor erau poruncite de Dumnezeu pentru ca omul să experimenteze iertarea păcatului.
Animalele serveau drept substitut, adică mureau în locul păcătosului, însă doar temporar, iar acesta este motivul
pentru care era nevoie să se aducă noi şi noi jetfe. Jertfele animalelor au luat sfârşit odată cu Iisus Hristos. El a
fost ultimul substitut care S-a jertfit odată pentru totdeauna (Evrei 7:27) şi acum este singurul Mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni (1 Timotei 2:5). Jertfele animalelor au prevestit jertfa lui Hristos pentru noi. Singurul motiv
pentru care jertfele animalelor erau capabile să aducă iertare pentru păcate, a fost Hristos - care urma să Se
jertfească pentru păcatele noastre, aducând astfel iertarea pe care jertfele animalelor puteau doar s-o ilustreze şi
s-o prevestească.
http://ortodoxie.trei.ro/istoric/invat_ortodoxa/3l_pacatul_si_eliberarea.html

PACATUL SI ELIBERAREA, DUPA NOUL TESTAMENT*

Sfinta Scriptura este, prin continutul si destinatia ei, o carte religioasa. Ea cuprinde cuvintul lui Dumnezeu adresat
credinciosilor in vederea cunoasterii voii Sale si a caii spre mintuire. Fenomenele cosmice, evenimentele istorice si
realitatile umane mentionate in cuprinsul ei intereseaza deci nu pentru ele insele, ci pentru semnificatia lor
religioasa. Ele au retinut atentia sfintilor scriitori ai cartilor biblice pentru motivul ca ilustreaza desfasurarea
raporturilor dintre noi si Dumnezeu.
Privite din acest punct de vedere, vremile dinainte de Hristos se impart in trei perioade: a) Etapa edenica sau
originara, care determina o data pentru totdeauna trasaturile fundamentale ale conditiei umane pe pamint, unde
cea dintii indatorire morala este munca creatoare (Fac. II, 5, 15) si unde, sub raport religios, urmasii lui Adam sint
chemati sa faca fata tensiunii dintre idealul de indumnezeire care a fost stabilit de catre Creator (Matei V, 48; II
Petru I, 4) si aplecarea spre pacat mostenita de la stramosi; b) Etapa legii naturale, in care s-au dezvoltat
trasaturile generale ale neamului omenesc si in care, datorita raspindirii idolatriei si inmultirii pacatelor,
indepartarea noastra de voia lui Dumnezeu a devenit un fapt aproape universal: c) Etapa Legii vechi – inaugurata
prin Revelatia divina supranaturala pe Muntele Sinai -, care insumind aceste trasaturi generale intr-o serie de
experiente unice si semnificative, a pregatit era mesianica 1.

Ceea ce caracterizeaza, din punct de vedere religios si moral, prima perioada din viata noastra este experienta
existentiala a lui Adam si Eva, care, din pricina calcarii voii lui Dumnezeu, au pierdut starea de nevinovatie, de
sfintenie si de fericire de care se bucurau si au trecut intr-o stare de nedreptate, de suferinta si de coruptibilitate.
Pedeapsa pe care si-au atras-o trebuia sa-l faca a-si da seama mai intii de contradictia ireductibila dintre adevar si
minciuna, bine si rau, virtute si pacat, viata si moarte si apoi de necesitatea absoluta ca Dumnezeu sa se
milostiveasca de ei si sa-l scoata din starea in care au cazut si care era cu neputinta de depasit numai prin puterile
lor proprii.

Originea si realitatea pacatului, dupa Vechiul Testament. – Credinta in istoricitatea pacatului stramosesc si
universalitatea urmarilor lui constituie, dupa Sfintul Apostol Pavel, premisa intregului edificiu dogmatic al
soteriologiei crestine (Rom. III, 22-23). De aceea textele biblice care descriu caderea primului om din harul
dumnezeiesc si care atesta realitatea pacatului in lume au o importanta covirsitoare pentru intelegerea predicii
apostolice ca toti credinciosii, fara deosebire, au nevoie de mintuire si ca eliberarea lor de povara pacatului poate fi
dobindita numai prin insusirea roadelor intruparii, jertfei si invierii lui Hristos (Fapte II, 36-39; Rom. I, 16-17; III 24-
26).

Realitatea pacatului stramosesc si universalitatea urmarilor lui sint atestate, sub diferite forme, de foarte multe
pericope si versete din Vechiul Testament. Marturia biblica de la care pornesc si pe care o intaresc toate aceste
texte este istorisirea lui Moisi, primul aghiograf, din Facere III, 1-24, unde aparitia pacatului si intrarea lui in viata
noastra sint descrise ca petrecindu-se in trei momente succesive; a) Adam si Eva, care primisera de la Dumnezeu
o fire buna si fusesera inzestrati cu toate darurile spirituale si materiale, au fost avertizati in mod expres de catre
Creatorul si Stapinul a toate ca neascultarea lor de o porunca prohibitiva le va aduce pierderea nemuririi trupesti
(II, 17); - b) Dar, lasindu-se influentati de sugestia rauvoitoare a diavolului si dorind sa ajunga fara efort moral la
asemanarea cu Dumnezeu, ei au calcat aceasta porunca divina (III, 1-8); - c) Drept pedeapsa, Dumnezeu I-a
izgonit din gradina Edenului, ei urmind sa suporte toate consecintele pacatului in care au cazut, acestea fiind, dupa
Sfintii Parinti, consecinte al pierderii harului divin2.

Dar Dumnezeu nu ne-a lasat prada disperarii. Odata cu anuntarea pedepsei pentru calcarea poruncii – a carei
respectarea avea sa le ofere prilejul de a-si intari puterile morale prin practica virtutii si de a se ridica astfel in mod
treptat la un grad de desavirsire atit de inalt, incit sa nu poata pacatui niciodata -, Dumnezeu a dat primilor oameni
nadejdea mingietoare a trimiterii unui Rascumparator sau Mintuitor, care sa-i scoata de sub stapinirea pacatului si
sa-i scape de osinda mortii (Facere III, 15).

Precizarea naturii pacatului savirsit de primul om a provocat din totdeauna numeroase discutii si controverse. Sfintii
Parinti, urmati de majoritatea comentatorilor, vad din greseala lui Adam un act de neascultare, constind din
calcarea poruncii si socotesc ca imbold launtric al neascultarii a fost trufia, pacat savirsit inti de ingerii sai, inainte
de facerea lumii vazute si sugerat omului de catre diavol. Mincind din <<pomul cunostintei binelui si raului>> de
care nu avea permisiunea sa se atinga, Adam a calcat – cu voie libera si cu deplina stiinta – porunca lui
Dumnezeu3.

Dind ascultare unei insinuari perfide din partea celui rau, Adam si Eva au voit sa devina egali cu Dumnezeu in
<<cunoasterea binelui si raului>> (Facere III, 5). Caci cum, in vocabularul biblic verbul <<a cunoaste>>
(grecescul ) implica, pe linga intelesul de cunoastere abstracta, si ideea de insusire, de posesiune
si de folosinta a obiectului cunoscut4, dorinta primilor oameni de <<a cunoaste>> binele si raul exprima de fapt
pretentia lor de a deveni stapinii propriului lor destin, de a hotari ei insisi ce este bine si ce este rau, de a-si fi ei
insisi de masura si ghid, de a nu mai depinde de Acela care I-a creat, de a se bucura de libertate si de o putere
fara margini5.
O asemenea incercare din partea unei creturi nu este o simpla greseala, ci o abatere fundamentala de la atitudinea
pe care se cuvenea s-o aiba fata de Creatorul si Binefacatorul ei, o alterare esentiala a relatiilor initiale dintre cel
credincios si Dumnezeu, o deviere de la calea spre desavirsirea morala si fericirea vesnica. Actul de neascultare
savirsit Adam a pus pe urmasi in situatia de a inclina mai mult spre cele senzuale si de a nu mai dispune de
capacitatea deplina de a savirsi binele dorit.

Neascultarea lui Adam intruneste astfel toate caracteristicile unei grave abateri morale si ale unui greu pacat
religios: prin calcarea poruncii divine, omul credincios a nesocotit autoritatea si bunatatea lui Dumnezeu; abuzind
de libertatea cu care a fost inzestrat, Adam a introdus un element de dezordine in desfasurarea planului lui
Dumnezeu cu privire la scopul ultim al creatiei; dind ascultare diavolului, Adam a gresit fata de Dumnezeu, care-I
oferise in gradina Edenului cele mai bune conditii de viata si de propasire 6. Acest act de neascultare a provocat
deci o ruptura in relatiile de incredere dintre Adam si Dumnezeu.

Pacatul stramosesc indeparteaza de harul divin si slabeste puterile cu care fuseseram inzestrati de la creatie, dar
nu ne-a facut incapabili de a faptui binele si nici cu totul nevrednici de a primi mintuirea fagaduita. Omul credincios
si-a pastrat liberul arbitru si n-a pierdut complet capacitatea de a tinde spre bine si de a se impotrivi raului, fapt
ilustrat de viata dreptilor pomeniti de Vechiul Testamen si confirmat anume de Sfintul Apostol Pavel (Rom. II, 10,
14-15; Evr. XI, 4 s.u.)7.

Neascultarea primului om a asezat intreaga sa posteritate sub stapinirea pacatului, care s-a multiplicat, de-a lungul
vremii, in forme din ce in ce mai vairate, pe toata fata pamintului. Iar pacatul fata de Dumnezeu a generat in noi
pacatul impotriva semenilor nostri. Incepind cu omuciderea savirsita de Cain asupra fratelui sau Abel (Fac. IV, 3-8)
si ajungindu-se la faradelegi ca cele pedepsite de Dumnezeu prin urgia potopului (Facere VI, 5 – VII, 24), ori prin
nimicirea prin foc din cer a cetatilor Sodoma si Gomora (Fac. XIX, 1-25), rautatea oamenilor a mers atit de departe
si a luat proportii atit de mari, incit la un moment dat – dupa expresia antropomorfica a lui Moisi - <<I-a parut rau lui
Dumnezeu ca i-a creat>> (Fac. VI, 5-6).

Universalitatea urmarilor pacatului stramostesc – dintre care cea mai evidenta este moartea trupeasca – si
realitatea pacatului in viata noastra provenite din Adam cel cazut sint afirmate, in afara de cartea Facerii, si de alte
scrieri canonice ale Vechiului Testament. Astfel, in III Regi VIII, 46 citim: <<Nu este om care sa nu pacatuiasca>>;
in cartea Proverbelor, este lasata fara raspuns intrebarea: <<Cine poate spune: sint curat de pacat?>> (XX, 9); in
cartea Psalmilor, sta scris: <<Stricatu-s-a oamenii si uriti s-au facut intru indeletnicirile lor. Toti fiii oamenilor s-au
abatut, toti impreuna netrebnici s-au facut>> (XIII, 1-3): <<Milueste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta… Ca
pacatul meu inaintea mea este pururea… si rau inaintea Ta am facut… Ca iata, intru faradelegi m-am zamislit si in
pacate m-a nascut maica mea>> (L, 1-6) etc. Iar convingerea ca starea de intinare si stricaciune se mosteneste
prin nastere naturala si ca nici un om nu poate iesi din ea prin propriile sale eforturi, face pa autorul cartii Iov sa
scrie, printre altele: <<Cum ar putea un om sa fie fara prihana inaintea lui Dumnezeu, sau cum ar putea sa fie curat
cel ce se naste din femeie?>> (XXV, 4-6).

Legatura cauzala dintre pacat si moarte este aratata foarte lamurit si in cartea Intelepciunea lui Solomon:
<<Dumnezeu a creat pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei sale; dar, prin invidia diavolului,
moartea a intrat in lume>> (II, 24), precum si in scrierea intitulata Intelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah, primita in
canonul biblic intre cartile din categoria : <<Prin femeie s-a facut inceputul
pacatului si prin ea toti murim>> (XXV, 27)8.

Universalitatea urmarilor pacatului stramostesc, dupa Noul Testament. – Cind Domnul Hristos si-a inceput
activitatea publica, toti iudeii credeau in realitatea pacatului stramosesc si in universalitatea urmarilor lui si toti
asteptau venirea Mintuitorului fagaduit. De aceea predica Sfintului Ioan Botezatorul despre necesitatea generala a
pocaintei n-a surprins pe nimeni si nu s-a izbit de nici o obiectie principala din partea reprezentantilor teologiei
iudaice. Inaintemergatorul Domnului, vazind in Iisus Hristos pe <<Robul lui Ihave>> din proorocia lui Isaia (LIII) si
meditind asupra semnificatiei tipice a Mielului pascal si a mieilor jertfiti zilnic la templul din Ierusalim, il numeste cu
expresia mesianica cunoscuta din Vechiul Testament: <<Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatele lumii>> (Ioan I,
29, 36)9. Sfintii Apostoli, la rindul lor, infatiseaza pe Iisus Hristos ca fiind adevaratul <<Miel>> pascal, care cu
singele sau rascumpara pe oameni din stapinirea pacatului (I Cor. V, 7; Evr. IX, 12-18; I Petru I, 18-19; Apoc. V, 9-
14; XII, 11; XIV, 4 etc).

Sfintului Apostol Pavel ii revine meritul de a fi infatisat mai pe larg universalitatea pacatului in viata omenirii
provenite din Adam cel cazut si de a fi subliniat necesitatea absoluta ca toti credinciosii sa-si insuseasca roadele
jertfei lui Hristos. Dar Sfintul Apostol Pavel subliniaza necesitatea mintuirii prin Iisus Hristos, avind in vedere mai
ales pe crestinii proveniti dintre pagini. Dupa ce descrie, in scop misionar, decadenta generala a paginitatii (Rom. I,
18-32) si dupa ce demonstreaza, in acelasi scop, ca si iudeii, desi au Legea, savirsesc faptele pe care le osindesc
la altii (Rom. II, 1-29), Sfintul Apostol Pavel trage concluzia, folosindu-se de citate din Vechiul Testament, ca <<toti
oamenii au pacatuit si sint lipsiti de marirea lui Dumnezeu (Rom. III, 23) si ca, prin Hristos, atit paginii cit si iudeii
<<se afla sub pacat>> (Rom. III, 9).

Pornind de la adevarul – relatat de Moisi din Cartea Facerii (III, 1-23) – ca datorita neascultarii lui Adam au intrat in
lume pacatul, suferinta si moarte, Sfintul Apostol Pavel precizeaza la Rom. V, 12-21, ca cea ma grea dintre
urmarile pacatului stramosesc este aceea ca a pus pe toti oamenii intr-o stare reala de pacatosenie sau nedreptate
inaintea lui Dumnezeu. Afirmatia sa nu se intemeiaza numai pe marturiile Vechiului Testament, pe care le citeaza
in Rom. III, 4-18, ci si pe insasi invatatura Domnului Hristos, care a spus ca autorul raului si <<tatal minciunii>>
este diavolul (Matei XIII, 28, 39; Ioan VIII, 44), ca <<oricine savirseste pacatul este rob pacatului>> (Ioan VIII, 34) si
ca lumea se afla <<in stapinirea intunericului>> (Luca XXII, 53), adica a diavolului (Ioan XVI, 11). Adevarul ca
sclavia pacatului insamna instrainare de Dumnezeu, care este izvorul vietii si al fericirii vesnice, a fost subliniat de
Sfintul Apostol Pavel, avind in vedere invatatura propovaduita de Mintuitorul, care a exprimat acest adevar, intre
altele, si prin parabola fiului celui pierdut, de unde rezulta limpede ca iesirea de sub ascultare a tatalui si delectarea
cu dulceata amagitoare si efemera a pacatului coboara pe om nu numai in cea mai neagra mizerie, dar si in cea
mai amara robie (Luca XV, 11-32).

Vechiul Testament atribuie neascultarii primului om cauza intrairii si raspindirii pacatului in lume, dar nu ne da nici o
explicatie cu privire la natura pacatului originar, la modalitatea transmiterii lui si la legatura dintre pacatul lui Adam
si pacatele personale savirsite dupa aceea de ceilalti oameni. In Sfintele Evanghelii, nu se afla multe precizari in
aceasta privinta, dar faptul este explicabil, deoarece ele consemneaza doar o parte din cuvintele si faptele
Mintuitorului, iar invatatura Lui are caracter general si urmareste in primul rind un scop practic 10.

Privit in general, pacatul are, dupa invatatura Mintuitorului, un caracter obiectiv: orice incalcare a Legii divine. Dar
pacatul poate consta si dintr-o carenta: nesavirsirea faptelor poruncite de Legea divina, pe primul plan situindu-se
ajutorarea celor aflati in suferinta si iubirea frateasca fata de semenii nostri (Matei XXIII, 23; XXV, 41-45; Luca XIII,
6-9; XVI, 9-12; 19-25; Ioan XII, 34-35 etc.). pacatul, asa cum arata si una dintre denumirile lui ( )
are si un aspect juridic, caci este o incalcare a Legii divine si echivaleaza cu contractarea unei datorii fata de
Autorul ei (Matei VI, 12; XVII, 23-35). El intineaza sufeltul aceluia care-l savirseste (Matei XXIII, 26-28).

Domnul Hristos, cunoscind strinsa legatura dintre pacat si suferinta, a iertata mai intii pacatele acelora pe care i-a
vindecat de diferite boli (Marcu II, 5; Matei IX, 3-7; Luca V, 20), iar slabanogului de la scaldatoarea Vitezda, dupa
ce i-a redat sanatatea, i-a poruncit ca pe viitor sa nu mai greseasca, daca voieste <<sa nu-i fie si mai rau>> (Ioan
V, 14). Binestiind, de asemenea, ca nu exista nimeni care sa nu greseasca, Mintuitorul ne-a povatuit ca, in
rugaciunea catre Parintele ceresc, sa-i cerem sa ne ierte <<datoriile>> ( : Matei VI, 12)
sau <<pacatele>> ( : Luca XI, 4), de aceasta iertare avind nevoie cu aceeasi urgenta –
cum remarca Sfintul Ciprian11 si Fer. Augustin12 ca si de piinea zilnica necesara intretinerii vietii trupesti.

Pentru intelegerea raportului dintre pacatul stramosesc si universalitatea urmarilor lui, pe de o parte si roadele
jertfei lui Hristos pentru mintuirea tuturor oamenilor, pe de alta parte, Sfintul Apostol Pavel face o paralela antitetica
intre neascultarea lui Adam si ascultarea lui Hristos, intre osinda si moartea venite in lume prin greseala unuia
(Adam) si harul idreptarii spre viata vesnica cu imbelsugare asupra tuturor credinciosilor <<prin cel unul Iisus
Hristos>>. Apostolul afirma ca <<asa cum printr-un om a intrat in lume pacatul si prin pacat moartea, asa moartea
a trecut la toti oamenii>>, caci <<prin ascultarea unui singur om, Iisus Hristos, se fac drepti cei multi>>, iar cei
<<care primesc prisosinta harului si a darului indreptarii impartasesc in viata prin unul Iisus Hristos>> (Rom. V, 15,
17-21).

Dupa cum precizeaza Sfintul Apostol Pavel, moartea a intrat in lume prin neascultarea primului om <<a imparatit
de la Adam pina la Moisi, si peste cei care n-au pacatuit dupa asemanarea greselii lui Adam>> (Rom. V, 14).
Explicatia acestei situatii nu trebuie cautata in vina si responsabilitatea individuala a tuturora, deoarece moartea
secera fara crutare si vietile acelor care, decedind in frageda virsta, n-au apucat sa savirseasca pacate personale.
Universalitatea mortii este consecinta solidaritatii naturale care ne uneste cu protoparintele nostru Adam. Dar cum
trebuie inteleasa aceasta solidaritate?

Raspunsul la aceasta intrebare depinde de intelesul atribuit ultimelor cuvinte din Rom. V,
12: . Opinia ca pronumele relativ s-ar referi la
substantivul din prima parte a frazei este greu de sustinut, deoarece moartea este pedeapsa, nu
cauza sau instrument al pacatului. Unii Parinti bisericesti latini l-au raportat la substantivul de la
inceputul frazei si – luind ca analogie faptul ca, la Evr. VII, 10, acelasi Apostol afirma ca Levi a dat zeciuiala lui
Melchisedec pe cind se afla inca in coapsa lui Avraam – afirma ca in toti au fost inclusi in actul de neascultare
savirsit de prtoparintele biblic13. In cadrul unei asemenea interpretari, se poate intelege fie ca Adam, in calitatea sa
de protoparinte, a transmis tuturor urmasilor sai o mostenire de moarte 14, fie ca pacatele erau cuprinse dinainte in
neascultarea sa, ca si cum el ar fi lucrat in numele nostru al tuturor 15.

Dar, cind afirma universalitatea urmarilor pacatului stramosesc, Sfintul Apostol Pavel nu se preocupa de
modalitatea transmiterii lui, ci are in vedere starea generala de pacatosenie in care, ca mostenitori directi ai lui
Adam cel cazut, se afla toti urmasii sai si pe care fiecare ajuns la virsta discernamintului o confirma si o intareste
prin pacatele sale personale (Rom. III, 10-23). Caci pacatele personale nu trebuie privite izolat, ci ca facind parte
integranta din cortegiul urmarilor pacatului stramosesc si ca expresii ale starii de pacatosenie create de caderea lui
Adam, ca dovezi ale relatiei de solidaritate dintre primul om si urmasii sai, aceasta solidaritate facind ca greseala
lui Adam sa deschida calea intrairii pacatului si a mortii in lume (Facere II< 17; III, 19) 16.

Necesitatea eliberarii noastre din robia pacatului. – In planul lui Dumnezeu, situatia creata de neascultarea primului
om nu era destinata sa se eternizeze. Adam, iesit nevinovat din mina Cratorului, s-a facut rob pacatului si mortii, iar
mostenirea starii create prin greseala lui si inmultirea pacatului au facut din fiecare urmas al lui Adam cel cazut un
<<rob pacatului si mortii, iar mostenirea starii create prin greseala lui si inmultirea pacatului au facut din fiecare
urmas al lui Adam cel cazut un <<rob al pacatului>> (Rom. VI, 3, 16-17) si <<al stricaciunii>> (II Petru II, 19). Iisus
Hristos – intrucit s-a nascut fara pacatul stramosesc, a respins orice ispita, a biruit moartea in trupul sau si s-a
inaltat intru slava – este cu adevarat <<Adam, cel nou>>, adica pirga sau inceputul ( ) unei vietuiri
noi, libere de pacat, impacate cu Dumnezeu si angajate pa calea ce duce la desavirsire si slava vesnica (Rom. V, -
15-18; VIII, 14-17, 29; I Cor. XV, 20-26; Gal. I, 15 etc.).

Dar daca eliberarea din stapinirea pacatului avea sa fie obtinuta numai prin Hristos, pentru ce s-a mai dat Legea
veche si cu ce scop s-au mai instituit preotia levitica si ceremonialul sacrificial incredintat acesteia? Legea
mozaica, inclusiv sacerdotiul si cultul asezate de ea, nu s-a dat pentru a desfiinta sau inlocui fagaduinta mesianica
adresata de Dumnezeu lui Avraam, ci cu scopul de <<a le inchide pe toate sub pacat… in vederea credintei care
avea sa vina>> (Gal. III, 15-23), adica pentru a redestepta si tine mereu treaza, in cugetul poporului ales, teama de
pacat si a nu lasa sa se stinga la cei credinciosi dorinta si speranta venirii Izbavitorului fagaduit. Legea veche a fost
<<o calauza spre Hristos>> (Gal. III, 25) si rolul ei a incetat cind a venit Hristos (Gal. III, 24); o data cu jertfa de pe
Golgota, a incetat si rolul preotiei levitice si al jertfei aduse prin mijlocirea ei (Evr. VII, 11 sq; IX, 1 – X, 18).

Sfintul Apostol Pavel afirma ca, fata de fagaduinta de mintuire prin Hristos adresata lui Avraam, Legea mozaica
<<s-a adaugat in urma – dupa patru sute treizeci de ani -, pentru calcarile de porunci>> (Gal. III, 17-19) si <<ca sa
se inmulteasca pacatul>> (Rom. V, 20). Intr-adevar, Legea mozaica a oferit cunoasterea pacatului si a pus sub
blestem pe cei ce-l savirsesc, dar nu le-a oferit nici un ajutor pentru evitarea sau invingerea lui. Datorita faptului ca
majoritatea poruncilor ei privesc obligatii ceremoniale, ca cele cu continut moral sint exprimate in forma negativa si
ca, practic, nimeni nu se poate feri in mod absolut de calcarea vreuneia dintre ele, ea n-a facut decit sa accentueze
si mai mult vina si raspunderea noastra inaintea lui Dumnezeu (Rom. III, 19-20; IV, 15; V, 13). In chip paradoxal,
pacatul si-a gasit loc, facind ca <<porunca data omului spre viata sa-I fie spre moarte (Rom. VII, 7-10).

Cauza pentru care Legea veche n-a adus iertare si binecuvintare ci vina si minie (Rom. IV, 15) nu se afla in ea
insasi, caci aceasta fiind data de Dumnezeu, este sfinta, dreapta, buna si duhovniceasca>> (Rom. VII, 12, 14).
Cauza se afla in contradictie interioara a urmasului lui Adam cel cazut: <<Stim ca Legea este duhovniceasca; dar
eu sint trupesc, supus pacatului… Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun… Caci
dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu; dar vad in madularele mele o alta lege, luptindu-se
impotriva legii mintii mele si dindu-ma rob pacatului>> (Rom. VII, 14-23).

Aceasta este din punct de vedere religios, conditia noastra. De aceea, vorbind in numele intregii posteritati a lui
Adam cel cazut, Sfintul Apostol Pavel exclama: <<Om nenorocit ce sint! Cine ma va izbavi de trupul mortii
acesteia?>> (Rom. VII, 24). Iar ceea ce dorim noi credinciosii, nu este sa fim eliberati, ca dintr-o temnita sau ca de
o povara, de propriul nostru trup, ci sa fim izbaviti de tirania care ne sileste trupul impotriva boii sufletului, sa
slujeasca pacatului aducator de moarte. Cel lipsit de harul lui Dumnezeu dispune de posibilitati limitate, sub raport
religios, caci puterile pe care le-a primit la creatie si care erau suficiente pentru a-si implini chemarea, au fost
slabite de pacatul originar. Suferinta lui provine din dezbinarea profunda a fiintei sale, din experienta dureroasa a
neputintei de a se conduce constant dupa exigentele ratiunii si constiintei sale morale (
, ) si ale legii lui Dumnezeu ( ).
Eliberarea de care cel ce crede are trebuinta si care I-a fost fagaduita de Dumnezeu consta deci din restaurarea
armoniei initiale dintre trupul si sufletul sau, din desfiintarea puterii pacatului – instrument al diavolului si <<bold al
mortii>> (I Ioan III, 8; I Cor. XV, 55-56)- din abolirea tutelei exercitate de Legea veche (Gal. III, 22-25; IV, 21-31) si
din readucerea omului din sfera harului divin, adica la libertatea vestita de Proorocii Vechiului Testament si adusa
credinciosilor de Iisus Hristos.

Eliberarea in Hristos. Pacatul face din victimele sale prizonieri (Rom. VII, 23; II Tim. III; Fapte VIII, 23). Odata cazut
in stapinirea lui, credinciosul nu mai dispune, prin el insusi, de nici un mijloc de eliberare. Dar Dumnezeu nu
ingaduie biruinta finala a raului si nu voieste moartea pacatosilor (II Petru III, 9; I Tim. II, 4). Pentru nemarginita sa
iubire si credincios fagaduintei sale de demult, El <<a trimis in lume, la plinirea vremii, pe insusi Fiul Sau cel nascut
din femeie, ca sa elibereze pe cei robiti si sa rascumpere pe cei de sub Lege>> (Gal. IV, 3-5), ca <<sa ispaseasca
pacatele lumii>> (Ioan I, 29; I Ioan III, 5) si s-o scoata <<din acest veac rau de acum>> (Gal. I, 4), ca <<sa surpe
pe cel ce are stapinirea mortii adica pe diavolul>> si ca <<sa izbveasca pe aceia care, de frica mortii, erau supusi
robiei pentru toata viata>> (Evr. II, 14-15).

Intelegerea mintuirii ca eliberare din robia pacatului – preinchipuita odinioara de eliberarea evreilor din robia
egipteana si de stabilirea lor in pamintul fagaduintei – fusese pregatita, cu veacuri inainte, de Proorocii Vechiului
Testament. De aceea primii credinciosi ai Noului Testament au primit Evanghelia lui Hristos ca pe o charta
dumnezeiasca a libertatii, iar pe Iisus Hristos ca pe eliberatorul lor din stapinirea pacatului si mortii. Preotul
Zaharia, crezind ca era mesianica s-a inceput cu nasterea Sfintului Ioan Botezatorul, preaslaveste pe Dumnezeu
<<pentru ca a facut rascumpararea ( ) poporului sau>> (Luca I, 68). Proorocita Ana, recunoscind
in pruncul Iisus pe Mesia cel asteptat, il vesteste tuturor celor ce asteptau izbavire ( ) in
Ierusalim>> (Luca II, 38). Luca si Cleopa au urmat pe Iisus pentru ca au nadajduit ca <<El este cel ce va elibera (
) pe Israil>> (Luca XXIB, 21).

Sfintul Apostol Pavel, vorbind despre pacatul stramosesc, ia in considerare si urmarile lui asupra intregii creatii,
cind afirma ca <<toata faptura a fost supusa desertaciunii>> si trecuta <<in robia stricaciunii>> si ca <<ea suspina
impreuna (cu omul) si impreuna are dureri pina acum>>, spre nadejdea ca <<si ea va fi eliberata (
)…, sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu>> (Rom. VIII, 18-22). Apostolul
infatiseaza pacatul primului om si povara urmarilor lui asupra neamului nostru, sub chipul unui manuscris, al unei
polite, al unui zapis al datoriilor contractate de Adam fata de Dumnezeu pe seama noastra si afirma ca acest
inscris de inrobire care despartea pe urmasii lui Adam de Parintele ceresc, a fost <<pironit pe cruce>>, adica a fost
desfiintat prin actul jertfei lui Hristos, care a luat asupra sa si a achitat, cu pretul singelui sau, toata datoria celor
credinciosi (Gal. II, 13-15)17.

Eficienta jertfei de pe Golgota pentru izbavirea noastra din stapinirea pacatului este subliniata pe larg indeosebi in
Epistola catre Evrei, unde Sfintul Apostol Pavel, in cadrul unei strinse argumentari teologice, afirma: <<Iisus
Hristos, venind Arhiereu al bunatatilor celor viitoare.. a intrat o singura data in Sfinta Sfintelor… cu insusi singele
sau si a dobindit o vesnica rascumparare… Pentu aceasta El este mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea
petrecuta spre rascumpararea celor de sub testamentul dintii, ci chemati sa ia fagaduinta mostenirii vesnice>>
(Evr. IX, 12-15). Iar in Epistola catre Tit, acelasi Apostol sicrie: <<Mintuitorul nostru Iisus Hristos s-a dat pe sine
pentru noi, ca sa ne izbaveasca ( ) de toata faradelegea si sa-si curateasca
lui popor ales, rivnitor de fapte bune>> (II, 13-14). Jertfa de pe Golgota este infatisata ca mijloc de rascumparare si
de Sfintul Apostol Petru, care scrie: <<Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau aur, ati fost rascumparati (
) din viata voastra desarta, pe care o aveti de la parinti, ci cu scumpul singe al lui Hristos, ca
al unui miel nevinovat si neprihanit>> (I Petru I, 18-19)18.

De fapt, insusi Domnul Hristos a proclamat cel dintii acest adevar, declarind, in repetate rinduri, ca <<El, Fiul
Omului, a venit ca sa-si dea viata rascumparare ( ) pentru multi>> (Marcu X, 45; Matei XX, 28).
Totodata, Mintuitorul a dovedit, prin alungarile de demoni, ca a venit in lume ca sa invinga pe diavol, sa-l
dezarmeze, sa-I desfiinteze stapinirea asupra credinciosilor si sa intemeieze pe pamint Imparatia lui Dumnezeu
(Luca XI, 20-22). Iar <<catre iudeii care crezusera in El, Domnul a spus: Daca veti ramine in cuvintul Meu, sinteti
cu adevarat ucenicii Mei si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi>> (Ioan VIII, 31-21); <<Adevarat,
adevarat zic: Oricine savirseste pacatul este rob pacatului, iar robul nu ramine in casa in veci; Fiul insa ramine in
veci. Deci, daca Fiul va va elibera veti fi cu adevarat liberi>> Ioan VIII, 34-36).

Din aceste texte, la care se pot adauga si altele, rezulta ca, in Noul Testament, mintuirea este inteleasa totdeauna
ca o eliberare din robia pacatului (Matei I, 21; Luca I, 77; VII, 49-50; Fapte V, 31; Iacob IV, 12), din blestem (Rom.
V, 9; I Tes. V, 9), de orice impilare si suferinta (Luca IV, 18; Matei XIII, 17), de tirania diavolului (Matei VII, 13;
Fapte X, 38; Eves. IV, 27; VI, 11; I Tim. III, 7; II Tim. II, 26; I Petru V, 8), din stapinirea mortii (Luca VI, (; II Cor. VII,
10; Iacob V, 20) de la pierzare (Marcu VIII, 35; Matei XBIII, 11; Luca XIX, 10; I Cor. I, 18; II Cor. II, 15; II Test. II,
10) din osinda vesnica (Marcu XVI, 16; Ioan III, 17; XII, 47; I Cor. III, 15; V, 5; I Petru IV, 18).

Mintuirea prin Hristos inseamna in primul rind o ruptura totala de trecut, o eliberare deplina din starea creata de
pacat, o emancipare definitiva fata de orice tutela si sclavie, <<o dezbracare>> sau <<parasire>> irevocabila a
<<omului vechi>>, cu toate prejudecatile si deprinderile lui (Efes. IV, 22; Col. III, 9). Ea este o izbavire de sub
<<legea pacatului si a mortii>> (Rom. VIII, 2). Ea este o <<dezlegare>> (Apoc. I, 5), o <<spalare>> (Br. V, 26; Tit
III, 5) si o <<curatire>> (II Petru I, 9; Evrei IX, 14; I Ioan I, 7) de pacate si se dobindeste prin Taina Botezului (Rom.
VI, 3 q; Gal. II, 27) si a Pocaintei (I Ioan I, 9; II, 2; Iabob V, 16). Ea este o <<nastere din nou>> (
) si se infaptuieste <<prin baia nasterii cele de a doua si prin innoirea Duhului Sfint>> (Tit
III, 5-6, cf. Ioan III, 5 s.u.). Ea este o <<moarte, ingropare si inviere>> sacramentala cu Hristos in Duhul Sfint, este
o desfiintare a <<zapisului care era asupra noastra si care ne era potrivnic>> (Col. II, 14) si o <<biruiunta asupra
duhurilor rautatii>> (Col. II, 15; Luca XI, 20-22).

Dar mintuirea in Hristos nu se reduce la actul eliberarii credinciosilor din robia pacatului, de sub tutela Legii vechi si
din stapinirea mortii. In conditiile sociale din epoca sclavagista, eliberarea unui sclav era deplina si reala numai
atunci cind acestuia I se oferau si mijloacele de care avea nevoie pentru a putea duce o viata mai buna in viitor.
Drept aceea si eliberarea credinciosilor din robia pacatului, diavolului si mortii vesnice si readucerea lor sub
ascultarea de Dumnezeu – ca <<robi ai lui Hristos>> (Rom. VI, 16; I Cor. VII, 22; Efes. VI, 6) – nu este o simpla
stramutare dintr-o stapinire in alta, o transferare juridica dintr-un regim intr-altul. Ea este mult mai mult decit atit.
Este o innoire totala a fiintei credinciosului si o infiere a lui de catre Dumnezeu. Caci harul divin nu este un dar
exterior, un decret juridic, o simpla iertare de pacate, ci un nou principiu de viata, un ferment de innoire si un izvor
de energie care-i ajuta sa urce, treapta cu treapta, scara tuturor virtutilor si care face ca noua lor viata, inca
imperfecta acum, sa se invredniceasca de slava cereasca, dupa a doua venire a lui Hristos (Rom. VIII, 11; Gal. VI,
8; II Cor. I, 21-22; IV, 13-V, 5; Ef. I, 11-14).

Datorita principiului de viata sadit in noi de catre Sfintul Duh, crestinul este capabil sa implineasca cu usurinta nu
numai toate cerintele Legii morale naturale, ci si poruncile din Legea descoperita de Dumnezeu. Datorita acestui
principiu de viata, supunerea fata de voia lui Dumnezeu nu are caracterul unei robii - cum era ascultarea ceruta de
Legea veche pentru urmasii lui Avraam -, ci este libera, spontana, din imboldul cugetului, insotita de bucuria inimii,
caci izvoraste din iubirea profunda a binelui, din constiinta relatiilor de filiatie cu Parintele ceresc, din indemnul
tainic al Duhului Sfint care salasluieste in cei al lui Hristos: <<Caci citi sint minati de Duhul lui Dumnezeu sint fii ai
lui Dumnezeu sint fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei, spre temere, ci ati primit duhul
infierii, prin care stigam: Avva! Parinte!… Si daca sintem fii, sintem si mostenitori adica ai lui Dumnezeu si
impreuna – mostenitori cu Hristos, … ca impreuna cu El sa ne preamarim>> (Rom. VIII, 14-17; vezi si Ioan XV. 14-
15; Gal. IV, 5-6; VI, 18; II Tim. 1, 7; I Ioan V, 16-18). O astfel de robie – daca mai poate fi numita astfel – este de
fapt expresia supremei libertati spirituale, intrucit inseamna biruinta deplina asupra pacatului si chezasia fericirii si
slavei ceresti (Rom. VI, 22-23; VIII, 18; II Cor. IV, 17 etc.).

Asa cum arata Mintuitorul in convorbirea cu Nicodim (Ioan III, 3-7) si cum marturiseste Sfintul Apostol Pavel in mai
toate Epistolele sale, crestinul este <<un om nou>> zidit pe ruinele <<omului vechi>>, este <<o faptura noua>>, in
care harul divin a reperat toate stricaciunile pricinuite de pacatul lui Adam (I Cor. XV, 22, 45; Rom. V, 19) si in care
locuieste Hristos: <<Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua, cele vechi au trecut, iata toate s-au facut
noi. Si toate sint de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu Sine prin Hristos>> (II Cor. V, 17-18); <<In Hristos Iisus
nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura cea noua>> (Gal. VI, 15); <<Toti citi in Hristos
ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat. Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin Botez, pentru ca,
precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii; caci daca am crescut
impreuna cu El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai invierii Lui…>> (Rom. VI, 3-11).

Mintuirea nu este insa o stare dobindita de-a gata si definitiv in clipa Botezului, ci un proces pe care Sfinta Treime il
inagureaza prin Taina Botezului (Matei XXVII, 19) si pe care crestinul trebuie sa-l sustina pina la sfirsitul vietii sale
pamintesti, colaborind cu harul divin prin credinta, si fapte bune. Caci daca Hristos a realizat pentru noi mintuirea
obiectiva, pe cea subiectiva fiecare credincios este chemat a o dobindi. Eliberarea de pacat si nasterea din nou ii
sint oferite gratuit, prin lucrarea harului divin primit la Botez. Pentru dobindirea fericirii vesnice, este absolut
necesar ca credinciosul sa pastreze comuniunea cu Hristos (Ioan XV, 1-11),implinind poruncile Lui (Ioan XIV, 20;
XV, 4) si ferindu-se de pacatele care I-ar aduce pierderea harului dumnezeiesc (Gal. V, 4, Apoc. III, 15-16).

Nici virtutea nici pacatul nu sint abstractii, ci fapte, atitudini, realitati morale si religioase, iar omul, ca fiinta
inzestrata cu libertate, poate urma sau binele, sau raul. Si dupa convertire, credinciosii pot cadea, in cursa diavolui,
prinsi fiind de el, pentru a-I face voia>> (II Tim. II, 26; si I Tim. VI, 9-10). Insasi libertatea dobindita prin Botez, daca
este rau folosita, poate servi <<ca pretext pentru a sluji trupului>> (Gal. V, 13). De aceea Sfintul Apostol Petru
previne pe crestini asupra acestei primejdii si indeosebi asupra urmarilor dezastruoase ale recaderii in pacatele
dinainte de convertire: <<Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamint al rautatii>>
(I Petru II, 16 si II Petru II, 19-22). La drept vorbind, abtinerea de la rau, dupa porunca lui Dumnezeu, nu inseamna
o limitare sau o frina impusa libertatii crestine, ci un mod superior de a exercita, singurul mod de a trage folose
reale de pe urma ei, in vederea mintuirii19.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi, autorul raului este Satan, capetenia ingerilor rai. In urma izgonirii lui si a ostilor
sale din cer (Luca X, 18; Apoc. XII, 7-9), Satan a fost aruncat pe pamint si aici, amagind pe Adam si reusind a se
face ascultat de cei prinsi in mrejele pacatului, si-a arogat titlul de <<stapinitor al lumii>>20. Pentru crestini,
respingerea ispitelor si lepadarea de pacate nu sint deci simple biruinte ale duhului asuprea trupului, ci biruinte
asupra diavolului. De aceea Sfintul Apostol Pavel aseamana virtutile crestine cu o panoplie, iar viata crestinului ci o
lupta continua impotriva unor dusmani nevazuti, dar reali: <<Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa
puteti sta impotriva uneltirilor diavolului. Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si singelui, ci... impotriva
stapinitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii raspindite in vazduhuri>> (Efes. VI, 11-17; comp.
Luca XXII, 31; Efes. IV, 27; I Tim. III, 6; II Tim, 26; Evr. II, 14; Iacob IV, 7; I Petru V, 8; I Ioan III, 8-10).

Respingind orice ispita, alungind demonii, inviind mortii, acceptind de buna voie moartea pe cruce si parasind
biruitor mormintul, Iisus Hristos a invins pacatul, moartea si pe satan in propriul lor domeniu. Prin smerenia,
ascultarea si jertfa Sa, El a scos pe ingerii rai din stapinirea lor uzurpatoare asupra noastra (Ioan XII, 31; XVI, 11;
Evr. II, 14) si a dat si ucenicilor sai puterea de a-i invinge si a le porunci (Luca X, 17-20; Marcu XVI, 17). In timpul
cind se afla cu trupul in mormintul pecetluit de sinedristi si strajuit de ostasi si cind diavolul se credea, in sfirsit,
biruitor asupra lui, Domnul Hristos s-a coborit cu sufletul in iad, propovaduind si celor tinuti acolo (I Petru III, 19-20)
si dovedind ca de acum inainte El este cel care dispune de <<cheile mortii si ale iadului>> (Apoc. I, 18).

Dar victoria lui Hristos asupra diavolului si mortii va fi deplina si stralucitoare la invierea cea de obste si la judecata
din urma, cind iadul si moarte vor fi silite sa-si elibereze prada si cind satan si toti cei amagiti de el vor fi aruncati
pentru vesnicie in chinuri vesnice (Apoc. XX, 10, 13-15). De aceea, in incheierea pericopei consacrate trimfului lui
Hristos asupra mortii, la Parusia sa, Sfintul Apostol Pavel scrie: <<Cind acest trup stricacios se va imbraca in
nestricaciune si acest trup muritor sa va imbraca in nemurire, atunci va fi (implinit) cuvintul ce s-a scris: <<Inghititu-
s-a moartea in biruinta. Unde iti este, moarte, boldul? Unde iti este, iadule, biruinta?… Sa dam deci multumire lui
Dumnezeu, care ne-a dat biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos>> (I Cor. XV, 54-57).

Aici, pe pamint, crestinii primesc, prin Sfintele Taine, prin Sfintele Taine, doar <<arvuna Duhului>> (II Cor. I, 22; v,
5), doar <<arvuna mostenirii>> (Efes. I, 14). Ei sint mintuiti <<in nadejde>> (Rom. VIII, 24) si <<asteapta in Duh
speranta indreptatirii din credinta…care lucreaza prin dragoste>> (Gal. V, 5-6). Deplina mostenire adica eliberarea
de moartea care pune stapinire totala pe trup in clipa decesului fizic, precum si slava vesnica o vor primi la a doua
venire a lui Hristos, cind <<mortii vor invia nestricaciosi>> si cei vii <<se vor imbraca in nemurire>>, caci dupa cum
am purtat chipul (omului ) celui pamintesc, vom purta si chipul celui ceresc>> (I Cor. XV, 49-53; Apoc. XX, 13-14;
XXI, 3-4). Avind inainte aceasta glorioasa perspectiva, adevaratul crestin nu-si pierde curajul in suferinte si
intimpina cu seninatate moartea trupeasca, deoarece crede cu tarie ca <<chiar daca omul nostru cei din afara se
strica, cel dinauntru insa se innoieste din zi in zi, iar necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce slava
vesnica mai presus de orice masura>> (II Cor. IV, 16-17). Avind in inima lor <<arvuna Duhului>> (II Cor. I, 22) si
cunoscind adevarul ca <<unde este Duhul Domnului, acolo este libertate>>, ucenicii lui Hristos privesc de pe acum
<<ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului si se prefac in acelasi chip din slava in slava, ca de la chipul
Domnului>> (II Cor. III, 17-18). Concluzia lor in veacul de acum este determinata de convingerea profunda ca
singura atitudine conforma credintei si nadejdii crestine este cea exprimata de Sfintul Apostol Pavel prin cuvintele:
<<In toate acestea sintem mai mult decit biruitori, prin Acela care ne-a iubit… Caci sint incredintat ca nici moartea,
nici viata, nici ingerii, nici stapinirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile… si nici o alta faptura nu va
putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea in Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. VIII, 38-39).

Lupta impotriva pacatului, indatorire esentiala a credinciosului. – Dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos,
cea dintii grija a celui credincios in aceasta viata trebuie sa fie mintuirea sufletului si dobindirea fericirii ceresti:
<<Caci ce-I foloseste omului sa cistige lumea toata, daca isi pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea credinciosul,
in schimb, pentru sufletul sau? (Marcu VIII, 36-37); <<Ci cautati mai intii Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui>>
(Matei VI, 33); <<Lucrati deci nu pentru mincarea cea pieritoare, ci pentru mincarea care ramine spre viata
vesnica>> (Ioan VI, 27).
Inceputul mintuirii il face harul divin, prin renasterea baptizmala, iar infaptuirea ei, in vederea invrednicirii de
fericirea cereasca, depinde de conlucrarea noastra cu Dumnezeu, prin credinta si fapte bune. Singurul obstacol in
calea mintuirii este pacatul. De aceea, intre cele dintii puteri incredintate Sfintilor Sai Apostoli de catre Mintuitorul, a
fost aceea de a dezlega pe oameni de pacate, prin administrarea Botezului si Pocaintei (Matei XVI, 19; Ioan XX,
21-23; Fapte III, 19 etc.). Tot de aceea doua din cele sapte cereri ale Rugaciunii domnesti au ca obiectiv iertarea
pacatelor si ferirea de ispite (Matei VI, 12-13).

Omul care, pretinzindu-se crestin se complace in pacat, se afla in contradictie cu sine insusi, deoarece <<pomul
cel bun nu poate face roade rele>> (Matei VII, 16-19), iar <<cel bun este nascut din Dumnezeu nu savirseste
pacat, caci prin aceasta se vadesc fiii lui Dumnezeu si fiii diavolului>> (I Ioan III, 9-10). Iar daca Fiul lui Dumnezeu
a venit in lume ca sa ne izbaveasca din robia pacatului (Ioan I, 29; I Ioan III, 5) si sa desfiinteze orice putere a
diavolului asupra lumii (Ioan XII, 31; I Ioan III, 8), se intelege de la sine ca, intemeind Biserica, El i-a incredintat, ca
misiune esentiala, eliberarea credinciosilor de povara apasatoare a pacatului.

Domnul Hristos cind si-a inceput activitatea publica si-a definit misiunea prin cuvintele lui Isaia (XLI, 14): <<Duhul
Domnului peste mine, pentru ca m-a uns sa binevestesc saracilor; m-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti la inima, sa
propovaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea, sa slobozesc pe cei apasati si sa vestesc anul milei
Domnului>>21 (Luca IV, 18-19).

Sfinta Scriptura – de la prima la ultima ei carte – arata destul de clar ca pacatul a avut urmari negative nu numai
asupra relatiilor interumane. Alaturi de pacatul individual si ca o hipertrofie a lui a aparut astfel pacatul colectiv.

Pasivitatea fata de aceste urmari din ce in ce mai grave ale pacatului stramosesc ar insemna, din partea crestinilor,
o atitudine de nepasare fata de mesajul lui Iisus Hristos, care ne-a aratat ca toti oamenii, fiind fii ai aceluiasi Parinte
ceresc si deopotriva chemati la mintuire, sint datori sa se respecte, sa se iubeasca si sa se ajute ca fratii.

Pr. Drd. Nicolae Radulescu,

"Studii Teologice", nr. 7-10/1976, pag. 669-682.

NOTE BIBLIOGRAFICE

*Lucrare de seminar elaborata si sustinuta in cadrul pregatirii doctoratului in teologie, sub indrumarea P.C. Pr.
Conf. Const. Cornitescu, care a dat si avizul pentru publicitate.
1. P. Grelot, Biblie et Theologie, Paris, 1965, p. 29, 164; <<Sens chretien de l’Ancien Testament>>, Tournai, 1962,
p. 115. 2. Urmarile pacatului stramosesc asupra intregii posteritati a lui Adam au fost contestate, in epoca
patristica, de pelagieni, care vedeau in neascultarea lui Adam o greseala numai a sa, fara consecinte pentru
urmasi: Pelagianismul a fost Condamnat mai intii de doua Sinoade locale ale Bisercii palestiniene si apoi de
Sinodul III Ecumenic. In epoca moderna, ele au fost tagaduite de socinieni si aminieni, care au pus la indoiala
insasi existenta pacatului originar si privesc moartea nu ca pe o pedeapsa a pacatului, ci ca pe un rau natural
transmis prin nastere; la fel sustin, in timpurile mai noi, Quakerii si Mennoinitii. Cf. Hr. andrutos, Simbolica, trad. de
Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 161-162.
3. I. Mihailcescu, Manual de Teologie Dogmatica, Bucuresti 1932, p.146 s.u.
4. F. M. Abel, Grammaire de Grec Biblique, Paris, 1927, p. 304.
5. Hr. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene, trad. de D. Staniloae, Sibiu, 1930, p. 159; I.
Mihalcescu, op. cit., p. 129; St. Lyonnet, art. Peche, in <<Vocabulaire de Theologie Biblique>>, Paris, 1970, col.
933; G. Pidoux, art. Peche in <<Vocabulaire Biblique, Neucatel, 1964, p. 224.
6. Th. Cremer, ar. Peche, in <<Dictionnaire Encyclopedique de la Bible>>, II, Valence-sur-Rhone, 1932, p. 357.
7. Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, urmarile pacatului stramosesc – rezultate din pierderea harului divin – sint
foarte grave, dar nu catastrofale, caci firea noastra, care a ramas buna, n-a fost viciata atit de profund, incit sa nu
mai putem savirsi nici macar binele cunoscut din legea morala naturala. Dupa invatatura Bisericii Romano-
Catolice, pacatul stramosesc a cauzat numai pierderea darurilor supranaturale pe care primul om le primise de la
Dumnezeu: <<carentia doni superadditi>>. Protestantii se situeaza la polul opus: pacatul stramosesc a intunecat
complet chipul lui Dumnezeu in om si I-a prevertit atit de grav facultatile intelectuale si trupesti, incit omul cazut nu
mai poate dori si faptui decit pacatul. cf. I. Mihalcescu, op. cit., p. 133; Hr. Andrutos, Simbolica p. 156 s.u.
8. Urmarind documentarea tezei ca pacatul stramosesc a distrus complet chipul lui Dumnezeu din om si ca omul
natural a devenit incapabil de orice bine, protestantii dau caracter absolut acestei categorii de citate biblice, trecind
cu vederea numeroase alte texte din Vechiul si Noul Testament (Facere XIV, 18-19; XVIII, 2 sq; XXII, 16-19; Iov. I,
8; Iesire I, 17 sq.; Matei V, 46-48; VII, 9; Luca II, 25, 36-37; Rom. I, 19-20; II, 14-15 etc.) care arata ca puterile
omului n-au slabit atit de mult, incit sa nu mai vada nici o raza a luminii dumnezeiesti si sa implineasca macar
cerintele esentiale ale legii morale naturale. Hr. Andrutsos, Simbolic, p. 153 s.u.
9. J. Bonsirven, Theologie du Nouveau Testament, Paris, 1951, p. 75-86.
10. J. Riviere, art. Peche originel, in <<Dictionnaire Pratique des Connaisances Religusese>>, IV, Paris, 1927, col.
41.
11. Sf. Ciprian, Libere de Oratione Dominica, 22, P.L. IV, 630.
12. Fer. Augustin, Contra duas epistolas Pelagianorum IV, 10. P.L., XLIV, 630.
13. F. Prat, La Theologie de Saint Paul, I, Paris, 1927, p. 256.
14. Formula teologica <<a pacatui in Adam>> se intilneste pentru prima oara la Sf. Ambrozie: <<Omnes in primo
homine peccavimus>> (Apologia pro Davide, II, 71. P.L., XIV, 915) si in comentarul la Epistolele pauline
(Ambrosiaster) ce I-a fost atribuit, dar al carui autor nu este cunoscut: <<In quo, id est in Adam, omnes
peccaverunt>> (P.L. LXVII...). Fer. Ieronim, adept al aceleiasi opinii, a tradus aceste patru cuvinte, in Vulgata,
astfel: <<in quo omnes peccaverunt>>. Tot asa le intelesese, mai inainte, Origen si la fel vor fi interpretate dupa
aceea de Fer. Augustin si de majoritatea apusenilor din veacurile urmatoare. Cf. L-CI> Fillion, La Sainte Bible
commentee d’apres la Vulgate, VIII, Paris, 1925, p. 46.
15. Transpunerea expresiei prin cuvintele: <<In cel prin care>> sau: <<prin acela in care>>, desi se
intilneste in foarte multe traduceri, nu satisface cerintele gramaticale ale limbii grecesti ea fiind o prescurtare a
cuvintelor si indeplinind rol de conjunctie, cu insemnarea: pentru aceea ca, deoarece,
intrucit (cf. F. Abel, op. cit., p. 237). Expresia ' are rol de conjunctie si in II Cor. V., 4 ( in intelesul de
<<pentru ca>>), precum si in Filip. III, 12 si IV, 10. De remarcat si faptul ca nici contextul nu poate fi socotit
favorabil raportarii expresiei ' la Adam, caci transmiterea pacatului stramosesc este indicata anume in
versete 18-20 din aceeasi pericopa (cf. F. Amiot, Les idees maitresses de Saint Paul, Paris, 1959, p. 59, n. 2).
Aceeasi opinie este adoptata in Epitre de Saint Paul aux Romains. Traduction Oecumenique de la Bible, Paris,
1967, p. 54-55. L. Ceraux, propune alta traducere: <<din cauza aceluia prin care toti au pacatuit>> (Le Christ dans
la Theologie de S. Paul, Paris, 1963, p. 178), dar sugestia lui nu rezolva nici una din dificultatile problemei.
Adaugam si constatarea ca Parintii si Scriitorii bisericesti de limba greaca – exceptia lui Teofilact al Ohridei, care in
comentarul sau la Epistola catre Romani, raporteaza la Adam expresia ' atribuie acestei expresii rol de
conujunctie si vad in Rom. V, 12, intarirea afirmatiei ca, pina la Hristos, din pricina pacatului, toti oamenii sint
vinovati inaintea lui Dumnezeu si se afla pe drept sub stapinirea mortii. Amintim, in sfirsit, si observatia
dogmatismului grec Hr. Andrutsos ca formula <<toti oamenii au pacatui in Adam>> nu se impaca cu teoria
creationismului sufletului adoptata de Biserica Ortodoxa (Simbolica, p. 168) si ca <<gramatical,
forma (a pacatui din oarecare cauza) nu poate inlocui pe (in
cineva), cum afirma aproape toti comentatorii>> (Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene, p. 172).
16. F. Prat, op. cit., 257, Epitre aux Romains, Trad. oec de la Bible, p. 55.
17. H. Roventa, Epistoal catre Coloseni, Bucuresti, 1946, p. 83-85.
18. In Septuaginta, verbul traducere, de regula, doua cuvinte eternice aproape sinonime: <<gaal>>
- a rascumpara si <<paddah>> - a elibera. Vulgata l-a tradus prin <<redimere>>. Substantivul –
folosit mai cu seama in vocabularul militar, pentru notiunea de rascumparare a ostaticilor si prizonierilor de razboi –
exprima cind dreptul de rascumparare (Lev. XXV, 48-54), cind rascumpararea insasi (Num. XVIII, 16), cind
eliberarea propriu-zisa (Ps. CX, 9; CXXIX, 7). In Col. I, 14 si Ef. I, 7, unde este vorba de rascumpararea din robia
pacatului, Sf. Apostol Pavel intrebuinteaza substantivul . Notiunii <<pret de
rascumparate>> din Vechiul Testament – unde Iahve, ca mintuitor sau eliberator, poarta epitetul de <<Goel>> (Is.
LXI, 14; LIX, 20; Ps. XIX, 15 etc.), ii corespunde in Noul Testament, termenul , substantiv format din
verbul , care impreuna cu verbul , exprima ideea de eliberare, salvare, izbavire.
Cf. C. Spick, Theologie morale du Nouveau Testament, I, Paris, 1965, p. 625; N. Chitescu, Rascumpararea in Sf.
Scriptura si in scrierile Sf. Parinti, Bucuresti, 1937, p. 2-12.
19. L. Roy, Liberation-Liberte, in <<Vocabulaire de Theologie Biblique>>, col. 664. Afirmatia Sf. Pavel ca
Evanghelia ne-a chemat la libertate nu contrazice faptul ca, prin convertire, din robi ai diavolului noi devenim <<robi
ai lui Hristos>> este doar aparenta, deoarece Dumnezeu voiest numai binele oamenilor si-i trateaza nu ca un
despot, ci ca un adevarat si bun Parinte. Menit <<sa fie asemenea chipului ( ) Fiul lui
Dumnezeu (Eom. VIII, 29) si avind calitatea de ucenic al lui Hristos – care <<s-a detasat pe sine chip de rob (
) luind>> (Fil. II, 7) -, este firesc ca crestinul sa se considere, in semnul de smerenie si
ascultare, rob al Parintelui ceresc. L. Cerfaux, Le Christ dans la Theologie de Saint Paul, Paris, 1951 p. 290.
20. Satan si-a arogat titlul de in contrast cu Dumnezeu, care
este . Acest titlu este inclus in chiar numele sau, cuvintul ebraic satana (= sar haolam)
insemnind <<domn al lumii>>. El este numit astfel de catre Mintuitorul (Matei IV, 10; XII, 26; Luca X, 18; Ioan XII,
31; XIV, 30; XVI, 11) nu pentru ca ar domni cu adevarat peste lume, cit intrucit este autorul raului si stapineste
peste cei rai. Cf. H. Roventa, Epistola catre Efeseni, Bucuresti, 1929, p. 144.
21. Expresia <<anul milei Domnului>> ( ) – aluzie la anii sabatici si
jubiliari din calendarul ebraic, destinati de legislatia mozaica eliberarii gratuite a sclavilor, iertarii datoriilor si
restituirii fara despagubire a bunurilor imobile instrainate – exprima ideea ca Evanghelia inaugureaza in lume este
mesianica vestita de Prooroci, era de libertate, egalitate, dreptate si fraternitate pentru toti membrii poporului
Dumnezeu. A. Valensin – J. Huby, Evangile selon Saint Luc, Paris, 1927, p. 77.

http://www.cezareea.ro/pedeapsa-cu-moartea-in-vechiul-testament-romani-6-23-a/

Păcatul este pedepsit ! (Romani 6.23 a)


Posted on 7 septembrie, 2016 by Florin

„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată


al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. (Romani 6 : 23) Trăim vremuri în care există
oameni care se joacă cu păcatul, având în minte gândul : Dumnezeu este Bun !
Şi au speranţa că indiferent de ce vor face, când se va trage linia, totul va fi bine ! În Romani 11 : 22, apostolul
Pavel îi avertiza pe contemporanii lui :
„Uită-te, dar, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu : asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine,
dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu”. Să vedem ce spune Dumnezeu despre
păcat ?
În Vechiul Testament următoarele păcate erau pedepsite cu moartea :
 Jertfirea unui copil :
Leviticul 20 : 2 „Spune copiilor lui Israel : „Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care
locuiesc în Israel dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea : poporul din
ţară să-l ucidă cu pietre”.

 Blestemarea :
 părinţilor : „Dacă un om oarecare blestemă pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea;
a blestemat pe tatăl său sau pe mama sa: sângele lui să cadă asupra lui”. (Leviticul 20 : 9)
 lui Dumnezeu : „Cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l
ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu”. (Leviticul
24 : 16)

 Păcatele sexuale :
 Leviticul 20 : 10 „Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta
aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea”.
 Leviticul 20 : 11 „Dacă un om se culcă cu nevasta tatălui său şi descoperă astfel goliciunea tatălui
său, omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor”.
 Leviticul 20 : 12 „Dacă un om se culcă cu nora sa, amândoi să fie pedepsiţi cu moartea; au făcut o
amestecătură de sânge: sângele lor să cadă asupra lor”.
 Leviticul 20 : 13 „Dacă un om se culcă cu un om, cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut
un lucru scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor”.
 Leviticul 20 : 15 „Dacă un om se culcă cu o vită, să fie pedepsit cu moartea; şi vita s-o omorâţi”.
 Deuteronomul 22 : 25 „Dar dacă omul acela întâlneşte în câmp pe fata logodită, o apucă cu sila şi se
culcă cu ea, numai omul care s-a culcat cu ea să fie pedepsit cu moartea”.
 Ocultismul :
Leviticul 20 : 27 „Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea
să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor”.

 Crima :
Leviticul 24 : 17 „Cine va da unui om o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea”.
Leviticul 24 : 21 „Cine va ucide un dobitoc să-l înlocuiască; dar cine va ucide un om să fie pedepsit cu
moartea”. În această categorie intră şi pruncuciderea sau avortul !

 Nerespectarea Cuvântului care putea consta în :


1. Nesocotirea lucrurilor sfinte : „Când va porni Cortul, leviţii să-l desfacă ; şi când se va opri Cortul, leviţii să-l
întindă; iar străinul care se va apropia de el, să fie pedepsit cu moartea”. (Numeri 1 : 51)
2. Aducerea unui foc străin : „Nadab şi Abihu au murit înaintea Domnului, când au adus înaintea Domnului foc
străin, în pustiul Sinai; ei n-aveau fii. Eleazar şi Itamar au împlinit slujba preoţiei, în faţa tatălui lor Aaron”.
(Numeri 3 : 4)
3. Încălcarea zilei de odihnă : „Când erau copiii lui Israel în pustiu, au găsit pe un om strângând lemne în ziua
Sabatului. Cei ce-l găsiseră strângând lemne, l-au adus la Moise, la Aaron şi la toată adunarea. L-au
aruncat în temniţă, căci nu se spusese ce trebuiau să-i facă. Domnul a zis lui Moise : „Omul acesta să fie
pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără.” Toată adunarea l-a scos afară
din tabără şi l-a ucis cu pietre ; şi a murit, cum poruncise lui Moise, Domnul”. (Numeri 15 : 32)
4. Răzvrătirea contra lui Dumnezeu : „Prorocul sau visătorul acela de vise să fie pedepsit cu moartea, căci a
vorbit de răzvrătire împotriva Domnului Dumnezeului vostru care v-a scos din ţara Egiptului şi v-a izbăvit
din casa robiei, şi a voit să te abată de la calea în care ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să umbli. Să
scoţi astfel răul din mijlocul tău”. (Deuteronomul 13 : 5)
5. Furtul unui om care apoi era făcut rob : „Dacă se va găsi cineva care să fi furat pe vreunul din fraţii lui, pe
vreunul din copiii lui Israel, şi să-l fi făcut rob sau să-l fi vândut, hoţul acela să fie pedepsit cu moartea. Să
cureţi astfel răul din mijlocul tău”. (Deuteronomul 24 : 7)

Un caz mai particular este pedeapsa cu moartea, datorită neascultării de cuvântul lui Iosua ! În Iosua 1 : 18 scria :
„Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale şi care nu va asculta de tot ce-i vei porunci să fie pedepsit cu
moartea ! Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te !”

Cum este la ora actuală ? Cum vedem noi şi cum vede Dumnezeu păcatele ?
 În Romani 1 : 29 – 32 este scris : „Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de
lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt
şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de
părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că
ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu
numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac”.
 Tot apostolul Pavel le scria şi creştinilor din Galatia : „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt
acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile,
zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi
alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de
lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. (Galateni 5 : 19 – 21)
 „Nu vă înşelaţi : „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine
seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul
va secera din Duhul viaţa veşnică”. (Galateni 6 : 7 – 8)

Să nu uităm că va veni o Zi a Judecăţii, despre care apostolul Pavel scria : „ … în ziua când, după Evanghelia
mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor”. (Romani 2 : 16)
Harul iertării îl ai aici şi acum ! Spune-I : „Doamne Isuse vino în viaţa mea !”.
„Cuvântul este aproape de tine : în gura ta şi în inima ta.” Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l
propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a
înviat din morţi, vei fi mântuit.
Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum
zice Scriptura : „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.”
În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec ; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru
toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit”. (Romani 10 : 8 – 13)
http://www.univ-ovidius.ro/images/-docs/teze-doct/REZUMAT%20SEVERIN%20STEFAN%20RO.pdf

REZUMAT Abordarea temei VIRTUTE ȘI PĂCAT ÎN LUMINA VECHIULUI TESTAMENT prezintă relevanță prin
înscrierea ei în efortul de a reliefa răspunsul Bisericii Ortodoxe la multiplele și tot mai perfidele provocări ale
postmodernismului, complex și tragic prin încercarea disperată a limitării propriei disoluții, dar și în calitate de etapă
a unei redefiniri metamorfice inaccesibilă adeseori cunoașterii umane obișnuite. Fiind în mod organic apartenent
domeniului teologic, nu numai prin amploarea subiectului supus cercetării, dar și prin cadrele instalate în cultura și
civilizația umană cu privire la fenomenul conștientizării stării de păcătoșenie în câmp social, și implicit în sfera
eclesială, răspunsul sau răspunsurile formulate aici reprezintă o dorită entelehie a însăși rațiunii de a fi Preot
misionar și mărturisitor deopotrivă. De aceea, cu o firească utilitate, lucrarea poate fi valorificată la nivelul cognitiv
mai ales prin răspunsurile argumentate cu o literatură de specialitate, utilă oricărei cercetări sau aprofundări de
nivel academic. În principiu, după Lista de abrevieri și Introducere, în partea de Tratare a subiectului cercetării am
structurat lucrarea în șase capitole, astfel: Într-un prim capitol (I) am considerat necesară prezența unor Date
generale cu profil epistemiologic (Scopul și Cadrul lucrării, Metoda de lucru și Relevanța lucrării în contextul actual
al Bisericii Ortodoxe Române), pentru ca în capitolul (II) intitulat Date preliminare despre virtute și păcat să
încercăm să sublinie importanța virtuții în evoluția culturii și civilizației umane, pentru viață prin excelență, pornind
de la fundamentul ei divin revelat prins în slova Scripturii. De acest aspect relevant ne-am apropiat îndeosebi prin
intermediul subcapitolelor următoare: (II.1) Etimologie și precizări referitoare la originea virtuții, în care am tratat
dinamica și hermeneutica acestui concept la confluența credinței cu etica și filosofia diferitelor epoci. Continuitatea
ideatică impunea ca titlu și conținut analitic pentru cel de al doilea subcapitol al celei de a doua părţi (II.2) :
Clasificarea virtuților - teologice și morale, în care, urmând principiile scolastice inerente unui asemenea demers,
am realizat o ordonare conformă taxonomiei etico-religioase a acestora. În următorul subcapitol, intitulat (II.3)
Adevărul – normă a vieții virtuoase în filosofia precreștină, facem o incursiune în gândirea filosofică a zorilo 2
Dumnezeu, și ne referim la conceptul de Adevăr. Subcapitolul final (II.4) poartă numele Relația dintre adevăr și
virtute după Vechiul Testament și conține cheia de boltă a acestei lucrări de cercetare, atunci când face din adevăr,
pentru Vechiul Testament, chipul metamorfic al virtuții, așezând indubitabilul semn de egalitate între ele, mai ales
atunci când sunt analizate raporturile dintre Lege și credincios. Capitolul următor, (III): Căderea omului în păcat sau
ieșirea lui temporară din veșnicie, își propune să realizeze o hermeneutică a păcatului protopărinților readucând
concomitent la lumină nădejdea promisei mântuiri. Din punct de vedere tehnic l-am structurat astfel: subcapitolul
(III.1) Informații preliminare, subcapitolul (III.2) Aspecte semantice privind noțiunea de păcat, care accentuează o
abordare strict ştiinţifică a polisemiei semitice ebraice a noțiunii de păcat și subcapitolul (III.3): Mărturii biblice și
extrabiblice despre păcat, care ilustrează o realitate istorică incontestabilă, aceea conform căreia păcatul ca
fenomen reprezintă o constantă a cărei istoricitate nimeni nu o mai contestă. De aceea, în subcapitolul (III.4):
Considerații generale despre efemeritatea păcatului și relația lui cu ispita, încercăm o perspectivă analitică a
acestui nefericit tandem, subliniind etapele psihologice și acțiunea acestuia asupra credincioșilor. Ultimul
subcapitol, (III.5): Universalitatea și urmările păcatului din punct de vedere biblic și patristic, face o analiză
structurată pe două planuri: primul inerent, din perspectiva Teologiei Dogmatice Ortodoxe prin intermediul
Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae care a scris despre efectele sale din punct de vedere religios și antropologic;
un al doilea plan analitic evidențiază faptul că, din perspectiva patristică, în condiţiile unui mediu uman degradat
reacția Sfinților Părinți a continuat și amplificat în scrieri de o rară frumusețe și profunzime strigătul de alarmă și
critica severă a Profeților Vechiului Testament, dar concomitent a oferit credincioșilor soluții de vindecare a
păcatelor și tuturor turpitudinilor morale pe care acestea le generează. Capitolul (IV): Eliberarea de păcat prin
virtute – o permanență veterotestamentară încearcă să realizeze o analiză atentă a factorilor de recul ce afectează
socialul, individul în ultimă instanţă, pentru că orice manifestare a păcatului are efecte multiple și neașteptate care
îi alterează ireversibil structura ca fiinţă bio-psihosocială. Omul capătă valenţe din ce în ce mai degradante într-o
epocă dureroasă care pare a-şi fi pierdut reperele etico-spirituale autentice. Aceasta deoarece prin îndepărtarea de
Dumnezeu omul cade către păcat, rămânând o existență biologică - efemeridă lipsită de dimensiunea și de
percepţia sacrului - cu atât mai mult cu cât este un fapt recunoscut unanim că omul este o sinteză a cosmosului,
caracterizat de echilibru și de armonie, 3 valențe ce par uneori iremediabil distruse. De aceea, am tratat această
sinteză în trei subcapitole analitice, prima din perspectiva istorico-biblică (IV.1) Virtute și păcat în cărțile profeților
care face referire la fenomenul păcatului așa cum a fost trăit și perceput de Profeți. Urmează un subcapitol al
balanței etice, subcapitolul (IV.2), denumit sugestiv Blestemul – încălcarea poruncilor divine duce la renunțarea la
virtute , care surprinde aspectul punitiv al căderii în păcat, urmat de al treilea, o analiză biblicomisionară intitulată:
(IV.3) Reîntoarcerea la credință și redobândirea virtuții. Conținutul sintetic al acestui subcapitol face din
promovarea credinţei, realizarea educaţiei moralreligioase, promovarea activităţilor social-filantropice, iniţierea şi
sprijinirea unor activităţi educative pentru protejarea naturii şi a mediului înconjurător, promovarea dialogului cu alte
Biserici şi instituţii care apără şi cultivă demnitatea persoanei umane şi valorile spirituale izvorâte din iubirea omului
faţă de Dumnezeu şi de semeni, principalele repere ale unei vieți virtuoase. Capitolul (V), intitulat: Vechiul
Testament- izvor al virtuții, este structurat pe două subcapitole în care primul, istorico-biblic, cu titlul (V.1)
Îngrădirea virtuții de păcat prin robia văzută ca tip al celei nevăzute, face o incursiune în viața și istoria zbuciumată
a poporului Israel pentru a sublinia argumentele intervenției divine în evoluția acestuia, raportându-le la căderile
repetate în păcat și idolatrie. Marea iubire a lui Dumnezeu ia forma unor măsuri pedagogice proporționale cu
adâncimea păcatelor poporului, fapt subliniat și în subcapitolul următor (V.2) intitulat Mărturia Sfinților Părinți
despre virtute și păcat. Capitolul (VI) intitulat Valoarea virtuții și pericolul păcatului azi pentru creștini, face o analiză
comparativă din perspectiva postmodernismului și secularizării, demersul analitic fiind orientat dinamic de pe
suportul scripturistic pe reacția Teologiei Morale și Misiologiei Ortodoxe. Această analiză este condensată în cinci
subcapitole, care subsumează sfera de acțiune eclesială și anume: (VI.1) Secularizarea și influența ei negativă
asupra virtuții și în favoarea păcatului, (VI.2) Ignorarea virtuții și proliferarea răului în lumea contemporană care
prezintă situația mundanului din perspectiva stării de păcat și a atitudinii de ignorare a axiologiei creștine, urmat de
o prezentare din perspectiva istoriei poporului ales și a modernității „civilizate” în ceea ce privește (VI.3) Rolul
familiei în practicarea virtuții și în respingerea păcatului, urmat de un subcapitol care face trimitere din perspectiva
adamică, la liberul arbitru, tratat ca opțiune fundamentală pentru viața și mântuirea credincioșilor: (VI.4) Cele două
căi ale lumii: una a vieții prin virtute și alta a morții prin păcat. Acesta este continuat, firește, de 4 subcapitolul
speranței eshatologice: Adam cel Vechi și Iisus Hristos - Adam cel Nou (VI.5). Concluziile, urmate de Bibliografie și
Index, încheie, din perspectiva arhitectonicii interioare, acest demers biblico-teologic și misionar. Analiza științifică,
pornind de la evoluţia lor în planul religiozităţii, este relevantă pentru că subliniază elementele de ruptură și de
continuitate, păcatul și virtutea constituind o preocupare fundamentală pentru orice timp istoric deoarece acestea
îşi pun în mod inevitabil amprenta pe întregul sistem de relaţii sociale şi morale, religioase și spirituale ale omenirii.
Personalizarea lumii implică faptul că lumea e o parte a relaţiei şi dialogului dintre Dumnezeu şi umanitate. Pe de
altă parte, din perspectiva relației dintre chip și asemănare, această personalizare trebuie înţeleasă ca un proces.
Prima treaptă spre personalizare e taina prin care are loc „umanizarea” Universului, prin actul Creației omului, chip
și asemănare cu Dumnezeu. Avraam, strămoş şi reprezentant tipic al lui Hristos, primeşte făgăduinţa mesianică a
Urmaşului mult aşteptat Care va mântui, din punct de vedere obiectiv, toţi oamenii. Forma reflexivă folosită în alte
binecuvântări paralele subliniază că primirea binecuvântării, atât de către descendenţii direcţi, cât şi de către toate
neamurilor, nu este asigurată în mod automat prin faptul că îl au pe Avraam ca părinte. Virtutea și Pocăinţa sunt
cheile care deschid credinciosului uşa milostivirii lui Dumnezeu şi a Raiului. Din această cauză, în spiritualitatea
ortodoxă, se pune un accent foarte puternic pe ele. Fără virtute, potrivit Sfinţilor Părinţi, nu poate exista mântuire
de păcate. Pocăinţa este parte constitutivă fiinţei umane şi stă pe parcursul istoriei umanităţii în paralel cu păcatul,
căci oriunde există păcatul acolo e prezentă şi pocăinţa. Dacă la unii oameni nu se poate vedea acest lucru, nu
este din cauză că această virtute nu ar exista, ci din cauza faptului că ei îşi închid porţile sufletului pentru a face de
neintrat în el glasul conştiinţei, care neîncetat strigă după îndreptare și făcând de neintrat acest glas închid şi uşa
pentru ca harul lui Dumnezeu, cel ce întreţine viaţa spirituală, să nu intre, făcându-se prin aceasta morţi din punct
de vedere duhovnicesc. Nesocotind nevoia pocăinţei, oamenii contemporani ajung să trăiască o viaţă care cu nimic
nu-i deosebeşte de cea a necuvântătoarelor; ei trăiesc numai pentru plăceri şi pentru a aduna aici – pe acest
pământ trecător – cât mai multe bunătăţi şi uită, ducând o astfel de viaţă, că patria lor cea adevărată este Raiul şi
nu lumea aceasta în care am fost izgoniţi pentru a ne plânge păcatele şi a redobândi mila lui Dumnezeu. Astfel de
oameni 5 nesocotesc cuvintele Sfinţilor Părinţi care neîncetat strigă întregii omeniri: „Acolo este totul, aici – nimic;
acolo este adevărul, aici – mirajul; acolo este liniştea, aici – grijile chinuitoare; acolo, mulţumirea, aici – numai
necazuri şi durerea inimii. Le ştii pe toate acestea, le-ai încercat pe toate, dar rămâi totuşi, în aceeaşi stare de
deşertăciune a minţii şi a inimii. Vrei să aduci Raiul pe pământ?!” Aşadar, viaţa omului pe pământ este fie o viață
de virtute, fie o viaţă de pocăinţă, lucru necesar atâta timp cât noi am fost trimişi aici din cauza unui păcat – păcatul
protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Din acest lucru reiese foarte clar că virtutea pocăinţei trebuie să stea la baza
întregii vieţi a creştinului şi ea trebuie să fie acel necontenit imbold care ne spune neîncetat că încă nu am ajuns la
măsura plăcută lui Dumnezeu, fapt adeverit şi de acela că toţi Sfinţii cu cât ajungeau mai sus pe treptele vieţii
duhovniceşti, se simţeau drept cei mai mari păcătoşi. Pocăinţa este, dacă putem spune aşa, norul care aduce
ploaie peste pământul sufletului nostru şi astfel face rodnice celelalte virtuţi. Ea este o neîncetată alergare spre
ţinta vieţii noastre care este mântuirea. Ea este un veritabil răspuns al păcătosului la chemarea lui Dumnezeu,
Care urăşte foarte mult păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Pentru faptul că fără pocăinţă nu poate exista mântuire,
întreaga spiritualitate răsăriteană îndeamnă necontenit la pocăinţă, chemare care are la bază Însăşi cuvintele
Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. După cele ce
aflăm în cărţile Vechiului Testament, păcatul constă în neascultarea omului faţă de voia şi poruncile lui Dumnezeu,
Stăpânul său. Chiar şi nedreptatea care se comite faţă de un alt om şi ea este un păcat, pentru că arată o deviere
şi o împotrivire contra voinţei lui Dumnezeu, care cere ca omul să nu facă decât ce este bun: „Tu ceri ca adevărul
să fie în adâncul inimii, fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu” (Ps.51,6). Înainte de cădere, Adam era în
stare de luminare a minţii, a doua treaptă a vieţii duhovniceşti. Raţiunea a încercat să împresoare mintea umană,
ea s-a răzvrătit împotriva minţii, a încercat prin lucrarea ispitirii diavoleşti, să tâlcuiască felul în care trebuie să
ajungă omul la îndumnezeire, anulând porunca lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, păcatul apare ca: neascultare şi
nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu, nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotirea şi ofensa lui Dumnezeu,
absurditate, vină, violarea legii, abaterea de la ordinea morală. În ordinea harică, la aceasta se adaugă: părăsirea
iubirii şi a prieteniei lui Dumnezeu, necinstirea lui Hristos şi a harului Său, pângărirea templului lui Dumnezeu. 6
Cea mai curentă interpretare a păcatului, în credinţa ortodoxă, este aceea de boala care atrage moartea (Dn.12,2).
Păcatul este pierderea sensului existenţei: o viaţă în întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă,
legată de conflictul cu ceilalţi şi de uitarea lui Dumnezeu, „păcatul este călcarea legii dumnezeieşti, adică
neîmplinirea voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile Sale” (1In3,4), care sunt expresia voii lui Dumnezeu. Păcatul
este călcarea conştientă şi liberă a legii morale sau împotrivirea conştientă şi liberă faţă de voia lui Dumnezeu,
exprimată în legea morală. „Este păcat de moarte (...) dar este şi păcat care nu este de moarte” (1 In 5,16-17). Dar,
aceasta este o privire juridică, legalistă, referitoare la păcat ca încălcare a legii lui Dumnezeu, urmată în mod firesc
de pedeapsa Lui. Dar realitatea păcatului este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost
creat omul şi la care în mod firesc este chemat. Nu numai păcatul strămoşesc, are consecinţe universale, ci orice
păcat săvârşit, acesta se răsfrânge asupra destinului lumii întregi. Când omul „trupesc” (1Co.2,14) comite un păcat
nu resimte în sine, şi în afară, consecinţele păcatului cu aceeaşi acuitate cu care le resimte omul „duhovnicesc”
(1Co.2,15). Omul „trupesc” nu descoperă o schimbare a stării sale după ce a înfăptuit păcatul, pentru că rămâne
mereu în starea de moarte duhovnicească, pentru că n-a cunoscut viaţa veşnică a sufletului. Omul „duhovnicesc”,
dimpotrivă, de câte ori săvârşeşte un păcat constată o schimbare în starea sa lăuntrică, o împuţinare a harului.
Pocăindu-se de păcate, mărturisindu-le în faţa duhovnicului, el nu urmăreşte o simplă iertare juridică, ci o
transformare lăuntrică până într-atât încât simte într-un mod perceptibil prezenţa harului în sufletul său. Dacă cei
botezaţi au îmbrăcat pe Hristos (Ga.3,27), Cine este Cel cu Care s-au îmbrăcat? Dumnezeu. Deci cel ce a
îmbrăcat pe Dumnezeu, nu va cunoaşte cu înţelegerea şi nu va vedea ce a îmbrăcat? Cel gol cu trupul, când s-a
îmbrăcat, simte şi vede haina. Dar cel gol cu sufletul nu cunoaşte pe Dumnezeu, dacă L-a îmbrăcat, atunci, după
tine, nici nu este Dumnezeu ceva. Numai morţii când sunt îmbrăcaţi nu simt, şi mă tem că cei ce spun aceasta sunt
cu adevărat morţi şi goi. Atunci când omul păcătuieşte, omul se cinsteşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu.
Este o preocupare egoistă de tine însuţi. Cel ce se pocăieşte sincer, nu urmăreşte o simplă iertare juridică prin
dezlegare, ci o schimbare lăuntrică, până într-atât încât simte prezența harului Sfântului Duh în sufletul său.
Păcatul şi urmările sale „reprezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi cădere a fiinţei noastre de la
demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvorul autentic al 7 vieţii - Dumnezeu - şi o apropiere şi trăire
în proximitatea apăsătoare a tenebrelor, a iluziilor privind viaţa, căci păcătosul nu realizează planul sau etajul
inferior şi sărac în care trăieşte, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El percepe îngustarea
vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe. Păcatul, aşa cum arată şi una dintre denumirile lui,
Ñfe…lhma, are şi un aspect juridic, căci este o încălcare a Legii divine şi echivalează cu contractarea unei datorii
faţă de Autorul ei. (Mt.6,12; 17,23-35) El întinează sufletul aceluia care-l săvârşeşte. Pentru înţelegerea raportului
dintre păcatul strămoşesc şi universalitatea urmărilor lui, pe de o parte şi roadele jertfei lui Hristos pentru mântuirea
tuturor oamenilor, pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel face o paralelă antitetică între neascultarea lui Adam şi
ascultarea lui Hristos, între osânda şi moartea venite in lume prin greşeala unuia (Adam) şi harul îndreptării spre
viaţa veşnică, revărsat cu îmbelşugare asupra tuturor credincioşilor de Iisus Hristos. Apostolul afirmă de aceea, că
„aşa cum printr-un om o intrat în lume păcatul şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii”, căci „prin
neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (Rm. 5,12-19), tot aşa „prin ascultarea unui singur om, Iisus
Hristos, se fac drepţi cei mulţi”, iar cei „care primesc prisosinţa harului şi a darului îndreptării împărăţesc în viaţă
prin Unul Iisus Hristos” (Rm.5,15; 17-21). După cum precizează Sfântul Apostol Pavel, moartea a intrat în lume prin
neascultarea primului om „a împărăţit de la Adam până la Moise, şi peste cei care n-au păcătuit după asemănarea
greşelii lui Adam” (Rm.5,14). Iar explicaţia acestei situaţii nu trebuie căutată în vina şi responsabilitatea individuală
a tuturora, deoarece moartea seceră fără cruţare şi vieţile acelora care, decedând în fragedă vârstă, n-au apucat
să săvârşească păcate personale. Dar, când afirmă universalitatea urmărilor păcatului strămoşesc, Sfântul Apostol
Pavel nu se preocupă de modalitatea transmiterii lui, ci are în vedere starea generală de păcătoşenie în care, ca
moştenitori direcţi ai lui Adam cel căzut, se află toţi urmaşii săi şi pe care fiecare, ajuns la vârsta discernămintului, o
confirmă şi o întăreşte prin păcatele sale personale (Rm. 3, 10-23). Cu toate că sentimentul şi virtutea pocăinţei au
existat înainte de ivirea creştinismului, totuşi lipsea atunci elementul de bază al acestei întoarceri a omului către
Dumnezeu şi anume harul. Pocăinţa în Vechiul Testament şi în religiile antichităţii era un rit practic şi un simbol
religios care vestea, ca şi razele de lumină în zorii zilei, apariţia soarelui. Aşa încât şi în privinţa pocăinţei se
confirmă cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel că legea Vechiului Testament a fost un pedagog spre
Hristos. 8 Pocăinţa este o adâncă şi vie simţire lăuntrică prin care omul îşi recunoaşte fiecare din păcatele sale
sau, mai general, starea sa păcătoasă, se leapădă de ea, cere iertare de la Dumnezeu şi, chemându-L în ajutor,
arată că pe viitor nu mai vrea să păcătuiască, nu mai vrea să stăruie în depărtarea de Dumnezeu, ci doreşte să se
întoarcă la El şi să-şi schimbe cu totul purtarea. Sfinţii Părinţi privesc pocăinţa ca pe un proces de convertire care
nu priveşte atât păcatul în sine, cât reîntoarcerea la Dumnezeu, reîntoarcere la adevărata menire a omului. Din
punctul de vedere al spiritualităţii ortodoxe, în pocăinţă este important viitorul, iar nu trecutul. Dacă păcatul a adus
cu sine moartea: „Plata păcatului este moartea” (Rm. 6,23), atunci pocăinţa trebuie să aducă viaţă şi Înviere.
Moartea adusă de păcat este, pe de o parte, „viaţa” trăită în afara comuniunii cu Dumnezeu, iar viaţa adusă de
pocăinţă este viaţa în şi cu Dumnezeu. Dacă scopul păcatului a fost dorinţa de autoîndumnezeire, pocăinţa are ca
scop suprem ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu prin lucrarea virtuţilor, virtuţi care nu se pot împlini decât într-
o comuniune cu Hristos, comuniune care este posibilă numai în Biserică, prin Sfintele Taine. Întreg Noul Testament
gravitează în jurul ideii de întoarcere a omului către Dumnezeu, de părăsire a căilor care duc la pierzare şi de
intrare în normalitate, normalitate înţeleasă ca trăire a omului cu Dumnezeu, lucru deplin arătat de primele pagini
ale Sfintei Scripturi, mai precis din Cartea Facerii în care se spune că relaţia omului cu Creatorul său era o relaţie
de familiaritate, asemănătoare cu cea dintre părinte şi fiul său. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos începe de
altfel cu chemarea la pocăinţă, iar această chemare este făcută de Ioan, Înaintemergătorul Domnului (Mt.3,2).
Această chemare a Sfântului Ioan avea o misiune pregătitoare ca să se pocăiască de păcate, nu ca să fie
pedepsiţi, ci ca să primească mai uşor, mai târziu, iertarea. Era, de fapt, o chemare menită să facă rodnice inimile
oamenilor, să pregătească un teren pe care mai târziu să poată răsări în linişte harul mântuitor. Pregătirea acestui
teren cerea din partea oamenilor o purtare sinceră care mai apoi să fie încununată de fapte bune, roade ale
virtuților. După această lucrare de pregătire a oamenilor pentru primirea Celui ce cu adevărat aduce mântuire,
începe adevărata împărăţie a harului în care toate actele preînchipuite în veacurile anterioare îşi găsesc acum
adevărata împlinire. Începutul Evangheliei coincide cu începutul predicii Mântuitorului despre pocăinţă. Tot ce până
acum se numea umbră şi preînchipuire: legea lui Moise, Psalmii, Profeţii, religiile lumii, se întâlnesc acum într-un
singur punct: „S-a împlinit vremea” (Mc.1,15). Şi de la acest punct toate merg spre un scop unic: Împărăţia
cerurilor, iar parcurgerea acestui drum are o singură coordonată: „Pocăiţi-vă 9 şi credeţi în Evanghelie” (Mt.4,17;
Mc. 1,15). Sfântul Maxim Mărturisitorul pune faţă în faţă cele două feluri de întristări, arătând în acelaşi timp şi
caracteristicile fiecăreia: întristarea cea neraţională, a celor mulţi care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri
sau de bunuri materiale ce stârnesc în om porniri contrare firii spre cele ce nu trebuie şi îl fac să fugă de cele ce nu
trebuie să fugă, cu cea folositoare, cea raţională şi încercată de cei înţelepţi în cele dumnezeieşti. Dat fiind faptul
că roadele tristeţii după Dumnezeu sunt dintre cele mai fericite, deoarece prin ea se câştigă milostivire din partea
lui Dumnezeu şi implicit mântuirea sufletului, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă pe nevoitorul spre cele dumnezeieşti, să o
aibă permanent, căci ea este la fel de folositoare pentru suflet cum este aerul pentru trup. Rostul întristării după
Dumnezeu este ajungerea la desăvârşire, căci pocăinţa asta ţinteşte: ruperea de legăturile patimilor pentru a putea
zbura spre înălţimile dumnezeieşti. Se desprind, ca rezultat al cercetării, următoarele repere fundamentale :
Raportul dintre Vechiul Testament și Noul Testament este confirmat de legătura dintre Adam, protopărintele
neamului omenesc și Iisus Hristos, Adam cel Nou. Adevărul în religia iudaică este fundamentat pe Legea dată de
„Dumnezeul cel adevărat” (2Par.15,3). Se reliefează astfel legătura: Dumnezeu-adevăr, Dumnezeu-viaţă virtuoasă,
Dumnezeu-cunoaştere. Acesta este înţelesul textului din Leviticul 18,4-5: „Ci rânduielile Mele le veţi plini şi
poruncile Mele le veţi păzi şi'ntru ele veţi umbla: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru! Păziţi toate poruncile Mele şi
toate rânduielile Mele; pe ele să le ţineţi, căci omul care le plineşte viu va fi'ntru ele: Eu sunt Domnul, Dumnezeul
vostru!” Adevărul este identic cu virtutea, mai ales prin cerințele și efectele acestora ca poruncă divină !
„Dumnezeu: adevărate-s lucrurile Sale, toate căile Lui sunt drepte. Credincios e Dumnezeu, nedreptate nu se
află'ntru El; drept şi sfânt este Domnul.” (Dt.32,4). Astfel, Cuvântul şi Legea lui Dumnezeu sunt pentru om adevărul
dar şi sursa de cunoaştere a adevărului.Termenul ebraic pentru „adevăr” tm ,a ?. ('emeth) desemna o realitate
sigură, validă, fermă, solidă. De asemenea, mai poate avea sensul de: „puternic”, „stabilitate”, „mărturie” (la
judecată), „învăţătură divină”, „învăţătură adevărată”, „certitudine”, conferindu-i astfel un aspect moral-spiritual
apropiat dreptății divine, care subsumează și ideea de virtute. 10 Ca şi cuvânt al Legii ebraice, deci prelevând
caracterul juridic, termenul de „adevăr” desemna un adevăr al unei cauze sau al unui proces. Omul pios, religios,
calificat din punct de vedere cultic este cel care pune adevărul în inimă și-l mărturisește prin comportament ca pe o
virtute: „Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa” (Ps.14,2). Omul virtuos, cu
mintea centrată în adevăr, duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Aceasta în sfera religioasă. Dar implicaţiile sunt mult
mai mari, ele extinzându-se în sfera legii (aici cuvântul are înţelesul de „drept”, desemnat în greacă prin dik») şi
deja intră în sfera socialului. În teoria juridică mozaică, abaterea de la adevărul divin revelat este nu doar încălcare
a Legii, ci mai ales - și aici observăm un aspect esențial: metamorfoza adevărului sacru în virtute. Orice delict legat
de adevărul poruncilor revelate de Dumnezeu este un păcat, şi invers, păcatele sunt delicte. Vechiul Testament
cunoaşte foarte bine noţiunea de vină - ~v'(a ' ('așam) şi în primul rând, acea vină obiectivă care atrage omul,
rezultând păcatele sale în faţa lui Dumnezeu. Doar omul este singurul vinovat de lipsa comuniunii cu Dumnezeu şi
din acest motiv ajunge la pocăinţă. Ofranda pentru păcat nu era văzută ca o purificare pentru individ, ci mai presus
de toate ca o modalitate de a obţine iertarea lui Dumnezeu prin oferirea unei „răscumpărări” - rp ,Koß (kofer) pentru
fapta sa, căruia astfel îi era acordată „ispăşirea”. În felul acesta concepţia iudaică stabileşte că, cel care duce la
victorie este x ;yvim ' (Maşiyah), adică „Mântuitorul”. Termenii ”·‹ (yesha` ) cât şi la ;§g " – (gha'al) se referă, de
acum înainte, la o eliberare care are ca rezultat bunăstarea celor implicaţi. Ideea s-a extins pentru a se aplica nu
doar în cazul eliberării fizice a poporului Israel, ci şi în cazul răscumpărării spirituale din păcat (Ps.130,8) şi a
înnoirii virtuoase (Ir.31,30-34; 32,39-40; Iz.2,17-20; 36,26; 37,23-28). Astfel, cu cât se apropie mai mult omul de
Dumnezeu, cu atât cunoaşte cât de departe este de El şi cu cât înaintează pe calea desăvârşirii, cu atât i se pare
că nici n-a început să umble pe ea; şi cu cât se curăţeşte mai mult de păcatele sale, cu atât se socoteşte pe sine
mai păcătos şi-şi plânge greşelile şi se căieşte de ele. Pentru a primi vindecare de relele sale, el trebuie să
cunoască mulţimea greşelilor sale şi să se pocăiască pentru ele. Pentru a primi harul, sufletul omenesc, trebuie să
simtă mai întâi câtă nevoie are de el. Cuvinte cheie: Vechiul Testament, virtute, iubire, păcat, pocăință, mântuire.
11 BIBLIOGRAFIE EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI ŞI ALE NOULUI TESTAMENT, CĂRȚI DE CULT: 1. BIBLIA
sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu
Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001. 2.
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte † Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008. 3. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită acum a doua oară sub îndrumarea şi
purtarea de grijă a Preafericitului Părinte † Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975. 4. BIBLIA HEBRAICA
STUTTGARTENSIA, quae antea cooperantibus A. Alt, O. Eißfeldt, P. Kahle ediderat, R. Kittel, Editio quinta
emendata opera A. Schenker, Deutsche Bibelgesellschaft, 1997. 5. BIBLIA SACRA iuxta VULGATA VERSIONEM,
adiuvantibus B. Fischer, I. Gribomont, H.F.D. Sparks, W. Thiele, rensuit et brevi apparatu instruxit, R. Weber,
Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1983. 6. BIBLIA PATRISTICA, Index des citations et allusions bibliques dans
la littérature patristique. Des origines à Clément d’Alexandrie et Tertulien, Éditions du Centre National de la
Recherche Scientifique, Paris, 1975. 7. NOVUM TESTAMENTUM GRÆCE ET LATINE, Utrumque textum cum
Apparatu critico imprimendum curavit D. Eberhard Nestle novis curis elaboravit Erwin Nestle, Editio Sexta decima,
Privilegierte Wuttemberghische Bibelanstalt, Stuttgart, 1954. 8. SEPTUAGINTA, Id est Vetus Testamentum graece
iuxta LXX interpres edidit Alfred Rahlfs, Editio altera quam recognovit et emendavit Robert Hannart, Duo volumina
in uno, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2006. 9. SEPTUAGINTA, (coord. Cristian Bădiliţă, Francisca
Băltăceanu, Monica Broşteanu), trad. Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, în colaborare cu
Pr. Ioan-Florin Florescu, vol. I, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, Iaşi, 2004. 12 10. THE HOLY
SCRIPTURES, HEBREW AND ENGLISH, The Bible Society in Israel, Jerusalem, Israel, 1997. 11. TRIOD, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000. IZVOARE PATRISTICE: 12.
ANTONIE CEL MARE, Sfântul, Învăţături despre viaţa monahală, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. I, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, Bucureşti, 1992. 13. ATHANASII, ARCHIEPISCOPI
ALEXANDRINI, S.P.N., Liber de incarnatione Verbi Dei et contra Arianos, tom. XXVI, in Patrologiæ cursus
completus, Series Græca, ed. J.-P. Migne, Paris, 1857-1868. 14. BASILII, CÆSARÆ CAPPADOCIÆ
ARCHIEPISCOPI, S.P.N., Homiliæ Quod Deus non est auctor malorum, tom XXI, in Patrologiæ cursus completus,
Series Græca, ed. J.-P. Migne, Paris, 1885. 15. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, în Scrieri, partea a doua,
trad. şi note Pr. Dumitru Fecioru, în Coll.„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982. 16. DIONISIE AREOPAGITUL, Sfântul, Despre numirile
dumnezeieşti, în Opere complete, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996. 17.
Epistola Sfântului Ignatie Teoforul către Romani, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, trad., note şi indici de Pr.
Dumitru Fecioru, în Coll. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979. 18. GRIGORIE AL NYSSEI, Sfântul, Despre suflet şi înviere, în „Scrieri
exegetice, dogmatico-polemice și morale”, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, în Coll. „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, vol. 31, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992. 19.
GRIGORIE PALAMA, Sfântul, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Despre rugăciune, în Filocalia sau
culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, ed. a II-a, vol. VII,
trad. introducere şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 13 20. IOAN
DAMASCHIN, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993. 21. IOAN GURĂ DE
AUR, Sfântul, Omilii la Matei, în Scrieri, partea a III-a, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Coll. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“,
vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. 22. IOAN GURĂ DE
AUR, Sfântul, Omilii la Facere I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003. 23. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Omilii despre pocăinţă, trad. Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998. 24.
IRENÆI EPISCOPI LUGDUNENSIS ET MARTYRIS, Sancti, Detectionis et eversionis falso cognominatæ
agnitionis seu Contra omnes Hææreses libri quinque ('Elšgco kaˆ £natropÁj tÁj yeÚdwnÚmou gnèsewj bibli£
pšnte), tom VII, col. 437-1224, in Patrologiæ cursus completus, Series Græca, ed. J.-Paul Migne, Paris, 1865. 25.
IUSTIN MARTIRUL, Sfântul, Dialogul cu iudeul Trifon, trad. Pr. Prof. Olimp Căciulă, în Coll „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, vol.2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980. 26.
IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL, Sfântul, Apologia I şi II, în Apologeţi de limbă greacă, trad. Pr. Prof. Olimp N.
Căciulă, în Coll.„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti. 27. MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul, Capete despre dragoste, în Filocalia sau culegere
din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, ed. a II-a ,vol. II, trad. Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 28. MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul, Capete
gnostice, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. II, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, Bucureşti,1993. 29. NICHITA STITHATUL, Sfântul,
Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, trad.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1977. 30. ORIGEN, Scrieri alese – din lucrările exegetice la Vechiul Testament, în Coll. „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, vol. 6, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae 14 Neaga şi Zorica Laţcu, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981. 31. NICHITA STITHATUL, Cuviosul,
Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”, vol. 6, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977. 32. TEOFAN ZĂVORÂTUL,
Sfântul, Viaţa lăuntrică, trad. Elena Dulgheru, Editura Sof…a, Bucureşti, 2000. 33. TIHON DIN ZADONSK, Sfântul,
Despre pocăinţă şi roadele pocăinţei, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu - Vlas, Editura Sof…a, Bucureşti, 2000. 34.
VARSANUFIE, Sfântul, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia, vol. 11, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990. 35. VASILE CEL MARE, Sfântul, Omilii, în Scrieri, partea I, Omilii la
Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi cuvântări, trad., introd., note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Coll. „Părinți și
Scriitori Bisericești”,vol.17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
36. VASILE CEL MARE, Sfântul, Sf. PAHOMIE CEL MARE, Sf. IOAN CASIAN, Sf. BENEDICT, Rânduielile vieţii
monahale, Editura Sof…a, Bucureşti, 2002. IZVOARE FILOSOFICE ȘI ISTORICO – LITERARE: 37. ARISTOTEL,
Ethica Nicomahică, trad. Stella Petecel, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988. 38. ARISTOTEL,
Metafizica, trad. Ştefan Bezdechi, Editura IRI, Bucureşti, 1996. 39. ARISTOTEL, De anima,(Despre suflet), trad. şi
note N. I. Ştefănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. 40. BALCA, Diac. Prof. Dr. Nicolae, Istoria filosofiei
antice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982. 41. CASSIRER,
Ernst, Filosofia Luminilor, trad. Adriana Pop, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003. 42. FEUERBACH, Ludwig, The
Esence of Christianity, translated by George Eliot, Harper & Row, New York, 1957. 15 43. HESIOD, Munci şi zile,
trad. Ştefan Bezdechi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. 44. JOSEPHUS, Flavius, Antichităţi iudaice, trad. Ioan
Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2007. 45. PHILON DIN ALEXANDRIA, Viața lui Moise, trad. Ion Acsan, Editura
Hasefer, București, 2003. 46. PLATON, Cratylos, trad. Sorin Noica, în Platon, Opere, (vol. III), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978. 47. PLATON, Sofistul trad. Constantin Noica, în Platon, Opere, (vol.VI), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. 48. PLOTIN, Enneade, I-II, Ediţie bilingvă, Coll. Cogito, trad. şi
comentarii de Vasile Rus, Liliana Peculea, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea, Editura IRI, Bucureşti, 2003.
49. VERGILIUS, Publius Maro, Eneida, trad. George Coşbuc, ediția Stella Petecel, Editura Univers, Bucureşti,
1980. LUCRĂRI : 50. AL-GEORGE, Sergiu, Arhaic și universal, Editura Eminescu, București, 1981. 51.
BAUCKHAM, Richard, God Crucified: Monotheism and christology in the New Testament, Published by Wm. B.
Eerdemans Publishing, Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 1998. 52. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie
Dogmatică şi ecumenică, Editura România creştină, Bucureşti, 1999. 53. BROWN, Raymond E., Joseph A.
FITZMYER, Roland E. MURPHY, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, (vol.I), trad. și prelucrare în limba
română Pr. Dumitru Groșan, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005. 54. BUNEA, Ioan, Psihologia
rugăciunii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002. 55. BUSSINI, François, L’Homme pécheur devant Dieu, Coll.
Cogitatio Fidei, No 91, Théologie et anthropologie, Les Éditions du Cerf, Paris, 1978. 56. CAIRNS, Earle E.,
Creştinismul de-a lungul secolelor (o istorie a Bisericii creştine), Editura Cartea Creştină, Oradea, 2007. 16 57.
CAVALLIER, François, Jean Paul FERRAND, Philippe DUCAT, Pierre MAGNARD, Omul. Sinteze filozofice,
Editura Antet, Oradea, 1999. 58. Cele cinci cuvântări teologice ale Celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de
Nazianz, trad. şi note de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993. 59. CORNEANU, IPS
Nicolae, †Mitropolit al Ardealului, Patristica mirabila, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 60. CORNIȚESCU, Pr. Prof.
Constantin, Învăţătura despre mântuire a Sfântului Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980. 61. COSMA, Doru, Socrate, Bruno,
Galilei în faţa justiţiei. Cu un interludiu despre Inchiziţie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982. 62. ELIADE,
Mircea, Fragmentarium, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. 63. EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieţii spirituale, trad.
Pr. Prof. Ion Buga, Editura Christiana, Bucureşti, 1993. 64. FELEA, Pr. Ilarion V., Pocăinţa, studiu de documentare
teologică şi psihologică, Teză de doctorat, Editura Scara, Bucureşti, 2000. 65. FELMY, Karl Christian, Dogmatica
experienţei ecleziale, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999. 66. FILIORAMO, Giovanni (coord.),
Manual de Istorie a Religiilor, trad. Mihai Elin, Editura Humanitas, București, 2003. 67. FILIPESCU, Prof. Dr. doc.
Ion P., Dreptul Familiei, ed. a II-a, Tipografia Universității București, Bucureşti, 1976. 68. FLOCA, Arhid. Prof. Dr.
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi Comentarii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992. 69. GOLDSTEIN, Țicu, Schiță a istoriei poporului evreu, trad. Carol Litman,
Editura Hasefer, București, 1997. 70. GRIGORAȘ, Pr. Costachi, „...Mergând învăţaţi toate neamurile...” Bazele
hristologice şi patristice ale cateheticii şi omileticii, Editura Trinitas, Iaşi, 2000. 71. GROZEA, Lucian, Gnoza.
Jocurile fiinţei în gnoza valentiniană orientală. Aspecte ale gnosticismului de tip siro-egiptean după mărturiile
patristice, filosofice şi copte, Editura Paideea, Bucureşti, 2001. 17 72. HUNGTINGTON, Samuel P., Ciocnirea
civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. Radu Carp, Editura Antet, Bucureşti, 1998. 73. ICĂ, Ioan I. jr. și
Germano MARANI (coord.), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, Documente, Analize, Perspective, Editura
Deisis, Sibiu,2002. 74. ILIN, Ivan, ”Despre Familie” în Viața de familie, trad. Adrian Tănăsescu- Vlas, Editura
Sof…a, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2009. 75. IOANNES CHRISOSTOMOS, Saint, Comentariile sau
Explicarea Epistolei cătră Romani, trad. Arhim. Theodosie Ploieşteanu, Editura Atelierele grafice SOCEC,
Societate anonimă, Bucureşti, 1906. 76. IOSIF, Gheron, Mărturii din viaţa monahală II, trad. Pr. Dr. Constantin
Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996. 77. LARCHET, Jean-Claude, Creştinul în faţa bolii, suferinței și a
morții, trad. Marinela Bojin, Editura Sof…a, București, 2006. 78. MACDONALD, William, Comentariul biblic al
credinciosului (Vechiul Testament), trad. Doru Motz, Editura Lampadarul de Aur, Oradea, 2002. 79. MALIM, Tony,
Procese cognitive, trad. Gina Ilie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999. 80. MANOLACHE, Ştefan, Dualismul gnostic şi
maniheic din perspectivă teologică, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2000. 81. MARCHIȘ, Protos. Iustin, Chipul
creştin al omului politic, în Teologie şi politică - De la Sfinţii Părinţi la Europa unită, volum coordonat de Miruna
TĂTARU-CAZABAN, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004. 82. MARCU, Diacon Dr. Grigorie T., Antropologia
paulină, Sibiu, 1941. 83. MEYENDORFF, John,Unité de l’Empire et divisions des chrétiens, Les Éditions du Cerf,
Paris, 1993. 84. MIHĂLCESCU, Preot Ioan, Dogmatica Iubirii, Editura România Creştină, Bucureşti, 1998. 85.
MIHOC, Pr. Prof. Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie de la Ioan, vol. 1, EdituraTeofania, Sibiu, 2003. 86. MIHOC, Prof.
Dr. Constantin, Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002. 87. MLADIN, †Mitrop. Dr.
Nicolae, Prof. Diac. Dr. Orest BUCEVSCHI, Prof. Dr. Constantin PAVEL, Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, Teologia
Morală Ortodoxă, vol. I : Morala generală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003. 18 88. MOLDOVAN, Pr. Prof. Ilie,
Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, tipărită la tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia,1996.
89. MOLTMANN, Jűrgen, The Church in the Power of the Spirit: A Contribution to Messianic Ecclesiology, Harper
& Row, New York, 1977. 90. MORRIS, Henry M., Creaţionismul ştiinţific, trad. Dr. Iosif Țon, Societatea Misionară
Română, Bucureşti,1992. 91. NEHER, André, Moise şi vocaţia iudaică, trad. Ţicu Goldstein, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2002. 92. NEHER, André, Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, trad. Ștefan
Iureș, Editura Hasefer, București, 2002. 93. NELLAS, Panayotis, Omul-animal indumnezeit, studiu introductiv şi
trad. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1994. 94. NOICA, Constantin, Rostirea filosofică românească, Editura
Științifică, București, 1970. 95. NORMAN, Solomon, Iudaismul. Foarte scurtă introducere, trad. Florin Sicoe,
Editura Diverta, Bucureşti, 2003. 96. OLTEANU, Prof. Dr. Pandele, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului,
Timișoara,1992. 97. PAPADOPOULOS, Prof. Dr. Stylianos G., Patrologie, vol. 1, trad. Lect. dr. Adrian Marinescu,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2006. 98. PAPADOPOULOS, Prof. Dr. Stylianos G., Vulturul rănit. Viaţa Sf. Grigorie
Teologul, trad. Pr. Dr. C. Coman şi Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002. 99. PETERCĂ,
Vladimir, Drama lui Iob, drama omului, Editura Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi, 1997. 100.PETERCĂ,
Vladimir, Mesianismul în Biblie, Editura Polirom, Iași, 2003. 101.PETRARU, Pr. Gheorghe, Misiologie Ortodoxă,
Vol. I.: Revelaţia divină şi misiunea Bisericii, Editura Panfilius, Iaşi, 2002. 102.POPESCU, Pr. Prof. Dumitru,
Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
103.POWER, John, Mission Theology Today, Gill and MacMillan, Dublin, 1970. 104.PLEȘU, Andrei, Limba
păsărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 105.PREDA, Radu, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992. 19 106.PRELIPCEAN, Pr. Prof. Vladimir, Pr. Prof. Nicolae NEAGA, Pr. Prof. Gh. BARNA, Pr. Prof.
Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, ed. a III-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003. 107.RAD,
Gerhard von, Old Testament Theology (The Theology of Israel’s Profetic Traditions), SCM. Press LTD, London,
1975. 108.RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2007. 109.RAHNER, Karl, Tratat fundamental despre credinţă. Introducere în conceptul de creştinism,
trad. Marius Taloş, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005. 110.RUPNIK, Marko Ivan P., Cuvinte despre
om, 2 vol., (vol. I: Persoana – fiinţă a Paştelui), trad. Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
111.SCHMEMANN, Alexander, Euharistia, Taina împărăţiei, trad. Pr. Boris Rădulescu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993. 112.SCHULTZ, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, trad. Agnes Dragomir, Editura
Cartea Creștină, Oradea, 2008. 113.SCRIMA, André, Antropologia apofatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
114.SEMEN, Pr. Petre, Experienţa umanului cu divinul după Sfânta Scriptură. Teologie biblică. Editura
Performantica, Iaşi, 2007. 115.SEMEN, Pr. Conf. Dr. Petre, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului
Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 1993. 116.SEMEN, Pr. Petre, Aşteptând mântuirea, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.
117.SEMEN, Pr. Petre, Introducere în teologia profeţilor scriitori, Editura Trinitas, Iaşi, 2008. 118.SEMEN, Prof. Dr.
Pr. Petre, Arheologia Biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iaşi, 1997. 119.SEMEN, Prof. Dr. Pr. Petre, Introducere
în teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2008. 120.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru,
Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978. 121.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a
II-a, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996. 20
122.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu,
2003. 123.STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943. 124.STĂNILOAE, Pr. Prof.
Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, Bucureşti, 1995. 125.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr.
Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993. 126.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la
Evanghelia după Ioan, Craiova, 1993. 127.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000. 128.ŞAFRAN, Alexandru, Israel şi rădăcinile sale. Teme fundamentale ale
spiritualităţii evreieşti, trad. Ţicu Goldstein, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002. 129.TAPERNOUX, Marc, Viitorul în
lumina profeţilor, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, West Germany, Editura Adunarea Creştină, Bucureşti, 1990.
130.THUNBERG, Lars, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul. Microcosmos şi mediator, trad. Anca
Popescu, Editura Sof…a, Bucureşti, 2005. 131.TIHON DIN ZADONSK, Sfântul, Despre păcate, trad. Adrian şi
Xenia Tănăsescu – Vlas, Editura Sof…a, Bucureşti, 2000. 132.TILLICH, Paul, Histoire de la pénsée chrétienne,
traduction d’anglais par Lionel Jospin, Édition Payot, Paris, 1970. 133.ŢUȚEA, Petre, Mircea Eliade, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2007. 134.ŢUȚEA, Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia – Editura Arta Grafică,
Bucureşti, 1992. 135.VASILESCU, Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria Religiilor, ed. a III-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998. 136.VERZAN, Pr. Dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996. 137.VIANU, Ion, Introducere în psihoterapie, Editura
Facla, Cluj-Napoca, 1975. 138.VIANU, Tudor, Filosofia culturii și teoria valorilor, Editura Nemira, București, 1998.
139.VIZITIU, Pr. Lect. Mihai, „Familia şi învăţăturile Mântuitorului şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol. Familia creştină azi,
Editura Trinitas, Iaşi, 1995. 140.VLACHOS, †Mitropolit Hierotheos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia
ortodoxă, trad. Constantin Făgeţan, Editura Sof…a, Bucureşti, 2001. 21 141.VLACHOS, †Mitropolit Hierotheos,
Psihoterapia Ortodoxă, Editura Învierea, Timişoara,1998. 142.VLASTOS, Gregory, Socrates: Ironist and Moral
Philosopher, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1991. STUDII ȘI ARTICOLE: 143.ABRUDAN, Pr. Prof.
Dumitru, Mântuirea şi sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în rev. „Studii Teologice”
(ST), Seria a II-a, Anul XXVII (1975), nr. 1-2, pp. 35-40. 144.ACHIMESCU, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configurația
divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev. „Teologie şi Viaţă” (TV), Serie nouă, XI Anul (LXXVII)
2001, nr. 1-7, pp. 31-48. 145.CIOBOTEA, Doctorand Dan Ilie, Timpul și valoarea lui pentru mântuire în Ortodoxie,
în rev. „Ortodoxia” (O), Anul XXIX (1977), nr. 2, pp. 196-207. 146.COHEN, Rabin Shear Iashuv, Ierusalimul în
cartea Psalmilor, în rev.„Teologie şi Viaţă” (TV), Seria a II-a, Anul L (1998), nr. 5-12, pp. 62-63. 147.COMAN, Prof.
dr.Vasile, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în rev.„Mitropolia Banatului” (MB), Anul XVII (1967), nr. 1-3, pp. 8-24.
148.CORNIȚESCU, Drd. Emilian, Raporturile dintre părinți și copii după cărțile didactice ale Vechiului Testament,
în rev. „Studii Teologice” (ST), Seria a II-a, Anul XX (1969), nr. 1-2, pp. 100-113. 149. COSMA, Pr. Prof. Dr. Sorin,
Privire comparativă între eros şi agape, în rev. „Altarul Banatului”(AB), Anul XIII (LII), 2002, nr.7-9, pp. 51- 68.
150.GALITIS, George, Revelaţie, inspiraţie şi exegeză biblică în înţelegere ortodoxă, trad. Mircea Basarab, în rev.
„Mitropolia Ardealului” (MA), Anul XXVI (1981), nr. 1-3, pp. 27-34. 151.GHEORGHE, Pr. Constantin, Ierarhia
bisericească după Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în rev. „Studii Teologice”(ST), Seria a II-a, Anul XXIII (1971),
nr. 7-8, pp. 497-505. 152.HANSON, Paul D., War, Peace and Justice in Early Israel, in Bible Review 3, nr. 3
(1987). 22 153.LOSSKY, Vladimir, Tradiţie şi tradiţii, trad. Paraschiv V. Ion, în rev. „Studii Teologice” (ST), Seria
aII-a, Anul XXII (1970), nr.7-8, pp. 585-598. 154.MAZILESCU, Pr. Asist. Dr. Grigore, Profeţiile mesianice cuprinse
în cartea Profetului Ieremia, reflectate în Noul Testament, în rev. „Studii Teologice”(ST), Seria a II-a, Anul LIII
(2001), nr. 1-2, pp. 137-151. 155.MIHOC, Pr. Asist Vasile, Omul – chip și asemănare a lui Dumnezeu – deși poartă
ranele păcatelor, în rev. „Mitropolia Ardealului” (MA), Anul XXVI (1981), 3-4, pp. 549-559. 156.MIRCEA, Pr. Ioan,
Despre Sfintele Taine, în rev. „Ortodoxia” (O), Anul XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 461-476; 477-484. 157.MIRON, Pr.
Dr. Dan, Copilul, marea dimensiune a vieţii, în rev. „Altarul Banatului” (AB), Anul III (1992), nr. 1-3, pp. 26-39.
158.PETRARU, Pr. Lect. Gheorghe, Familia creștină-perspective misionare și ecumeniste, în rev. „Teologie şi
Viaţă” (TV), Serie nouă, Anul IV (LXX) 1994, nr. 5-7, pp. 76-88. 159.PETRICA, Preot Vasile, Pregătirea
credincioşilor în vederea primirii Sfintelor Taine, în rev. „Mitropolia Banatului”, Anul XXIX (1979), nr. 7-9, pp. 425-
438. 160.POPA, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Întrebarea lui Iov și misterul suferinței umane, în rev. „Teologie și Viață”
(TV), Anul XI (2001), nr. 1-7, pp. 75-80. 161.PRELIPCEANU, Pr. Prof. Vladimir, Mesianismul lui Iisus în raport cu
mesianismul iudaic, în rev. „Mitropolia Moldovei și Sucevei” (MMS), Anul XLV (1969), nr. 1-2, pp. 21-35.
162.PRELIPCEANU, Pr. Prof. Vladimir, Probleme sociale în Vechiul Testament, în rev. „Studii Teologice”(ST), Anul
I (1949), nr.1-2, pp. 25-28. 163.RĂDUCĂ, Pr. Asist. Dr. Vasile, Căsătoria - taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei,
în rev. „Studii Teologice”(ST), Anul XLIV (1992), nr. 3- 4, pp. 130-138. 164.RĂDUCĂ, Pr. Conf. Dr. Vasile, Familia
şi împărăţia lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură, în rev. „Teologie şi Viaţă” (TV), Anul XI (2001), nr. 1-7, pp. 81-94.
165.RUSU, Drd.Constantin, Repere actuale în hermeneutica Psalmului 1, în rev. „Theologia Pontica” (ThP), Anul II
(2009), nr. 2-4, pp. 342-363. 166.SAUCĂ, Ioan, Taina Sfântului Botez de-a lungul vremii, în rev „Mitropolia
Banatului” (MB), Anul XXXIV (1984), nr. 7-8, pp. 289-298. 167.SAVA, Pr. Lector Dr. Viorel, „Limbajul liturgic” al lui
Dumnezeu, în rev. „Candela Moldovei”(CM), nr. 01 /1999, pp. 5-17. 23 168.SEMEN, Pr. Prof. Dr. Petre, Trăirea
autentică în viziunea biblică, în rev. „Teologie și Viață” (TV), Serie nouă, Anul VI (LXXII) 1996, nr. 7-12, pp. 65-78.
169.SEMEN, Pr. Prof. Dr. Petre, Importanţa familiei în Vechiul Testament, în rev. „Teologie și Viață” (TV), Serie
nouă, Anul XIX (LXXXV) 2009, nr. 5-8, pp. 31-39. 170.STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Dumnezeu-Duhul Sfânt –
înnoitorul a toată făptura din perspectiva actuală a Ortodoxiei, în rev. „Ortodoxia” (O), Anul XLI (1990), nr. 2, pp.
180-210. 171.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Taina Euharistiei, Izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în rev.
„Ortodoxia”(O), Anul XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 499-510. 172.STOINA, Drd. Liviu, Valoarea binelui în viaţa creştină,
în rev. „Studii Teologice”(ST), Seria a II - a, Anul XXXVII (1985), nr. 9-10, pp. 647-665. 173.ŞIRAT, Rabin René
Samuel, Mesajul pe care Biblia îl transmite omului contemporan, în rev. „Teologie şi Viaţă”(TV), Serie nouă, Anul
VIII (LXXXIV) 1998, nr. 5-12, pp. 65-67. 174.TARAZI, Drd. Nadim Iisus Hristos şi Legea mozaică sau raportul
dintre creştinism şi iudaism, după Matei V, în rev. „Ortodoxia” (O), Anul XXV (1973), nr. 4, pp. 621- 628.
175.TODORAN, Pr. Conf. Dr. Simion, Poruncile Decalogului în lumina Noului Testament, în rev. „Călăuza
Ortodoxă”(CO), Anul VII (2002), nr. 2, pp. 18-105. 176.VAIDA, Pr. Vasile, Familia creştină, în rev. „Mitropolia
Moldovei și Sucevei” (MMS), Anul LXIV (1988), nr. 1-4, pp. 234-245. DICŢIONARE, ENCICLOPEDII, GRAMATICI,
CONCORDANŢE BIBLICE, LEXICOANE: 177.ABOTT-SMITH, George, A Manual Greek Lexicon of the New
Testament, T & T Clark Ltd., Edinburgh, Scotland, 1999. 178. A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament,
based of the Lexicon of William GESENIUS, as translated by Edward Robinson, Riverside Press, Cambridge,
1939. 179.ATTIAS, Jean-Christophe, Esther BENBASSA, Coll. LAROUSSE, Dicționar de civilizație iudaică, trad.
Șerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999. 24 180.BAKER, D.R.E Warren., Eugene
CARPENTIER, Ph. D., The Complete Wordstudy Dictionary Old Testament, AMG Publishers, Chattanooga,
Tennessee, 2003. 181.BARCLAY, William, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, trad. Doris
Laurențiu, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992. 182.FREEDMAN, Noel, Gary A.
HERION, David F. GRAF and John David PEINS, The Anchor Bible Dictionary, Volume 4, Doubleday, New York,
1992. 183.VILLER, M., Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et Mystique, Édition Beauchesne, Paris, 1932.
184.BECESCU, Enric, Gramatica practică a limbii sanscrite, vol. I: Fonetica, Lexicologia, Morfologia nominală,
Compunerea cuvintelor, Tabele de paradigme nominale, Editura Y, București, 2003. 185.BECHTEL, William,
George GRAHAM (Editors), A Companion to Cognitive Science, Blackwell Publishers Ltd., 1998.
186.BERTHOLET, Alfred, Dicționarul religiilor, trad. Gabriel Decuble, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 1995. 187.BLACKBURN, Simon, Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford University Press, 2005.
188.BONDALICI, Pr. Icon. Dumitru, Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2005. 189.BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Prof. Ecaterina BRANIȘTE, Dicţionar
enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001. 190.CARREZ, Maurice, MOREL,
François, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. Prof. Gheorghe Badea, Societatea Biblică
Interconfesională din România, Bucureşti, 1999. 191.CORNIȚESCU, Pr. Prof. Dr., Emilian, Pr. Prof. Dr. Dumitru
ABRUDAN, Limba ebraică biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
192.COTOLULIS, Socratis, Dicţionar român-grec, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
193.DOUGLAS, J. D. (Ed.), Dicţionarul biblic, trad. Liviu Pop și John Tipei, Editura Cartea 194.IONESCU, Lect.
univ. Laurenţiu, Dicţionarul studentului (ebraic-român), Societatea Biblică Interconfesională din România,
Bucureşti, 2006. 195.LÉON – DUFOUR, Xavier, Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice de Bucureşti, 2001.

https://moldovacrestina.md/diferenta-pacat-greseala/

Care este diferența dintre păcat și greșeală conform Bibliei?

Vasile Filat03 octombrie 2014 Doctrină 788


FacebookTwitterOdnoklassnikiVK

Întrebare:

Opinia mea este că există păcate grave și mai puțin grave sau chiar sunt și neînsemnate. În același timp,
sunt anumite acțiuni pe care le comit creștinii și care nu cred că le putem califica drept păcate, ci mai
degrabă ca și greșeli. Doresc să știu care este diferența dintre păcat și greșeală conform Bibliei?
Mulțumesc anticipat pentru răspuns.

Dumnezeu nu face diferența aceasta în Biblie între păcate grave și mai puțin grave, ci spune clar că plata
păcatului este moartea și că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Nici un om nu este liber
de păcat până acolo ca să poată moșteni viața veșnică în baza meritelor sale personale. Pentru că Vechiul
Testament a fost scris în limba ebraică, iar Noul Testament în greaca veche (dialectul koine), vă voi
prezenta mai jos definiția acestor cuvinte conform limbilor originale în care a fost scrisă Biblia.

Ce este păcatul?
Cuvântul din Vechiul Testament care este tradus ca „păcat” în română este ebraicul HATAAH și înseamnă
a omite ținta sau drumul. Cuvântul grecesc care se referă la păcat în Noul Testament este HAMARTIA și
are același sens de a omite ținta sau calea, sau adevărul care te duce la Dumnezeu. Cuvântul „păcat” este
menționat de peste 380 de ori în Biblie din care doar în Noul Testament de 227 ori sau poate chiar mai
mult. Este absolut evident că Dumnezeu insistă asupra folosirii acestui termen ca să ne facă să înțelegem
că orice eroare a noastră de a trăi potrivit cu voia Lui este calificată drept păcat și că plata păcatului este
moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică prin credință în Domnul Isus Hristos care
a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcatele comise de întreaga omenire.

Ce este greșeala?
În traducerea Bibliei făcută de preotul Dumitru Cornilescu cuvântul „greșeală” îl întâlnim de 43 de ori din
care 16 în Noul Testament. În Genesa 43:12 Iacov a hotărât să trimită pe fiii săi a doua oară în Egipt după
merinde, căci bântuia foamea greu în țară, și la plecare le-a zis:

Luaţi cu voi argint îndoit şi duceţi înapoi argintul pe care vi-l puseseră la gura sacilor: poate că a fost
o greşeală. (Geneza 43:12)

El a folosit cuvântul ebraic MISGHEH care se referă la eroarea sau trecerea cu vederea făcută de cineva.
În cartea Levitic găsim și această lege cu privire la greșeli:

Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie
făcute şi se va face vinovat purtându-şi astfel vina, să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără
cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără
să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de
Domnul.” (Levitic 5:17-19)

Cuvântul tradus „greșeală” este ebraicul SAGAG și însemnă să rătăcești, să te lași înșelat, să comiți
eroare, să păcătuiești din ignoranță. Atrag atenția cititorului că cel care făcea greșeală nu trecea drept
nevinovat, ci trebuia să aducă o jertfă, ca în cazul celui ce păcătuia și tot avea nevoie de iertare, căci prin
greșeala lui se făcuse vinovat față de Dumnezeu.

Interesant este textul din cartea Judecători când descrie pe oamenii din Benimin astfel:

În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia,
aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş. (Judecãtori 20:16)

Dumitru Cornilescu a tradus cu „greșeală” cuvântul HATAAH care cel mai des este tradus cu păcat și ca re
tocmai aici se referă la a trage pe alături de țintă, sensul original și primar al acestui cuvânt.

Când și-a recunoscut vina înaintea lui David, împăratul Saul a numit fapta lui și păcat și greșeală, căci a
zis:

Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta
viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.” (1 Samuel
26:21)

În rugăciunea „Tatăl nostru” tot întâlnim cuvântul „greșeală” când zicem: „ș i ne iartă nouă greșelile noastre
precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12). Aici este cuvântul grecesc OFEILEMA care are sensul
de datorie, ceea ce erai dator să faci sau să dai și nu ai făcut sau nu ai dat. Imediat în următoarea frază
deja găsim iar cuvântul „greșeală”, dar în limba grecească este un alt cuvânt și anume – PARAPTOMA,
care are sensul de cădere, eroare, ceva care a fost făcut greșit, incorect. Pasajul din Romani 5 ne arată că
nu există diferență mare între păcat și greșeală când privim la consecințe, efecte și pedeapsa pe care o
atrage asupra sa:

Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost
loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un
singur Om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca prin acel
unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma
multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el
singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă
prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!) …Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o
osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o
hotărâre de neprihănire care dă viaţa. (Romani 5:15-18)

În acest pasaj greșeala lui Adam este numită și păcat și vedem cât de grave au fost consecințele acestei
greșeli și cum s-au răspândit asupra întregii omeniri. Între păcat și greșeală Dumnezeu nu face mare
deosebire în Biblie, ci mai degrabă sunt folosite aceste cuvinte ca și sinonime, căci și unul și altul atrage
mânia și pedeapsa lui Dumnezeu și pentru a primi iertare este nevoie de o jertfă desăvârșită pe care a
adus-o Dumnezeu în persoana Domnului Isus Hristos. Să nu ne mai înșelăm nimeni, numind greșeli faptele
noastre rele și crezând că astfel Îl putem face pe Dumnezeu să le treacă cu vederea și să nu purtăm
consecința lor. Să umblăm cu băgare de seamă în călătoria noastră spre Împărăția Cerurilor.

http://ziarullumina.ro/spovedania-in-paginile-sfintei-scripturi-91646.html

Spovedania în paginile Sfintei Scripturi

Drd. Adrian Drăguşin, 23 Mai 2014

Taina Spovedaniei făcută în autentic duh de creştinească vieţuire deschide perspectiva refacerii comuniunii cu
Dumnezeu, această legătură între om şi divinitate fiind ruptă prin păcat. Fără a reface această comuniune, nici
viaţa creştinească nici mântuirea nu mai sunt posibile, iar orice deziderat creştin rămâne doar la acest stadiu.
Ne-am obişnuit, din păcate, prea mult cu o spovedanie formală, făcută pentru că aşa se obişnuieşte, de două-trei
ori pe an, de obicei la repezeală, fără o analiză serioasă a propriilor greşeli şi , ce este mai grav, fără o autentică
dorinţă de îndreptare. Fără această dorinţă, nici nu e posibilă o adevărată spovedanie pentru că, fără ea, sufletul
încărcat de păcate nu resimte nici o necesitate mântuitoare. Luând în considerare aceste lucruri, vom face în
continuare un util exerciţiu de studiu biblic pentru a cunoaşte oameni drepţi care au trăit în duhul marii pocăinţe.
Părintele Spiridon Cândea spunea într-una dintre lucrările sale că „în Testamentul Vechi, deci tot înainte de apariţia
creştinismului, împăraţii, profeţii şi preoţii erau numiţi adeseori cu termenul de «păstor». La fel găsim în profeţiile
Vechiului Testament termenul de «păstor» atribuit adeseori persoanei Mântuitorului. Profetul Isaia spune: «Ca un
păstor care paşte turma sa va aduna pe mieii săi» (Isaia 40, 11). Profetul Iezechiil ne relatează: «Şi voi pune peste
ei un păstor… toţi să aibă un singur păstor…» (Iez 30, 10). Psalmistul se exprimă: «Domnul este păstorul meu»
(Ps 22, 1)“.
Din aceste texte biblice vedem că termenul de păstor nu era necunoscut, dimpotrivă era foarte des utilizat înainte
şi în timpul venirii lui Iisus Hristos în lume.
Încă din Vechiul Testament, nevoia spirituală de întoarcere către Dumnezeu, de pocăinţă şi de îndreptare este
permanent întâlnită la poporul ales, în diferite contexte istorice. În toate actele de întoarcere către Dumnezeu,
poporul ales îşi manifesta nădejdea în venirea lui Mesia, Cel care îi va izbăvi din păcat.
Părintele Simion Radu spune că „în Vechiul Testament pocăinţa merge paralel cu nevoia ispăşirii păcatului şi va
străjui nădejdea venirii lui Mesia Izbăvitorul. Începută cu Adam, ea este flacăra divină a sufletului omenesc în
avântul său de împăcare cu Dumnezeu, de sfinţire şi unire cu El. De aceea, pocăinţa arde puternic în toţi aleşii lui
Dumnezeu, în toţi drepţii lui, în patriarhi şi profeţi, până la Ioan Botezătorul şi dincolo de el, până la sfârşitul
veacurilor“.
Pilde de pocăinţă în Vechiul Testament
Şirul acestor pilde de pocăinţă începe cu Adam, despre care Cartea înţelepciunii lui Solomon zice: „Înţelepciunea a
păzit pe primul om... şi l-a scos din păcatul lui şi i-a dat putere să stăpânească toată făptura“ (10, 1-2). Lui îi
urmează Enoh, care a bineplăcut lui Dumnezeu prin pilda sa de pocăinţă înaintea neamurilor, de aceea l-a mutat l-
a cer (Sirah 44, 10; 49, 16). Îndelung răbdătorul Iov, după ce a respins ispitele prietenilor care se îndoiau de
dreptatea sa, s-a smerit din toată inima înaintea Domnului, Care lucrează taine în viaţa sa, şi zice: „Tu eşti minunat
în făpturile naturii. Pentru aceasta mă urgisesc pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi cenuşă“ (Iov, cap. 42).
O pildă clasică de pocăinţă este profetul David, care mărturiseşte înţeleptului Natan dublul păcat făcut înaintea lui
Dumnezeu: al uciderii lui Urie şi al adulterului cu Batşeba, soţia acestuia (II Regi 12, 12). Psalmul 50, alcătuit acum
de David în haină de penitent este o zguduitoare rugăciune de pocăinţă, fapt pentru care în biserica creştină a fost
consacrat acestui scop. Penitentul imploră marea milă a lui Dumnezeu pentru a-i şterge fărădelegea, să-l cureţe de
păcatul pe care-l recunoaşte, dar care este pururea înaintea lui. Doreşte ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la
nelegiuirile sale şi să-i zidească o inimă curată în duh drept. Conştiinţa păcătoşeniei sale e mare, dar şi căinţa sa e
profundă. El nu-şi pierde nădejdea de scăpare, ci se roagă lui Dumnezeu cu încredere: „Nu mă lepăda pe mine de
la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine“ (Ps. 50, 12).
Drept jertfă de expiere pentru iertarea şi bucuria mântuirii, pe care le are, făgăduieşte să-i aducă cea mai plăcută
jertfă de pocăinţă din toate veacurile, şi anume căinţa sa: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o
va urgisi“ (Ps. 50, 18). Înarmat cu aceste forţe duhovniceşti, este decis să înceapă o viaţă fără de prihană.
Împăratul Solomon a zidit lăcaşul de rugăciune şi de pocăinţă pentru popor, de mărturisire şi jertfă pentru păcate,
de iertare şi mântuire (I Regi 8, 10-61). Rugându-se la sfinţirea lui a rostit, între altele: „Când poporul tău va fi bătut
de duşman, pentru că a păcătuit înaintea Ta şi ei se vor întoarce spre tine şi se vor mărturisi numelui tău şi-ţi vor
aduce rugi şi cereri în această biserică… să ierţi păcatele poporului“ (I Regi 8, 33-34). „Când se vor ruga în
pământul lor zicând: am păcătuit, vinovaţi suntem... şi se vor întoarce către tine cu toată inima, să asculţi din cer
rugăciunea lor… şi să ierţi pe poporul tău de toate cele ce a păcătuit“ (II Par. 6, 37-40).
În continuare, Scriptura ne spune că Dumnezeu a primit rugăciunea lui Solomon, căci „s-a pogorât foc din cer şi a
mistuit arderea de tot şi jertfele şi slava Domnului a umplut casa“ (II Par. 7).
Pildă de pocăinţă este apoi Ezdra care, întors din robie, a făcut pocăinţă la Ierusalim, în numele poporului întreg,
rupându-şi hainele în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, şi s-a rugat cu inima frântă de durere, zicând: „Mă
ruşinez şi mă tem, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer… din
zilele părinţilor noştri până astăzi suntem în mare vinovăţie şi pentru fărădelegile noastre am fost daţi în mâna celor
de alt neam. Noi ne-am abătut de la poruncile tale, pe care Tu le-ai dat prin prooroci, dar nu te-ai purtat cu noi
după fărădelegile noastre şi ne-ai dat şi izbăvirea aceasta“ (Ezdra 9, 6-7; 10-13).
Chip de pocăinţă avem pe Ahab, regele idolatru şi ucigaş, care prin vicleşug a răpit pământul lui Nabot. La glasul
Profetului Ilie, care spune că vor linge câinii sângele lui, unde au lins sângele lui Nabot, iar soţia sa Izabela va fi
mâncată de câini şi toata familia sa va fi distrusă (III Regi 21, 19-26), Ahab s-a pocăit. El „şi-a rupt veşmintele şi şi-
a pus sac pe capul lui şi a postit. Şi se culcă învelit în veşmântul său de jale şi umbla abătut. Iar Dumnezeu a zis lui
Ilie: Ai văzut cum s-a umilit Ahab înaintea mea? Şi fiindcă s-a umilit întru atât, nu voi abate în zilele lui nenorociri, ci
în zilele fiului său voi prăvăli nenorociri peste casa lui“ (III Regi 21, 27-28).
Dar cel mai zguduitor model de pocăinţă, alături de cel al lui David, este fără îndoială, cel al regelui iudeu Manase,
aflat în robia babilonică. El este autorul adânc mişcătoarei rugăciuni de pocăinţă care-i poartă numele şi, împreună
cu psalmul 50, a intrat în cultul Bisericii noastre. Efectele sale minunate şi tămăduitoare asupra oricărui suflet
încercat şi dosădit se explică numai prin faptul că este o rugăciune de inspiraţie divină.
Glasul Sfântului Ioan Botezătorul
Înaintemergătorul Domnului propovăduia pocăinţa în rândul oamenilor. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia
cerurilor“ (Mt 3, 2). Strigătul, chemarea lui aveau o misiune pregătitoare. Era glasul pustiei ce dorea să se facă
livadă roditoare. Era un gest de oprire plin de înţeles, pe care proorocul Ioan l-a ridicat în calea omenirii căzute în
rătăcire, ca să-i îndrepteze paşii spre calea Domnului. El avea viziunea unei omenirii regenerate prin convertire. El
predică botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. Este o curăţire de teren în vederea unui scop mântuitor:
curăţirea inimii în vederea iertării păcatelor.
Lucrarea proorocului are totuşi un rol covârşitor: pregătirea cărărilor către Domnul. Îndreptarea este o punere de
acord a faptelor omeneşti cu Legea lui Dumnezeu, stabilirea unui raport de sinceritate între om şi Dumnezeu.
Urmarea acestui raport este o purtare morală sinceră, încununată cu fapte bune. Căci el zice: „Faceţi dar roade
vrednice de pocăinţă“ (Mt. 3, 8; Lc 3, 8). Cu alte cuvinte: faceţi fapte care să confirme existenţa şi sinceritatea
pocăinţei. Câteva dintre aceste fapte sau fructe ale pocăinţei înşiră şi profetul: nu vă mândriţi cu situaţiile sau
privilegiile pe care le aveţi, nu luaţi de la nimeni mai mult decât este hotărât să luaţi, nu asupriţi pe nimeni şi
mulţumiţi-vă cu plata voastră; cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are de mâncare să facă
asemenea. Avem aici un adevărat sistem de canoane de pocăinţă, primul întâlnit în Noul Testament.
Mai întâlnim în activitatea lui Ioan un fapt important. Cei ce se botezau în Iordan îşi mărturiseau păcatele. Este
aceeaşi formă de mărturisire generală a păcatelor pe care o întâlnim în Vechiul Testament. Deci, în predica
Sfântului Ioan Botezătorul aflăm primul apel la pocăinţă din Noul Testament şi întâlnim un act de mărturisire
generală a păcatelor şi porunca limpede de a pune viaţa în armonie cu voia lui Dumnezeu. Totul are un caracter
pregătitor în vederea marii taine pe care Mântuitorul Hristos o va descoperi şi o va rândui în biserica Sa, după cum
ne explică părintele Ilarion Felea într-una din scrierile sale.
Sfânta Taină a Spovedaniei
Îndată după slăvita Lui Înviere, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Taina Sfintei Mărturisiri, când,
arătându-se Apostolilor, a suflat asupra lor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta, cărora
le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 22-23).
Începutul Evangheliei coincide cu începutul predicii Mântuitorului despre pocăinţă. Legea lui Moise, psalmii,
proorocii şi toate religiile antichităţii precreştine merg pe linii convergente spre acest punct nou de mânecare din
istoria lumii, punct de hotar: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie“ (Mt 4, 17; Mc. 1, 15).
Căinţa şi pocăinţa se cheamă una pe alta. Nu poate fi credinţă adevărată fără pocăinţă sinceră, nici pocăinţă
întreagă fără credinţă vie. Iisus este doctorul păcatelor. El a venit în lume să caute pe cei pierduţi şi pe cei bolnavi,
ca să-i tămăduiască prin leacul pocăinţei: „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Mc 2,
17). Păcătoşii pătimesc şi au lipsă de medic sufletesc. Iisus este medicul sufletelor şi al trupurilor. El tămăduieşte
trupul de boală şi vindecă sufletul de păcate, spălându-l cu alifia harului pocăinţei. În rugăciunea „Tatăl Nostru“ ne
îndeamnă la căinţă şi rugăciune zilnică pentru iertarea păcatelor.
Parabole şi exemple de pocăinţă
Pe lângă îndemnuri, Mântuitorul Hristos ne dă exemple despre valoarea pocăinţei. Cea dintâi pildă prin care el
tălmăceşte ideea şi valoarea pocăinţei este parabola despre oaia cea pierdută. Din aceste cuvinte însemnătatea
pocăinţei este mai mult decât evidentă. Nu valorează un păcătos mai mult decât 99 de drepţi, dar un păcătos care
se pocăieşte face mai multă bucurie şi pe pământ şi în cer decât 99 de drepţi care nu au rătăcit. De ce? Pentru că
prin pocăinţă s-a mântuit un suflet din moarte şi un suflet valorează cât greutatea şi preţul lumii întregi. Odată
pierdut, nu mai poate fi înlocuit cu nimic.
Aceeaşi învăţătură despre valoarea pocăinţei şi despre bucuria cerească pe care o fac păcătoşii ce se îndreaptă
prin pocăinţă, o întâlnim în parabola despre drahma cea pierdută. Femeia care o pierde aprinde lumina, mătură
casa şi caută neodihnită până ce o află. Dacă o găseşte se bucură de ea împreună cu vecinele şi prietenele ei.
„Astfel, zice Domnul, bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pentru un păcătos care se pocăieşte“ (Lc 15, 8-
10). Îngerii păzitori se întristează de păcatele oamenilor, dar se bucură şi fac sărbătoare în cer, când ei se
depărtează de ele prin pocăinţă.
La întrebarea „Cum să facem pocăinţă?“ ne răspund câteva exemple clare date de Hristos în Noul Testament. El
Însuşi a cercetat Biserica la 12 ani, de Paşti şi la sărbători, a trăit în post şi în rugăciune, ne-a învăţat cum să ne
rugăm, a ridicat ochii spre Cer, a îngenuncheat şi, căzut cu faţa la pământ, a cântat laude duhovniceşti împreună
cu Apostolii. Tot Mântuitorul ne-a îndemnat, atunci când aducem darul la altar, să ne împăcăm mai întâi cu pârâşul
nostru, apoi să venim cu darul la altar, să iertăm greşiţilor, să ne rugăm Tatălui să ne ierte greşelile. Alte exemple
care ne învaţă cum să facem pocăinţă sunt: vameşul, femeia păcătoasă în casa fariseului, care stând „lângă
picioarele lui Iisus şi plângând a început să-i ude picioarele cu lacrimi şi cu părul capului ei să le şteargă“ (Lc 7, 37-
38), tâlharul de pe cruce („Pomeneşte-mă, Doamne, când voi veni întru împărăţia Ta“ (Lc. 23, 40-42), Zaheu, mai
marele vameşilor şi cel mai clasic model, fiul risipitor din parabolă.

https://www.crestinortodox.ro/biblia/Leviticul/Pacate-si-pedepse/

Pacate si pedepse.

 1.Grait-a Domnul catre Moise, zicand:


 2."Spune-le fiilor lui Israel: - Daca cineva dintre fiii lui Israel si dintre strainii care traiesc printre Israeliti va da pe
careva din copiii sai lui Moloh 1, acela sa fie dat mortii: neamul bastinasilor sa-l ucida cu pietre.
Lv 18:21, 4Rg 21:6, 4Rg 23:10, 2Par 33:6
 3.Iar Eu Imi voi intoarce fata impotriva omului aceluia si-l voi starpi din poporul sau, pentru ca a dat pe vreunul din
copiii sai lui Moloh, asa incat locul Meu cel sfant sa-l intineze si numele Meu cel sfant sa-l necinsteasca.
 4.Iar daca oamenii pamantului isi vor inchide ochii asupra acelui om care va fi dat pe cineva din copiii sai lui Moloh,
 5.Eu fata Mi-o voi intari atat impotriva acelui om cat si'mpotriva neamului sau si-i voi starpi din poporul sau pe el si
pe toti cei ce intr'un gand cu el se unesc sa se desfraneze cu idolii lui Moloh.
2Par 21:11
 6.Daca vreun suflet va alerga la cei ce cheama mortii sau la vrajitori ca sa se desfraneze dupa ei, Eu imi voi intari
fata impotriva sufletului aceluia si-l voi starpi din poporul sau.
Lv 19:31
 7.Sfinti veti fi voi, fiindca sfant sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru.
Lv 11:45, Lv 19:2, 1Ptr 1:15-16
 8.Paziti randuielile Mele si pliniti-le: Eu sunt Domnul, Cel ce va sfinteste!
Lv 18:30
 9.Cel ce va blestema 2 pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii; de vreme ce a blestemat pe tatal sau sau pe
mama sa, vinovat este.
Ies 21:16, Dt 27:16, Pr 20:10, Mt 15:4, Mc 7:10
 10.Omul care va savarsi adulter cu femeie maritata, adica cel ce savarseste adulter cu femeia aproapelui sau,
acela sa fie dat mortii, el, adulterul, dar si ea, adultera.
Lv 18:20, Dt 22:22, Iov 31:11, Pr 6:32, Sir 23:21, In 8:4-5
 11.Cel ce se va culca cu femeia tatalui sau, acela goliciunea tatalui sau a descoperit-o; amandoi sa fie omorati,
caci [amandoi] sunt vinovati.
Lv 18:8, Dt 27:20
 12.De se va culca cineva cu nora sa, amandoi sa fie omorati: s'au purtat ca niste pagani, asa ca sunt vinovati.
1Co 6:9
 13.De se va culca cineva cu barbat ca si cum s'ar culca cu o femeie, amandoi au savarsit uraciune: vor fi omorati,
ca vinovati sunt.
Lv 18:22, Rm 1:27, 1Co 6:9
 14.Daca cineva isi va lua femeie, dar si pe mama ei de femeie, aceasta-i nelegiuire; cu foc sa fie arsi, atat el cat si
ele, pentru ca'ntre voi sa nu fie faradelegi.
Lv 18:17, Dn 9:13
 15.Cel ce se va impreuna cu dobitoc, acela sa fie omorat; veti ucide si dobitocul.
Ies 22:19, Lv 18:23
 16.Daca femeia se va duce la vreun dobitoc ca sa se'mpreuneze cu el, sa ucideti atat femeia cat si dobitocul; cu
moarte sa fie omorati, ca vinovati sunt.
 17.Daca cineva-si va lua [de femeie] pe sora sa, fie dupa tata, fie dupa mama, si-i va vedea goliciunea asa cum si
ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i [fapta de] ocara; starpiti sa fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit
goliciunea surorii sale, pacatul e asupra-le.
Lv 18:9, Dt 27:22
 18.Barbatul care se va culca cu femeie in timpul curgerii ei si-i va descoperi goliciunea, acela i-a descoperit izvorul,
iar ea si-a descoperit curgerea sangelui: amandoi sa fie starpiti din neamul lor.
Iz 18:6
 19.Goliciunea surorii mamei tale si a surorii tatalui tau sa n'o descoperi, caci aceasta'nseamna a descoperi trupul
cuiva inrudit; pacat vor avea amandoi.
Lv 18:12-13
 20.Cel ce se va culca cu rudenia sa descopera goliciunea rudeniei sale: fara copii sa moara amandoi!
Lv 18:14
 21.De va lua cineva pe femeia fratelui sau, uraciune este, ca a descoperit goliciunea fratelui sau: fara copii sa
moara!
Lv 18:16, Mt 14:3-4, Mc 6:18
 22.Paziti toate randuielile Mele si toate hotararile Mele pliniti-le, ca sa nu va urasca pamantul in care va duc sa-l
locuiti.
Lv 18:26, Lv 28:30
 23.Sa nu umblati dupa legile neamurilor pe care Eu le alung din fata voastra, ca ele pe toate acestea le-au facut,
iar Eu de ele M'am scarbit.
Lv 18:24
 24.Eu sunt Cel ce v'a spus: Voi veti mosteni pamantul lor si Eu va voi da sa-l mosteniti, pamantul in care curge
lapte si miere. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v'am osebit din toate neamurile;
Ies 3:8, Ies 13:5
 25.voi veti osebi 3 intre animalele curate si necurate, intre pasarile curate si necurate; sa nu va spurcati sufletele cu
dobitoacele sau cu pasarile sau cu toate cele ce se tarasc pe pamant, pe care Eu vi le-am deosebit ca necurate.
 26.Sa-Mi fiti sfinti, ca sfant sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v'am osebit pe voi dintre toate neamurile,
ca sa fiti ai Mei.
Lv 11:45, Lv 19:2
 27.Barbatul sau femeia care va chema morti sau care va face vraji, cu moarte sa moara: cu pietre sa-i ucideti, ca
vinovati sunt!"
Ies 22:18, Dt 18:10-11
https://ro.orthodoxwiki.org/P%C4%83cat

Păcat
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate didactică

Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl - Dumnezeu Fiul - Duhul Sfânt

Duhuri (spirite)

Îngeri - Diavoli

Viața viitoare

Judecată - Rai - Iad

Sfintele Taine

Botezul - Mirungerea
Sf. Împărtășanie - Mărturisirea
Căsătoria - Preoția
Sf. Maslu

Condiția omului

Omul - Îmbrăcămintea - Munca - Alimentația - Grijile - Visele


Teama - Gelozia - Cercetarea - Plictiseala
Libertatea - Ispita - Virtutea - Păcatul - Patima
Vârstele omului
Sărăcia - Bogăția- Luxul
Plăcerea - Boala - Bucuria- Tristețea- Suferința - Fericirea

Diverse

Cerșetoria - Extratereștri - Superstiții

Patimi ce afectează libertatea omului

Dependența de televizor
Dependența de internet - Dependența de jocurile pe calculator
Jocurile pe bani

Păcate îndreptate împotriva sănătății trupului

Fumatul - Drogurile

Păcate îndreptate împotriva sănătății trupului și sufletului

Prostituția

Decalogul
Decalogul

Rugăciunea, veghea și postul

Rugăciunea
Rugăciunea Tatăl Nostru - Rugăciunea inimii
Veghea - Postul

Virtuți

Virtuțile teologice

Credința - Nădejdea - Iubirea

Credința la români
Virtuțile morale

Înțelepciunea - Smerenia - Mulțumirea - Adevăr


Răbdarea - Stăruința în bine
Prietenia - Blândețea - Iertarea - Pacea
Mila - Dreptatea - Hărnicia

Păcate
Păcate strigătoare la cer

Uciderea - Homosexualitatea
Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiților
Întârzierea sau oprirea plății lucrătorilor
Păcate capitale

Mândria - Desfrânarea
Iubirea de arginți - Invidia - Lăcomia
Mânia - Lenea
Alte păcate

Necredința - Închinarea la dumnezei străini


Pretexte și justificări pentru necredință - Atitudinea față de cei necredincioși

Vrăjitoria - Credința în astrologie - Credința în reîncarnare


Egoism - Furt - Nedreptatea - Lovirea - Gândurile rele
Nesocotirea părinților - Nesăbuința - Nepăsarea

Păcatele limbii

Minciuna - Mărturia mincinoasă - Hula - Cârtirea


Cearta - Bârfa - Limbuția

Editați această casetă

Păcatul (lat. peccatum; gr. hamartia - lit. ratarea ţelului) este călcarea voii lui Dumnezeu în chip voit şi conştient.[1]
Păcatul se mai numeşte şi "fărădelege" sau "nelegiuire", pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile, poruncile
şi rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni. [2]Dar poruncile lui nu sunt o lege moartă, ci sunt cuvântul
dătător de viaţă al lui Dumnezeu. De aceea, pentru creştini păcatul nu este înţeles într-un sens juridic, sau legic,
pentru că toate poruncile şi legiuirile Sale Dumnezeu le-a dat oamenilor din iubire pentru om, care este
încoronarea creaţiei (Cartea Facerii, cap 1) şi este făcut după chipul şi asemănarea Lui. De asemenea, Iisus
Hristos, în Joia Cinei de taină, preziua morţii Sale, a lăsat ca testament ucenicilor Săi: "Poruncă nouă dau vouă: Să
vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte
toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35; 15, 17)
Când omul împlineşte poruncile lui Dumnezeu, atunci el împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu, este în legătură
cu Dumnezeu, şi participă la Împărăţia lui Dumnezeu în mod nevăzut, încă din această lume. Când, dimpotrivă,
omul dispreţuieşte porunca, cuvântul de viaţă al lui Dumnezeu, atunci el se rupe de Dumnezeu şi pierde părtăşia
harului şi a Împărăţiei Sale.

Cuprins
[ascunde]

 1Păcatul şi legea lui Dumnezeu


 2Clasificare
o 2.1Păcatele personale
 3Păcate capitale
 4Păcate împotriva Duhului Sfânt
 5Păcate strigătoare la cer
 6Alte păcate
 7Cauza păcatului şi mijloacele de luptă împotriva lui
 8Omul păcătos îşi ascunde păcatul
 9Mărturisire, iertare, îndreptare
 10Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu şi eliberarea prin jertfa Mântuitorului
 11Trăsăturile păcatului
 12Treptele până la căderea în păcat
 13Moduri de păcătuire
 14Responsabilitatea unui om în faţa lui Dumnezeu
 15Citate
o 15.1Arsenie Boca
o 15.2Arhimandritul Sofronie de la Essex
 16Citiţi şi despre
 17Bibliografie
 18Surse
 19Note

Păcatul şi legea lui Dumnezeu

Moise cu Tablele Legii, sculptură din sec. XII de la Catedrala din Noyon, Franţa. Metropolitan Museum of Art, New
York City

Mântuitorul, icoană de Andrei Rubliov, secolul al XV-lea

Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu. [3] Prin legea lui Dumnezeu înţelegem totalitatea
legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament şi Noul Testament, ea fiind dată pentru cei
păcătoşi [4]. În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată în ,,Pentateuh”(primele 5 cărţi,,Facerea”,
,,Exodul”, ,,Leviticul”, ,,Numeri”, ,,Deuteronomul”), îmbracă haina proverbelor în ,,Pildele lui Solomon”, este cântată
în ,,Psalmi”. În ,,Noul Testament” ea este întrupată şi tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea este
întruchipată şi explicată de apostoli.
Ea este hrana spirituală a omului căci ,,omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura
Domnului”[5](3). Dumnezeu a smerit poporul lui Israel, l-a lăsat să sufere de foame şi l-a hrănit cu mană, pe care n-
o cunoscuse nici el, nici părinţii lui, ca să-l înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din
gura Domnului.[6] Ispititorul îl îndeamnă pe Iisus, care flămânzise după 40 de zile de post: ,,Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”. Iisus îi răspunde: ,,Este scris: Omul nu trăieşte numai
cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.[7]
Iisus arată că legea lui Dumnezeu poate fi redusă la principiul reciprocităţii pe :,,Tot ce voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Proorocii.[8]); tot Mântuitorul arată că cea dintîi
poruncă este iubirea lui Dumnezeu(,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu
tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta`; iată porunca dintâi [9]) iar a doua- continuă Iisus- care este asemenea ei, este
iubirea aproapelui (,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.` care fusese enunţată în Levitic [10]). Acestea
trebuie luate laolaltă cu porunca nouă a lui Hristos (,,Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu” în condiţiile în care
,,nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” care arată că iubirea semenilor
trebuie să meargă până la sacrificiul de sine, aşa cum a făcut-o Hristos.[11]Este ceea ce au făcut mucenicii creştini
care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor.
În absenţa iubirii, darul proorociei, al grăirii în limbi, cunoaşterea totală, credinţa uriaşă, mila absolută, sacrificiul de
sine nu reprezintă nimic. Iubirea este incompatibilă cu păcatele: cu pizma, cu lauda de sine, cu mândria, cu
purtarea necuviincioasă, cu egoismul, cu mânia, cu gândurile rele, cu nelegiuirile, ea
însoţind virtuţile.:îndelunga răbdare, bunătatea, adevărul, iertarea, nădejdea, suferirea necazurilor. Spre deosebire
de proorocii, grăirea în diverse limbi sau cunoştinţă care au toate un sfârşit, iubirea este veşnică,
nemuritoare.[12] Dreptatea şi dragostea de Dumnezeu reprezintă lucruri mai importante decât zeciuiala din
zarzavaturi, le spune Iisus fariseilor[13] Dreptatea, mila şi credincioşia sunt lucrurile cele mai însemnate din Lege pe
care fariseii uită să le facă, ei mărginindu-se la îndeplinirea formală a zeciuielii obligatorii. [14]
Păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor (deci a legii lui Dumnezeu) este înţelepciunea şi priceperea evreilor
înaintea popoarelor[15]Pentru vechii evrei ciucurele cu fir albastru era un accesoriu vestimentar care avea rolul de
aducere-aminte a poruncilor Domnului`.[16] Creştinul nu trebuie să adauge nimic la aceste legi şi porunci şi nici să
scadă, ci ele trebuie păzite exact aşa cum au fost date.[17] Porunca Domnului nu este mai presus de puterile omului
şi nici departe de el, în cer sau dincolo de mare, ci, dimpotrivă, este foarte apropiată de gura şi inima
omului.[18]Poruncile Domnului trebuie urmate, păzite şi transmise în familie de fiecare creştin. [19]

Clasificare

Adam şi Eva- Lucas Cranach Bătrânul, sec 16, Bode-Museum, Berlin

 păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam şi Eva)


 păcatul personal (păcatul fiecărui om în parte)
Păcatele personale
Păcatele personale uşoare sunt păcate care presupun o abatere nu prea gravă de la Legea lui Dumnezeu şi sunt
săvârşite de orice om din slăbiciune a voinţei.Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate
să-şi ţină în frâu tot trupul, arată apostolul Iacov[20]sugerând faptul că toţi greşim în vorbire, într-un fel sau altul. În
afară de Iisus nimeni nu e scutit de asemenea păcate. Totuşi, aceste păcate nu trebuiesc trecute cu vederea,
perseverenţa în ele duce la căderi grave, în alte păcate mai mari.
Păcatele personale grele:

1. păcatele capitale
2. păcatele împotriva Sfântului Duh
3. păcatele strigătoare la cer

Păcate capitale

Vameşul şi fariseul

Invidia

Lacomul-Thomas Rowlandson
Indolenţa (Fată italiană leneşă)-Jean-Baptiste Greuze

Păcatele capitale izvorăsc din slăbiciunea voinţei omului, slăbiciune creată de păcatul strămoşesc. Ele sunt în
număr de şapte[21] şi corespund celor şapte patimi:

 mândria - izvorăşte din intimitatea spirituală. Este cauza căderii îngerilor răi, şi, deci cauza primă a păcatelor.
Semnele mândriei:
 Nu se supune superiorilor
 Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici
 Vorbeşte mult şi cu semeţie
 Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude
 Se înalţă pe sine şi faptele sale
 Dispreţuieşte pe ceilalţi
 Caută să sară în ochii celorlalţi
 Se laudă cu neruşinare.
 Orice lucru bun ar avea, şi-l asumă lui, nu lui Dumnezeu
 Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are
 Se străduieşte mult să îşi ascundă neajunsurile şi păcatele.
 Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile.
 Se amestecă în treburi care nu-l privesc.
 Este neiubitor şi plin de ură.
 iubirea de arginţi are şi ea izvorul în inima omului şi se manifestă ca o dorinţă nestăpânită după lucrurile
trecătoare.
 desfrânarea înseamnă lăsarea în voile trupeşti realizate prin simţuri şi prin trup. Cine se desfrânează,
păcătuieşte în însuşi trupul său. După Sfântul Ioan Casian, desfrânarea are mai multe forme:
 una lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus. (curvia premaritală, perversiunile, etc)(a se
vedea şi articolul prostituţia)
 alta, în afară sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus, autosatisfacerea
 a treia, curvia în suflet şi în minte
 invidia se manifestă prin părere de rău faţă de binele aproapelui şi bucurie pentru necazul lui. Este o
încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "Spune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni
după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea." Invidia îi face pe oameni mai răi decât
orice şarpe veninos!
 lăcomia este un păcat trupesc caracterizat prin pofta nestăpânită de a bea şi a mânca. "De mâncare numai
atât să ne folosim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. De acest păcat se leagă obezitatea şi
alcoolismul care reprezintă două din cele mai importante probleme contemporane ale omului (alături de fumat
şi consumul de droguri).
 mânia presupune supărarea peste măsură pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei care ne-au făcut
(aparent chiar) un rău. "Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă; şi
cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic
va fi de gheara focului. (Matei 5:22). Mânia este o otravă puternică, cu care a adăpat Diavolul sufletul
omenesc. Iată caracteristicile mâniei:
 când este îndelung păstrată şi hrănită, ea se preface în răutate şi ranchiună. "Soarele să nu apună peste
mânia voastră. Nici să nu daţi loc Diavolului." (Efeseni 4:26-27)
 împreună cu răutatea, se naşte din o nemărginită iubire de sine
 mânia se transformă in cazuri extreme uciderea celui pe care îl priveşte. Astfel Cain, împins de mânie l-a
ucis pe bunul său frate Abel.
 mânia se înfăptuieşte şi prin defăimare şi clevetire
 omul prins de mânie "păcătuieşte şi se laudă cu păcatul".
 lenea este nepăsarea faţă de îndatoririle creştine şi cele sociale. Din ea izvorăşte slăbiciunea fizică şi psihică,
lipsurile, îndemnul la furt, ceartă, uitare de Dumnezeu. "Nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin credinţă şi
îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele." (Evrei 6:12). "Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui
silitor e netedă." (Pilde 15:19). "În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din
pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce." (Facerea 3:19) De la lene nu e
decât un pas până la beţie, care stârneşte o mulţime de alte păcate grele: desfrânarea, batjocurile, clevetirile,
hulele, desele ospeţe, jafurile, călcările de jurământ, jocurile de noroc, înşelăciunile, certurile, bătăile, etc. Cei
ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi tuturor bolilor şi neputinţelor, căci la fel cum se cloceşte apa stătătoare şi
trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit,
sunt ponegriţi de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei: munca, rugăciunea şi cugetarea
la poruncile lui Dumnezeu.

Păcate împotriva Duhului Sfânt


Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conştient şi îndărătnic legea lui Dumnezeu şi adevărurile
Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului Duh: credinţa, nădejdea, dragostea.

 Păcatele împotriva credinţei: necredinţa, nepăsarea faţă de adevărurile creştine (vezi articolul mai
cuprinzător nepăsarea), închinarea la dumnezei străini (inclusiv idolatria, astrologia), erezia, lepădarea de
Biserică, superstiţia, vrăjitoria
 Păcatele împotriva nădejdii
1) Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei
sunt atât de mari încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu
mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioel 2.12-14). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda,
care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul s-a dus şi s-a spânzurat.(Mt27.5)
2) Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte
neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea cel ce socoteşte că se va
putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom2.4-5; Iac2.26)[22]

 Păcatele împotriva dragostei


1) Pizmuirea aproapelui pentru harul care i s-a împărtăşit
2) Nepocăinţa până la moarte;nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în viaţa noastră prin
neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.[23]
Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală de har şi sunt de neiertat dacă cel
păcătos nu se pocăieşte şi nu renunţă la ele.

Păcate strigătoare la cer

Cain şi Abel-Oswalt Kreusel,1591, reproducere dintr-o carte de artă

Nimicirea Sodomei şi Gomorei-John Martin

Greutatea păcatelor strigătoare la cer reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică
însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt:

1. Uciderea[24]
2. Homosexualitatea[25]
3. Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor[26](vezi articolul mai cuprinzător: Asuprirea
orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiţilor )
4. Întârzierea sau oprirea plăţii lucrătorilor.[27]

Alte păcate
Alte păcate sunt:

1. Furtul
2. Vrăjitoria
3. Păcatul jocurilor pe bani
4. Nedreptatea (măsluirea măsurilor, părtinirea, mita şi primirea de daruri, cămătăria,
stoacerea de bani prin forţă sau ameninţarea cu forţa şi altele)
5. Nesocotirea părinţilor
6. Nesăbuinţa (lipsa de înţelepciune)
7. Lovirea
8. Nepăsarea
9. Păcatele limbii (minciuna, mărturia mincinoasă, cearta, bârfa, limbuţia, hula şi altele)
10. Gândurile rele
11. Fumatul
12. Drogurile

Cauza păcatului şi mijloacele de luptă împotriva lui

Gravură după Jacob Balde- Beţia uscată, Nuremberg, 1658

Bârfe, sculptură, Germania

Pinocchio-Enrico Mazzanti, prima ilustraţie (1883) la Le avventure di Pinocchio. Storia di un


burattino - colorată de Daniel Donna

Cauza păcatului este ispita venită de la Cel-Rău[28] dar care speculează pofta din inima
omului[29] Ispita este întotdeauna pe măsura noastră, scrie apostolul Pavel, căci Dumnezeu,
care este credincios, nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre ci- continuă apostolul-
pregăteşte şi mijlocul de a ieşi din ea, de a o răbda. [30]Mijloacele de luptă împotriva ispitei sunt:
împotrivirea, veghea, rugăciunea , postul.
Apostolul Petru scrie să fim treji, să veghem pentru că potrivnicul oamenilor, diavolul, dă
târcoale, ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, trebuie să ne împotrivim lui fiind
tari în credinţă ştiind că fraţii creştini trec prin aceleaşi suferinţe. [31] În Deuteronom stă scris:
Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe cari ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.[32] În Psalmi Dumnezeu spune:,, Cine aduce
mulţămiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi
arăta mântuirea lui Dumnezeu”.[33] Solomon arată în proverbele sale:,,Calea oamenilor fără
prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii
sale.”[34]şi ,,Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va
muri”[35] Iisus spune: ,,Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul
omului."[36] Înainte de arestare, Iisus, cuprins de întristare de moarte, le cere lui Petru, Iacov şi
Ioan să vegheze şi să se roage pentru el, avertizându-i că duhul este plin de râvnă dar carnea
este neputincioasă, dar aceştia adorm în două rânduri. [37] Apostolii nu reuşesc să scoată un duh
rău dintr-un lunatic posedat care pătimea rău, de multe ori căzând în foc şi în apă. Iisus a certat
duhul cel rău care a părăsit pe băiat, i-a certat pe apostoli pentru puţina lor credinţă şi le-a spus
că acest soi de draci nu iese decât cu post şi cu rugăciune. [38]
Rugăciunea va fi lucrătoare doar dacă o vom face cu inima curată, respectând poruncile
Domnului. 9Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui este
o scârbă, spune Solomon. Proorocul Isaia spune: Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de
la voi; şi ori cît de mult v-aţi ruga, n'ascult: căci mâinile vă sînt pline de sînge!``. [39]- şi
,,nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă
ascund Faţa Lui şi -L împiedecă să v-asculte! “[40] Apostolul Ioan spune:,,Ştim că Dumnezeu n-
ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl
ascultă”.[41]Apostolul Petru arată că bărbaţilor care nu acordă cinstirea cuvenită femeilor, ca
unor vase mai slabe şi ca unora care vor moşteni şi ele, împreună cu bărbaţii lor, harul vieţii, le
sunt împiedicate rugăciunile.[42]

 Să ne împotrivim păcatelor chiar şi atunci când ne-au prins în putere.


 Să cugetăm asupra textelor din cărţile Sfinţilor Părinţi
 Să ne amintim că, la botez, ne-am lepădat de Satana şi de lucrarea lui.
 Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă: Moartea, Judecata de apoi, Raiul
şi Iadul
 Să ne amintim că dulce este păcatul dar veşnicia ce urmează va fi amară.
 Să scăpăm de gândurile care ne îndeamnă spre păcat.
 Să fim cu Dumnezeu înainte tot timpul.
 Să ne păstrăm sufletul cât mai curat tot timpul.

Omul păcătos îşi ascunde păcatul


Toţi oamenii sunt păcătoşi.[43]prin faptele, vorbele şi gândurile lor. Ceea ce iese din gură spurcă
pe om, căci vorbele izvorăsc din inimă, arată Iisus [44] Gura vorbeşte întotdeauna din prisosul
inimii, învaţă Mântuitorul.[45] Omul nu-şi poate justifica păcatul[46] şi nici nu se poate curăţi singur
de el.[47].
El este înclinat să-şi ascundă păcatul. După ce au păcătuit, Adam şi Eva s-au ascuns de Faţa
lui Dumnezeu printre pomii din grădină.[48] În cartea lui Iov, acesta spune că ochiul
preacurvarului pândeşte amurgul, îşi zice ,,nimeni nu mă va vedea" şi îşi pune o mahramă pe
faţă.[49]În aceeaşi carte Iov spune că el nu şi-a ascuns fărădelegile ca oamenii, nu şi-a închis
nelegiuirile în sân pentru că se temea de mulţime şi de dispreţul ei. [50] Proorocul Isaia îi
căinează pe cei ce-şi ascund planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi
zic:,,cine ne vede, cine ne ştie?".[51] Solomon spune: ,,cine îşi ascunde fărădelegile nu
propăşeşte, dar cine le mărturiseşte, capătă îndurare. [52] Saul inventează diverse pretexte
pentru nerespectarea poruncii Domnului de a nimici în război pe amaleciţi, împreună cu vitele
lor, spunând întâi că a păzit cuvântul Domnului, apoi că vitele cele mai bune au fost păstrate
pentru a fi jertfite Domnului, ca pe urmă să recunoască că a păcătuit.[53]Apostolul Ioan spune că
dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.[54]

Mărturisire, iertare, îndreptare

Iisus chemându-l pe Zaheu

Omul este chemat să-şi mărturisească păcatele.[55] , să se căiască şi, primind iertarea de la
Dumnezeu[56] prin intermediul preoţilor(care au primit această putere de la Hristos prin apostoli-
[57]) la spovedanie, să se îndrepte precum David (pentru preacurvie şi uciderea lui Urie-[58],

precum Manase (pentru mulţimea de ucideri, vrăjitorie, idolatrie-[59], precum tâlharul de pe cruce
(pentru mulţimea fărădelegilor lui[60], precum Zaheu (pentru nedreptăţile comise, care a dăruit
jumătate din averea sa şi a reîntors împătrit celor pe care îi nedreptăţise) [61], precum fiul risipitor
(pentru irosirea averii în destrăbălare).[62]

Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu şi eliberarea prin jertfa Mântuitorului


Păcatul a intrat în lume din pricina neascultării lui Adam şi Eva care au mâncat din pomul
cunoştinţei binelui şi răului.[63] Consecinţa păcatului originar a fost moartea că dat esenţial al
condiţiei umane.[64] Întreaga condiţie umană este determinată de păcatul originar: femeia este
condamnată la eterna luptă cu şarpele care va fi în cele din urmă biruit (Hristos care va strica
lucrările Celui Rău); la suferinţele naşterii şi la o eternă supunere faţă de bărbat [65], bărbatul
este condamnat să-şi scoată hrana cu trudă din pământul blestemat.[66] Omul a fost eliberat de
păcatul originar prin jertfă de pe cruce a Mântuitorului. [67] Dar urmările păcatului au rămas încă
prezente în fibra omului.
Uneori în teologia ortodoxă se vorbeşte despre "păcatul originar". Istoria păcatului originar este
istoria căderii omului, a lui Adam şi Eva, din legătura sa cu Dumnezeu în Rai, când omul a ales
de bunăvoie, sub ispita diavolului, altceva decât cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.
Consecinţele păcatului au fost:

 pe plan sufletesc: moartea sufletească, adică ruperea legăturii directe cu Dumnezeu (în
Rai Adam şi Eva vorbeau faţă către faţă cu Dumnezeu)
 pe plan fizic: boala, suferinţa, moartea fizică
Totuşi, teologia ortodoxă nu admite teoria greşită a Bisericii Catolice despre "transmiterea
păcatului originar". După această teorie, păcatul originar personal al protopărinţilor Adam şi Eva
se transmite de la un om la altul. Din această teorie ar rezulta, în mod direct sau indirect:
 că sexualitatea (una din "puterile" pe care Dumnezeu le-a pus în om) este rea, de unde în
Evul Mediu occidental s-au născut diferite teorii despre "puritate", s-a întărit celibatul
preoţilor latini şi alte astfel de erori)
 că păcatul strămoşesc apasă în mod direct asupra pruncilor nou-născuţi, care în lipsa
Botezului nu au mântuire şi merg în iad
Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul originar în sine (păcatul originar
personal al lui Adam şi Eva), ci consecinţele păcatului în firea/natura umană - slăbiciunea,
slăbănogeala, boala ei -, pentru că toţi suntem "din acelaşi sânge" (Fapte 17:26): "De aceea,
precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi
oamenii pentru că toţi am păcătuit în el" (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală
a firii umane vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 7.
Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l doreşte, dar îl îngăduie pentru a nu afecta libertatea
omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la creaţie. Demonii s-au făcut
demoni de bunăvoie şi nu prin voia lui Dumnezeu şi asemenea lor fac şi unii oameni.
Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noţiunii de "păcat originar", Sfinţii Părinţi şi teologii
ortodocşi au preferat să folosească sintagma "păcatul ancestral" (gr. προπατορικό αμάρτημα).
Despre eroarea teologică a teoriei transmiterii păcatului originar au scris în secolul XX mai mulţi
teologi ortodocşi, între care: Ioan Romanides (teza sa de doctorat, Atena, 1957),
Părintele Iustin Popovici (în volumul 1 al Dogmaticii sale), sfântul Ioan Maximovici (în cartea sa
despre Maica Domnului), Preasfinţitul Kallistos Ware, Jean-Claude Larchet ş.a. [68]

Trăsăturile păcatului
După cum reiese şi din definiţie, păcatul este făcut cu bună ştiinţă şi este considerată drept
păcat fapta omului care ştie ce face şi nu răul făcut de copiii sub 7 ani sau de cei bolnavi mintal.
Păcatul este numai cel făcut cu voie liberă, care are loc când cel care păcătuieşte nu este
constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva voinţei sale nu se socoteşte drept păcat.

Treptele până la căderea în păcat

1. ispita, atacul, momeala - un îndemn spre păcat care vine din interior sau din exterior,
se manifestă ca un gând spontan adus de Diavol în minte: "Ce-ar fi dacă ai faci şi
tu...?" sau prin alţi oameni
2. însoţirea, pofta - gândul se amestecă cu cel al dracilor iar păcătosul are impresia că
este al lui
3. consimţirea - omul acceptă să facă fapta cea rea
4. înfăptuirea - omul păcătuieşte
Nu vă speriaţi, orice păcat poate fi biruit!

Moduri de păcătuire
Sfinţii Părinţi întrevăd trei principale moduri de păcătuire:

 cu gândul (păcatul gândurilor rele)


 cu cuvântul (păcatele limbii)
 cu fapta
Unele păcate pe care le gândim le transpunem şi în fapt(unele gânduri de iubire de arginţi,
unele gânduri legate de necredinţă, unele gânduri de nepăsare, unele gânduri de lenevire, etc),
iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele gânduri de răzbunare, unele gânduri legate de
iubirea de arginţi, unele gânduri de lenevire, unele gânduri de lovire, unele gânduri de jocuri pe
bani, etc). Unele păcate ale limbii le continuăm şi în fapte (unele vorbe de mândrie, unele vorbe
de nepăsare, unele vorbe legate de necredinţă, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării,
unele ameninţări, etc). Unele păcate pe care le facem cu fapta sunt precedate de gândurile rele
corespunzătoare (gândurile, dorinţele, planurile de a le face), altele nu (mânia, ura, bârfa, unele
certuri, unele minciuni, etc)
Responsabilitatea unui om în faţa lui Dumnezeu
Orice om:

 este responsabil pentru păcatele săvârşite personal


 este responsabil pentru binele nefăcut.
Păcate pasive

1. a refuza să spui ce ştii ca martor (Lev 5.1)


2. a ocoli un lucru pierdut al aproapelui tău (Deut22.1-4)
3. a refuza să faci un bine pe care ştii să-l faci (Iac4.17)
4. nepăsarea faţă de săraci, orfani, văduve, străini (Iov31.16-20, 31-32, Mt25.31-46)
5. nepăsarea faţă de bolnavi sau cei aflaţi în închisoare (Mt25.31-46)
6. nepăsarea faţă de cel aflat în necaz şi suferinţă (Lc10.25-37)
7. nepurtarea de grijă faţă de ai lui (nevastă şi copiii), şi mai ales de cei din casa proprie
(1Tim5.8)
Alte păcate pasive


1. când îndemnăm pe alţii la păcat
2. când sfătuim greşit spre păcat
3. când conlucrăm cu altul la păcat
4. când ascundem păcatul şi apărăm păcătoşii
5. când lăudăm păcatele altora
6. când dăm ocazia de sminteală spre păcat

Citate
Arsenie Boca
„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul... Rugându-mă
"Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici", aud
deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le dau pace,
roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace pe
Pământ"...Lămurit că lucrurile nu stau bine”
(Părintele Arsenie Boca)

Arhimandritul Sofronie de la Essex


„Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se
află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în
încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care
a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc
întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a
omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară
din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în
consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot
păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii
lumi.
Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul
trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că
el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea
veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat
observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.
Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa
intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai
ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl
durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns,
fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să
li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.
În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate
şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât
sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta
păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii
păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi
de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui
Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa
că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat.
Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a
lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit
vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot
ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu
relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.
Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip neînţeles
nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat
trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el
Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru
împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).”
(Arhimandrit Sofronie, DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN, cap. Despre păcat)

Citiţi şi despre

 Patimă

Bibliografie

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2
 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de
Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2
 Arhiepiscopia Ortodoxă Romană a Vadului , Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă
ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
 Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1978
 Ene Branişte şi Ecaterina Branişte-Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezană Caransebeş, 2001, ISBN 973-97569-7-2
 Sfântul Tihon din Zadonsk- Despre păcate, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006,
ISBN 9 789737 623270
 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă - Stiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura
Învierea, Timişoara
 Pr. Stăniloaie, Ascetică şi mistică
 Sf. Siluan Athonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor
 Pr. Ioan Teşu, Catehism creştin-ortodox
 Părintele Arsenie Boca-Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, editura Agaton

Surse
 Despre păcat, din catehezele preotului Ioan, pe siteul revistei Murmur.

Note

1. Salt↑ Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă. Tipărită cu aprobarea


Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi cu binecuvântarea şi purtarea de grijă
ale Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti, 2000 ; cap.
77. "Ce este păcatul?"
2. Salt↑ Acestea sunt dezvoltate pe sfântul apostol şi evanghelist Ioan, în prima sa
epistolă sobornicească.
3. Salt↑ 1Ioan3.4, Rom 5.13, Iac2.9, Is59.12
4. Salt↑ 1Timotei 1.9
5. Salt↑ Deut8.3,Mt4.4
6. Salt↑ Deut8.3
7. Salt↑ Mt4.4
8. Salt↑ Mt7.12
9. Salt↑ Mc12.28-34, Deut4.27-29
10. Salt↑ Lev19.18, Mat22.34-40, Mc12.31, Lc10.27
11. Salt↑ Ioan13.34-35, Ioan15.12-17
12. Salt↑ 1Cor13.1-10
13. Salt↑ Lc11.42
14. Salt↑ Mt23.23-24
15. Salt↑ Deut4.1-10
16. Salt↑ Num15.37-41
17. Salt↑ Deut4.2
18. Salt↑ Deut31.11-14
19. Salt↑ Deut6.17-25
20. Salt↑ Iac3.1-2
21. Salt↑ Sf. Grigorie cel Mare ( sec al VI-lea) a stabilit şapte păcate capitale (Lib. mor. in
Job. XXXI, XVII), această clasificare fiind reţinută de cei mai mulţi teologi ai Evului
Mediu. Toma de Aquino, sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbeşte de slavă deşartă (mândrie),
avariţie, lăcomie, desfrânare, lene, invidie, mânie. Sf. Bonaventura (sec al XIII-lea) dă
aceeaşi enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii creştini timpurii distingeau opt păcate
capitale: Sf. Ciprian, sec al III-lea (De mort., IV), Ioan Casian, sec al III-lea (Institutes
5, Conferences 5), Columbanus, sec al V-lea (("Instr. de octo vitiis princip." în "Bibl.
max. vet. patr.", XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (De virtut. et vitiis, XXVII
sqq.)http://www.newadvent.org/cathen/14004b.htm
22. Salt↑ Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de
credinţă ortodoxă, vezi bibliografia, pag 394
23. Salt↑ Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române
24. Salt↑ Fac4.10-12
25. Salt↑ Fac18.20
26. Salt↑ Exod22.21-27
27. Salt↑ Ier22.13,Mal3.5,Iac5.4, Deut24.14-15, Lev19.13<
28. Salt↑ 1Pet 5.6-8
29. Salt↑ Iac1.14
30. Salt↑ 1Cor10.13
31. Salt↑ 1Pet5.6-8
32. Salt↑ Deut4.9
33. Salt↑ Ps50.23
34. Salt↑ Prov16.17
35. Salt↑ Prov19.16
36. Salt↑ Mt25.13
37. Salt↑ Mat26.36-46
38. Salt↑ Mat17.15-21
39. Salt↑ Isaia 1.15
40. Salt↑ Isaia 59.2
41. Salt↑ Ioan 9.31
42. Salt↑ 1 Petru 3.7
43. Salt↑ Fac8.21, Iov15.14, Iov25.4, Ioan 3.6, Prov20.9, Ecl 7.20, Rom3.10, Iac3.2,
1Ioan1.8, 1Ioan5.19
44. Salt↑ Mc7.18-23, Mc 7.20-23
45. Salt↑ Lc6.45, Mt12.34
46. Salt↑ Iov9.2, Iov9.28-31, Ier2.22
47. Salt↑ Prov20.9
48. Salt↑ Fac3.8-10
49. Salt↑ Iov24.15
50. Salt↑ Iov31.33
51. Salt↑ Is29.15
52. Salt↑ Prov28.13
53. Salt↑ 1Sam15.13-30
54. Salt↑ 1Ioan 1.8-10
55. Salt↑ Lev5.5, Lev26.40, Num 5.6-7, Jud10.10, Neemia 1.5-7, Iov33.27, Isaia 59.12-13,
Ezdra10.11, Pl3.42, Dan9.5, Iac5.16, Ier3.13, Ier3.25, 1Ioan1.9, Ier14.17-20,
Osea5.15, iov33.26-28, Dan9.20-23, Iosua 7.19, Is59.12-13, Ier3.25, Neemia1.6,
Dan9.8, Ioan20.22-23, Mt18.18
56. Salt↑ Is1.18, Is40.2, Ier33.8, Mal3.17, Is43.25, Is55.7, Evrei 8.12, 2Cor5.19, Col2.13,
Efes4.32, 1Ioan 1.9, FA5.31
57. Salt↑ Lc24.46-53, Ioan20.21-23
58. Salt↑ 2Sam11-12.12-14
59. Salt↑ 2Cron 33.1-20
60. Salt↑ Lc23.39-43
61. Salt↑ Lc19.1-10
62. Salt↑ Lc15.11-32
63. Salt↑ Fac3.6
64. Salt↑ Fac2.17, 3.3, Iac1.15, Rom6.16,23, 1 Cor 15.55-56
65. Salt↑ Fac3.16
66. Salt↑ Fac3.17-19
67. Salt↑ Ioan 1.29, Evrei 9.26, 1Ioan 3.5, Mt1.21, Mt9.13, Mt18.11, Lc5.32, Mc2.17,
1Tim1.15, Gal1.4, Tit2.14, 1Cor15.3, Rom6.10, 1Pet3.18Rom5.6-8, Evrei9.15,
1Pet2.24, Mat26.28, Efes1.7, Col.14, Tit2.14, 1Pet1.18-19, Mat1.21, Evrei 1.3, Evrei
9.14, 1Ioan 1.7
68. Salt↑ A se vedea şi articolul în limba engleză: http://en.orthodoxwiki.org/Original_sin

https://www.biblestudytools.com/lexicons/hebrew/kjv/avon.html

`avon

 /`ownah

The KJV Old Testament Hebrew Lexicon


Strong's Number: 05771 Browse Lexicon KJV Verse Count
Original Word Word Origin Genesis 4
!w[ from (05753) Exodus 5
Transliterated Word TDNT Entry Leviticus 16
`avon TWOT - 1577a Numbers 9
Phonetic Spelling Parts of Speech Deuteronomy 2
aw-vone' Noun Masculine Joshua 2
Definition 1 Samuel 6
1. perversity, depravity, iniquity, guilt or punishment of iniquity 2 Samuel 6
a. iniquity 1 Kings 1
b. guilt of iniquity, guilt (as great), guilt (of condition) 2 Kings 1
c. consequence of or punishment for iniquity
1 Chronicles 1
Ezra 3
d. Nehemiah 2
Job 15
King James Word Usage - Total: 230 Psalms 29
iniquity 220, punishment 5, fault 2, Iniquities + (01697) 1, mischief 1, Proverbs 2
sin 1 Isaiah 24
Jeremiah 23
Lamentations 5
Ezekiel 38
Daniel 3
Hosea 10
Amos 1
Micah 2
Zechariah 2
Malachi 1

Total 213

http://www.hebrew4christians.com/Meditations/Chata_ah/chata_ah.html

http://cbcg.org/franklin/Transcripts/Hebrew-Definition-of-Sin_11-15-14.pdf

https://www.blueletterbible.org/lang/lexicon/lexicon.cfm?t=kjv&strongs=h5771

http://www.icogsfg.org/sin.html

What is Sin?

Email: info@icogsfg.org

What is Sin? Typically for those of us in the Church of God, we would say: Sin is the transgression of the law.

We would be quoting from 1 John 3:4 (King James Version) "Whosoever commits sin transgresses also the law: for
sin is the transgression of the law."

This definition is not totally correct. Let's take a look at the question: What is Sin?

What is Sin?

Webster's Dictionary defines the word "Sin" as: "A transgression of a religious or moral law, especially when
deliberate. A condition of estrangement from God as a result of breaking His law."
Is this the meaning that God attaches to "Sin" in the Bible?

Sin in the Old Testament

Let's look in the Bible now and see how God defines "Sin".

There are three Hebrew words that are translated "Sin" in the Old Testament.

1.) avon - In the Old Testament it is translated mostly as: iniquity.

The Hebrew meaning is: iniquity, perversity, depravity and guilt.

Strong's Concordance # 5771. 'avon, aw-vone'; or 'avown (H2 Kings 7 : 9; Psa. 51 : 5 [H7]), aw-vone'; from H5753;
perversity, i.e. (moral) evil:--fault, iniquity, mischief, punishment (of iniquity), sin.

Example: 1 Kings 17:18 (KJV) "And she said unto Elijah, What have I to do with thee, O thou man of God? art thou
come unto me to call my sin (avon) to remembrance, and to slay my son?"

2.) Pesha - In the Old Testament in the King James Version it is translated mostly as: transgression.

The Hebrew meaning is: transgression, rebellion, revolt.

Strong's Concordance # 6588. pesha', peh'-shah; from H6586; a revolt (national, moral or religious):--rebellion, sin,
transgression, trespass.

Example: Prov 10:19 (KJV) "In the multitude of words there wanteth not sin: (pesha':H6588) but he that refraineth
his lips is wise."

3.) Chattah - In the Old Testament in the King James Version it is translated mostly as: Sin

The Hebrew meaning is: Miss the mark.

Strong's Concordance # 2398. chata', khaw-taw'; a prim. root; prop. to miss; hence (fig. and gen.) to sin; by infer. to
forfeit, lack, expiate, repent, (causat.) lead astray, condemn:--bear the blame, cleanse, commit [sin], by fault, harm
he hath done, loss, miss, (make) offend (-er), offer for sin, purge, purify (self), make reconciliation, (cause, make)
sin (-ful, -ness), trespass.

Example: Hosea 13:2 (KJV) "And now they sin (chata':H2398) more and more, and have made them molten
images of their silver, and idols according to their own understanding, all of it the work of the craftsmen: they say of
them, Let the men that sacrifice kiss the calves."

Missing the Mark

An archer aims at the bulls eye on the target with his arrow in his bow. The archer shoots and misses the mark.

In Hebrew - he sinned - because he missed the mark.

Let’s notice that the Hebrew word "Avon" translated as "sin" which means iniquity, perversity, depravity is worse
than Chattah - (missing the mark).

Let’s also notice that the Hebrew word "Pesha" translated as "sin" which means transgression, rebellion, revolt is
worse than Chattah - (missing the mark).

All iniquity and transgression is sin and misses the mark, but not all sin (missing the mark) is equal to iniquity and
transgression.
This is like the phrase: All Ohioans are Americans but not all Americans are Ohioans.

To God there is a difference and He specifically inspired different Hebrew words to be used for iniquity,
transgression and sin (missing the mark.)

Let’s notice in the following passages that God used different Hebrew words to distinguish the differences between
iniquity, transgression and sin (missing the mark.)

"I acknowledged my sin (chatta'ah:H2403) to You, And my iniquity ('avon:H5771) I have not hidden. I said, "I will
confess my transgressions (pesha':H6588) to the LORD," And You forgave the iniquity ('avon:H5771) of my sin
(chatta'ah:H2403). Selah" (Psalms 32:5).

Another example: "keeping mercy for thousands, forgiving iniquity ('avon:H5771) and transgression (pesha':H6588)
and sin (chatta'ah:H2403), by no means clearing the guilty, visiting the iniquity ('avon:H5771) of the fathers upon
the children and the children's children to the third and the fourth generation" (Exodus 34:7).

Thankfully God doesn't visit every sin, every time that we "miss the mark." It would be horrible to think that for every
time that we "miss the mark" that our grandchildren would be cursed. Notice that it is the "iniquity" ('avon:H5771) of
the fathers that God will visit. Why would God visit the iniquity of the fathers? Because the conduct of iniquity,
perversity and depravity affects subsequent generations in very adverse ways.

An example might be that parents of small children are involved in drugs, abuse, crime or pornography. These
types of iniquity could affect their children and possibly their grandchildren.

First Place Chatta’ah is Used

Genesis 4:7 is the first place in the Old Testament where the word (chatta'ah:H2403) is used. "If you do well, will
you not be accepted? And if you do not do well, sin (chatta'ah: H2403) lies at the door. And its desire is for you, but
you should rule over it" (Gen 4:7).

God's point is that when we don't do well, we are immediately in danger of sinning. This does not mean that we
have transgressed any laws yet.

What is the mark that we are missing? It is the mark that God has set for us to strive toward and to achieve.

Sin Through Ignorance

Is it possible to sin without a conscience problem? Yes, if you do something through ignorance. If you do
something through ignorance you would not have a guilty conscience. But later, when you find out that what you
did was wrong, then your conscience will bother you and then it would be sin.

Let's notice the example of Abimelech: "And Abraham journeyed from there to the South, and dwelt between
Kadesh and Shur, and stayed in Gerar. {2} Now Abraham said of Sarah his wife, "She is my sister." And Abimelech
king of Gerar sent and took Sarah. {3} But God came to Abimelech in a dream by night, and said to him, "Indeed
you are a dead man because of the woman whom you have taken, for she is a man's wife." {4} But Abimelech had
not come near her; and he said, "Lord, will You slay a righteous nation also? {5} "Did he not say to me, 'She is my
sister'? And she, even she herself said, 'He is my brother.' In the integrity of my heart and innocence of my hands I
have done this." {6} And God said to him in a dream, "Yes, I know that you did this in the integrity of your heart. For
I also withheld you from sinning against Me; therefore I did not let you touch her" (Gen 20:1-6).

God takes ignorance into account. When we are acting with integrity of heart, like Abimelech, but we lack
understanding or knowledge, or we have been given incorrect information, like Abimelech, and we are going to do
something that is wrong. Notice what will happen: God will send us a warning just like he did with Abimelech. God
will help us to keep our integrity of heart.

Webster's Dictionary defines the word "integrity" as: "a firm adherence to a code of especially moral values." A
synonym is "honesty."
God will help to keep us honest. Sometimes you might say, I will go ahead and sin and then repent later. With that
type of a rebellious attitude, God will not send a warning because you would reject it.

The Feast of Tabernacles

Here's a scripture that those of us in the Church of God are all familiar with. Zechariah 14:19 says: "This shall be
the punishment of Egypt and the punishment of all the nations that do not come up to keep the Feast of
Tabernacles."

This prophecy will take place after Jesus Christ returns to the earth and sets up the millennial reign of the kingdom
of God. The Feast of Tabernacles is one of the seven annual festival Sabbaths of God listed in Leviticus chapter
23.

Let’s notice something special about this verse. The word "punishment" is translated from the Hebrew word
"chatta'ah". Let’s read this verse again: "This shall be the SIN (chatta'ah:H2403) of Egypt and the SIN
(chatta'ah:H2403) of all the nations that do not come up to keep the Feast of Tabernacles."

The word "punishment" should be translated "SIN" because the Hebrew is chatta'ah which means "sin" or "missing
the mark."

Notice that it is a SIN not to keep the Feast of Tabernacles!

Many times when God speaks about the Gentile nations He will often use the word "Sin" but when He is speaking
about Israel He uses the word "transgression."

When Israel does the same thing that a gentile nation does it is more serious for Israel. Why? Because there is
more accountability. They should know better. Ancient Israel had the law, the prophets and the psalms.

They had God's word, the Old Testament, and they had the Old Covenant, but they rejected God and His word.

Today, the people in the world, who do not keep the Feast of Tabernacles are sinning, they are missing the mark.
But, if we, who are in the Church, do not keep the Feast of Tabernacles, it is not sin, it is a transgression due to
rebellion. For us, we would be rejecting the knowledge that God has given us. We would be rebelling against God.

Sin in the New Testament

There is basically only one Greek word in the New Testament for "Sin".

1.) hamartano - In the Greek it means: to miss the mark.

Example: Mat 18:21 (NIV) "Then Peter came to Jesus and asked, "Lord, how many times shall I forgive my brother
when he sins (hamartano:G264) against me? Up to seven times?""

Strong's Concordance #264. hamartano, ham-ar-tan'-o; perh. from G1 (as a neg. particle) and the base of G3313;
prop. to miss the mark (and so not share in the prize), i.e. (fig.) to err, esp. (mor.) to sin.--for your faults, offend, sin,
trespass.

Another example: 1 Cor 6:18 (KJV) "Flee fornication. Every sin (hamartema:G265) that a man doeth is without the
body; but he that committeth fornication sinneth (hamartano:G264) against his own body."

Strong's Concordance #265. hamartema, ham-ar'-tay-mah; from G264; a sin (prop. concr.):--sin.

Notice that this Greek word comes from the same root word of hamartano #G264.
It is very interesting to realize that the Greek word "Hamartano" means the exact same thing as the Hebrew word
"Chattah".

Both words mean: "Miss the Mark!"

The New Testament writers were familiar with the Hebrew of the Old Testament and knew that Chattah meant
"miss the mark" and when they wrote the New Testament they chose the word that had the exact same meaning.

God inspired a secular word to convey to us what is not acceptable to Him. There are things that He will not
condone or tolerate. God wants people in His Kingdom who think as He thinks.

How does the New Testament define "SIN"?

There are four definitions in the New Testament that defines "SIN." We are all familiar with 1 John 3:4 in the King
James Version: The focus of this verse in the King James Version is on our actions and conduct. The way that the
King James Version translates 1 John 3:4 is that Sin is something that we do that is wrong.

Let’s notice this verse: 1 John 3:4 in the King James Version: "Whosoever committeth sin (hamartia:G266)
transgresseth (anomia:G458) also the law: for sin (hamartia:G266) is the transgression (anomia:G458) of the law."

Strong's Concordance #458. anomia, an-om-ee'-ah; from G459; illegality, i.e. violation of law or (gen.) wickedness:-
-iniquity, X transgress (-ion of) the law, unrighteousness.

The Greek word "anomia" in King James Version means "without law" or "lawlessness".

Other translations translates this verse correctly.

The New King James Version: "Whoever commits sin also commits lawlessness, and sin is lawlessness."

The New American Standard Bible: "Everyone who practices sin also practices lawlessness; and sin is
lawlessness."

The New International Version: "Everyone who sins breaks the law; in fact, sin is lawlessness."

Lawlessness does not focus on what we do but is an attitude or frame of mind, a way of thinking, rather than
specific conduct.

If you tell a lie, then you are doing something and transgressing the law.

When you say "Sin" is lawlessness, you are talking about an attitude towards "law", an attitude of rejecting "law",
even if you are not breaking the "law". This focuses on how our minds work.

In essence, what the Apostle John was saying in 1 John 3:4 was that sin is missing the mark which is an attitude of
lawlessness. If we have an attitude or frame of mind of "contempt" for law then we are missing the mark.

Why did the Apostle John define "Sin" this way that "Sin is lawlessness?" This is the context of what he is talking
about in verse 3: "And everyone who has this hope in Him purifies himself, just as He is pure" (1 John 3:3).

John was talking about how we are to purify ourselves. What is required to purify ourselves? We must put out
wrong attitudes and wrong ways of thinking. Wrong conduct is the result of wrong attitudes. ""For from within, out of
the heart of men, proceed evil thoughts, adulteries, fornications, murders" (Mark 7:21).

"Sin is lawlessness" is the correct definition but it is incomplete. There are some things that are not lawlessness but
they are still sin.
Sin is greater than lawlessness

An attitude of lawlessness is a part of sin, a part of missing the mark, but there are ways that we can miss the mark
which do not involve lawlessness, which do not involve that attitude.

The second New Testament definition of "sin" comes from the Apostle James: "Therefore, to him who

knows to do good and does not do it, to him it is sin" (James 4:17 ).

What is sin? Sin is not doing the good that we know we should do. The more we know, the more accountable we
are to God, the more God expects of us, and the more God expects us to come closer to the mark or goal that He
has set for us to attain.

Why did James define Sin this way? James was paraphrasing Genesis 4:7 : "If you do well, will you not be
accepted? And if you do not do well, sin lies at the door. And its desire is for you, but you should rule over it."

Are there things that we should be doing and we are not doing, such as: controlling our tempers, bringing every
thought under control, lusting, drinking to much, saying things that we shouldn't?.

If we are not doing the right things then we are "missing the mark" and are falling short.

God expects us to be accountable for what we know and understand.

We are not accountable for what we do not understand.

The third New Testament definition of "sin" comes from the Apostle Paul.

In Romans 14 the Apostle Paul is talking about meats offered to idols. Some people were offended because the
meat had been offered to an idol. Then the Apostle Paul defined Sin in: Rom 14:23 "But he who doubts is
condemned if he eats, because he does not eat from faith; for whatever is not from faith is sin."

Whatever is not of faith, whatever action or conduct that is not done in faith is Sin or "missing the mark."

It is Sin if we are compromising our conscience and not responding to our conscience.

Something could be sin for me and not for you. Something could be sin for you and not for me.

A lack of faith is sin - it always misses the mark. We are all familiar with Hebrews 11:6 : "But without faith it is
impossible to please Him, for he who comes to God must believe that He is, and that He is a rewarder of those who
diligently seek Him."

We must do what is right and we must act in faith.

The fourth New Testament definition of "sin" comes from the Apostle John. "If anyone sees his brother sinning a sin
(missing the mark) which does not lead to death, he will ask, and He will give him life for those who commit sin not
leading to death. There is sin leading to death. I do not say that he should pray about that {17}All unrighteousness
is sin, and there is sin not leading to death." (1 John 5:16-17 ).

This new definition of sin is: All unrighteousness is sin.

We are all familiar with what the definition of Righteousness is: Psalms 119:172 "For all Your commandments are
righteousness."

Righteousness is keeping the commandments and unrighteousness is breaking the commandments.


The Apostle Paul said in Romans 6:16 : "Do you not know that to whom you present yourselves slaves to obey,
you are that one's slaves whom you obey, whether of sin leading to death, or of obedience leading to
righteousness?"

We are to be slaves of obedience leading to righteousness. In other words, we are to strive to be righteous by
obeying God’s ten commandments.

The Unpardonable Sin

In Romans 6:16 the Apostle Paul also mentioned the phrase: "sin leading to death."

The Unpardonable Sin (Mat 12:31) is sin that if not repented of will lead to death.

God wants all men to repent (Acts 2:38, 17:30), but if men will not repent, He will not be able to forgive and pardon
them.

God is Interested in How We Think

God is interested in our attitudes and our frame of mind which produce our actions. Our actions reflect how our
minds work.

Sin starts before the action comes about. The physical transgression of the wrong way of thinking is a
consequence to what started in the mind. "Sinning" - "missing the mark" - is something that God will not tolerate or
put up with.

God wants to have the absolute assurance that those he is going to share his existence with are going to think the
same way He thinks.

God wants to be able to trust us. He needs to know that what we will be doing is right because we have chosen His
way of thinking through a process of trials and tests. God cannot afford to have doubts about us as to our way of
thinking because our thinking is the foundation for our future actions.

We must have God's laws written in our hearts. This is what the new covenant is about (Jer 31:31-33).

God is interested in how we think. The right way of thinking will produce more and more good conduct and actions
and behavior that is in full harmony with the way that God wants us to think because that is the way God thinks.

How does God think? ""For My thoughts are not your thoughts, Nor are your ways My ways," says the LORD. {9}
"For as the heavens are higher than the earth, So are My ways higher than your ways, And My thoughts than your
thoughts" (Isa 55:8-9 ).

The process of life is a training ground and we must learn more and more how to think like God.

God has put His thoughts in a book - the Bible. We should have a great desire to read and study the Bible to learn
more and more in how to think like God.

If our thinking is right, then our conduct should be right.

In Conclusion:

Sin is "missing the mark" and God warns us that if we continue to sin and "miss the mark" then death will be the
result: "For the wages of sin is death, but the gift of God is eternal life in Christ Jesus our Lord" (Rom 6:23 ).

Let’s strive to "hit the mark" and achieve the goals that God has set for us. Let’s think and act like God.
Note: Parts of this article is based upon notes taken from an audio taped Bible Study by Frank Nelte.

"http://citateortodoxe.ro/citate-pacatEste greu să spunem că Dumnezeu îngăduie să păcătuim. Dumnezeu


niciodată nu îngăduie să păcătu
im. Noi facem îngăduinţe, iar apoi vine diavolul şi ne ispiteşte. Când, de pildă, mă mândresc, atunci alung harul
dumnezeiesc, pleacă îngerul meu păzitor, vine celălalt, îngerul căzut, diavolul, şi-mi sparg capul. Aceasta este
îngăduinţa mea, iar nu a lui Dumnezeu."
Sfântul Paisie Aghioritul

Când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva. Să nu pună vina nici pe stat şi nici pe împrejurări, ci
pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale în credinţă, pe lipsa dragostei sale faţă de Dumnezeu. Că întotdeauna, cei ce au
trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu cu cârteala pe buze"
Părintele Arsenie Boca
Jugul vieţii este chinuitor şi povara existenţei este grea, deoarece o împovărează lanţurile de plumb ale păcatului
morţii. Când însă, cu puterea Domnului Celui Înviat, legăturile de plumb ale păcatului şi morţii sunt înlăturate din
fiinţa vieţii şi a existenţei, atunci jugul devine bun şi povara ușoară."
Sfantul Iustin Popovici
Mintea vede toate, chiar și pe cele din Ceruri. Și nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat
nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat."
Sfântul Antonie cel Mare
"Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosință, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor,
necertăreț și cele asemenea. Căci aceasta este avuția sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin
unele ca acestea, și să nu judeci pe nimeni sau să zici: cutare este rău și a păcătuit; ci mai bine este să-ți cauți de
păcatele tale și să privești în tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne privește dacă altul este
rău?"
Sfântul Antonie cel Mare
Fiecare om, în afară de propriile sale păcate e vinovat și pentru toate ale celorlalți […] Și tot atât de adevărat e că,
atunci când oamenii vor ajunge să își dea seama de asta, împărăția cerurilor se va statornici pe pământ, nu va mai
fi vis, ci o realitate."
Feodor M. Dostoievski

https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/pacatul-metanoia-151639.html
Pacatul si metanoia[2]

Este absolut necesar sa incepem de la a lamuri ce intelegem atunci cand spunem „pacat” si metanoia, pentru ca
de la acest punct vom putea inainta spre esenta temei de care ne preocupam; iar acest lucru este necesar pentru
ca astazi domnesc multe idei ciudate si neortodoxe despre tema pacatului si a metanoiei.

Potrivit conceptiilor filosofice, pacatul este esecul omului de a se pune in legatura cu arhetipurile, cu Ideile lui
Platon. In gandirea filosofica, destinatia omului este pe de-o parte, hedonismul, iar pe de alta, fericirea. In
conformitate cu ideile hedonismului, placerile sunt inevitabile si au scopul de a-l scapa pe om de insistentele nevoi
de ordin inferior. Potrivit eudemonismului, placerea este o stare amagitoare care il satisface doar aparent pe om,
pentru ca toate cele materiale sunt schimbatoare. Din acest motiv, in filosofia eudemonismului, eliberarea omului
consta in orientarea acestuia catre cele neschimbatoare, care sunt arhetipurile. In acest sens, caderea de la
arhetipuri este pacat si, prin urmare, indepartarea omului de timp si de materie, precum si cunoasterea
arhetipurilor, dar si apatheia (nepatimirea) si nemiscarea ce vine prin dobandirea lucrurilor celor neschimbatoare,
reprezinta lucrarea prin care se realizeaza eliberarea, iar aceasta poate fi izbutita prin metanoia[3].

In acord cu conceptia legalista, pacatul este doar incalcarea unei porunci a lui Dumnezeu si, in consecinta,
metanoia este iertarea acestei incalcari. Desigur, potrivit relatarii biblice din Cartea Facerii odata cu pacatul se
produce incalcarea unei porunci, dar aceasta incalcare este explicata de Sfintii Parinti ai Bisericii diferit fata de
perspectiva legalista. In acest sens, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, legea lui Dumnezeu poseda in launtrul
ei harul dumnezeiesc. In cazul de fata, atunci cand vorbim despre conceptia legalista a pacatului, intelegem in
principal acea opinie conform careia, relatia noastra cu Dumnezeu este perceputa in mod juridic. Asadar,
constientizam faptul ca Dumnezeu este manios si furios din cauza incalcarii poruncii Lui si din acest motiv este
nevoie de impacarea dreptatii dumnezeiesti. Aceasta nu este in nici un caz o atitudine ortodoxa. Desigur, trebuie
sa observam ca exista locuri in Sfanta Scriptura in care se vorbeste despre mania lui Dumnezeu, dar si aceasta
trebuie s-o vedem din interiorul erminiei si perspectivei patristice asupra Scripturii. Astfel, potrivit conceptiei
legaliste, pacatul este incalcarea unei porunci, iar pocainta este iertarea si impacarea dreptatii dumnezeiesti si a
maniei lui Dumnezeu.
In concordanta cu conceptia etica, si as putea adauga chiar religioasa, pacatul inseamna anumite actiuni de
suprafata, referitoare doar la manifestari „grosiere” exterioare, care se produc fie intr-un plan etic, in sensul
restrans al cuvantului, fie intr-un plan interpersonal. Astfel se explica cum, de cele mai multe ori, simtim pacatul
doar atunci cand cadem intr-o greseala trupeasca exterioara, insa nu-l simtim atunci cand se produce in planul
interior[4]. Iar aceasta situatie se reflecta si in conceptia etica a metanoiei. In acord cu aceasta conceptie, metanoia
este doar purificarea trupului si din acest motiv, atunci cand nu avem pacate trupesti nu simtim nevoia pocaintei.

In acord cu conceptia sociala si politica, pacatul este perturbarea relatiilor sociale ale omului care traieste intr-o
comunitate mai mica sau mai mare. In conformitate cu aceasta perspectiva, incalcarea unor legi ale vietii sociale,
reactia altor oameni fata de lucrarea noastra, creeaza o vinovatie care ne conduce spre disperare. Iar potrivit
acestei conceptii, pocainta este redresarea relatiilor noastre cu oamenii si regasirea comuniunii initiale cu ei. In
acest fel, o buna relatie interpersonala cu oamenii de langa noi este aceea pe care o instituie metanoia (pocainta),
asa cum este ea inteleasa in conceptia sociala.

In acord cu conceptia psihologica, pacatul este o vinovatie personala, care se afla in legatura cu tulburarea
echilibrului nostru psihologic si, in mod firesc, in restaurarea acestei vinovatii, pocainta joaca un rol important. Nu
putem nega, desigur, rezultatele vinovatiei psihologice, dar trebuie sa constientizam ca aceasta vinovatie
psihologica, atunci cand ramane doar ca vinovatie negativa, sau cand incercam s-o depasim doar prin mijloace
omenesti, creeaza multe anomalii[5]. Caderea omului are si consecinte psihologice, adica ea s-a reflectat si in
universul psihic al omului, insa vindecarea de aceasta vinovatie trebuie integrata in cadrul intregului proces
terapeutic al Bisericii. Daca vinovatia nu este integrata in cadrul procesului terapeutic al Bisericii, atunci aceasta nu
poate fi abordata dintr-o perspectiva ortodoxa.

Dupa ce am vazut conceptia filosofica, legalista, etica, sociologica si psihologica despre pacat, trebuie sa urmarim,
in continuare si conceptia teologica despre pacat si, prin extensie, despre metanoia. Ma voi limita in principal la
invataturile Sfantului Simeon Noul Teolog si ale Sfantului Grigorie Palama.

Dintru inceput, trebuie sa relatez un pasaj clasic din scrierile Sfantului Vasile cel Mare, care caracterizeaza pacatul
ca alienare a omului. Diferiti sociologi reformatori au folosit termenul de alienare cu semnificatii sociologice. Insa,
Sfantul Vasile cel Mare (330-379) a vorbit primul despre alienarea (instrainarea) omului[6]. Vorbind despre pacat el
il caracterizeaza ca fiind „scadere a celor bune, instrainare de Dumnezeu, amestecare a randuielilor, rasturnare a
tuturor celor ce se afla in armonie cu viata cea adevarata”[7].

Intr-un alt loc, vorbind despre absenta iubirii de Dumnezeu, care constituie pacatul, o numeste, de asemenea,
alienare. El scrie in acest sens: „Caci instrainarea de Dumnezeu si departarea de El, este mai greu de suportat
decat chinurile gheenei si, pentru cel ce patimeste aceasta, este mai apasatoare decat lipsa luminii soarelui pentru
vedere, chiar daca acest lucru nu aduce unei fapturi durere sau neputinta de a trai”[8].

Pacatul il duce pe om la o lipsire de Dumnezeu, asa cum pentru ochi, lipsirea de lumina este produsa de intuneric.
In acest fel, potrivit Sfantului Vasile cel Mare, pacatul este lipsirea de Dumnezeu, iar in realitate, asa cum vom
vedea mai departe, el este intunecarea mintii.

Aceasta intunecare produsa de pacat este subliniata si de Sfantul Simeon Noul Teolog. El scrie: „Acum insa
suntem atat de stapaniti de patimi, si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim nici
macar lucrurile in care ne aflam si nu mai cunoastem nici macar ca faptuim cele rele”.

Prin urmare, potrivit Sfantului Simeon, pacatul este intunecare si necunoastere a lui Dumnezeu, iar aceasta are
drept consecinta necunoasterea noastra de sine[9]. In aceasta intunecare consta necuratia omului. Doar si numai
din aceasta cauza pacatul il face pe om sa cada din curatia sa duhovniceasca.

„Iar cel ce se lasa dus in chip constient spre un pacat oarecare cade cu totul din curatie”.
Si el aduce ca exemplu un pahar de apa care se infecteaza in intregime din cauza unei singure picaturi de
murdarie[10].

Sfantul Simeon merge mai departe in analiza sa si accentueaza faptul ca pacatul este, in realitate, cadere din slava
lui Dumnezeu si pierdere a demnitatii ceresti. Viata fireasca a omului este sa imbrace vesmantul care este
stralucirea Sfantului Duh; sa ramanem in Dumnezeu si Dumnezeu in noi, sa fim dumnezei dupa har si copii ai lui
Dumnezeu si sa fim insemnati in lumina cunoasterii lui Dumnezeu. Astfel, a nu pacatui nu este „lucrarea legii, ci
pazirea nealterata a chipului si demnitatii ceresti”[11]. Prin acestea se intelege ca pacatul este de fapt caderea din
comunitatea si unitatea cu Dumnezeu.

Din aceeasi perspectiva priveste lucrurile si Sfantul Grigorie Palama. Vorbind despre pacatul lui Adam si, desigur,
despre orice pacat – care inseamna repetarea pacatului lui Adam – el scrie ca „pacatul este lipsirea persoanei
omenesti de cuvantul lui Dumnezeu, si apoi de relatia cu soborul ingerilor si cu viata vesnica”.

Si scriind aceste lucruri el spune: „Cine nu se va tangui, constient fiind de lipsa acestora?”[12].

Prin urmare, pacatul este lipsirea de viata vesnica, adica lipsirea de harul necreat al lui Dumnezeu. Insa, aceasta
lipsire nu este una abstracta, ci boala organului cunoscator al omului care este mintea (nous). Din acest motiv,
Sfantul Grigorie Palama vorbeste despre abaterea mintii de la Dumnezeu, in realitate despre intunecarea mintii.

„Mintea cazuta de la Dumnezeu devine sau demonica, sau animalica”.

Si, desigur, subliniaza faptul ca mintea omului „a fost creata de Dumnezeu imparat si stapanitor[13] al patimilor,
atunci cand, rapita fiind ea de Acesta, este trasa de la lucrarile cele nefiresti si de la faptele cele necuvenite”[14].

Observand pacatul din aceasta perspectiva, putem intelege ce este metanoia[15] (pocainta). De vreme ce pacatul
este intunecarea mintii si lipsirea de slava dumnezeiasca, metanoia este luminarea mintii si intoarcerea la slava
originara. Sfantul Simeon Noul Teolog ne spune ca „metanoia este usa care ne scoate din intuneric si ne introduce
in lumina”[16].

Iar Sfantul Grigorie Palama, referindu-se aceasta stare, spune ca metanoia este intoarcerea la slava cea dintai si
prin urmare, vindecarea omului. El scrie: „Nascandu-se metanoia in suflet, ne intoarcem mintea de la obisnuinta
vicleana si de la cunostinta cea iubitoare de pacat… vindecand rautatea noastra, iar nu lasandu-ne omorati de
rautate”[17].

Prin urmare, pacatul nu este caderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci intunecarea mintii, prin care omul
pierde comuniunea si unitatea cu Dumnezeu. Iar atunci cand, in scrierile Sfintilor Parinti, intalnim o terminologie
legalista, etica, sociologica si psihologica, aceasta este, de fapt, o extindere a conceptiei teologice, intrucat, cu
adevarat, atunci cand se intuneca mintea, acest lucru are consecinte si in domeniul psihologic, sociologic si etic.

Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos

Spovedania si vindecarea sufletului, Editura Doxologia

Note:
[2] Cuvantul grecesc (metanoia) – exprima atat starea de pocainta a omului, cat si o stare mai complexa care
presupune o schimbare de fond a mintii, a existentei umane in integralitatea ei. Din acest motiv, pentru a pastra
semnificatia deplina a cuvantului din limba greaca, am optat pentru termenul metanoia, fara insa a elimina cu totul
termenul pocainta, care are un sens clar si bine determinat in literatura ascetica in limba romana (n. tr.).
[3] Vezi Pr. Ioannis Romanidis, Pacatul stramosesc, Ed. Pournaras, Tesalonic, 1970, pp. 36-37.
[4] Cu siguranta, la multele pacate pe care le facem cu gandul, dar pentru care nu avem o simtire clara a faptului
ca reprezinta un pacat. Insa, faptul ca aceste ganduri nu sunt intrupate in fapte, nu le face mai putin grave pentru
starea sufleteasca a celui ce le cultiva (n. tr.).
[5] In acest caz, anomaliile sufletesti apar datorita faptului ca sentimentul de vinovatie nu este urmat imediat de
pocainta. Centrarea exclusiva pe sentimentul de vinovatie poate duce la moarte, asa cum s-a intamplat in cazul lui
Iuda (n. tr.).
[6] Nu doar ca Sfantul Vasile cel Mare a vorbit primul despre pacat ca instrainare (alienare), ci a inteles primul
termenul in cauza ca instrainare de Dumnezeu, Cel ce este izvorul vietii celei vesnice si adevarate, iar nu o
instrainare fata de un anumit mediu sau de o anumita stare, asa cum intelege psihologia si sociologia moderna (n.
tr.).
[7] PG 31, 385B. Vezi si Olimpiada Papadopoulos-Tsananas, Antropologia Sfantului Vasile cel Mare, Tesalonic,
1970, p. 60.
[8] Sfantul Vasile cel Mare, Opere, col. Parintii Greci ai Bisericii, (EPE), vol. 8, p. 190.
[9] SC 96, Cateheza a II-a, p. 296; Sfantul Simeon Noul-Teolog, Cateheze, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Deisis,
Sibiu, 1999, p. 47.
[10] SC 104, p. 146; Cateheze, p. 155.
[11] SC 51, p. 58.
[12] Sfantul Grigorie Palama, Opere, EPE, vol. 10, p. 246.
[13] Mintea (nous) in limba greaca este un cuvant de genul masculin; din acest motiv este asemanata cu un
imparat ce stapaneste cuprinsul sufletului, pe care-l conduce cu pricepere spre sensul sau desavarsit,
indumnezeirea (n. tr.).
[14] Sfantul Grigorie Palama, op. cit., p. 534.
[15] Asa cum am mai amintit, metanoia inseamna, etimologic, „schimbarea mintii”. Acest termen a fost tradus, in
mod just de altfel, si prin pocainta, sens continut in termenul grecesc. In cazul nostru, vom pastra cuvantul
metanoia in sensul sau de baza, pentru a putea urmari subtila analiza a mitropo-litului grec, care, pe baza
observatiilor Sfintilor Parinti, vede pacatul ca o intunecare a mintii, iar vindecarea de consecintele pacatului ca o
venire a mintii in sine, o schimbare a mintii, care este metanoia. Ar mai fi de adaugat aici si faptul ca metanoia nu
este un simplu proces intelectual ci, asa cum vom vedea din expunerea ce urmeaza, un profund proces existential,
de a carui reusita va da marturie in final harul Duhului Sfant (n. tr.).
[16] SC 113, p. 138.
[17] Sfantul Grigorie Palama, op. cit., p. 534.

http://ziarullumina.ro/patima-si-pacatul-in-gandirea-sfintilor-parinti-99400.html

Patima şi păcatul în gândirea Sfinţilor Părinţi

Calinic Botoşăneanul Episcopvicar Arhiepiscopiei Iaşilor, 25 Februarie 2015

Patimile sunt un fel de fiinţe învârtoşate. Ele se aşază între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor.
Tuturor patimilor le premerge iubirea de sine, după care vine mândria.
Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea
mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi
fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu necuvântătoarele. Orice
patimă este o împletire dintr-un lucru supus simţurilor, dintr-o simţire şi dintr-o putere, abătute de la ceea ce este
potrivit cu firea.
Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale
mâniei, iar altele sunt ale părţii poftitoare ale sufletului.
Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup
Patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau numai de cea raţională. Mai
anevoie de biruit sunt patimile iuţimii decât cele ale părţii poftitoare; de aceea Dumnezeu a dat ca doctorie mai tare
împotriva ei porunca dragostei. Patimile îşi au originea în noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu în
Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos,
prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele
decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele
drăceşti (însoţirea), apoi de consimţirea sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se
sfătuiesc în chip păcătos; după acestea vine robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea
hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări, şi în sfârşit săvârşirea faptei din afară, a păcatului. Dacă mintea va fi
atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la
răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân, fără împlinire.
Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă.
Or, cel care nu este îmbrăcat cu veşmântul duhului este îmbrăcat cu ruşinosul şi necinstitul veşmânt al patimilor.
Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea, spune Sfântul Petru Damaschinul. Căci din neînţelepciune apare
trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare izvorăşte iubirea de slavă din care creşte
iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, cauza totalei necunoştinţe a
darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea se nasc celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din
care vine curvia; apoi iubirea de argint, din care se naşte mânia; din ea vine întristarea, prin care se naşte
nepăsarea; şi în cele din urmă slava deşartă din care se trage mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi
păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu.
Dintre toate patimile, două sunt mai grele
Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de o patimă, ea este luată în stăpânire de
toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de
rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia,
minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia,
puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de
stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu
păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea
ş.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu
auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uşurătatea, sulemenirea,
jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea
niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de
plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care îşi ia seva tot răul.
Patimile trupeşti şi cele materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele sufleteşti şi
nevăzute se ating prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când omorâm patimile şi stingem poftele şi
supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva
decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea, a
sufletului este dulcea pătimire, iar a minţii este aplecarea spre patimă.
Dintre toate patimile, două sunt mai grele: curvia şi trândăvia, care tulbură şi slăbănogesc sufletul, fiind în legătură
una cu cealaltă şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu
desăvârşire de către om. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia
amândurora, a sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot
sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primeşte
puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se
veselească prin liniştire.
Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat
Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei, lupta lui pentru libertate. Cel mai greu este să te
eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea
pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe
rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al
lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înşine. Omul nepătimaş este
omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care
nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de
bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie
luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând înşelăciunea celor
văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de
Dumnezeu.
Cât despre păcat, omul păcătuieşte prin răpire, prin amăgire, prin neştiinţă şi prin dispoziţie sufletească. Primele
trei feluri aduc uşor pe om la recunoaşterea păcatului şi la pocăinţă, dar cel ce păcătuieşte din aplecare
sufletească şi nu vine la pocăinţă nici în urma experienţei, nici cu trecerea vremii, în chip sigur va avea parte de
chinuri. Când auzi pe Fiul lui Dumnezeu zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de
Mine“, aceasta nu se referă numai la averi, ci se referă la toate lucrurile păcatului. Toate păcatele bat mai întâi prin
gânduri la uşa minţii, dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei.
Tămăduirea şi leacul păcatelor din raţiune (necredinţa, erezia, hula, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ivite din
partea pătimitoare) este credinţa adevărată în Dumnezeu, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea
curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu.
Tămăduirea şi leacul păcatelor iuţimii (cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea,
cugetarea necontenită) este iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea
răului şi bunătatea.
Tămăduirea şi leacul păcatelor părţii poftitoare (lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia,
necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti) este:
postul, înfrânarea, reaua pătimire, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor nemuritoare, dorul după Împărăţia
lui Dumnezeu.
Când amintirea păcatului te duce la pocăinţă, este de la Dumnezeu, iar când te duce la repetarea lui, este de la
diavol. Or, pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat, iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi. În veacul ce
va să fie nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică şi
schimbătoare, ci fiindcă păcătuind, nu ne-am întors de la calea cea rea, după ce am primit putere şi vreme pentru
pocăinţă, ca să arătăm şi mai mult că Dumnezeirea este bună şi nu pătimaşă, ca una ce pedepseşte şi nu se
mânie. Pentru că ea pedepseşte păcatul şi nu pe păcătos, fiind în afară de orice patimă şi pedeapsă, deşi se
conformează faptelor şi dispoziţiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viaţă.
Există păcat ce se face din slăbiciune, la care omul este atras fără voie; şi există păcat făcut cu voie şi din
neştiinţă. Câteodată face cineva păcatul din vreo întâmplare; şi iarăşi uneori, din stăruirea şi deprinderea în rău.
Toate aceste feluri şi chipuri ale păcatelor, deşi sunt toate vrednice de cercetare, privite din punctul de vedere al
pedepsei ce li se cuvine, nu sunt deopotrivă, ci unul este mai mare decât altul. Şi precum Adam şi Eva şi şarpele
au primit de la Dumnezeu aceeaşi răsplată a păcatului, dar au luat blesteme mult deosebite, aşa şi urmaşii lor:
fiecare a luat asprimea pedepsei după intenţia şi după pofta lui de a păcătui.
Semnul iertării stă în a te socoti pururea dator
Până ce nu va fi urâtă, cu adevărat, pricina păcatului din inimă, nu te poţi elibera de plăcerea lucrării lui. Aceasta
este lupta cea mai grea, ce se dă împotriva omului până la sânge. În ea se probează stăpânirea de sine a lui, în
dragostea care uneşte toate virtuţile. Aceasta este puterea care aţâţă şi ridică la luptă. Aceasta este puterea
mărimii păcatului, prin care vrăjmaşul obişnuieşte să zăpăcească puterile sufletului şi sileşte mişcările curate să
facă o experienţă, pe care niciodată n-a făcut-o. Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip
desăvârşit credinţa în Dumnezeu, care-l naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se
întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti, arătându-şi naşterea după
Dumnezeu ca faptă a voinţei, nu a necesităţii.
Dumnezeu i-a acordat slăbănogului iertarea: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău“ (Ioan
5, 14). Semnul iertării, spune Sfântul Ioan Scărarul, stă în a te socoti pururea dator. Iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan
spun că cine nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte, dezumanizează, pierde condiţia de om şi care
nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat. Iar cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia lui
Dumnezeu. Când te rogi de cineva să te ierte îl ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui pentru că unde se întâlnesc
oamenii prin iertare este şi Dumnezeu, izvorul iertării, ca izvor al iubirii care vrea să-i cuprindă pe toţi în ea, al
puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi pe El ca iertător.
„De le ierţi păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea aceasta pe care ai scris-o“, a spus Moise
(Ieşirea 32, 31-32). Deci, fiecare popor este scris în cartea sau în atenţia lui Dumnezeu ca o formă unică a
spiritualităţii create de gândul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este liber chiar faţă de El, sau de hotărârile odată
luate ale Lui. El iartă păcatele unui popor când vede la acesta o întoarcere sau oameni nepierduţi cu totul în
înstrăinare totală de Dumnezeu. Dar când nu le mai vede pe acestea, El poate şi pierde un popor. Pentru că
„nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ (Luca 5, 21). Iertarea reală a păcatului, ridicarea reală
de pe conştiinţă a răului făcut cuiva, vindecarea reală a rănii lăsate de el în conştiinţă este o faptă pe care numai
Dumnezeu o poate face. El îţi dă liniştea conştiinţei pentru veci. Şi prin aceasta îţi dă adevărata libertate. În faptul
că omul poate ierta şi el sau simţi şi iertarea de la el ca o despovărare, ca o vindecare, se arată că Dumnezeu
lucrează prin omul care iartă, că acesta a devenit în adevăr asemenea lui Dumnezeu sau că este chipul lui
Dumnezeu, având pe Dumnezeu în Sine. Momentul adevăratei iertări a umanităţii a fost plinirea legii.
Bibliografie:
Sfântul Filotei Sinaitul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 134.
Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 144.
Sfântul Ilie Ecdicul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 312.
Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 151.
Sfântul Ioan Damaschin, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 206, 209.
Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 153, 231.
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia X, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 207, 218-219, 349.
Sfântul Isaia Pustnicul, Filocalia XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 90.
Sfântul Isihie Sinaitul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 69, 84.
Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 316, 318.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 218.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 161, 302.
Sfântul Nichifor din Singurătate, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 19.
Sfântul Petru Damaschin, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 36-37.
Sfântul Talasie Libianul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 32-33, 34-39.
Sfântul Teognost, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 285.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia XI, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 119.
https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/sfintii-parinti-ne-invata-ca-orice-abatere-de-la-bine-este-socotita-pacat

finţii Părinţi ne învaţă că orice abatere de la bine este socotită păcat (căci şi pruncul are mânie şi pizmă). Sfântul
Prooroc David se plânge „că întru păcate m-am născut” (Psalmul 50), iar noi care am îmbătrânit în rele zicem că
nu facem păcate? Oare numai desfrâul trupesc este păcat? Dar Tablele Legii, câte porunci ne-a dat Dumnezeu
până la porunca a şaptea (să nu facă desfrânare)? Iar la cele nouă Fericiri din Sfânta Evanghelie, oare fericeşte
Domnul numai pe cei curaţi cu trupul? Dar nici nu aminteşte de asta, căci dacă n-ai inimă curată, nici trupul nu este
curat şi nici sufletul. Avem sute de mărturii despre asta şi noi ne înşelăm adesea socotind ca păcat numai troahna
obişnuită în lume (adică desfrâul), iar altele care sunt mai vătămătoare nu le luăm în seamă. Dar oare numai cel
care tuşeşte este bolnav? Câţi sunt atacaţi de oftică, de cancer sau alte boli lăuntrice, dacă nu tuşesc şi nu scuipă,
oare ei sunt bolnavi?

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere
complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 387)

https://www.ioanguradeaur.ro/584/omilia-x/

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

NIMIC NU LAUDĂ ŞI IUBEŞTE ATÂTA DUMNEZEU CA SUFLETUL BLÂND, SMERIT ŞI RECUNOSCĂTOR

OMILIA X

09/05/2007 admin Despre pacat, Despre saracie- bogatie, Diverse, Omilii, Talcuiri 0

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Cel păcătos este înclinat spre mânie]

„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi
oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12).
După cum doctorii cei mai iscusiţi tratează bolile dintru început, şi încep cu însăşi rădăcina răului, tot aşa face şi
fericitul Pavel. Într-adevăr, după ce arată că ne-am îndreptat, şi după ce arată cele despre patriarh, despre Duhul
Sfânt şi despre moartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze -, la urmă dovedeşte şi
din altă parte cele deja dovedite, şi atrage atenţia prin cele opuse asupra subiectului în discuţie, adică asupra morţii
şi a păcatului. Cum, în ce fel? Caută, adică, să afle cum a intrat moartea în lume, şi cum după aceea s-a înstăpânit
asupra ei. Aşadar, cum a intrat şi cum s-a înstăpânit aceasta? „Prin păcatul unuia”, zice. Însă ce înseamnă „că toţi
au păcătuit în el”? „Acela căzând – zice -, pe urmă şi cei ce n-au mâncat din pomul acela, cu toţii s-au făcut
muritori”.
„Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege” (5, 13). Prin expresia
„până la lege” unii cred că vorbeşte despre timpul dinainte de darea Legii, ca de pildă timpul lui Abel, Noe, Avraam,
şi timpul până la naşterea lui Moise. Însă dacă e aşa, care era păcatul de atunci? Alţii zic că Apostolul vorbeşte de
păcatul din rai. „Acesta încă nu era desfiinţat -zice -, ci fructul lui era verde, şi deci el a adus moartea comună în
lume, care stăpânea şi teroriza”. Însă de ce oare adaugă: „însă păcatul nu se socoteşte când nu este lege”? Cei ce
cercetează cele ale noastre spun că Apostolul a vorbit acestea în antiteză faţă de iudei, care spuneau că, dacă
fără Lege nu este păcat, atunci cum de a ucis moartea pe toţi cei de dinainte de Lege? Mie însă mi se pare că
ceea ce se spune aici este cu privire la cele ce are de zis mai departe, lucru care de altfel se şi potriveşte cu scopul
urmărit de Apostol.
Deci ce vrea să spună prin această expresie? Zicând că „până la lege, păcatul era în lume”, mi se pare că spune
că, legea încă nefiind dată, stăpânea păcatul cel din călcarea poruncii, şi a stăpânit până când a fost dată legea.
„Deci, dacă păcatul din călcarea legii – zice – este cel care a născut moartea, atunci cum de au murit toţi cei de
dinainte de lege? Dacă moartea îşi are rădăcina în păcat, şi legea nefiind dată, păcatul nu se socotea, atunci cum
de stăpânea moartea? De aici este învederat că nu păcatul urmat prin călcarea legii, ci acel rezultat din călcarea
poruncii de către Adam este păcatul care a stricat totul. Şi care e dovada? Că şi cei de dinainte de lege au murit cu
toţii”.
„Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră”. Şi cum a împărăţit? „După
asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (5, 14).
De aceea şi Adam era tipul lui Hristos. Şi cum aceasta? Prin faptul că după cum Adam a devenit cauza morţii sale
şi a celor descinşi din el, deşi aceia n-au mâncat din pom, tot aşa şi Hristos a devenit cauza dreptăţii şi a celor ce
au crezut în El, dreptate pe care prin cruce ne-a dăruit-o tuturor, deşi n-am făcut noi nimic din cele drepte. De
aceea şi Apostolul îşi are mintea aţintită asupra cuvântului „unul”, şi încontinuu îl pune în evidenţă, zicând: „Precum
printr-un om a intrat păcatul în lume”, şi „dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit” (5, 15), şi „ce aduce darul nu
seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit” (5, 16), şi „precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi
oamenii” (5, 18), şi „dacă pentru greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul” (5, 17), şi „precum prin
neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (5, 19); şi, în fine, nu renunţă la acest „unul”, până ce iudeul va
zice: „Şi cum de prin binele împlinit de unul [Hristos], lumea s-a mântuit?”. Când şi tu îi vei putea spune: „Şi cum
dacă unul a păcătuit [Adam], lumea a fost condamnată?”; deşi păcatul şi harul nu sunt deopotrivă, după cum nu
sunt deopotrivă moartea şi viaţa, după cum nici diavolul nu este deopotrivă cu Dumnezeu, ci distanţa dintre ei este
nemărginită.
Atunci când, deci, şi prin firea lucrurilor, şi prin puterea cea mare a Celui ce a săvârşit faptul mântuirii noastre, şi
chiar prin ceea ce trebuia a se face, fiindcă a mântui şi nu a osândi Îi era mai potrivit lui Dumnezeu, atunci când din
toate acestea se va putea vedea superioritatea şi biruinţa, ce cuvânt de necredinţă ai mai putea avea? Iar cum că
ceea ce s-a petrecut a fost după dreapta judecată, aceasta a arătat-o zicând:
„Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul
lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos” (5, 15).
Ceea ce el spune, aşa şi este; fiindcă dacă păcatul a fost al unui singur om şi totuşi a avut atâta putere, cum darul
lui Dumnezeu – şi nu numai al Tatălui, ci şi al Fiului – nu va prisosi încă mai mult? Acest lucru este şi foarte firesc,
fiindcă a fi pedepsit cineva de un altul nu pare a fi ceva tocmai important, pe când a fi mântuit e cu mult mai potrivit
şi mai rezonabil. Deci, dacă aceea a fost, atunci cu atât mai mult aceasta.
Cum că aşa era potrivit şi drept, a arătat desluşit din cele spuse. Căci o dată stabilit acest fapt, toate celelalte vor
putea fi bine primite pe urmă. Însă că aceasta era de trebuinţă a se face, iată cum o arată prin cele ce urmează:
„Şi ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci judecata dintr-unul duce la osândire,
iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (5, 16).
Însă ce este aici, şi ce vrea să spună el? Aceea că un singur păcat numai a avut puterea de a introduce în lume
moartea şi pedeapsa, pe când harul nu numai acel singur păcat a desfiinţat, ci şi pe cele introduse după acela.
Apoi, ca nu cumva prin expresiile „precum” şi „astfel” din versetul 15, să introduci măsura bunurilor faţă de rele, şi
ca să nu crezi că, auzind de Adam, se vorbeşte numai de desfiinţarea păcatului făcut de acesta, zice că
desfiinţarea aceasta a fost a multor păcate. Şi de unde se învederează aceasta? Din aceea că, după nenumăratele
păcate săvârşite în urma celui din rai, faptul s-a terminat în îndreptare. Însă unde este îndreptarea, acolo cu
necesitate este şi viaţă, şi după aceea numaidecât trebuie să urmeze şi miile de bunătăţi; precum şi acolo unde
este păcatul, cu necesitate că este şi moartea.

Dreptatea este superioară vieţii, fiindcă ea este rădăcina şi obârşia ei. Cum că s-au acordat mai multe bunuri, şi că
n-a fost desfiinţat numai păcatul acela, ci şi toate cele de după, aceasta a arătat-o zicând: „iar harul din multe
greşeli duce la îndreptare”. Astfel urmează, cu necesitate, că împreună cu celelalte şi moartea a fost desfiinţată din
rădăcină, însă aceasta va trebui să o dezvolte mai jos. Mai înainte a spus că printr-un om a intrat păcatul în lume,
şi că, dacă păcatul acela, intrat printr-un om, a omorât pe toţi oamenii, cu atât mai mult darul unuia va putea
mântui. După aceasta a arătat că nu numai păcatul acela a fost desfiinţat prin har, ci şi toate celelalte, şi nu numai
că toate păcatele au fost desfiinţate, ci încă s-a dat şi îndreptarea; şi, în fine, că Hristos a folosit nu numai într-atât
pe cât a vătămat Adam, ci cu mult mai mult. Şi arătând Apostolul toate acestea, din nou vine şi dezvoltă subiectul.
Însă cum îl dezvoltă?
„Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi
a darului dreptăţii vor împăraţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos” (5, 17).
Ceea ce el spune, aşa şi este. „Ce anume a înarmat moartea contra omenirii?”, zice. „Aceea că un singur om a
mâncat din pomul cunoştinţei. Deci, dacă moartea a avut atâta putere printr-un singur păcat, atunci, când unii se
vor găsi că au primit har şi dreptate cu mult mai mari decât păcatul acela, cum vor putea să mai fie răspunzători cu
moartea?”. De aceea nici n-a zis el aici simplu har, ci „prisosinţa harului”, fiindcă n-am luat din har numai atât pe
cât ne trebuia spre desfiinţarea păcatului, ci încă mai mult, de vreme ce ne-am izbăvit şi de osândă, şi orice răutate
am alungat-o, am renăscut de sus şi am înviat o dată cu îngroparea omului cel vechi, ne-am răscumpărat şi ne-am
îndreptat, am fost duşi la înviere şi ne-am sfinţit, am devenit fraţi ai Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu şi împreună
moştenitori ne găsim în trupul Lui; şi după cum trupul este unit cu capul, aşa şi noi suntem uniţi cu El. Toate
acestea Pavel le-a numit „prisosinţa harului”, arătând că nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci
am luat în acelaşi timp şi sănătate, şi înfrumuseţare, şi cinste, şi slavă, şi vrednicii care întrec şi covârşesc firea
noastră omenească. Fiecare dintre acestea era de ajuns prin sine ca să dezlege moartea; însă când sunt şi toate
la un loc, atunci nici urmă din ea nu mai rămâne, nici umbra ei nu se mai vede, ci a dispărut cu totul. După cum
cineva ar băga la închisoare pe un altul care i-ar datora zece bani, şi nu numai pe acela, ci şi pe femeia şi copiii lui
şi pe toţi casnicii lui, iar venind un altul să-l răscumpere ar plăti nu numai cei zece bani, ci ar mai da şi mii de talanţi
de aur, şi pe cel închis l-ar băga în curţile împărăteşti, şi l-ar ridica pe tronul celei mai înalte stăpânii, şi l-ar face
părtaş de cinstea cea mai mare, şi la urmă nu şi-ar mai aduce aminte de cei zece bani împrumutaţi, întocmai aşa
s-a petrecut şi cu noi. Mai mult decât datoram a plătit Hristos pentru noi, atât de mult pe cât de întinsă şi
nemărginită este marea faţă de o picătură de apă.
Deci nu te îndoi, omule, ca unul ce vezi atâta bogăţie de bunătăţi, şi nici nu căuta cu mirare cum s-a dezlegat
scânteia aceea a morţii şi a păcatului, de vreme ce o mare atât de întinsă de haruri s-a revărsat asupra lor şi i-a
copleşit. Aceasta şi Pavel a lăsat bine să se înţeleagă, zicând că: „cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului
dreptăţii, vor împărăţi în viaţă”.
Şi fiindcă a dovedit aceasta lămurit, iarăşi revine la silogismul dinainte, pe care repetându-l, zice:
„Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a
venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă” (5, 18). Apoi iarăşi zice: „Căci precum prin neascultarea unui
om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi” (5, 19).
Aici se naşte o chestiune care nu puţin ne dă de gândit; însă dacă cineva este cu băgare de seamă, uşor se va
dezlega. Aşadar, care e acea chestiune? E aceea când el zice că, prin neascultarea unui păcătos, s-au făcut
păcătoşi cei mulţi. Cum că, păcătuind Adam şi devenind muritor, au devenit muritori şi cei din el, nu este nimic de
mirare; dar ca prin neascultarea aceluia să devină păcătos şi altul, ce fel de consecinţă logică ar avea un
asemenea fapt? Pentru că desigur că acesta se va găsi că nu e vinovat, de vreme ce n-a devenit păcătos de la
sine şi prin sine. Deci ce înseamnă aici cuvântul „păcătoşi”? Mie mi se pare că înseamnă răspunzători de
pedeapsă şi condamnaţi morţii. Cum că, Adam murind, toţi suntem muritori, aceasta a dovedit-o prin multe, însă
ceea ce se caută aici este a se şti din ce cauză a urmat aceasta.

Dar Apostolul nu a mai adăugat nimic, fiindcă cu nimic n-ar fi contribuit mai mult, deoarece lupta lui în timpul de
faţă este contra iudeului ce se îndoieşte şi râde când aude de îndreptarea celor mulţi prin unul. De aceea, arătând
că şi pedeapsa a intrat în lume la toţi oamenii, el n-a mai adăugat nimic, adică n-a spus şi de ce s-a făcut aşa,
fiindcă nu este prisoselnic în vorbe, ci spune numai aceea ce este de trebuinţă. Aceasta nu atât pe el, cât mai cu
seamă pe iudeu îl silea legea luptelor să o spună, şi de aceea o lasă nedezlegată. Dacă însă cineva din voi ar
căuta să o afle, vom zice numai atât: că nu numai că n-am fost vătămaţi prin moartea şi condamnarea lui Adam, ci,
dacă suntem treji, atunci chiar am câştigat devenind muritori: întâi că nu păcătuim în trup nemuritor, şi în al doilea
rând că prin aceasta avem la îndemână mii şi mii de pricini de cugetare. Într-adevăr, iubiţilor, moartea, care
aşteaptă pe fiecare dintre noi, ne convinge de a ne cuminţi şi a ne modera, de a fi cumpătaţi în toate acţiunile
noastre şi, cu un cuvânt, de a ne izbăvi de orice răutate. O dată cu acestea, sau, mai bine zis, înaintea tuturor
acestora, ea a adus şi alte multe bunuri. De aici sunt izvorâte cununile martirilor şi răsplăţile date apostolilor. De
aici Abel s-a îndreptat, de aici Avraam sacrificând pe fiul său, de aici şi Ioan cel ucis pentru Hristos, de aici acei trei
tineri, de aici Daniel. Şi dacă noi am voi, atunci nu numai moartea, ci nici diavolul însuşi n-ar putea să ne vatăme.
Afară de acestea, se mai poate spune că şi nemurirea ne aşteaptă pe noi, şi înţelepţiţi pentru un timp scurt, ne vom
bucura în siguranţă de bunurile viitoare, fiind certaţi în viaţa prezentă ca într-o şcoală, prin boli şi neplăceri, prin
ispite şi sărăcie, şi prin toate celelalte ce ni se par triste şi neplăcute, pentru a ne face vrednici de primirea bunurilor
viitoare.
„Iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (5, 20).
Fiindcă a arătat că lumea a fost condamnată de la Adam, iar de Hristos mântuită şi izbăvită de osândă, de aceea,
la timpul potrivit, vorbeşte şi despre Lege, iarăşi zădărnicind credinţa pe care iudeii o aveau în ea. „Nu numai că
aceasta n-a folosit cu nimic”, zice, „ci s-a sporit boala introducându-se legea”. Particula „ca să se”, din acest pasaj,
nu este cauzală, ci rezultativă, adică legea n-a fost dată ca greşeala să se înmulţească, ci ca să se micşoreze şi
nimicească cu totul; însă s-a întâmplat cu totul invers, şi aceasta nu din cauza naturii legii, ci din lenevirea celor ce
au primit-o. Însă de ce oare n-a zis „a fost dată”, ci „a intrat”? A arătat că legea a fost temporară, şi temporară a
fost şi necesitatea ei, iar nu principială sau de la început, după cum spune şi în Epistola către Galateni, învederând
acelaşi lucru: „Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să
se descopere” (Galateni 3, 23). Aşadar nu pentru sine păzea turma, ci pentru altceva, adică pentru credinţă.
Fiindcă anumiţi iudei erau desfrânaţi şi grosolani, şi nepăsători chiar faţă de darurile ce li se acordaseră, li s-a dat
Legea, ca aceasta să-i mustre mai mult, să-i înveţe clar în ce se aflau şi, mărind vinovăţia lor, să-i îngrădească
încă mai mult. Însă nu te teme, căci aceasta s-a făcut nu ca pedeapsa să-ţi fie mai mare, ci pentru ca harul să se
arate mai îmbelşugat.

De aceea a şi adăugat: „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”. Nu a zis simplu „a prisosit”, ci „mai mult a
prisosit”. Nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, ci şi de păcate, şi ne-a dat viaţă şi toate celelalte, de care de multe
ori am vorbit. După cum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-ar face şi
frumos, puternic şi vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-ar hrăni, ci încă l-ar mai face şi stăpân
peste mari averi, şi l-ar aşeza într-o demnitate foarte înaltă, întocmai aşa a făcut şi Hristos cu noi. „Dar cum a
prisosit păcatul?”, zici tu. Legea a impus o mulţime de porunci, iar ei călcându-le pe toate, iată că ea a înmulţit
greşeala. Ai văzut câtă deosebire şi câtă depărtare este între lege şi har? Aceea s-a făcut oarecum un adaos la
condamnare, iar aceasta prisosinţă a harului.
După ce, deci, a arătat negrăita iconomie a lui Dumnezeu, caută iarăşi începutul şi obârşia vieţii şi a morţii. Deci
care este obârşia morţii? Păcatul. De aceea şi zice:
„Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţă veşnică,
prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (5, 21).
Acestea le-a spus punând harul în statutul de împărat, iar moartea în rândul soldatului, pusă la ordinele lui şi
înarmată de el. Aşadar, dacă harul a înarmat moartea, atunci este încredinţat că şi dreptatea lui nu numai că
dezarmează moartea, ci o şi nimiceşte şi îi doboară întreaga împărăţie, fiindcă dreptatea este cu mult mai mare
decât împărăţia morţii, şi este introdusă nu de om, nici de diavol, ci de harul lui Dumnezeu, care ne conduce viaţa
la binele nesfârşit. Acest har ne-a adus viaţa cea fără de sfârşit, ca şi de aici să afli bogăţia lui. Căci, pe când
păcatul ne-a scos din viaţa prezentă, harul, venind, nu ne-a hărăzit-o pe cea prezentă, pierdută prin păcat, ci pe
cea viitoare, veşnică şi nemuritoare. Însă cauza tuturor acestor bunătăţi destinate nouă este Hristos. Deci nu te
îndoi de viaţa veşnică, atâta vreme cât ai dreptatea, fiindcă dreptatea este mai mare decât viaţa: ea este, aşa
zicând, mama vieţii.
„Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” (6, 1).
Aici trece iarăşi la partea morală, deşi nu a introdus-o de mai înainte, ca să nu pară multora greoaie şi neplăcută,
prezentând-o ca pe o consecinţă a dogmelor dezvoltate până aici. Dacă el, dând astfel varietate discursului, încă
suscepta oarecum ca nu cumva cuvintele sale să le fie dificile, pentru care şi zicînd: „Şi v-am scris, fraţilor, mai cu
îndrăzneală, în parte” (Romani 15, 15), cu atât mai mult, dacă nu ar fi făcut aşa, li s-ar fi părut foarte greoi şi
neplăcut. Deci după ce a arătat cât de mare este harul dacă are putere de a vindeca pe om de atâtea păcate, şi
pentru că aceasta să nu fie celor neîntăriţi ca îndemn de a rămâne în păcate zicând: „De aceea darul s-a arătat
mare, fiindcă şi noi am păcătuit mult; şi deci să nu ne depărtăm de păcate, ca astfel şi harul să se arate mare”,
priveşte cum prin antiteză răstoarnă o asemenea judecată falsă, mai întâi prin expresia negativă „nicidecum”, fapt
pe care el obişnuieşte să-l facă când e vorba de lucruri absurde recunoscute şi mărturisite de toţi, iar mai pe urmă
aşază şi un raţionament de necontestat. Şi care e acel raţionament?
„Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?” (6, 2). Ce înseamnă „am murit”? Ori tendinţa şi înclinaţia
omului spre păcat, pe care toţi am primit-o ca hotărâre oarecare, ori că am murit cu păcatul crezând şi luminându-
ne cu sfântul botez, ceea ce se poate zice mai curând. De altfel, aceasta o încredinţează şi pasajele următoare.
Deci ce înseamnă „a muri păcatului”? Adică a nu mai asculta cu nimic de acesta. Aceasta a făcut-o o dată botezul
pe care l-am primit, când am murit cu păcatul de până atunci, iar după botez trebuie ca zelul nostru să ne facă a-l
omorî ori de câte ori ni s-ar înfăţişa, şi ca ori de câte ori ne-ar porunci să-l facem, noi să rămânem nemişcaţi,
precum cei morţi. Deşi în altă parte zice că însuşi păcatul a murit, totuşi aceasta o spune acolo voind să arate
înlesnirea omului spre virtute, pe când aici, deoarece se sileşte să trezească auditoriul, schimbă vorba şi o
îndreaptă chiar asupra morţii. Şi fiindcă ceea ce a spus nu e destul de clar, explică iarăşi prin pasajul următor, cu
cuvinte mai incisive:
„Au nu cunoaşteţi, zice, că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” (6, 3). Şi apoi
mai departe: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, [pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin
slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii]” (6, 4).
Însă ce înseamnă „întru moartea Lui ne-am botezat”? Aceea că murim şi noi atunci ca şi El, căci botezul este
crucea pe care ne răstignim. După cum la Hristos a fost crucea şi mormântul, acelaşi fapt se petrece şi cu noi la
botez, deşi nu în acelaşi mod, căci El a murit în trup şi a fost înmormântat, iar noi amândouă acestea [moartea şi
înmormântarea] le avem în păcat. De aceea el nu zice: „împreună odrăsliţi ne-am făcut cu moartea”, ci: „Căci dacă
am fost altoiţi pe El, prin asemănarea morţii Lui” (6, 5).
Moarte este şi aceasta ca şi aceea, însă nu este şi acelaşi subiect, căci moartea lui Hristos a fost aceea a trupului,
pe când moartea noastră este cea a păcatului. După cum moartea aceea a fost reală, tot la fel de reală este şi
aceasta. Însă deşi este reală, totuşi se cere şi din partea noastră conlucrare, pentru care şi zice: „Precum Hristos a
înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”. Aici, pe lângă o viaţă îngrijită de care
ne vorbeşte, ne dă de înţeles şi despre învierea din morţi. Cum? „Ai crezut – zice – că Hristos a murit şi a înviat?
Prin urmare, crede aceasta şi despre tine. Fiindcă botezul a fost şi pentru tine cruce şi mormânt, şi fiindcă acest
lucru Îi este potrivit Lui. Şi dacă prin moarte şi îngropare te-ai făcut părtaş de Dânsul, apoi cu atât mai mult te vei
face prin înviere şi viaţă. Din moment ce s-a dezlegat ceea ce era mai important – păcatul -, de ceea ce e mai mic
– anularea morţii – să nu te îndoieşti nicidecum”.
Însă pe toate acestea Apostolul le lasă a fi judecate de cugetul auditorilor, în timp ce el – fiind vorba de viaţa
viitoare – cere de la noi o altă înviere, cere o viaţă nouă, viaţa rezultată din prefacerea modului de trăi în timpul de
faţă. Când, de pildă, cel desfrânat devine cumpătat şi înţelept, când lacomul devine milostiv, iar cel violent devine
blând, apoi atunci iată că şi aici a fost o înviere, care e, aşa-zicând, început al învierii aceleia. Însă cum e înviere?
Păcatul fiind omorât prin botez, dreptatea înviind, viaţa cea veche dispărând şi adoptând omul o viaţă nouă şi
îngerească, iată că aceasta este o înviere.
Când tu auzi de viaţa nouă, gândeşte-te că trebuie să cauţi a-ţi schimba cu totul purtarea, şi să introduci în viaţa ta
o mare prefacere. Însă acum mi-a venit a plânge şi a suspina din adâncul inimii, când mă gândesc câtă cugetare
cere de la noi Pavel, şi noi în câtă lenevire am căzut, când şi după botez ne-am reîntors la bătrâneţea de dinainte,
ne-am reîntors iarăşi în Egipt, şi când iarăşi ne aducem aminte de usturoiul de acolo şi de mana din pustie, ca
oarecând evreii! Nu trec decât zece sau douăzeci de zile de la botez, şi noi, schimbându-ne purtarea, ne întoarcem
la cele dinainte. Însă nu o sumă hotărâtă de zile cere de la noi Pavel, ci prefacerea întregii noastre vieţi. Noi însă,
ne întoarcem la murdăria de dinainte, şi după tinereţea câştigată prin har ne pregătim înşine prin păcate bătrâneţea
de dinainte. Căci şi iubirea banilor, şi satisfacerea poftelor absurde, şi în fine orice păcat obişnuieşte a îmbătrâni pe
cel ce-l săvârşeşte, după cum zice Scriptura: „Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evrei
8, 13). Nu este cu putinţă a vedea un trup atât de slăbănogit din cauza timpului, pe cât de slăbănogit devine
sufletul, pe cât de putrezit şi căzut din cauza păcatelor. Un asemenea suflet ajunge la cea mai de jos demenţă,
grăind lucruri murdare şi bârfind, precum bătrânii şi cei ce se împleticesc pe drum din cauza beţiei. Ca şi acestora îi
curg balele şi lui din gură şi din nas, este uituc şi cu ceaţă în ochi, şi cu un cuvânt urât şi murdar înaintea
oamenilor, iar diavolului cu uşurinţă de cucerit. Astfel sunt sufletele păcătoşilor.

Nu tot aşa însă sunt sufletele celor drepţi, ci ele sunt totdeauna tinere, pline de viaţă şi în floarea vârstei pentru
totdeauna, şi sunt pregătite pentru orice luptă sau atac din partea diavolului, în timp ce sufletele păcătoşilor chiar la
cel mai mic atac nu pot rezista, ci îndată cad şi se prăpădesc. Aceasta o adevereşte şi profetul când zice: „Ca
praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământulu”’ (Psalmul 1, 4), adică tot aşa de nestatornici sunt şi cei ce
vieţuiesc în păcate şi care sunt veşnic dispuşi a cădea la cea mai mică suflare de vânt. Aceştia nici nu văd bine
înaintea ochilor, nici nu aud curat şi desluşit, nu grăiesc cursiv şi articulat, ci sughiţul îi înăduşă şi din gura lor curg
balele într-una. Şi cel puţin dacă ar fi numai bale, şi n-ar mai fi şi ceva absurd; însă iată că din gura lor ies cuvinte
mai urât mirositoare decât noroiul din mocirlă, şi, ceea ce este mai grozav, nici nu au puterea de a scuipa balele
acelor vorbe murdare, ci, ştergându-le cu mâna, iarăşi întră în gură, iarăşi le frământă cu dinţii, fiind coagulate şi cu
neputinţă de a le mesteca.

Poate că vă vine greaţa auzind o asemenea povestire, însă, iubiţilor, să vă îngreţoşaţi mai mult în fapte decât în
vorbe. Dacă astfel de împrejurări sunt greţoase la vedere chiar în trupul omului, apoi cu atât mai mult în sufletul lui.
Astfel a fost acel fiu rătăcit din parabola Mântuitorului, care şi-a risipit toată partea lui de moştenire, şi a ajuns în
cea mai de pe urmă ticăloşie, mai slab decât orice bolnav de friguri căzut în delir. Însă fiindcă el a voit, iată că
deodată a devenit tânăr, şi aceasta numai din voinţa lui, căci zicând „mă voi întoarce la tatăl meu”, acest cuvânt i-a
adus toate cele bune, sau mai bine zis, nu cuvântul acesta simplu, ci pe lângă cuvânt a adăugat şi fapta. El n-a zis
numai „mă voi întoarce” şi apoi a rămas pe loc, ci zicând „mă voi întoarce”, s-a şi întors îndată, şi de îndată a şi
părăsit calea de dinainte.
Astfel să facem şi noi. Chiar de am trece graniţa şi ne-am duce în ţară străină, să ne întoarcem la casa
părintească, şi să nu ne lenevim de lungimea drumului. De vom voi, întoarcerea ne va fi uşoară şi rapidă, numai
cât să părăsim ţara străină, care nu este alta decât păcatul ce ne-a dus departe de casa Tatălui. Să lăsăm, deci,
păcatul, şi iute să ne reîntoarcem la casa părintească, fiindcă tatăl este iubitor şi ne va cinsti, dacă ne va vedea
schimbaţi, nu mai puţin ca şi pe cei ce au fost lăudaţi prin purtarea lor, dacă nu chiar mai mult, deoarece şi acel
părinte din Evanghelie mai mult a cinstit atunci pe fiul ce fusese pierdut şi se întorsese, şi mai mult s-a bucurat.

„Şi cum să mă întorc?”, zici tu. Fă început lucrului, şi atunci totul ai făcut. Conteneşte de a mai face răul, nu merge
mai departe, şi atunci totul ai câştigat. Precum se întâmplă cu cei bolnavi, că dacă boala nu merge spre mai rău, e
un început oarecum de îmbunătăţire a stării bolnavului, tot aşa se petrece şi cu răutatea. Nu merge mai departe cu
răul, şi atunci vei stăpâni cele ale răului. De vei face aceasta chiar numai două zile, a treia zi mai cu uşurinţă îţi va
fi de a te depărta de el, iar după trei zile vei adauga şi zece, şi douăzeci, şi o sută, şi în fine toată viaţa. Cu cât vei
înainta, cu atât mai uşoară de umblat ţi se va părea calea, şi te vei vedea la urmă la capătul ei, bucurându-te de
bunurile cele multe şi negrăite. Fiindcă şi atunci, la întoarcerea acelui fiu rătăcitor, a fost ospăţ, cântece de alăută şi
de fluier, şi serbări încântătoare au fost date. Iar cel ce trebuia să ceară socoteală acelui fiu, pentru că şi-a pierdut
averea în zadar şi a rătăcit vreme atât de îndelungată, nimic din acestea n-a făcut, ci l-a văzut ca şi pe cel ce se
găsea în fapte bune. Şi nici nu l-a dojenit cu vreo vorbă grea, ba nici nu i-a amintit măcar cât de puţin de faptele lui
de dinainte, ci l-a şi îmbrăţişat, l-a şi sărutat, a tăiat şi viţelul cel gras, l-a îmbrăcat cu haină nouă şi l-a făcut
strălucit prin podoabe multe.
Toate aceste exemple avându-le înaintea noastră, iubiţilor, să ne încurajăm şi să nu ne deznădăjduim. El nu se
bucură atât ca Stăpân al nostru, pe cât ca un Tată, Care nu are rob, ci fiu; fiindcă El mai mult doreşte ca noi să
devenim fii decât robi. De aceea a şi făcut tot ceea ce a făcut, căci n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său Unul Născut, ca
astfel şi noi să ne bucurăm de înfiere şi să-L iubim nu ca Stăpân, ci ca Tată al nostru. Aceasta a facut-o şi cu
Avraam, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”, după cum şi în alte locuri zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam,
şi al lui Isaac şi al lui Iacov”; deşi ar fi trebuit ca aceştia, ca servitori ai Lui, să se mândrească cu El, acum Stăpânul
se vede facând aceasta. De aceea şi lui Petru îi zicea: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (Ioan 21, 15),
arătând că nimic nu cere de la noi mai mult decât aceasta.

De aceea şi lui Avraam i-a poruncit să jertfească pe fiul său, ca să arate tuturor că El este iubit mult de patriarh.
Însă a voi să fie iubit mult, aparţine celui ce iubeşte mult. De aceea şi Hristos zicea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe
mamă mai mult decât pe Mine nu este mie vrednic de Mine” (Matei 10, 37). De aceea şi sufletului nostru, care este
cel mai apropiat fiecăruia dintre noi, porunceşte a-L iubi pe El mai înainte decât chiar pe sine, fiindcă voieşte a fi
iubit de noi mai mult decât orice altceva. Căci şi noi, când nu simţim o iubire mare către cineva, nu avem nevoie de
iubire mare din partea aceluia, chiar de ar fi el cât de mare, sau cât de renumit, însă când iubim cu căldură pe
cineva, atunci, cât de mic ar fi acela şi de nebăgat în seamă, totuşi punem mare preţ pe iubirea lui. De aceea şi El
consideră ca slavă a Sa nu numai a fi iubit de noi, ci de a şi suferi pentru noi ceea ce a suferit. Însă pe cele pe care
le-a suferit, şi care constituiau slava Lui, El le-a suferit numai pentru dragoste, pe când ceea ce noi suferim pentru
Dânsul nu suferim numai pentru dragoste, ci şi pentru măreţia Celui dorit şi iubit de noi, ceea ce cu drept cuvânt s-
ar putea numi slava noastră.
Când noi suferim totul pentru Dânsul, atunci alergăm chiar şi în primejdiile cele mai mari, ca şi pentru o cunună
neveştejită, şi nici boala, nici sărăcia, nici umilinţa, nici clevetirea, ba nici chiar moartea nu o considerăm atât de
greoaie şi de insuportabilă. Dacă vom fi treji, prin toate acestea vom câştiga foarte mult, pe când dacă vom dormi,
nici chiar de la cele contrare nu vom avea vreun folos. De pildă, te supără cineva şi te atacă? Aceasta te
pregăteşte spre a fi treaz şi-ţi dă motiv de a fi deopotrivă cu Dumnezeu. Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte,
eşti deopotrivă cu Cel ce face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni. Un altul ţi-a răpit poate averea?
Dacă tu suferi cu bărbăţie, atunci vei primi aceeaşi plată ca şi cei ce cheltuiesc totul cu săracii. „Iar răsplătirea
averilor voastre aţi primit-o cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică avere” (Evrei 10, 34). Ţi-a
spus cineva ceva rău, sau te-a batjocorit?

Chiar de ar fi adevărate sau false cele spuse de el, totuşi, dacă tu suferi cu blândeţe batjocura, ţi-a împletit prin
aceasta o cunună mare, fiindcă chiar şi cel ce ne batjocoreşte ne pricinuieşte o mare plată, după cum zice: „Fericiţi
veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind… Bucuraţi-vă şi
vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11, 12), după cum şi cel ce ne spune adevărul iarăşi ne
foloseşte, dacă noi suferim în linişte cele vorbite de El. Şi Fariseul, spunând adevărul, grăia de rău pe vameş, şi
totuşi pe acesta în loc de vameş l-a făcut drept. Şi ce mai trebuie a spune în detaliu? Îţi este deschis a vedea toate
luptele dreptului Iov, şi de acolo vei afla totul. De aceea şi Pavel zicea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este
împotriva noastră?” (Romani 8, 31).

După cum străduindu-ne, putem câştiga până şi din cele neplăcute, tot aşa dacă ne lenevim nu vom putea deveni
mai buni chiar din cele folositoare. Ce i-a folosit lui Iuda, spune-mi, din vieţuirea lui cu Hristos? Ce le-a folosit
iudeilor legea dată prin Moise? Ce i-a folosit lui Adam paradisul? Însă celor din pustie la ce le-a folosit Moise? De
aceea lăsând totul la o parte, să ne gândim numai la un singur lucru: cum să folosim cu bine cele ale noastre; şi
dacă noi facem astfel, atunci nici chiar diavolul nu va putea să ne predomine vreodată, ci încă mai mult ne va
folosi, pregătindu-ne a fi totdeauna treji. Astfel şi Pavel deştepta pe efeseni, arătându-le sălbătăcia diavolului. Însă
noi dormim şi sforăim, deşi avem în el un războinic viclean.

Dacă cumva am şti că vreun şarpe s-a cuibărit lângă patul nostru, cu cea mai mare grabă am încerca să-l ucidem,
iar pe diavolul avându-l cuibărit în sufletul nostru, credem că nimic nu pătimim, şi ne lăsăm alene în somn. Cauza
este că noi nu-l vedem cu ochii aceştia trupeşti, şi de aceea este nevoie a priveghea şi a fi mai mult treji. De
duşmanul văzut s-ar putea păzi cineva mai simplu, pe când de cel nevăzut nu vom putea să fugim uşor, dacă nu
vom fi veşnic înarmaţi, mai ales că el nu ştie a se lupta pe calea cea dreaptă, căci atunci repede te-ar cuceri; ci de
multe ori, sub forma prieteniei, îşi varsă tot veninul sălbăticiei lui. Aşa de pildă, el a pregătit în acest chip pe femeia
lui Iov îmbrăcată sub masca iubirii, şi a făcut-o să dea bărbatului său acel sfat viclean. Astfel şi cu Adam vorbind
necuratul, şi prefăcându-se că-i poartă de grijă şi-i voieşte binele, zicea: „În ziua în care veţi mânca din pom, vi se
vor deschide ochii” (Facere 3, 5). Astfel l-a făcut şi pe Ieftae (Judecătorii 11) să sacrifice pe fiica sa sub forma
evlaviei şi să aducă lui Dumnezeu acea jertfă nelegiuită.
Ai văzut cât de meşteşugite sunt cursele lui? Ai văzut cât de felurit îi este războiul? Păzeşte-te, deci, şi din toate
părţile întăreşte-te cu armele duhovniceşti, şi află cu exactitate uneltirile lui, ca astfel să nu poţi fi cucerit, ci lesne
să-l zdrobeşti. Şi Pavel însuşi tot astfel a fost faţă de el, căci i-a aflat toate vicleniile, drept care şi zicea: „Căci
gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11).
Deci şi noi să aflăm şi să fugim de vicleniile lui, ca astfel să dobândim biruinţa, atât în viaţa prezentă, cât şi în cea
viitoare, şi să ne bucurăm de bunătăţile cele neveştejite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

OMILIA XIII

09/05/2007 admin Despre betie, Despre pacat, Despre trandavie, Despre virtute, Diverse, Omilii,Talcuiri 0

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Numai omul virtuţii trăieşte, cel păcătos este deja mort]

„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat”(Romani 7, 14).
Fiindcă el a spus că mari rele au venit după ce Legea a fost dată, că păcatul a devenit mai puternic, fiind cuprins în
poruncile Legii, şi s-a întâmplat cu totul contrar de ceea ce voia Legea, iar prin aceasta a adus pe ascultători într-o
mare nedumerire, de aceea la urmă spune şi motivul pentru care lucrurile s-au petrecut aşa, mai întâi scăpând
Legea de bănuielile cele rele şi viclene. Ca nu cumva auzind că păcatul şi-a tras motivaţia din Lege şi venind
Legea, păcatul a reînviat, şi că prin poruncile Legii el l-a amăgit pe om şi l-a ucis, ca nu cumva, zic, să creadă că
relele îşi au cauza în Lege, de aceea Apostolul ia apărarea Legii cu multă tărie, scăpând-o nu numai de
învinovăţire, ci chiar şi aducându-i mari laude. Şi aceasta o spune nu ca să facă pe placul Legii, ci lasă pe om să
hotărască. „Căci ştim că Legea e duhovnicească”, ca şi cum ar fi zis: „E mărturisit de către toţi acest lucru, este
sigur că Legea e duhovnicească, şi că prin urmare e departe mult de a fi ea cauza păcatului, sau răspunzătoare de
relele întâmplate”. Ia aminte cum el nu numai că apără Legea, ci încă o şi laudă cu toată puterea. Spunând că este
duhovnicească, arată că ea este dascăl al virtuţii şi vrăjmaşă răului, căci aceasta înseamnă a fi duhovnicesc, adică
a depărta toate păcatele, ceea ce Legea şi făcea, sfătuind, înfricoşând, pedepsind, îndreptând şi îndemnând pe
fiecare spre virtute. Deci cum de a venit păcatul, dacă Legea a fost un dascăl atât de minunat? De la lene şi
trândăvie.

De aceea a şi adăugat: „iar eu sunt trupesc, vândut păcatului”. Aici vorbeşte în general, despre omul de dinainte de
Lege şi de după Lege. „Împreună cu moartea – zice – a intrat şi mulţimea păcatelor. Când trupul a devenit muritor,
a primit din necesitate la urmă şi pofta, şi mânia, şi supărarea, şi toate celelalte, care aveau nevoie de multă
înţelepciune, ca nu cumva inundând să înăbuşe în noi conştiinţa şi să o afunde în adâncimea păcatului”. Acestea
în sine nu erau păcate, ci necumpătarea cea neînfrânată a lor a făcut ca să fie păcate. De pildă, ca să iau ca
exemplu una dintre cele de mai sus, eu zic că pofta în sine nu este un păcat, însă când ea cade în exces, când ea
devine fără măsură şi nu voieşte a sta înlăuntrul legilor căsătoriei, ci aleargă după femei străine, atunci faptul
devine preacurvie, însă nu din cauza poftei, ci din cauza exagerării ei. Şi gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, că
după ce a lăudat Legea, imediat s-a reîntors la timpurile de dinainte de Lege, ca astfel arătând cum se găsea pe
atunci neamul nostru omenesc, şi cum se găsea pe când a primit Legea, să dovedească că prezenţa harului a fost
absolut necesară, ceea ce în tot locul a încercat să evidenţieze.
Deci când el zice: „vândut sub păcat”, nu spune numai de cei de sub Lege, ci şi de cei de dinaintea Legii şi, în fine,
de toţi oamenii care au vieţuit dintru început.
După aceea se referă şi la modul vânzării şi predării, zicând: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc
ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (7, 15).
Dar ce vrea să zică prin „nu ştiu”? Adică „nu pricep, nu înţeleg, mă amăgesc singur”. Şi când s-a mai întâmplat un
asemenea fapt? Deoarece nimeni vreodată n-a păcătuit în necunoştinţă. Vezi acum, că dacă noi nu vom primi
vorbele acestea cu evlavia cuvenită, şi dacă nu vom avea în vedere intenţia apostolică, mii de absurdităţi ar rezulta
de aici. Că dacă ei în neştiinţă au păcătuit, nici de pedeapsă nu erau vrednici. Deci, după cum am afirmat mai sus
„că fără de Lege păcatul era mort”, nu a arătat că n-au ştiut când au păcătuit, ci că au ştiut, însă nu tocmai exact,
de aceea erau şi pedepsiţi, însă nu atât de aspru după cum meritau; şi iarăşi zicând că „pofta nu au cunoscut-o”, n-
a arătat o necunoştinţă totală, ci a arătat că nu cunoşteau clar; şi iarăşi când zice că „păcatul a lucrat în mine toată
pofta”, n-a spus că porunca a făcut pofta, ci numai că păcatul a introdus prin poruncă întinderea poftei, sau mai
bine zis mărimea ei; tot aşa şi aici, când zice „că ceea ce fac, nu ştiu”, nu arată necunoştinţă totală, fiindcă în
asemenea caz cum ar fi putut ca împreună să se veselească omul cel dinăuntru cu Legea lui Dumnezeu?
Deci ce reprezintă „nu ştiu”? Adică sunt întunecat, sunt răpit deodată cu păcatul, sufăr un fel de siluire, sunt împins,
nu mă pricep cum sunt amăgit – ceea ce şi noi obişnuim a zice, ca de pildă: „Nu ştiu cum, venind cineva la mine,
am fost momit de vorbele lui, am fost răpit etc.”, arătând prin aceasta nu o necunoştinţă completă, ci numai o
împrejurare, o viclenie, o înşelăciune oarecare.
„Că nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. Dar cum nu ştii ce faci, căci dacă voieşti binele şi urăşti
răul, aceasta este o cunoştinţă desăvârşită? De unde este arătat că şi expresia de aici „ceea ce urăsc” a fost zisă
nu nimicind liberul arbitru, nici introducând vreo silă oarecare. Căci dacă noi nu de bună voie, ci fiind siliţi păcătuim,
apoi iarăşi pedeapsa celor de dinainte nu şi-ar avea raţiunea de a fi. Deci după cum atunci când zice „ nu ştiu” nu
înţelege o neştiinţă totală, ci ceea ce am spus deja, tot aşa şi expresia „ceea ce urăsc” nu arată vreo silă, ci că cele
săvârşite nu sunt de lăudat. Căci dacă nu ar însemna această expresie „ceea ce nu voiesc, aceea fac” ar fi
adăugat, „ci ceea ce sunt silit, aceea o fac” fiindcă aceasta se împotriveşte voinţei şi puterii. Acum însă el n-a spus
aceasta, ci a pus „ceea ce urăsc, aceea fac”, ca astfel să afli că nici când zice „ceea ce nu voiesc” el n-a desfiinţat
voinţa şi putinţa omului. Aşadar ce înseamnă expresia „ceea ce urăsc”? Adică ceea ce nu laud deloc, ceea ce
conştiinţa mea nu aprobă, ceea ce nu iubesc. De aceea, în opoziţie cu această expresie, a adăugat imediat: „ci fac
ceea ce urăsc”.
„Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună” (7, 16).
Ai văzut că nu este corupt cugetul, ci chiar şi în faptă el îşi conservă nobleţea sa? Căci dacă ia parte la păcat, în
acelaşi timp şi urăşte păcatul, ceea ce n-ar putea fi o mai mare laudă adusă Legii, fie ea naturală, fie cea scrisă.
„Cum că Legea este bună – zice – se vede din învinovăţirile ce mi le fac însumi, neascultând de ea şi urând faptele
petrecute”. Deşi, dacă Legea a fost cauza păcatului, cum atunci cel ce se veselea împreună cu ea ura ceea ce era
poruncit de ea să se facă?
„Recunosc că Legea e bună”, zice; „Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că
nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu” (7, 17-
18).
Aceia care încearcă să defăimeze trupul omenesc şi îl înstrăinează de creaţia lui Dumnezeu, de aceste pasaje se
folosesc în susţinerea ereziei lor. Deci ce am avea de zis? Tot ce am spus, discutând mai sus despre Lege, că
după cum acolo spune că totul este al păcatului, tot aşa şi aici.
Apostolul nu a spus că trupul lucrează aceea, ci păcatul care locuieşte întru mine. Dar dacă zice că în trup nu
locuieşte ce este bun, aceasta nu este vina trupului, căci faptul că nu locuieşte în el ce este bun, nu îl arată că este
rău. Noi însă, mărturisim că trupul este mai mic decât spiritul, şi inferior acestuia, nu însă şi contrar şi în luptă cu el,
sau rău faţă de spirit, ci, ca şi harfa în raport cu cel ce cântă la ea, sau ca şi corabia în raport cu cârmaciul ei, aşa
şi trupul se găseşte faţă de spirit. Căci nici acelea nu sunt contrare celor ce le poartă şi fac uz de ele, ci chiar se
învoiesc foarte mult, deşi nu sunt de aceeaşi cinste faţă de maistru.

După cum cel ce zice că meşteşugul nu stă în harfă, nici în corabie, ci în cântăreţ sau în cârmaci, prin aceasta el
nu le-a defăimat pe acelea, ci le-a arătat numai ca organe sau mijloace faţă de maestru, tot aşa şi Pavel zicând „că
nu locuieşte în mine ce este bun”, prin aceasta n-a defăimat trupul, ci a arătat numai superioritatea spiritului faţă de
trup. Spiritul este care dirijează totul, fie în conducerea corăbiei, fie în cântarea armonioasă la harfă, ceea ce şi
Pavel arată aici, stabilind superioritatea spiritului. Deci despărţind pe om în aceste două, spirit şi trup, zice că trupul
este inferior şi lipsit de pricepere, şi că spiritul este mai înţelept, putând a cunoaşte şi ce trebuie a face, şi ce nu
trebuie, şi destoinic de a înfrâna calul după cum voieşte, însă că nefacând aşa, vinovăţia nu este numai a trupului,
ci şi a spiritului, care ştiind ce trebuie şi ce nu trebuie a face, totuşi n-a pus în lucrare cele nădăjduite. „Că a voi se
află la mine, iar a face binele nu aflu”. Aici iarăşi zicând „nu aflu” nu arată o completă neştiinţă sau nepricepere, ci
numai o silă şi un fel de viclenie a păcatului, ceea ce mai lămurit se vede din pasajele următoare.
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Iar dacă fac ce nu voiesc
eu, nu eu fac asta, ci păcatul care locuieşte în mine” (7, 19-20).
Ai văzut cum Apostolul, scăpând de învinovăţire atât esenţa trupului, cât şi a sufletului, a pus totul pe seama faptei
rele? Dacă nu voieşte răul, prin aceasta sufletul este scăpat de acuzaţie; şi dacă nici trupul nu lucrează răul de la
sine, apoi atunci şi el este eliberat de învinovăţire; de unde urmează că tot răul este numai în reaua intenţie a celui
ce face răul. Esenţa sau fiinţa sufletului şi a trupului nu este tot una cu esenţa voinţei noastre, fiindcă cele dintâi
sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe când cea de a doua este o mişcare derivată din noi înşine, putând a o duce unde
voim.
Voinţa întreagă, sau liberul nostru arbitru, este infiltrat în noi de Însuşi Dumnezeu, pe când o voinţă precum aceea
despre care vorbeşte Apostolul este a noastră proprie, derivată din intenţia şi din părerea noastră.
„Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (7, 21).
Cele spuse aici nu sunt foarte clare. Deci ce înseamnă aceasta, şi ce vrea să spună aici Apostolul? „Laud legea –
zice – după conştiinţă, şi găsesc că este o bună sfătuitoare pentru mine, care voiesc binele, şi încă îmi sporeşte
chiar voinţa. După cum eu mă bucur de ea şi o laud, tot aşa şi ea îmi laudă decizia mea”. Ai văzut cum el arată
cunoştinţa celor bune şi a celor rele, ca fiind aşezată în noi de la început, iar Legea lui Moise lăudată şi lăudând
acea cunoştinţă? Nici mai sus el n-a spus că „sunt învăţat, sau mă învăţ prin lege”, ci „laud legea”, adică o aprob,
mă învoiesc că ea „este bună”, şi nici mai departe nu zice că „mă învăţ de la ea”, ci „împreună mă bucur cu legea”.
Şi ce vrea să zică prin „împreună mă bucur”? Adică „mărturisesc că este bună, după cum şi ea mărturiseşte despre
mine, care voiesc a face binele”.
Aşadar, a voi binele şi a nu voi răul a fost sădit în om dintru început, iar Legea venind, a devenit un acuzator mai
mare al faptelor rele, după cum şi al celor bune a devenit un mai mare lăudător şi încurajator. Ai văzut cum
pretutindeni Legea este mărturisită numai ca o tensiune oarecare şi ca un adaos mic la cunoştinţă, iar mai mult
nimic?
„Că lăudându-mă ea – zice –, şi eu bucurându-mă cu ea, şi voind binele, răul încă îmi stă în faţă, şi lucrarea lui nu
se nimiceşte”. De aici rezultă că Legea numai într-atât poate fi de ajutor celui ce doreşte a face binele întrucât şi el
însuşi voieşte aceleaşi lucruri ca şi Legea.
Apoi fiindcă ceea ce a spus în acest pasaj este obscur şi nelămurit, păşind mai departe lămureşte mai bine
problema, arătând cum răul stă de faţă, şi cum numai celui ce voieşte a face binele Legea îi este lege.
„Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu” (7, 22).
Am ştiut eu binele – zice – şi mai înainte de Lege, dar acum, aflându-l şi în litera Legii, laud Legea.
„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele” (7, 23).
Aici iarăşi a numit păcatul „lege” care se războieşte, nu pentru vreo bună rânduială, ci pentru o supunere completă
a celor ce ascultă de el. După cum atunci când numeşte pe Mamona domn şi stăpân, iar pe pântece îl numeşte
dumnezeu, nu pentru vreo valoare a lor i-a numit aşa, ci pentru robia cea mare a celor supuşi lor, tot aşa şi aici a
numit legea păcatului, pentru cei ce-i slujesc în acest mod, şi se tem de a o părăsi, după cum se tem de a părăsi
Legea cei ce au primit-o. „Aceasta – zice – se împotriveşte legii naturale”, căci asta înseamnă „legii minţii mele”. La
urmă introduce şi o luptă, pe care o atribuie întru totul legii naturale, adică conştiinţei. Legea lui Moise mai pe urmă
a venit şi s-a alipit pe lângă legea naturală, însă şi aceea ca şi aceasta, aceea învăţând, iar aceasta lăudând cele
cuvenite, nu s-au putut folosi cu nimic în această luptă, atât de mare se arată a fi tirania păcatului.
Aceasta arătând-o Pavel, şi arătând biruinţa cea completă a păcatului, zice: „Văd o altă lege întru mădularele mele,
războindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pe mine rob păcatului”. Nu zice „dându-mă rob aplecării, sau
furiei trupului, şi nici firii trupului”, ci „legii păcatului”, adică tiraniei şi puterii păcatului. Şi cum de zice atunci: „care
este în mădularele mele”? Ce este aceasta? Dar nu este aceasta care face mădularele păcătoase, ci mai ales le şi
desparte de păcat, căci altceva este a fi întru, şi alta de a fi chiar acela în care este intrat celălalt. După cum nici
porunca nu este rea fiindcă prin ea şi-a luat pricină păcatul, tot aşa nici natura trupului nu este rea, deşi prin ea
păcatul ne biruie, fiindcă atunci va fi şi spiritul rău, şi cu atât mai mult decât trupul cu cât el are şi autoritatea celor
ce trebuie sau nu trebuie a face. Însă nu este aşa, pentru că, dacă de pildă un tâlhar sau un tiran ar cuceri o casă
minunată sau nişte curţi împărăteşti, nici nu ar încerca cineva să spună că bănuiala de cele întâmplate cade
asupra casei, ci toată învinovăţirea este aruncată asupra celor ce au uneltit aceasta.
Dar duşmanii adevărului, o dată cu impietatea lor, cad şi într-o mare prostie, şi nu simt că ei nu acuză numai trupul,
ci defăimă şi legea naturală, sau conştiinţa. Dacă trupul este rău, legea aceea este bună, prin faptul că se
împotriveşte şi se luptă cu răul, şi dacă legea nu e bună, atunci trupul este bun, fiindcă se luptă şi se războieşte cu
conştiinţa. Deci cum de zic ei că amândouă acestea – trupul şi conştiinţa – sunt ale diavolului, de vreme ce se
luptă între ele? Ai văzut câtă prostie unită cu impietate? Dar aceste credinţe nu sunt şi ale Bisericii, ci ea
condamnă numai păcatul, iar despre fiecare lege, fie ea dată de Dumnezeu, fie dată prin fire, precum şi Legea lui
Moise chiar, Biserica zice că se luptă cu păcatul, iar nu cu trupul, căci nici trupul nu este păcătos în sine, sau mai
bine zis nu este rău prin firea lui, căci este şi el făptura lui Dumnezeu şi destoinic spre toată fapta cea bună, dacă
suntem în stare de trezvie.
„Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (7, 24).
Ai văzut cât de mare este tirania răului, de vreme ce chiar bucurându-se cineva de Lege, ea biruieşte mintea? „Nici
nu poate să spună cineva – zice – că păcatul mă ţine în stăpânirea sa, urând şi dispreţuind eu Legea, căci eu mă
bucur de ea, ba o şi laud, adică o aprob, şi mă refugiez într-însa, însă ea n-a putut să mă scape chiar fugind către
ea, pe când Hristos m-a salvat chiar fugind eu de El”. Ai văzut tu cât de mare este superioritatea harului? Dar
aceasta n-a spus-o chiar aşa Apostolul, ci numai tânguindu-se şi plângând mult, ca şi cum s-ar fi găsit neajutorat;
şi în nepriceperea sa arată puterea lui Hristos, căci zice: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia?”. „Căci Legea n-a putut”, zice, „şi conştiinţa mea n-a fost de ajuns, deşi laudă cele bune, şi încă nu
numai că lăudă, ci se şi luptă cu cele contrare, căci expresia va izbăvi o arată şi pe ea împotrivindu-se; deci de
unde îmi va veni nădejdea mântuirii ?”.
„Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (7, 25).
Ai văzut cum a arătat ca necesară prezenţa harului, şi cum succesele harului sunt comune Tatălui şi Fiului? Că
dacă el mulţumeşte Tatălui, apoi cauza acestei mulţumiri este şi Fiul. Când tu auzi pe Apostol zicând: „cine mă va
izbăvi de trupul morţii acesteia”, să nu-ţi închipui cumva că el învinovăţeşte trupul. Nici n-a zis el „trupul păcatului”,
ci „trupul morţii”, adică trupul cel muritor, cel stăpânit de moarte, iar nu cel ce a născut moartea, ceea ce este
dovada silei ce a suferit, iar nu a răutăţii lui naturale. Precum de pildă un rob luat în sclavie de barbari ar spune că
este al barbarilor, nu pentru că el ar fi barbar, ci fiindcă este stăpânit de barbari, tot aşa se zice şi de „trupul morţii”,
nu fiindcă el a pricinuit moartea, ci fiindcă este stăpânit de ea. De aceea el nu voieşte a se izbăvi de trupul acesta,
ci de trupul cel muritor, lăsând a se înţelege, ceea ce de multe ori am spus, că din moment ce trupul a devenit
împătimit, adică supus patimilor de tot felul, a devenit în acelaşi timp şi mai uşor de cucerit de către păcat.
„Şi din ce cauză, zici, au fost pedepsiţi cei ce au păcătuit mai înainte de har, dacă atât de mare era tirania
păcatului?”. Că li s-au poruncit atâtea, pe câte erau cu putinţă de a le îndeplini, chiar stăpânind şi păcatul. Nu i-a
împins doar spre cea mai desăvârşită viaţă, căci le permitea de a se bucura şi de averi, nu-i împiedica nici de a
avea femei mai multe, nici de a se dezmierda cumpătaţi în plăceri, şi de a-şi descoperi chiar furia lor faţă de dreptul
Moise, şi în fine atât de mare era pogorământul dreptului faţă de ei, încât legea scrisă le cerea mai puţin chiar
decât le poruncea legea naturală (conştiinţa).

Legea naturală, de pildă, poruncea ca în orice timp un bărbat să se însoţească cu o singură femeie, ceea ce şi
Hristos spunea: „Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie” (Matei 19, 4), pe când Legea lui Moise nu
împiedica nici de a alunga pe femeie şi de a introduce în casă pe alta, şi nici nu oprea de a avea două în acelaşi
timp. Afară de aceasta, ar putea găsi cineva că şi în multe altele cei dinainte de Lege, învăţaţi fiind numai de legea
naturală, aveau mai multe merite decât cei învăţaţi de Legea scrisă. De aceea, nici că au fost influenţaţi atât de
mult cei din vechime, când s-a dat evreilor o legislaţie atât de cumpătată, şi dacă ei nici aşa n-au putut ajunge la un
rezultat bun, apoi vina este numai a lenei şi a trândăviei lor.
Iată de ce şi Pavel mulţumeşte că Hristos, cercetând în amănunt cauza, nu numai că nu a cerut răspundere pentru
cele cumpătate, ci încă ne-a făcut destoinici şi pentru o călătorie mai îndelungată pe calea virtuţii. De aceea zice:
„Mulţumesc Dumnezeului meu prin Iisus Hristos”, şi lăsând la o parte mântuirea neamului omenesc, ca mărturisită
fiind de toţi, el după cele deja vorbite trece deodată la altceva mai mult, spunând că nu numai că ne-am izbăvit de
cele de dinainte, dar şi pentru cele viitoare am devenit nebiruiţi.
„Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (8, 1).
Dar aceasta n-a spus-o mai înainte, până ce nu a amintit iarăşi de starea de până la venirea Mântuitorului. Mai
înainte a zis: „Dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului”, şi după
aceasta imediat a adăugat că „nici o osândă nu este acum celor ce sunt intru Hristos Iisus”.
Apoi, întrucât i s-ar fi putut răspunde că şi după botez mulţi păcătuiesc, de aceea se grăbeşte a spune că nu toţi
cei ce sunt botezaţi întru Hristos Iisus, dar trăiesc nepăsători, ci numai aceia dintre ei „care nu umblă după trup, ci
după Duh”, arătând că totul depinde în cele din urmă urmă de vrednicia sau de trândăvia noastră. Acum este cu
putinţă de a nu umbla după trup, atunci însă era ceva mai greu.
Mai departe tot aceeaşi idee o prezintă, însă sub o altă formă, zicând: „Că legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a
liberat de legea păcatului şi a morţii” (8, 2).
Aici el numeşte duh legea duhului, după cum şi legea păcatului o numeşte păcat. Dar mai sus el a numit şi Legea
lui Moise duhovnicească, întrucât zice: „Ştim că legea este duhovnicească” (7, 14); deci care este deosebirea între
acestea două? Mare şi nemărginită. Legea aceea a fost duhovnicească, iar aceasta este a duhului. Şi ce anume o
separă de aceea? Că Legea lui Moise a fost numai dată de duh, pe când aceasta, pe lângă că este a Duhului, dar
şi acordă cu îmbelşugare harul Duhului tuturor celor ce o primesc. De aceea a şi numit-o legea vieţii, spre
deosebire de legea păcatului, iar nu de Legea mozaică. Când el zice: „m-a eliberat de legea păcatului”, nu spune
aici de Legea lui Moise. Nicăieri Apostolul nu numeşte Legea lui Moise legea păcatului, căci cum putea el tocmai,
care a numit-o de multe ori dreaptă şi sfântă, să o numească legea păcatului? Dar a numit legea păcatului acea
lege care se împotriveşte legii minţii. Această luptă mare, deci, purtând harul Duhului, a omorât păcatul, a făcut ca
lupta noastră să ne fie uşoară, şi mai întâi încununându-ne, a sosit la urmă cu multă putere, spre a ne ajuta în
luptă.
Apoi, ceea ce face peste tot, face şi aici, adică de la Fiul trecând la Duhul, iar de la Duhul la Fiul şi la Tatăl, judecă
toate ale noastre prin Treime. Într-adevăr, zicând el mai sus: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia”, a arătat
pe Tatăl făcând aceasta, prin Fiul, apoi şi pe Duhul Sfânt împreună cu Fiul, căci zice: „Că legea Duhului vieţii întru
Hristos Iisus m-a izbăvit”.
Şi mai departe iarăşi pe Tatăl şi pe Fiul îi pomeneşte, zicând: „Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind
slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a
osândit păcatul în trup” (8, 3).
Aici iarăşi se pare că Apostolul defăima Legea; însă dacă ar fi cineva cu multă băgare de seamă, ar afla că o
laudă, ba încă foarte mult, arătând-o împreună-grăitoare cu Hristos, şi tot aceleaşi preferându-le şi Legea.
Apostolul n-a zis: „ceea ce era rău în lege”, ci „ceea ce era cu neputinţă Legii”, şi iarăşi „întru care era slabă” şi nu
întru care urzea răul. Dar nici slăbiciunea Legii nu i se atribuie ei, ci trupului, zicând: „întru care era slabă prin trup”.
Trup aici nu numeşte însăşi fiinţa lui, însuşi subiectul sau esenţa lui, ci cugetul cel trupesc, astfel că prin aceste
expresii el scapă de acuzaţii trupul, ca şi Legea lui Moise.
Şi nu numai prin acestea, ci şi prin cele ce urmează. Dacă Legea era contrară, apoi cum de a venit Hristos în
ajutorul ei? Cum de împlineşte îndreptarea ei şi vine în ajutor, osândind păcatul în trup? Apoi tocmai aceasta mai
lipsea, fiindcă demult Legea osândea păcatul în sufletul omului. Dar ce? Oare Legea a făcut ceea ce era mai
important, şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu a făcut ceea ce era de mai puţină însemnătate? Nicidecum, căci şi
aceea – legea naturală sau conştiinţa – tot Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, şi tot el a adăugat la timp şi
Legea scrisă. De altfel, nici un folos nu ar fi fost important, dacă nu s-ar fi adăugat pe lângă el şi ceea ce se crede
ca secundar.

Căci ce folos este de a şti cineva ce trebuie să facă, şi totuşi nu face? Nici unul. Ba încă şi osânda îi este mai
mare. Aşa că cel ce a izbăvit sufletul, acelaşi este care a făcut ca şi trupul să devină mai sprinten. A învăţa pe
cineva e lucru uşor; însă a-i arăta şi o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să realizeze cu
uşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat. De aceea a venit Unul Născut al lui Dumnezeu, şi nici că s-a
depărtat până ce mai întâi nu ne-a izbăvit de acea greutate. Şi ceea ce e mai important e însuşi modul biruinţei Lui.
Fiindcă El n-a luat alt trup, ci chiar acel trup omenesc obosit şi zdrobit. După cum cineva, văzând în piaţă o femeie
obişnuită lovită şi maltratată de un mojic, ar veni în ajutorul acelei femei, spunând că el este fiul ei, deşi este fiul
împăratului, şi astfel ar scăpa pe acea femeie din ghearele duşmanilor ei, tocmai aşa a făcut Hristos, fiindcă,
luându-ne apărarea şi mărturisind că El este Fiul Omului, S-a pus în dreptul nostru şi a osândit păcatul. După
aceea păcatul n-a mai îndrăznit să lovească în om. Ba mai mult, El – Fiul lui Dumnezeu – a lovit păcatul cu o
lovitură de moarte; însă prin aceasta n-a fost osândit trupul cel lovit, ci păcatul care lovea a fost zdrobit şi înfrânt,
ceea ce este mai minunat decât orice.
Căci dacă biruinţa nu era în trup, nu ar fi fost atât de minunat lucru, fiindcă şi Legea făcea aceasta; faptul minunat
este că împreună cu trupul au stat şi trofeele, iar el [trupul], care de mii de ori a fost zdrobit de păcat, a repurtat o
biruinţă strălucită asupra păcatului. Priveşte câte fapte minunate s-au petrecut aici: întâi, că păcatul n-a biruit
trupul; al doilea, că a fost biruit păcatul, şi încă de trup, căci nu este totuna a nu fi învins cu a birui pe cel ce veşnic
te atacă; al treilea, că nu numai că a biruit, ci l-a şi osândit. Nu a fost învins păcatul, ca să nu mai păcătuiască, însă
ca trupul, care era mai înainte atât de dispreţuit, să biruiască păcatul şi să-l osândească prin moarte, putinţă în
care se şi arată bunătatea firească a trupului.
Astfel, s-a dezlegat şi puterea păcatului, iar în acelaşi timp a ucis şi moartea ce era introdusă de păcat. Cât timp
păcatul lua în stăpânire pe cei păcătoşi, le aducea şi sfârşitul, după cuvântul dreptului: „Moartea păcătosului
cumplită este”, dar acum, aflând trup nemuritor şi predându-l morţii, a fost osândit ca nedreptăţind trupul. Ai văzut
câte biruinţe au fost? A nu fi biruit trupul de păcat, ba încă a învinge pe păcat şi a-l şi osândi, şi încă nu a-l osândi
într-un fel oarecare, ci a-l osândi ca păcătuind, iată biruinţele. Mai înainte îl mustră ca păcătuind, şi după aceea l-a
osândit, nu numai cu autoritatea şi puterea sa, ci şi prin cuvântul dreptului.
Aceasta a arătat-o zicând: „şi pentru păcat a osândit păcatul în trup”. Ai văzut că pretutindeni păcatul este
condamnat, iar nicidecum trupul, care este chiar încununat? Ai văzut că hotărârea contra păcatului este exprimată
destul de lămurit? Dar dacă spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, apoi să
nu-ţi închipui că a avut alt trup, ci fiindcă a fost vorbit de trupul păcatului, de aceea a pus şi asemănarea. Hristos a
avut firea noastră întocmai, însă fără de păcat, aşa că şi de aici este învederat că natura trupului nostru nu este
rea. Hristos n-a luat alt trup în locul celui dinainte, nici că schimbându-i esenţa cu totul, l-ar fi pregătit astfel de a
îndrepta slăbiciunea trupului omenesc, ci lăsându-l în aceeaşi natură, a proclamat astfel biruinţa şi cununa luată
contra păcatului, iar după biruinţă şi pe el l-a înviat şi l-a făcut nemuritor. „Şi ce are de-a face cu mine – zici tu –
dacă acestea s-au petrecut în acel trup?”. Are de-a face cu tine, şi încă mult, şi tocmai de aceea a adăugat
Apostolul: „Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh” (8, 4).
Dar ce vrea să zică prin „îndreptarea”?

Adică sfârşitul, scopul, izbânda Legii. Căci ce voia Hristos şi ce a poruncit El? Ca trupul să fie nemuritor. Aceasta
noi am câştigat-o prin Hristos. A se împotrivi şi a se lupta pentru noi, aceasta a fost fapta Lui; a noastră însă este
de a ne bucura de biruinţă. „Aşadar, nu vom mai păcătui de acum?”. Nu vom mai păcătui, dacă însă nu vom fi cu
totul moleşiţi şi căzuţi. De aceea a şi adăugat Apostolul: „care nu umblăm după trup”. Ca nu cumva auzind că
Hristos te-a izbăvit de lupta împotriva păcatului, şi că îndreptarea Legii s-a împlinit în tine, păcatul fiind osândit în
trup, să laşi la o parte orice pregătire de luptă, de aceea zicând mai sus: „nici o pedeapsă nu este acum”, a
adăugat aici: „care nu umblă după trup” şi „ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi”, ceea ce este acelaşi
lucru, sau, mai bine zis, nu numai acelaşi lucru, ci mai mult chiar. Într-adevăr, că după ce Apostolul zice: „ca
îndreptarea Legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup”, a adăugat imediat: „ci după Duh”,
arătând nu numai că trebuie a ne depărta de rele, ci şi în fapte bune a ne mândri.
A-ţi da ţie cununa cea neveştejită, aceasta aparţine Lui, însă a stăpâni lucrul dat, aceasta este treaba ta. Că ceea
ce era dreptul Legii, de a nu te face vinovat cu blestemul, aceasta a săvârşit-o Hristos.
Deci nu trăda un astfel de dar, ci stai cu voinicie păstrând un astfel de tezaur preţios. Aici îţi mai arată că nu ne
este de ajuns spre mântuire numai baia renaşterii, sau botezul, dacă după această baie sfântă şi sfinţitoare nu vom
dovedi şi o viaţă vrednică de acest mare dar. Aşa că, spunând acestea, iarăşi vorbeşte în favoarea Legii, căci şi
după ce am crezut în Hristos, noi trebuie a face totul ca îndreptarea Legii să statornicească în noi ceea ce a
împlinit Hristos, iar nu să se lase stricăciunii.
„Căci cei ce sunt după trup, aceia cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (8, 5).
Însă nici aceasta nu este vreo pâră adusă trupului, căci întrucât noi îl păzim în bună rânduială, nu se întâmplă
nimic nelalocul lui, dar când îi permitem totul, iar el iese din marginile sale, şi ajunge de se împotriveşte sufletului,
atunci totul se prăpădeşte şi se strică, nu doar prin natura sa, ci prin necumpătarea şi prin neorânduiala urmată din
ea.
„Iar cei după Duh, cele ale Duhului”, zice. „Pentru că dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi
pace (8, 6).
Nu zice „natura trupului”, nici „fiinţa sau esenţa lui”, ci „cugetul” este ceea ce s-ar putea îndrepta şi ridica din nou.
Aceasta o spune Apostolul nu cu scopul de a da trupului o judecată aparte – să nu fie! –, ci arătând numai
aplecarea cea josnică a cugetului. Iar prin faptul că-l numeşte atât de rău şi căzut, ceea ce obişnuieşte Apostolul în
multe părţi a face, ca de pildă când nu numai trupul, ci omul întreg, cu sufletul împreună, este numit de el cu
denumiri înjositoare, nu înseamnă altceva decât că voieşte a ne face atenţi în săvârşirea lucrărilor noastre.
„Iar cei după Duh, cele ale Duhului”. Aici iarăşi vorbeşte de cugetul duhului, zicând: „Iar Cel ce cercetează inimile
ştie care este dorinţa Duhului” (8, 27), şi arată multe bunuri izvorâte din asemenea cuget, şi în viaţa prezentă, şi în
cea viitoare. Cu mult mai mari bunuri ne procură cugetul duhovnicesc decât cel trupesc. De aceea şi adaugă
zicând: cugetul duhovnicesc este „viaţă şi pace”, pe de o parte spre deosebire de cugetul trupului, care „este
moarte”, iar pe de alta spre deosebire de cele ce urmează mai departe:
„Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (8, 7), ceea ce e mai rău decât moartea.
Apoi arată cum asemenea cuget este şi moarte, şi vrăjmaş, „căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu
poate”, zice. Dar tu nu te tulbura auzind „că nici nu poate”, fiindcă această dificultate este uşor de dezlegat.
Cugetul trupului aici el îl numeşte cugetul cel pământesc, cel tâmpit, cel înnebunit după cele pământeşti şi după
faptele cele rele. Acest cuget, zice el că este cu neputinţă de-a se supune lui Dumnezeu. Dar atunci ce speranţă
de mântuire mai este, dacă este cu neputinţă ca din rău să se facă bun? Însă Apostolul nu spune aceasta, fiindcă
el, Pavel, a putut deveni ceea ce a fost? Cum tâlharul de pe cruce? Cum Manase? Cum ninevitenii? Cum a putut a
se îndrepta David, care căzuse? Cum şi-a redobândit Petru ceea ce pierduse mai înainte lepădându-se de trei ori
de Hristos? Cum cel ce curveşte este numărat în ceata lui Hristos? Cum galatenii aceia, care căzuseră din har, au
putut să se reîntoarcă la starea dinainte?

Deci el nu spune că este cu neputinţă ca cel rău să devină bun, ci că e cu neputinţă ca rămânând cineva sau
stăruind în rău, să se supună lui Dumnezeu; dar dacă el se schimbă, apoi atunci devine bun, şi cu uşurinţă se
supune lui Dumnezeu. Apostolul n-a spus că omul nu se poate supune lui Dumnezeu, ci că fapta rea nu poate fi în
acelaşi timp şi bună, ca şi cum ar zice cineva că curvia nu poate fi înţelepciune, nici răutatea nu poate fi virtute,
ceea ce şi Mântuitorul spune în Evanghelie: „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade
bune” (Matei 7, 18). Dar Hristos prin această expresie nu împiedică nicidecum ca din rău să se prefacă în bun, ci
spune doar că, rămânând pomul rău, nu poate face roade bune. N-a zis că „nu poate pomul rău să devină bun”, ci
că, rămânând rău, nu poate face roade bune. Cum este cu putinţă de a se preface răul în bine, aceasta nu numai
aici a arătat-o, ci şi în parabola unde vorbeşte de neghina care ar putea deveni grâu, drept care şi opreşte de a fi
smulse: „ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o dată cu ea şi grâul” (Matei 13, 29), adică să rupeţi grâul ce s-
ar putea să răsară mai târziu.
Aşadar, sub denumirea de cugetul trupului, Apostolul numeşte răutatea, iar sub aceea de cugetul duhului, înţelege
harul dat nouă, şi acţiunea aceea judecată ca bună de libera noastră voinţă.

Nicăieri însă nu vorbeşte aici despre ipostasul sau fiinţa vreunui cuget al trupului, ci despre virtute şi răutate. „Ceea
ce n-ai putut face în Lege – zice –, vei putea face acum păşind drept şi fără teamă, dacă însă vei câştiga ajutorul
Duhului. Nu este de ajuns de a nu umbla după trup, ci trebuie şi de a păşi după Duh, fiindcă pentru mântuirea
noastră nu este de ajuns numai de a ne abate de la rele, ci trebuie şi cele bune a le face. Dar aceasta numai atunci
va fi, când vom da spiritul nostru Duhului, şi când vom sili trupul de a-şi cunoaşte rânduiala sa. Astfel şi trupul îl
vom putea face duhovnicesc, precum şi dacă ne trândăvim, chiar şi sufletul îl vom face trupesc. Deci, fiindcă nu la
voia naturii a lăsat acest dar, ci l-a încredinţat liberei tale voinţe, îţi stă în putere de a deveni trupul duhovnicesc sau
sufletul trupesc, căci totul depinde de tine. Păcatul nu se mai luptă acum cu legea minţii noastre, nici nu ne mai
robeşte ca mai înainte, ci toate acelea au încetat şi au fost răpuse de harul Duhului, care a făcut ca patimile să se
teamă şi să tremure.
Dar dacă tu singur stingi lumina, dacă tu singur scoţi şi alungi pe cîrmaciul corăbiei tale, la urmă naufragiul ţie
singur ţi se datorează.
Cum virtutea a devenit mai uşoară acum –pentru care şi înţelepciunea este mai mare –, află de acolo cum
mergeau lucrurile pe când Legea stăpânea pe oameni, şi cum merg astăzi, când a strălucit harul Duhului. Ceea ce
mai înainte nimănui nu părea a fi cu putinţă, ca de pildă fecioria, dispreţuirea morţii şi a multor patimi, toate acestea
astăzi se săvârşesc pretutindeni în lumea întreagă, şi nu numai printre noi, ci şi printre sciţi şi traci, indieni, perşi, şi
printre mulţi alţi barbari vei găsi haruri de fecioare, o mulţime de martiri, organizări de călugări, şi chiar mai mulţi de
felul acesta decât de cei însuraţi. Vei găsi la aceştia şi sărăcie multă, şi post îndelungat, ceea ce afară de unul sau
de doi, cei din vechime, care vieţuiau după Lege, nici prin vis nu şi-au putut închipui că s-ar putea vreodată.
Văzând, aşadar, adevărul lucrurilor răsunând mai strălucit decât orice trâmbiţă, nu te moleşi, nici nu trăda un astfel
de har. Nu este cu putinţă a se mântui cineva după primirea credinţei, dacă trândăveşte. Sunt uşoare mijloacele ca
luptându-te să biruieşti, însă nu dormind sau abuzând de măreţia harului, nici prin trândăvie, ca apoi iarăşi să te
tăvăleşti în mocirla de dinainte. De aceea şi spune Apostolul: „Iar cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu”.
Dar ce zici tu? Ca să plăcem lui Dumnezeu, trebuie oare a ne tăia trupul şi a-l părăsi? Ne porunceşte oare de a
deveni omorâtori ai noştri, ca să putem ajunge la virtute? Priveşte câte absurdităţi se pot naşte, dacă cele vorbite le
primim fără băgare de seamă!
Prin expresia „trup” Apostolul nu înţelege aici trupul pe care-l purtăm, sau fiinţa trupului, ci viaţa trupească şi
lumească, viaţa aceea încărcată de dezmierdări şi de desfrâu, care-l face trupesc pe întregul om. După cum cei ce
sunt înaripaţi cu duhul îl fac chiar şi pe trup duhovnicesc, tot aşa şi cei ce fug de duh, slujind pântecelui şi
plăcerilor, îl fac şi pe suflet trup, fără însă de a-i schimba prin aceasta esenţa, ci numai că înjosesc şi necinstesc
fireasca lui nobleţe.
Acest mod de întrebuinţare a cuvintelor se găseşte şi în Vechiul Testament în multe locuri, unde sub denumire de
trup se înţelege viaţa aceea pământească şi josnică, încărcată de plăceri absurde. Şi lui Noe de pildă îi zice
Dumnezeu: „Nu va rămâne Duhul Meu pururi în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3), deşi
însuşi Noe era îmbrăcat cu trup. Însă vina nu sta în aceea că erau îmbrăcaţi cu trup, căci aceasta era în ordinea
firii, ci în aceea că ei preferaseră viaţa trupească. De aceea şi Pavel zice: „Cei ce sunt în trup nu pot să placă lui
Dumnezeu”, după care imediat adaugă: „Dar voi nu sunteţi în trup, ci în Duh” (8, 9), unde iarăşi nu vorbeşte de
trupul obişnuit, ci de trup ca victimă târâtă şi ţinută sub robie de patimi.
„Dar de ce – zici tu – n-a vorbit aşa, şi nici n-a pus deosebirea în ochii tuturor?”. Pentru ca să înalţe pe ascultători
şi să arate că cel ce vieţuieşte drept nu este în trup. Cum că omul duhovnicesc nu mai este în păcat, faptul acesta
se vede, dar Apostolul pune şi ceea ce este mai important, că nu numai că nu se mai află în păcat, ci un astfel de
om nu mai este nici în trup, căci el a devenit înger de aici, şi că se ridică spre cer, iar trupul îl are ca de prisos.
Deci dacă tu defaimi trupul, fiindcă cu această denumire Apostolul a arătat viaţa trupească, apoi atunci defaimi şi
lumea întreagă, căci de multe ori şi sub cuvântul de lume se înţelege răutatea, precum acolo unde zicea Hristos
ucenicilor: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta”, sau precum acolo unde zicea către fraţii Lui: „Pe voi lumea nu poate
să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte” (Ioan 15, 19; 7, 7). Atunci şi pe suflet îl veţi crede a fi străin de Dumnezeu,
fiindcă şi pe cei ce vieţuiesc în rătăcire Apostolul îi numeşte ca având spirit şi trup . Dar nu este aşa. Nu trebuie a
primi cuvintele în mod simplu, ci pretutindeni e nevoie de a fi cu cea mai mare băgare de seamă la scopul celui ce
vorbeşte, şi a cunoaşte sensul exact al celor vorbite. Unele din ele sunt bune, altele sunt rele, iar altele sunt la
mijloc între cele două dintâi; de pildă, spirit şi corp sunt la mijloc, fiindcă pot deveni şi una şi alta, pe când duhul
veşnic este al celor bune, şi niciodată nu poate deveni altceva.
Şi aici, ca şi mai sus, sub denumirea de cugetul trupului se înţelege fapta cea rea a celor ce pururea sunt răi,
fiindcă nu se supun legii lui Dumnezeu. Dar dacă tu dai şi sufletul şi trupul celui mai bun – adică duhului – ai
câştigat partea aceluia, pe când dacă le dai celui mai rău, prin aceasta te-ai făcut părtaş pierzării, nu prin natura
sufletului şi a trupului, ci prin intenţie, sau, mai bine zis, prin voinţa care e stăpână absolută de a alege una din
acestea două.
Şi cum că acestea sunt aşa, şi cele vorbite nu sunt spre defăimarea trupului, iarăşi să întrebuinţăm aceleaşi
expresii, şi să le examinăm mai cu de-amănuntul. „Iar voi, zice, nu sunteţi în trup, ci în Duh”.
Dar ce? Oare nu erau ei în trup, ci se perindau prin lume fără trupuri? Şi cum s-ar putea zice aceasta? Ai văzut că
Apostolul, prin această expresie, face aluzie la viaţa trupească? Şi de ce oare n-a zis: „că voi nu mai sunteţi în
păcat”, ci „nu sunteţi în trup”? Pentru ca să afli că Hristos nu numai tirania păcatului a stins, ci şi trupul l-a făcut mai
uşor şi mai duhovnicesc, şi nu doar că prin schimbarea naturii trupului, ci numai prin înariparea lui, adică prin
încurajarea şi entuziasmarea lui. După cum prin însoţirea focului cu fierul, foc devine şi fierul, rămânând totuşi în
propria sa natură, tot aşa şi trupul credincioşilor, care au în ei Duhul, se preface în aceeaşi energie cu El, adică
devine duhovnicesc, şi deşi din toate părţile este răstignit, el totuşi este înaripat, împreună cu sufletul, cum de pildă
era trupul celui ce grăia acestea. De aceea el îşi bătea joc de orice desfătare şi plăcere, şi se simţea mulţumit şi
încântat în foame şi bătăi, şi cât timp era întemniţat, nici că se supăra întru ceva pătimind acestea! De aceea şi
zicea el: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veşnică
covârşitoare (II Corinteni 4, 17), fiindcă atât de bine îşi dăscălise trupul său, încât să călătorească împreună cu
Duhul.
„Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos”. Nu a zis „iar de nu aveţi voi”, ci faptul acesta dureros îl atribuie altora,
zicând: „acela nu este al Lui”.
„Iar dacă Hristos este în voi…”(8, 10).
Aici iarăşi le pune înainte cele bune. Ceea ce e dureros şi trist, el o spune scurt şi la mijlocul frazei, pe când ceea
ce este iubit şi dorit o pune de amândouă părţile, şi prin multe vorbe, ca astfel să întunece efectul produs de
întristare. Aceasta o zice Apostolul nu spunând că Duhul este Hristos – să nu fie una ca aceasta! –, ci arătând că
cel ce are Duhul nu numai că se numeşte al lui Hristos, dar chiar are pe Hristos în el, fiindcă nu se poate ca Duhul
să fie de faţă şi Hristos să nu fie. Unde este un ipostas al Treimii, acolo este de faţă Treimea întreagă,
fiindcă Treimea este nedespărţită în Sine şi unită în mod desăvârşit.
„Şi ce va fi dacă Hristos este în noi?”, zici. „Trupul este mort pentru păcat, zice, iar Duhul viază pentru dreptate”. Ai
văzut câte rele sunt, când cineva nu are Duhul Sfânt? Moarte, duşmănie către Dumnezeu, a nu putea fi mulţumit
de legile lui Dumnezeu, a nu fi al lui Hristos precum trebuie, a nu-L avea pe El în sine. Acum gândeşte-te şi la
bunurile ce sunt, când cineva are în sine Duhul; că el este al lui Hristos, că are în sine pe Însuşi Hristos, că luptă ca
să întreacă pe îngeri în viaţă curată. Aceasta va să zică a-şi omorî cineva trupul, a vieţui viaţă nemuritoare, a avea
chiar de pe acum garanţia învierii din morţi, a păşi cu uşurinţă pe calea virtuţii, aşa că un astfel de om este
încununat la urmă, fără alte fapte sau osteneli. De aceea a şi adăugat expresia „pentru păcat”, ca să afli, o dată
pentru totdeauna, că el n-a omorât natura trupului, ci numai păcatul, fiindcă dacă s-ar omorî natura trupului, s-ar
omorî în acelaşi timp şi multe altele de care s-ar putea folosi sufletul. Deci el nu spune aceasta, ci voieşte ca trupul,
chiar trăind, să rămână mort. A avea pe Fiul în noi, cum şi a fi în noi Duhul, este semn că trupurile noastre, în ceea
ce priveşte săvârşirea păcatului, cu nimic să nu se deosebească de trupurile cele moarte din coşciuge. Dar tu nu te
speria auzind de moarte, căci o astfel de moarte are în ea adevărata viaţă, pe care nici o moarte nu o va atinge.
Astfel este viaţa Duhului; ea nu se supune morţii, ci consumă şi nimiceşte moartea, iar ceea ce a primit, ea
păstrează pentru totdeauna nemuritor.
De aceea, zicând că trupul este mort pentru păcat, nu a spus că „Duhul viază”, ci că „Duhul viază pentru dreptate” ,
ca să arate că Duhul poate să dea viaţă şi altora, după cum voieşte.
Apoi iarăşi încordând atenţia ascultătorilor, spune şi cauza vieţii, şi dovada în acelaşi timp. Cauza este dreptatea:
„Păcatul nu mai există – zice –, nici moartea nu se mai arată; iar moartea nearătându-se, viaţa este curată”.
„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face
vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său, Care locuieşte în voi” (8, 11).
Aici iarăşi aduce vorba de înviere, fiindcă aceasta mai ales era cea care deştepta speranţa ascultătorilor. „Nu te
teme – zice – dacă eşti îmbrăcat cu trup mort; ai în tine Duhul şi vei învia numaidecât”. Dar ce? Oare trupurile care
nu au în ele Duh, acelea nu vor învia? Şi cum vor sta atunci toţi înaintea tronului lui Hristos? Cum va putea fi
vrednic de credinţă cuvântul despre gheena? Că dacă cei ce nu au în ei Duhul nu învie, atunci nici se poate trage
încheierea că nici gheena nu va fi.
Deci ce vrea să zică prin cele de aici? Toţi vor învia, desigur, însă nu toţi spre viaţă, ci unii spre osândă, iar alţii
spre viaţă. De aceea nici n-a zis Apostolul: „va învia şi trupurile voastre”, ci: „va face vii şi trupurile voastre”, ceea
ce este mai mult decât învierea, şi care se acordă numai celor drepţi. Deci spunând şi pricina unei asemenea
cinstiri, zice: „prin Duhul Său, Care locuieşte în voi”. Aşa că dacă vei pleca de aici fiind lipsit de harul Duhului, şi
neavându-L întreg, te vei pierde, chiar de-ai învia. Căci după cum El nu va suferi a fi predat osândei, văzând atunci
strălucind Duhul întru tine, tot aşa nu va primi ca tu să fii introdus în cămara cea de nuntă văzând că Duhul este
stins în tine, după cum nu le-a lăsat să intre nici pe acele fecioare nebune din parabolă.
Deci, iubitule, nu lăsa ca trupul să vieze acum, ca astfel să vieze atunci, fă să moară aici, ca să nu moară acolo
niciodată. Dacă va rămânea aici vieţuind, nu va vieţui, iar de va muri, atunci va trăi. Aceasta se petrece şi cu
învierea cea de obşte, căci mai întâi trebuie a muri trupul şi a se îngropa, şi după aceea a se face nemuritor.
Aceasta se petrece şi în baia renaşterii (botezul), fiindcă mai întâi trupul se răstigneşte, apoi se îngroapă, şi după
aceea învie. Aceasta s-a petrecut şi cu trupul Domnului, fiindcă şi El a fost răstignit, îngropat, şi apoi a înviat.
Aceasta să facem şi noi, omorând fiecare trupul său necontenit, în fapte. Eu nu spun de fiinţa trupului, sa nu fie
una ca aceasta, ci vorbesc de aplecările spre fapte rele. Aceasta este adevărată viaţă, ba mai bine zis aceasta
este singura viaţă, de a nu se supune cineva la nimic omenesc, şi nici de a sluji plăcerilor. Cel ce se supune singur
plăcerilor, nici nu poate a mai vieţui pe urmă liniştit din cauza nemulţumirii ce izvorăşte din ele, din cauza fricii, a
primejdiilor şi a nenumăratelor patimi. Dacă se gândeşte la moarte şi o aşteaptă ca fiecare muritor, el a murit deja
de frică mai înainte de moarte. Dacă ar bănui vreo boală, vreo batjocoră, vreo sărăcie, sau şi altceva din cele
neaşteptate, el este prăpădit deja şi demoralizat cu totul. Dar ce ar putea fi mai ticălos ca o astfel de viaţă?
Nu tot aşa însă se petrec lucrurile cu cel ce vieţuieşte în Duhul, căci el este mai presus şi de frică, şi de supărare,
şi de primejdii, şi de orice schimbare, şi nu numai că nu suferă nimic, ci mai mult încă, căci chiar căzând pe capul
lui astfel de nenorociri, el le dispreţuieşte. Şi cum va fi aceasta?

Dacă Duhul locuieşte pururea în noi. El n-a spus ca să locuiască pe un timp scurt în noi, ci necontenit. De aceea n-
a zis „Duhul ce a locuit”, ci „cel ce locuieşte”, arătând prin aceasta rămânerea lui veşnic în noi. Prin urmare, cel ce
vieţuieşte, aceasta mai cu seamă este mort pentru viaţa de aici. De aceea şi zice Apostolul: „iar Duhul viaţă pentru
dreptate”. Şi pentru a lămuri mai bine cele vorbite, să punem la mijloc doi oameni, din care unul să fie predat
desfrânării, plăcerilor, iar celălalt mort în asemenea patimi, şi să vedem care din doi trăieşte în adevăratul înţeles al
cuvântului. Fie dintre aceştia doi, unul este foarte bogat şi renumit, hrănind la masa sa mulţi părăsiţi şi linguşitori, şi
petrecându-şi toată ziua în aceasta, veselindu-se şi desfătându-se, pe când celălalt trăind în sărăcie şi în post, în
înfrânare şi înţelepciune, de abia spre seară împărtăşindu-se din hrana trebuitoare, sau dacă voieşti, rămâne
nemâncat două şi trei zile; ei bine, care din aceşti doi vi se pare că vieţuieşte cu adevărat?
Ştiu bine că mulţi dintre voi cred că acela care se agită veşnic să îşi astâmpere poftele, care se dezmiardă şi îşi
împrăştie ale sale, pe când noi vom crede că acela trăieşte, care se bucură de toate în cumpătare. Deci, fiindcă
este luptă şi ceartă, şi nu putem să ne înţelegem, să intrăm în casele amândurora, şi mai cu seamă chiar atunci
când crezi că bogatul trăieşte, adică chiar în timpul dezmierdărilor lui; şi după ce am intrat, să vedem cu ce îşi
ocupă timpul fiecare din ei, fiindcă numai din fapte se poate vedea şi cel ce trăieşte, şi cel ce este mort. Aşadar, pe
unul îl vom găsi cu cartea în mână, în rugăciuni şi post, sau în cele necesare, privighind şi fiind treaz şi vorbind cu
Dumnezeu, pe când pe celălalt îl vom găsi cufundat în beţie, şi-l vom vedea într-o stare care cu nimic nu se
deosebeşte de a unui mort. Şi de am sta acolo chiar până seara, am putea vedea cum moartea lui se întinde tot
mai mult, fiindcă moartea din cursul zilei este succedată de moartea din timpul nopţii, adică de somn, pe când pe
celălalt îl vom găsi treaz şi privighind chiar şi în timpul nopţii.

Aşadar, pe care din aceştia doi îl vom considera că trăieşte? Pe cel ce stă fără simţire chiar în timpul zilei şi expus
râsului general, sau pe cel ce lucrează şi vorbeşte cu Dumnezeu? De acela dacă te apropii şi-i spui ceva chiar
necesar, el nu aude nimic vorbindu-i, după cum nu aude nici mortul, pe când de acesta de ai voi să te apropii, fie
ziua, fie noaptea, îl vei vedea mai mult înger decât om, şi îl vei auzi filosofând despre cele cereşti. Ai văzut că
acesta trăieşte mai presus de toţi cei vii, iar acela este mai ticălos decât cei morţi? Chiar de ar crede el că face
ceva atunci, totuşi de vei lua seama bine, te vei convinge că el vede lucrurile pe dos, adică face cu totul contrar de
ceea ce trebuie să facă, asemănându-se celor nebuni, ba încă vădindu-se şi mai mişel decât nebunii.
Pe nebuni, dacă i-ar batjocori cineva, noi cu toţi îl certăm pe cel ce i-a batjocorit şi luăm apărarea acestora, pe
când dacă vedem batjocorit pe un beţiv, nu numai că nu ne înduioşăm de milă către el, ci încă cu toţii îl hulim şi-l
dezaprobăm. Deci spune-mi: oare aceasta să fie viaţa cea adevărată, sau ceva mai cumplit decât mii şi mii de
morţi?
Ai văzut că cel ce se dezmiardă în plăceri, nu numai că este mai ticălos decât cel mort, ci chiar decât cel îndrăcit
este mai prejos? Fiindcă de acela îţi este milă, pe când pe acesta îl urăşti; unul se bucură de iertare, de vreme ce
nu este vinovat de boala ce-l stăpâneşte, pe când celălalt va fi osândit pentru bolile morale ce singur şi le-a
provocat. Dacă acesta văzut pe dinafară şi este atât de ridicol si de dispreţuit, cu balele la gură şi mirosind a vin,
apoi gândeşte-te la acel suflet nenorocit, care este înmormântat în trupul lui ca într-un mormânt, gândeşte-te, zic,
cum se găseşte el acolo!
Este acelaşi lucru ca şi cum ai vedea pe o fecioară împodobită, cuminte, liberă, nobilă şi frumoasă, ajunsă în
puterea unei slugi barbare, spurcate şi urâcioase, care-şi bate joc de ea.
Astfel este beţia. Deci care dintre cei ce au mintea limpede, nu ar prefera ca să moară de o mie de ori mai bine,
decât să trăiască astfel o singură zi? Când se face ziuă şi se scoală din somn după acea batjocură, chiar de s-ar
părea că sufletul lui este treaz, totuşi nici atunci nu se bucură de o curată înţelepciune, pentru că norii beţiei îi stau
încă dinaintea ochilor. Dar chiar de i-am îngădui să fie în adevăr treaz, care este câştigul lui?
O asemenea trezie nu-i foloseşte la nimic, ci numai doar că se gândeşte la cei ce-l vor acuza. Când el se sluţeşte
în beţie, câştigă numai atâta că nu simte pe cei ce-l iau în bătaie de joc, însă după ce se face ziuă, a pierdut şi
această mângâiere, căci şi slugile cârtesc, şi femeia se simte ruşinată, şi prietenii îl batjocoresc, şi duşmanii râd de
el. Dar ce ar putea fi mai de jale decât o astfel de viaţă, ca ziua întreagă să fie ridiculizat de toţi, şi spre seară în
aceleaşi sluţenii să se găsească iarăşi?
Dar ce? Voieşti poate ca să aducem la mijloc pe cei lacomi? Căci şi lăcomia este o altă beţie, mai grozavă decât
cea dintâi, iar dacă este beţie, apoi e şi moarte, cu mult mai rea decât moartea naturală, fiindcă şi aceasta este o
beţie mai rea decât beţia de vin.
Într-adevăr, că nu este atât de grozav de a se îmbăta cineva de vin, pe cât este de a se îmbăta cu pofta de bani. În
beţia de vin paguba merge până la patimă, se sfârşeşte în nesimţire şi în pierderea desăvârşită a beţivului, – pe
când în beţia de bani, vătămarea se răsfrânge asupra multor suflete, şi de aici aprinde totdeauna felurite lupte şi
chiar războaie. Este de trebuinţă, prin urmare, să-l punem şi pe acesta în fala celuilalt beţiv, şi să vedem în ce
anume se însoţeşte cu acela, în ce chip sau măsură îl întrece, şi cum ei sunt beţi, să le facem astăzi comparaţie
pilduitoare. Pe acel fericit, care vieţuieşte cu Duhul, nu-l vom compara nicidecum cu aceştia din urmă, ci numai pe
aceştia îi vom examina îndeaproape.
Aşadar, în ce anume să însoţesc aceştia şi în ce se aseamănă? În natura bolii chiar. Felul beţiei, desigur că este
deosebit, fiindcă unul se îmbată de vin, iar celălalt de bani; însă patima lor este aceeaşi, fiindcă amândoi sunt
stăpâniţi de aceeaşi poftă. Cel ce se îmbată de vin, cu cât ar bea mai multe pahare, cu atât mai mult încă doreşte
să bea, iar cel ce iubeşte banii, cu cât va aduna mai mulţi, cu atât mai mult i se aprinde pofta de bani, şi setea după
ei îi devine mai grozavă. În aceasta se aseamănă perfect, pe când în celelalte iubitorul de argint covârşeşte pe
beţiv.

Şi în ce anume? În aceea că beţivul de vin pătimeşte de ceva natural, fiindcă vinul, pricinuind călduri, măreşte şi
sporeşte uscăciunea din stomac, şi astfel îi face pe beţivi să înseteze; dar iubitorul de argint cum şi de unde îi vine
veşnic pofta de a avea tot mai mult? Patima aceasta, deci, este neexplicată, şi ea seamănă mai mult cu o enigmă.
Dar de credeţi, să-i vedem pe aceştia şi după beţie. Ei bine, pe iubitorul de argint nu-l vom vedea niciodată în acea
stare de după beţie, fiindcă el veşnic este în stare de beţie. Deci, în această stare de beţie fiind amândoi, să vedem
şi să judecăm care din aceştia doi este mai de râs, ca apoi să ne formăm o idee exactă despre ei. Vom vedea pe
cel îmbătat de vin umblând pe cărare şi împletecindu-şi picioarele în toate părţile, cu ochii deschişi, fără însă să
vadă pe cineva, izbind pe cel ce-l întâlneşte, bolborosind din gură cuvinte fără şir, vărsând băutura din el, gol şi
sluţit într-un mod bestial, chiar de s-ar găsi în faţa lui femeie, sau fată, sau slugă, sau orişicine s-ar nimeri.

Aţi râs de ajuns? Ei, hai acum să aducem în mijloc şi pe cel lacom. Dar cele petrecute cu acesta sunt vrednice nu
numai de râs, ci şi de blestem, de mânie multă, şi de mii de trăsnete. Acum să vedem ceea ce este de râs: şi
acesta ca şi acela nu cunoaşte pe nimeni, nici prieteni, nici duşmani, şi ochii lui sunt întunecaţi, deşi sunt deschişi,
şi după cum acela vede totul în formă de vin, acesta totul vede în forma banului. Şi vărsătura lui e cu mult mai
greţoasă, căci din gura sa nu iese mâncarea şi băutura cea dobitocească, ci cuvinte de batjocoră, de insulte, de
război şi de moarte, care atrag asupra capului său mii de trăsnete. Şi după cum trupul aceluia este searbăd şi
pierdut, tot aşa este sufletul acestuia, ba încă nici trupul lui nu se poate izbăvi de această boală molipsitoare, ci
chiar mai mult se topeşte decât de vin, de griji, de mânie şi de priveghere care-l rod şi, puţin câte puţin, îl consumă
cu totul. Cel stăpânit de patima beţiei poate, cel puţin după trecerea nopţii, să fie treaz şi din nou stăpân pe sine o
vreme, pe când cel lacom este beat totdeauna, şi ziua, şi noaptea, şi priveghind, şi dormind, fiind el torturat astfel
de patima lui mai crunt chiar decât cel închis în temniţă, sau decât cei ce lucrează din greu în mine.
Deci care pedeapsă poate fi mai grozavă ca aceasta? Aceasta este oare viaţă, şi nu moarte, sau poate şi mai grea
decât moartea? Moartea cel puţin odihneşte trupul, îl scuteşte de râs şi batjocoră şi de comiterea altor multe
păcate, pe când beţia banilor se vâră în toate acestea, căci ea astupă urechile, întunecă ochii şi mintea o ţine într-o
mare întunecime. Lacomul nici nu suferă a auzi, şi nici a vorbi cineva despre vreo problemă străină banilor, ci el se
gândeşte numai la procente, şi la procentele procentelor, la câştiguri necinstite, la tocmeli urâte, şi la afaceri
meschine şi hrăpăreţe, fiind contra tuturor ca şi un câine, pe toţi urând, pe toţi dispreţuind, cu toţi luptându-se fără
nici o cauză, revoltându-se contra săracilor care cutează a-i cere vreun ban, invidiind pe cei bogaţi şi, într-un
cuvânt, neavând dragoste şi plăcere de nimeni. Chiar de ar avea femeie, sau copii, sau prieteni, totuşi dacă nu-i
este cu putinţă de a câştigă de pretutindeni, toţi aceştia sunt consideraţi de el mai duşmani decât duşmanii naturali.
Dar ce ar putea fi mai ticălos lucru, decât ca el singur să-şi făurească pretutindeni piedici, stâncă de care să se
lovească, râpe şi mii de prăpăstii în care să cadă, el, zic, care are un singur trup şi un singur pântece căruia
slujeşte?
Dacă te-ar aşeza cineva în slujbe politice, tu fugi de teama cheltuielilor, pe când ţie îţi făureşti slujbe cu mult mai
costisitoare şi mai rătăcite, căci plăteşti necugetat lui Mamona, acestui tiran necruţător, nu numai bani, nici numai
munca trupului şi torturile sufletului, ci încă îi dai şi sângele tău prin această sclavie barbară, ticălosule şi
vrednicule de milă!
Nu vezi oare, zi de zi pe cei duşi la morminte, cum sunt traşi în mormânt goi şi lipsiţi de totul, neputând a lua cu ei
de acasă nimic, ci şi cele cu care sunt îmbrăcaţi le dau pradă viermilor?
Ei bine, la aceştia gândeşte-te în fiecare zi, căci poate se va mai alina patima, de nu cumva poate că vei înnebuni
mai mult, din cauza luxului de pe la înmormântări, căci patima aceasta este grozavă, şi boala este grea de tot. De
aceea şi noi vă vorbim în biserică de această patimă în fiecare zi, şi necontenit destupăm urechile voastre, să se
poată face ceva mai mult. Însă nu vă certaţi, fiindcă patima aceasta nu numai în viaţa viitoare, ci şi în viaţa
prezentă trage după sine multe pedepse. De v-aş vorbi încontinuu de cei legaţi cu lanţuri, de cel pironit într-o boală
lungă, de cel ce se zbuciumă de foame, sau de oricine altcineva, pe nici unul nu vi l-aş putea arăta ca pătimind atât
de mult pe cât pătimesc cei îndrăgostiţi cu patimă de bani.
Ce ar putea fi mai cumplit decât a fi cineva urât de toţi? Decât a nu se mai sătura niciodată? Decât a fi cineva
însetat veşnic? Ce poate fi mai groaznic decât a se lupta cineva necontenit cu sărăcia, socotită de toţi ca o grea
povară? Ce poate fi mai îngrozitor decât a avea cineva supărări zilnice la inima lui? De a nu fi cu adevărat treaz
niciodată şi de a se găsi veşnic în stare de tulburare şi de amară nelinişte?
Or, aceste toate, şi mai multe decât acestea, le suferă iubitorii de argint. Când e vorba de câştig, apoi chiar de ar
avea cu ei bogăţiile întregii lumi, totuşi nu simt nici o plăcere, ci mai mult doresc, pe când dacă sunt păgubiţi fie
chiar cu un singur obol, ei cred că suferă mai mult decât oricine, şi că din această cauza îşi vor pierde şi viaţa. Ce
cuvânt ar putea oare să reprezinte toate relele izvorâte de aici?
Şi dacă astfel de rele se petrec în lumea aceasta, înţelegi foarte bine cele ce-l aşteaptă în lumea cealaltă: căderea
din împărăţia cerurilor, durerea pricinuită de gheenă, legăturile cele neîntrerupte, întunerecul cel mai din afară,
viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor, scârba şi năcazul, râurile cele de foc, cuptoarele cele ce niciodată nu se
sting.
Toate acestea socotindu-le în mintea ta, şi punându-le în faţa plăcerii de bani, smulge din rădăcină această boală,
ca astfel primind adevărata bogăţie şi izbăvindu-te de această sărăcie grozavă, să te învredniceşti şi de bunurile
prezente, şi de cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care
se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvant la Duminica Fiului Risipitor

27/01/2007 admin Despre deznadejde, Despre pacat, Omilii 0

din “Omilii la Postul Mare”

„Asa va fi bucurie in cer


pentru un pacatos ce se pocaieste”
(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie sa deznadajduiasca pentru pacatele sale,


dar nici sa nu fie lenes si usuratic la minte

Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci
amandoua acestea ne-ar duce la pieire. Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate,
iara usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe
care il posedam, iara aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.
Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iara deznadajduirea ne arunca in bezna
rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea
amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!
Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de
aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam
din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18). Aceasta
asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale.
Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a
deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat, si s-a
facut vanzator al Dumnului. insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a
deznadajduit si de aceea a intrat in rai.
Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, si de aceea a cazut in pieire;
vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit, si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.
Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a
mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica
proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „inca 40 de zile si Ninive se va
prapadi” (Iona 3, 4). insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar
cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea.
Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut
aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim
nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca
deznadajduirea, si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.
Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca
vine la pocainta. Voiesc sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda.
Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit
toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei. Eu va amintesc aceasta pilda,
ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu
spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea
este inca si mai rea decat usuratatea mintii. Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand
se afla in cea mai mare ticalosie?
„Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-1 oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa
invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa. Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca
noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a
spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe
acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta,
si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si
mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si
iarasi sa se invredniceasca de Dansul.
Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare,a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa
parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iara tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci 1-a primit cu bratele
deschise. Pentru ce a facut el aceasta ? Pentru ca el era tata al lui, iara nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se
faca sarbatoare de bucurie si ospat, si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.
Ce gandesti tu ? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci
indreptarea.
Iara cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal 1-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu
mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).
Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni
aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a
imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-1
pedepseste in loc de a-1 tamadui. Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei,
rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El
prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de
dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”! El s-a intors la tatal, si acesta nu-si mai poate aminti cele de
dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De
aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela
cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.
Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel
ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-
a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5). Dar socoteste
cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el
insusi la turma indarat.
Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de
prietenos ca si pe cei drepti, si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta, si aflandu-i
se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iara, pe
de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimica.
Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta.
Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne
semetim, si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti,
zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12). Iara pentru a scula iarasi pe cei
cazuti, si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi],
care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21).
El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit. Iara profetul
Ieremia a zis: ,,Au doara cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne
sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: „Sa nu va invartosati inimile voastre…” (Ps. 104, 8).
Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului
Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si, cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta
cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite,
ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti
sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu
Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.
https://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/convorbiri5.htm

Convorbirea a patra
Despre pacat, spovedanie, Sfanta Impartasanie

86. Ce este pacatul si de ce atrage dupa sine mania lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor ?

Dupa invatatura Sfintei Scripturi, pacatul este calcarea cu buna stiinta si de bunavoie a voii lui Dumnezeu. El se
mai numeste si faradelege ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, pag. 426; Romani 5, 13; Iacob 2, 9; Isaia 49, 12-13 )
. Radacina pacatului este pofta care ispiteste pe om ( Iacob 1, 13-15 ) . Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra
omului fiindca " pacatul este uraciune inaintea lui Dumnezeu " ( Deuteronom 17, 25; Pilde 3, 32 ) . Pacatul atrage
mania lui Dumnezeu asupra omului, deoarece " pacatosii sunt vrajmasi ai lui Dumnezeu " ( Iov 21,17; Ieremia
21,14; Psalm 20, 8-10; 78, 6; Isaia 10, 6 ) .

87. In cate feluri se impart pacatele si care sunt pacatele mai greu de vindecat ?

Sfantul Ioan Evanghelistul imparte pacatele in doua : pacate de moarte si pacate care nu sunt de moarte ( 1 Ioan
5, 16-17 ) . Tot el imparte pacatele de moarte in trei mari grupe : pofta trupului, pofta ochiului si trufia viietii ( 1 Ioan
2, 16 ) . Sfintii Parinti impart pacatele de moarte in trei mari grupe :

a. pacatele capitale, in numar de sapte;


b. pacate strigatoare la cer, care sunt mult mai grave precum : uciderea, pruncuciderea, asuprirea saracilor, rapirea
avutului altora, uciderea aproapelui, etc;
c. pacate impotriva Duhului Sfant. Acestea sunt cele mai grave pacate facute de oameni pe pamant pentru ca
hulesc pe Dumnezeu si alunga harul Duhului Sfant de la om. Dintre acestea amintim : necredinta in Dumnezeu,
apostazia ( lepadarea de credinta ) , eresul, secta, deznadejdea, sinuciderea, ura de om pana la moarte, prea
marea incredere in Dumnezeu, injuraturile etc. Cele dintai se numesc " pacate capitale " , pentru ca sunt cele mai
numeroase si stapanesc pe cei mai multi oameni. Cele de-al doilea se numesc " strigatoare la cer " , pentru ca
striga si cer de la Dumnezeu pedeapsa omului inca in viata. Pacatele cele mai mari si mai greu de vindecat sunt
pacatele impotriva Duhului Sfant si pacatele de moarte care stapanesc pe om de mai multa vreme, adica patimile.

88. Care este cel mai urat pacat inaintea lui Dumnezeu ?

Cel mai urat pacat inaintea lui Dumnezeu este pacatul mandriei, caci acesta a facut pe ingeri diavoli, dupa cum si
smerenia " poate face din diavoli ingeri " ( Scara, Cuvantul 25 ) .

89. Care sunt imprejurarile pacatului si cate sunt acestea ?

Imprejurarile pacatelor sunt in numar de sapte si anume : Cine a facut pacatul ? Ce fel de pacat a facut ? Din ce
motiv si pentru ce l-a facut ? Prin ce mijloc l-a facut ? In ce vreme l-a facut ( in tinerete, la batranete, ziua, noaptea
etc. ) ? In ce loc l-a facut ? De cate ori l-a facut ? ( A se vedea pe larg invatatura catre duhovnic de Sfantul Nicodim
Aghioritul, pag. 26-27, ed. 1928 ) .

90. Care si cate sunt treptele pacatului ?

Treptele pacatului sunt in numar de douasprezece, dupa Sfantul Nicodim Aghioritul si anume : Prima treapta, cand
face cineva fapta buna cu scop rau pentru bani, pentru lauda, pentru cinste, adica cand amesteca binele cu raul. A
doua treapta este implinirea faptei bune pe jumatate, necompleta. A treia treapta este ispita, momeala, adica
ispitirea ce vine asupra omului de la diavol, de la lume si de la trup si-l ispiteste pe om prin cele cinci simturi numite
de Sfintii Parinti " ferestrele sufletului " . A patra treapta este unirea, adica amestecarea mintii cu ispita. A cincea
treapta a pacatului este lupta miniti, adica a sufletului cu ispita. Pana aici nu este pacatul zamislit. De aici insa
incepe a zamisli pacatul care aduce osanda asupra omului. A sasea treapta a pacatului este invoirea mintii cu
pacatul, adica indulcirea mintii de ispita, de pofta. Din clipa aceasta se zamisleste pacatul in mintea si inima omului
si-l face pe om vrednic de osanda, precum spune Sfantul Apostol Iacob : " Pofta zamislind, naste pacatul, iar
pacatul savarsindu-se, naste moarte " ( Iacob 1, 13-15 ) .

A saptea treapta a pacatului este pacatul facut cu mintea prin imaginatie. Ca dupa ce omul se invoieste sa faca
pacatul, el se sileste, din indemnul diavolului, sa intipareasca acel pacat in mintea sa ca si cum l-ar fi facut cu
lucrul. Prin imaginatie pacatul creste si se inradacineaza in inima omului. A opta treapta a pacatului este hotararea
vointei de a face pacatul si insasi savarsirea lui cu fapta. A noua treapta este obiceiul pacatului, adica savarsirea lui
de mai multe ori. A zacea treapta a pacatului este patima, deprinderea, adica savarsirea permanenta cu voia si
fara voia omului. A unsprezecea treapa a pacatului este deznadejdea, cand omul isi pierde nadejdea iertarii prin
pocainta, prin harul si mila lui Dumnezeu. A douasprezecea treapta a pacatului este sinuciderea, adica uciderea
omului deznadajduit din cauza pacatelor sale cu voia sa libera. Aceasta este cea mai grea treapta a pacatului, de
care sa ne fereasca Dumnezeu pe toti. Cel care se sinucide nu mai are iertare in veci, iar Biserica nu are voie sa
se roage pentru el. ( Dupa Invatatura catre duhovnic, pag. 15 ) .

Sfintii Parinti ne invata sa ne luptam cu pacatul cat este mic, in clipa zamislirii, iar nu cand se face mare si se
inradacineaza prin patima in inima noastra. Sa-l ucidem, cand este furnica, iar nu leu, caci altfel " furnicoleul " ne
ucide el pe noi. La fel si psalmistul David, insuflat de Duhul Sfant, zice : " Fericit este cel ce va lua si va lovi pruncii
tai de piatra " ( Psalm 136, 9 ) , adica, feririt este acel crestin care isi va zdrobi pacatele sale de piatra-Hristos cat
sunt inca mici ca niste prunci, ca de vor creste mari ne vor robi in Babilonul patimilor si ne vor ucide ele pe noi.

91. Care este baia duhovniceasca care spala, dezleaga si scoate din radacina pacatele omului ?

Intai este baia sfantului si dumnezeiescului Botez care spala pacatul stramosesc si toate pacatele facute pana la
Botez ( Fapte 2, 38; Ioan3, 3-5 ) . A doua baie, deopotriva cu Botezul, este Taina Sfintei Spovedanii. care spala si
curata pacatele oamenilor. Despre aceasta spune Sfantul Isaac Sirul : " Dar dupa dar, s-a dat de Dumnezeu
oamenilor dupa Botez, Taina Pocaintei, ca pocainta este numita si a doua nastere " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 72 )
. Iar dumnezeiescul Parinte Ioan Scararul a indraznit sa zica : " Mai mare decat Botezul, dupa Botez, este izvorul
lacrimilor " ( Cuvantul al 7-lea, Pentru plans, Filocalia, vol. IX ) .

92. Cand raman pacatele nedezlegate la Sfanta Spovedanie ?

Cand crestinul nu-si marturiseste toate pacatele asemenea lui Iuda si cand duhovnicul nu le dezleaga. El nu are
voie sa le dezlege pana ce crestinul nu primeste canonul randuit. Daca duhovnicul dezleaga pe cineva " mai
inainte de a face acela canonul, sau mai inainte de a marturisi ( de a se fagadui ) ca il va face, unul ca acela se
face vinovat de toate pacatele celui pe care l-a dezlegat " ( A se vedea Carte folositoare de suflet si Invatatura
catre duhovnic, de Sfantul Nicodim Aghioritul ) .

Iarasi, pacatele omului raman nedezlegate daca nu face fapte de pocainta, " caci fara de indreptare nu poate sa
existe iertare " . Insa adevarata pocainta este parasirea pacatului si cainta inimii.

93. Care sunt pacatele impotriva Duhului Sfant ( hulele ) de care zice Domnul " ca nu se iarta nici in veacul de
acum, nici in cel viitor " ? Daca sunt marturisite si se face canon pentru ele sunt iertate ?

Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt acestea : necredinta si impotrivirea adevarului dovedit al credintei crestine;
increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu; deznadejdea fata de indurarea lui Dumnezeu, pizmuirea
aproapelui pentru harul ce i s-a dat, pentru sporirea lui in fapte bune. precum si neindrumarea celor gresiti pe calea
mantuirii; ura de moarte, nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; lepadarea de credinta,
eresul, secta, sinuciderea etc.

Pricina pentru care aceste pacate nu se iarta de catre Dumnezeu nici in veacul de acum nici in cel viitor este "
indaratnicia omului de a nu se pocai de aceste pacate in toata viata si impietrirea inimii lui " . Cel ce savarseste
astfel de pacate, nu primeste iertare de la Dumnezeu pentru ca nu voieste sa fie iertat si sa asculte poruncile lui
Dumnezeu. Daca un astfel de vinovat se caieste din adancul sufletului, se marturiseste si se hotaraste sa nu mai
pacatuiasca si cere indurare lui Dumnezeu cu staruinta si cu lacrimi, atunci prin Taina Pocaintei el va putea primi
iertare, caci " nu este pacat oricat de greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si dragostea de oameni a lui
Dumnezeu " ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, ed. 1953 ) .

94. Care sunt conditiile canonice ale Sfintei Spovedanii ?

Spovedania, pocainta sau marturisirea pacatelor este una din cele sapte sfinte Taine ale Bisericii prin care
Dumnezeu iarta si dezleaga pacatele tuturor celor ce se pocaiesc cu sinceritate si hotarasc sa duca o viata curata,
dupa voia lui Dumnezeu. Ea incepe de la varsta de 6-7 ani si se savarseste cat mai des, dupa nevoile sufletesti ale
fiecaruia. Calugarii din manastiri, dupa traditie se marturisesc o data pe saptamana, iar mirenii cel mai des odata
pe luna si cel mai rar de patru ori pe an, in cele patru posturi ( Constitutiile Apostolilor, 11-13; Marturisirea Ortodoxa
etc. ) . Conditiile canonice si obligatorii ale adevaratei spovedanii sunt acestea : Mai intai, alegerea unui duhovnic
bun si iscusit. Apoi, spovedania sa fie intreaga, sincera, de buna voie, iar nu silita, cu umilinta si sa fie
neprihanitoare ( Invatatura catre duhovnic, pag. 141-149 ) . Dumnezeu osandeste pacatul dupa constiinta si
intelepciunea fiecaruia, pe unii de la varsta de 10 ani, iar pe aliti de la o varsta mai mare. Daca isi va spovedi omul
pacatele, cu tot sufletul, cu cainta si de buna voie, atunci duhovnicul poate usura vindecarea ranilor sale sufletesti,
iar canonul cu care trebuie sa-l canoniseasca pe credincios sa-l imparta in trei. O parte sa o puna pe seama
milostivirii lui Dumnezeu canimeni nu este fara de pacat afara de unul singur Dumneu Care ne-a rascumparat cu
Sfant Sangele Sau din mainile diavolului. A doua parte din canon sa o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are
putere de la arhiereu sa dezlege si sa lege pacatele oamenilor, dupa cum spune nemincinoasa gura a Domnului
nostru Iisus Hristos ( Indreptarea Legii, 1652, cap. 322 ) . Iar a treia parte din canon sa o dea aceluia care a
savarsit pacatele.

Duhovnicul sa aiba un loc sfant unde sa spovedeasca pe oameni. De obicei, spovedania se face in Sfanta
Biserica, in fata icoanei Mantuitorului nostru Iisus Hrisos. Preotul este dator ca pe fiecare sa-l primeasca la
spovedanie cu fata vesela, cu blandete si evlavie, " iar nu cu mahnire si cu fata posomorata " ( Ibidem, 327 ) . Iar
de va fi vreun om bolnav de moarte, si va chema preotul sa-l spovedeasca, iar acesta nu va merge, macar de nu ar
fi duhovnic, atunci pacatele celui ce a murit nespovedit raman asupra preotului, " si preotul trebuie sa se pocaiasca
trei ani si metanii 100 pe zi " ( Pravila bisericeasca de la Govora, 1648, pag. 47 ) .

Credinciosii sunt datori sa spuna toate pacatele si sa nu-si schimbe duhovnicul, decat cu binecuvantare si din
motive intemeiate. " Oricare om sau femeie de-si va lasa duhovnicul sau fara oarecare vina si se va duce sa se
spovedeasca la altul, sa se desparta de Biserica, impreuna cu acela ce il primeste pe el " ( Ibidem, 117 ) . Cel ce s-
a spovedit si a primit canonisirea si dezlegarea trebuitoare fara a mai repeta pacatele facute, " unul ca acesta nu
este obligat sa le repete la alta marturisirie " ( Sfantul Simion al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor, cap.
IX, 24 ) . Unii sunt de parere ca, in chip exceptional, " cand cineva din mireni asista la moartea neprevazuta a cuiva
daca acela nu are cui sa se marturiseasca, se poate spovedi celui ce asista, adica mireanului, ca apoi acesta sa
marturiseasca pacatele celui mort la duhovnic, luand dezlegare pentru amandoi " ( Pravila bisericeasca, ms, de
Arhim. Nicodim Sachelarie ) .

Sa se stie ca " este si o spovedanie pacatoasa sau falsa " si anume, cand cineva cauta un duhovnic lesne iertator,
care dezleaga, nu dupa legea lui Dumnezeu, ci dupa parerea sa, sau are aceleasi pacate. Acestia se afunda
amandoi in osanda, mai rau decat daca nu s-ar fi spovedit. Cand cel ce se marturiseste nu spune toate pacatele
sale, sau le spune pe jumatate, sau le justifica cu minciuni, ducand in eroare pe duhovnic, cand se vor spovedi in
colectiv mai multi oameni la duhovnic, spunand pacatele in gand, fara a le auzi preotul si a le aprecia pe toate in
lumina Sfintelor Canoane si a legilor morale, in toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este savarsita
canonic si pacatele raman nedezlegate ( Ibidem ) , caci spovedania se face numai individual.

Alte conditii canonice ale Sfintei Spovedanii sunt si acestea : spovedania se face numai individual si niciodata in
grup, in public, cum este obiceiul in unele parti. Credinciosii sunt datori sa-si cerceteze constiinta din copilarie si sa
noteze pe hartie toate pacatele facute, pentru a nu uita nici unul. Marturisirea se face intotdeauna cu post si
rugaciune, inainte de a manca, atat preotul cat si credinciosul. Ea se face in orice zi si ori de cate ori ne mustra
constiinta, indiferent de vrednicia preotului, caci harul Duhului Sfant savarseste taina. Spovedania se face la nevoie
si fara post, chiar daca nu este cineva vrednic de Sfanta Impartasanie, caci numai prin spovedanie se spala si se
dezleaga pacatele.

95. Care este cheia Sfintei Spovedanii si care sunt efectele ei ?

Dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul, Taina Pocaintei se immparte in patru parti si anume :

a. Durerea inimii si parerea de rau a celui ce a facut pacatul.


b. Spovedania prin viu grai si individual la duhovnic.
c. Implinirea canonului dat de duhovnic.
d. Dezlegarea, sau cheia Sfintei Spovedanii, care se face pe capul celui ce s-a spovedit prin punerea mainilor si
semnul Sfintei Cruci. Cel mai mare efect al Spovedaniei este dezlegarea si iertarea pacatelor celui ce s-a
marturisit, dupa cuvantul Domnului, care zice : " Carora veti ierta pacatele se vor ierta lor si carora le veti tine,
tinute vor fi " ( Matei 16, 19; Ioan 20, 23 ) .

96. Pe cine nu are voie dubovnicul sa dezlege la spovedanie ?

Nu are voie sa dezlege pe cel ce nu se hotaraste a parasi pacatul si a face canonul. De asemenea, nu are voie sa
dezlege pe acei carora le amana canonisirea pana ce preotul duhovnic va cerceta canoanele si pravilele
bisericesti, spre a se orienta asupra canonisirii lor ( Sf. Vasile, can. 84, Cartagina, 43; Canonul 102 al Sinodului VI
Ecumenic, Pravila Bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, Sfantul Simeon Tesaloniceanul ) .

97. Care este cel mai important si mai folositor canon ce trebuie dat la Sfanta Spovedanie ?

In vremile vechi, cand crestinii aveau mare ravna si evlavie sa se impartaseasca mai des cu Sfintele Taine, cel mai
greu canon pentru crestinii de atunci era oprirea pe un timp mai scurt sau mai lung de la Sfanta si Dumnezeiasca
Impartasanie. De aceea si Canoanele Parintilor vechi, ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nyssa etc.
opreau pe cei pacatosi pentru pacatele grele de la Sfanta Impartasanie, uneori pana la 10, 15 sau chiar 20 de ani,
si le aplicau la spovedanie cele patru trepte de canonisire : plangerea la usa bisericii, ascultarea, ingenuncherea in
pridvorul bisericii si starea impreuna cu credinciosii in biserica. Abia la urma ii primeau la Sfanta Impartasanie (
vezi Sfantul Grigorie al Neocezareei, Canonul 11 ) .

Acum, insa, cand credinta a slabit si crestinii cei mai multi zac in adancul nesimtirii si a lipsei de evlavie faita de
Sfanta impartasanie cu Trupul si Sangele lui Hristos, cred ca cel mai mare canon pentru indreptarea sufletelor lor
este parasirea pacatelor spovedite si lupta cu ele pana la moarte. Iar postul, rugaciunea, milostenia, metaniile si
alte nevointe sa li se dea dupa putere, dupa starea lor de sanatate si dupa greutatea pacatelor facute, potrivit cu
scumpatatea si iconomia Sfintelor Canoane. Deci, cel mai mare si mai de folos canon la spovedanie este parasirea
si ura fata de pacatele facute, precum si plangerea lor pana la moarte. Ca de ii vom opri pe credinciosi numai de la
Sfanta si Dumnezeieasca Impartasanie, atatia sau atatia ani, si nu le vom da canon simtt si cu oarecare osteneala,
potrivit cu gravitatea pacatelor lor, ei, nemaiavand evlavia si ravna celor dintai crestini pentru cele sfinte, primesc
usor departarea de Sfanta Impartasanie si raman in nesimtire fata de pacatele lor.

De aceea, trebuie a-i sfatui si a-i indemna pe credinciosi sa faca canonul cuvenit. Dar mai mult decat toate, sa
paraseasca pacatele, ca parasirea pacatelor, dupa Sfintii Parinti, este adavarata pocainta. Sfantul Ioan Gura de
Aur zice ca : " Cel mai cumplit lucru al pacatului este a petrece in pacat si cel mai rau lucru al caderii este a nu se
scula din pacat " ( Cuvant la Proorocul Iona, la Daniil, la cei trei coconi si pentru pocainta, in Putul Sfantului Ioan
Gura de Aur, Buzau, 1833 ) .

Asadar, daca cel mai cumplit lucru este a petrece in pacat, apoi cel mai folositor lucru este canonul parasirii
pacatului. Daca cel mai rau lucru al caderii este a zace in cadere, apoi cel mai mare si mai folositor canon este a
ne ridica din cadere !

98. Astazi se pot aplica intocmai Canoanele stabilite de Biserica ?

Sfintele Canoane, atat cele apostolice, cat si ale Sinoadelor ecumenice, locale si ale Sfintilor Parinti, intotdeauna
au fost, sunt si vor fi dreptare si calauzitoare ale sufletelor, iar noua tuturor ni se cuvine a ne supune si a pazi
dumnezeiestile Canoane cu nestramutare, " ca cei ce nu le pazesc se supun sub infricosate certari si canonisiri " (
Pidalion, Manastirea Neamt, ed. 1844, fila 8 ) . In cazuri exceptionale sa urmeze porunca ierarhului locului si a
duhovnicului.

99. Nu cumva prin acestea crestinii se indeparteaza de Biserica si de Prea Curatele Taine ?

Nu Sfintele Canoane sunt pricina departarii crestinilor de Biserica lui Hristos, ci nepazirea scumpatatii si a
iconomiei celor randuite de Canoane ii indeparteaza pe preoti si pe popor de Biserica lui Hristos. Sfintele Canoane,
dintotdeauna, sunt spre folosul si mantuirea sufletelor, chiar si acelea care au numai valoare istorica si nu se mai
pun in aplicare azi : Canoanele istorice ne arata cum au fost puse pe atunci in aplicare de Sfintii Parinti si de
conducatorii Bisericii crestine, cand Biserica era atacata de erezii si prigoane. Acest lucru nu este mic spre
orientarea celor ce pastoresc azi Biserica lui Hristos, atat in Rasarit cat si in Apus.

Canoanele care contin in ele dogme si legi morale cu nimic nu si-au pierdut valoarea. Ele sunt ca niste faruri de
lumina ale Bisericii, spre indreptarea corabiei celei vii care este Biserica lui Hristos, ce pluteste in valurile veacurilor
spre limanul mantuirii.

Deci nimeni nu are voie sa invinuiasca Sfintele si dumnezeiestile Canoane pentru rautatea ce stapaneste azi pe cei
ce nu au frica de Dumnezeu. Un lucru trebuie tinut minte. Preotii si pastorii sa cunoasca bine scumpatatea si
iconomia Sfintelor Canoane si sa le puna in practica dupa vreme si de la caz la caz cu fiecare suflet ranit de
pacate. Studentii teologi ar trebui sa cunoasca cat mai bine cum sa aplice scumpatatea si iconomia Canoanelor
care s-au pus de Duhul Sfant in Biserica lui Hristos. Mare primejdie este atat pentru preoti cat si pentru pastoritii
lor, daca nu cunosc cat de putin Sfintele Canoane, precum si felul cum trebuie sa le aplice. Caci zice Sfantul Ioan
Gura de Aur " ca mare primejdie este pentru un preot a nu cunoaste Canoanele si mare prapastie este acolo unde
Canoanele nu stapanesc. De aceea si fiecare episcop, cand se hirotoneste, marturiseste ca va pazi Canoanele
Bisericii " ( Canonul 2 al Sinodului VII Ecumenic ) .

100 Ce ne puteti spune despre spovedania in comun, fara a-si marturisi pacatele individul si fara dezlegare pe
capul fiecaruia, ce se practica in unele locuri ?

Asemenea spovedanie este necanonica, nu are valoare de Taina, iar pacatele raman nedezlegate. Asemenea
practici trebuie cu totul parasite pentru a nu se desfiinta Taina Sfintei Spovedanii si a arunca in osanda atat pe
preot cat si pe credincios.

101. Daca cineva ramane in aceleasi pacate dupa marturisire si nu se pocaieste, este vinovat credinciosul sau
duhovnicul ? In acest caz cum este mai bine sa se procedeze ? Sa-l primesca in continuare pentru a nu se
deznadajdui sau sa-l trimita la alt duhovnic ?

Daca cineva, dupa marturisire, staruie mereu in aceleasi pacate sau si in altele mai grele si daca preotul si-a facut
datoria si l-a sfatuit indeajuns sa paraseasca pacatul iar el nu a ascultat, atunci preotul nu este vinovat. Iar daca
preotul nu l-a sfatuit indeajuns si nu l-a canonisit dupa legea lui Dumnezeu si din nepasarea lui acela cade in
aceleasi sau in alte pacate mai grele, atunci si preotul are pacat si se osandeste ca unul ce nu a pus doctoriile
necesare pe ranele pacatelor. Iar daca preotul si-a dat toata silinta sa-l ajute sufleteste pe cel ce petrece in
nepasare si nepocainta, insa fara de folos, atunci este bine a-l trimite la alt doctor mai iscusit, poate prin acela ii va
da Dumnezeu credinciosului indreptare. Insa nu degraba sa-l departeze de el, ci sa procedeze cu blandele si cu
indelunga rabdare, ca sa nu-l arunce in deznadejde.

102. Ce datorii are duhovnicul fata de fiii sai duhovnicesti si ce datorii au fii duhovnicesti fata de dahovnic ?

Duhovnicul are marea datorie fata de fiii sai duhovnicesti, de a-i supraveghea, de a-i invata pururea si de a se ruga
lui Dumnezeu pentru mantuirea lor. Iar fii duhovnicesti au si ei datoria de a asculta invataturile duhovnicului lor, de
a-i cere intotdeauna sfat si binecuvantare pentru toate, de a-si face canonul randuit, de a se sili spre indreptarea lor
si de a se ruga pentru parintele lor duhovnicesc.

103. Cum trebuie inteleasa duhovnicia in viata Bisericii Ortodoxe ?

Duhovnicia " este judecatorie interna a sufletului crestin care are imparatia lui Dumnezeu inauntrul sau, avand ca
judecator constiinta sa, adica stiinta de sine, in raport cu legile Domnului, cu ajutorul carora preotul poate face
deosebire intre bine si rau. Intrucat crestinul nu se poate cunoaste exact pe sine, nici Legea lui Dumnezeu nu o stie
pe deplin si nici aplicarea la faptele sale nu o poate face fara partinire. Pentru a-si completa aceasta judecata
interna, apeleaza la un judecator extem, asemenea lui, dar superior lui prin harul Duhului Sfant, pe care il consulta
si de la care cere ceea ce-i lipseste - iertare, lumina si adevar " . Acesta este duhovnicul, a carui misiune este sa
examineze, sa indrume, sa judece in numele lui Hristos, sa dea sentinta dezlegarii sau nedezlegarii pacatelor,
neconditionat sau conditionat, toate implinindu-se in cadrul legilor lui Dumnezou date lui de Sfanta Scriptura si
Sfanta Traditie, in afara carora nu poate sa fie legare sau dezlegare de pacate, lumina si adevar bisericesc ( Ioan
14, 15-30; 15, 1-14; Pnvila Bisericeasca de arhim. Nicodim Sachelarie ) .

104. Cand are voie credinciosul sa-si schimbe dubovnicul ?

Iata ce spun Canoanele in legatura cu aceasta : " Oricare om isi va lasa duhovnicul sau fara anumita vina si se va
spovedi la altul, sa se desparta de Biserica impreuna cu acela ce il primeste la el " ( Pravila Bisericeasca de la
Govora, cap. 118 ) . In caz ca duhovnicul dupa multa rabdare si sfatuire, nu observa nici o indreptare la credincios,
un astfel de penitent trebuie trimis la alt duhovnic, sub motiv ca nu se pricepe a-i vindeca ranele sale sufletesti.

Daca cineva a fost afurisit ( exclus din Biserica ) de episcopul sau, nu are voie sa fie primit de alt episcop mai
inainte de a fi iertat de episcopul sau. Insa el poate sa apeleze la sinod ca sa se apere si sinodul poate da o alta
hotarare ( Antiohia, 6 ) . Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca " preotul trebuie sa afuriseasca ( sa oprsasca )
de la cele sfinte pe cel vinovat cand este randuit de Canoane, ca sa nu se incarce de pacate straine. Ca nu este
aceea rabdare ci pricina de pierzare. Ca nu se cuvine a fi noi mai milostivi decat Sfintii Parinti. Arhiereul sau
duhovnicul, fiind stapanit de aceleasi pacate ca si cel pe care il spovedeste, sa nu socoteasca ca i se vor ierta lui
acele pacate, daca va fi ingaduitor si-i va usura pe pacatosi, calcand legile Domnului. Ci pentru ale sale pacate sa
ceara iertarea iar legea lui Dumnezeu sa o aplice cu dreptate. Poate fi ingaduitor numai atunci cand pacatosul se
va hotari a se indrepta de la rau si a se smeri intru pocainta " ( Tratat asupra tuturor dogmelor, cap. 9, 30 ) .

105. Cum trebuie sa se procedeze cu acei credinciosi care au savarsit pacate grele si totusi cer cu staruinta Sfanta
Impartasanie ?

Cu aceia care au pacate grele si totusi cer staruitor Sfanta Impartasanie, iata cum trebuie procedat. Daca se vor
spovedi curat, cu mare durere de inima, cu lacrimi si cu cainta, duhovnicul care i-a oprit un timp de la cele sfinte,
potrivit Sfintelor Canoane, poate sa le faca acest pogoramant. Adica sa imparta canonul dat si numarul anilor de
pocainta in trei parti, dupa cum am spus mai inainte. O parte sa o puna spre milostivirea si iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, ca nimeni dintre oameni nu este fara de pacat; a doua parte a canonului sa ramana asupra celui ce a
savarsit pacatele; iar a treia parte de canon sa o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are putere de la arhiereu sa
lege si sa dezlege, dupa cum zice nemincinoasa gura a Domnului nostru Iisus Hristos. ( Indreptarea legii,
Targoviste,1652 ) . Duhovnicul, pentru a se orienta mai bine in legatura cu scumpatatea si pogoramantul pe care il
face de la caz la caz cu cei ce se spovedesc si se pocaiesc, este bine sa citeasca cu intelegere Sfintele Canoane
si mai ales canonul 102 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, iar nicidecum sa se bazeze pe priceperea sa, caci "
duhovnicul are putere a lega si a dezlega numai in conformitate cu legea Domnului " .

Asadar canonisirea trebuie facuta numai potrivit cu invatatura Sfintei Scripturi, potrivit cu Sfintele Canoane si
invataturile Sfintilor Parinti, caci altfel spovedania si pocainta nu ar aduce nici un folos credinciosului si nici
duhovnicului.

106. Cum trebuie procedat cu acei credinciosi care nu primesc canon la spovedanie ? Dar cu cei care sunt bolnavi
si nu pot face canonul ?

Cei ce nu vor sa primeasca un canon la Sfanta Spovedanie, dupa multa sfatuire, de vor ramane in indaratnicia lor,
nu li se poate face dezlegarea de pacate, cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul in invatatura catre duhovnic. Celor
bolnavi, insa, li se poate face usurare de canoanele care cer osteneala trupeasca, precum : post, metanie,
priveghere, milostenie, daca nu au de unde da etc.; insa pentru osteneala duhului nu sunt scutiti, adica de sfanta
rugaciune, cea dintotdeauna, si de multumire catre Dumnezeu pentru suferinta pe care o au. Dupa cum am zis,
canonul celor bolnavi se poate schimba, nu insa si obligatia de a ierta, a se ruga si a multumi neincetat lui
Dumnezeu pentru toate, caci prin aceasta se vor mantui.

107. De cate ori pe an trebuie sa se spovedeasca mirenii ?

Spovedania nu este legata de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de
cate ori simtim nevoia sa ne usuram sufletul de povara pacatelor si sa primim mangaierea harului si nadejdea
iertarii. Cu cat ne spovedim mai des cu atata mai bine. De obicei insa, spovedania este legata de cele patru
posturi. Porunca a patra a Bisericii invata sa ne marturisim pacatele de patru ori pe an, in cele patru posturi. Cei
mai sporiti in evlavie sa se spovedeasca in fiecare luna, iar ceilalti " macar o data pe an " si anume in Postul
Pastilor ( Martursirea Ortodoxa, partea I, intrebarea 90 ) .

108. De cate ori pe an trebuie sa ne impartasim dupa randuiala Bisericii ?

Sfanta Impartasanie, fiind strans legata de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, in cele patru
posturi, sau cel mai des odata pe luna pentru cei mai evlaviosi si cel mai rar la Sfintele Pasti. Insa numai dupa
savarsirea canonului dat. Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda credinciosilor ca se pot impartasi cel mai des de
douasprezece ori pe an, la cele douasprezece praznice Imparatesti, cu dezlegarea duhovnicului lor, " insa cu frica
si cu cutremur, ca sa nu luam osanda in loc de hrana si moarte in loc de viata " ( Impartire de grau, Cuvintele 53 si
54 ) .

109. Care sunt conditiile principale pentru a primi cineva cu vrednicie Trupul si Sangele Domnului ?

Pregatirea pentru Sfanta Impartasanie este de doua feluri : trupeasca si sufleteasca. In general ea consta din
urmatoarele parti :

a. Spovedania, marturisirea pacatelor, fara de care nimeni nu se poate impartasi, nici chiar clericul. Numai copii
pana la sapte ani sunt scutiti de spovedanie.
b. Impacarea cu toti oamenii. Nimeni nu se poate impatatasi certat cu cineva si neimpacat, sau avand rautate, ura
si gand de razbunare asupra cuiva. Dumnezeu, fiind dragoste, primeste la cele sfinte numai pe cei care iarta si
traiesc in dragoste.
c. Infranarea de la mancare de dulce si de la orice pofta si necuratie trupeasca. Sotii sunt datori sa tina cel putn
sapte zile de curatie inainte de Sfanta Impartasanie si inca trei zile dupa Sfanta Impartasanie. Credinciosii sunt
datori sa tina curatenie si sa posteasca miercurea, vinerea si in cele patru posturi cand se impartasesc. In caz de
boala grea, preotul le randuieste un post mai scurt, dupa caz. Cei care se impartasesc intre posturi sunt datori sa
posteasca cel putin trei pana la sapte zile, inainte de Sfanta Impartasanie. Crestinii sunt datori sa se infraneze
inainte de primirea celor sfinte, de bautura, de tutun, distractii, glume, zavistie, clevetire etc.
d. Implinirea canonului dat de duhovnic. Credinciosii nu se pot impartasi fara invoirea duhovnicului lor si fara
implinirea canonului randuit de el la spovedanie, afara de caz de boala sau alte imprejurari grave, cand pot primi
cele sfinte in orice situatie s-ar gasi cel in cauza.
e. Rugaciunea. Credinciosii sunt datori sa se roage mai inainte de primirea Sfintei Impartasanii in mod deosebit. Sa
citeasca in ajun din Ceaslov, din Psaltine si Acatistier, sa faca dupa putere metanii, inchinaciuni, milostenie la
saraci si alte fapte bune. In mod deosebit sunt datori sa citeasca seara, Acatistul Mantuitorului, Paraclisul Maicii
Domnului, Canonul de pocainta, Canonul ingerului pazitor si Canonul Sfintei Impartasanii, iar dimineata cele
douasprezece rugaciuni. Dupa primirea celor sfinte, credinciosii trebuie sa citeasca rugaciunile de multumire.

110. In ce imprejurari se pot impartasi credinciosii cu pogoramant, adica exceptional ?

Dupa cum am spus cei ce sunt opriti un timp de la Sfanta Impartasanie se pot impartasi cu pogoramant numai in
caz de primejdie de moarte, adica de accidente, de operatie, internare in spital pentru mai mult timp etc. De
asemenea, femeile insarcinate se pot impartasi in luna a noua, orice oprire canonica ar avea, cu conditia ca dupa
nastere sa tina in continuare canonul dat de duhovnic.

111. Care dintre crestini nu se pot impartasi nici chiar inainte de moarte ?

Nu pot fi impartasiti nici chiar pe patul de moarte, crestinii ortodocsi care refuza cele sfinte; cei care s-au lepadat de
credinta; cei care au parasit Biserica si s-au dus la secte; cei dementi, adica cei care nu pot judeca cu mintea si nu
se pot spovedi; cei in agonie care nu au apucat sa fie mai inainte spovediti si impartasti; cei indracti ( demonizati ) ;
cei care hulesc pe Dumnezeu si Il injura, chiar si pe patul de moarte; cei care au savarsit pacate impotriva Sfantului
Duh pana in ceasul mortii si nu s-au pocait; cei deznadajduti care vor sa-si puna capat zilelor; cei cu totul robiti
pana la moarte de betie, de grele pacate trupesti, furii de cele sfinte si cei care nu vor sa ierte nici pana la moarte
pe aproapele lor.

112. Ce alte sfaturi ne mai puteti da in legatura cu duhovnicul si duhovnicia ?

Nici un cleric ( duhovnic ) nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decat numai daca cel ce l-a legat a
murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau. Alta invatatura a Bisericii zice asa : " Cauta sa
gasesti un duhovnic bun, duhovnicesc, sa fie invatat si iscusit in fapte, sa cunoasca bine ranele sufletesti ca sa stie
sa dea o doctorie cu pricepere " , precum ar fi facut cand ar fi avut o rana trupeasca. Caci s-au vazut multi in ziua
de azi careand boala, au omorat duhovniceste pe multi din cei bolnavi, precum zice si Hristos, " cand un orb
povatuieste pe alt orb, amandoi cad in groapa " .

Cand vei gasi un duhovnic bun sa nu te mai duci la altul, caci daca negutatoresti marturisirea nu te poti folosi. Daca
te-ai marturisit la un duhovnic de mai multe ori si din pricina ca ai cazut in aceleasi pacate, te rusinezi de el si te
duci la altul ca sa te rusinezi mai putin si sa primesti canon mai usor, acestia " mai rau manie pe Dumnezeu " . Unii
crestini obisnuiesc sa caute duhovnici foarte ingaduitori, care iarta fara canon si chiar le dau si Sfanta
Impartasanie. Unii ca acestia se pierd pe sine si se fac pierzare si pentru altii, dar " vremea judecatii ( osandei ) lor
este in veac " zice Sfanta Scriptura.

Altii uneltesc viclesugul mai cu maiestrie, caci se duc la un duhovnic si spun unele pacate, apoi se duc la zltul si
spun alte pacate, talcuindu-le in asa fel incat sa le infatiseze fara adevarata lor vina. Altii spun repede pacatele lor
ca duhovnicul sa nu le bage in seama, nici sa cerceteze cu deamanuntul pricinile si urmarile acelor pacate si astfel
sa poata fi taimaduiti. Altii, ceea ce este si mai rau, nu voiesc sa le marturiseasca pe toate, ci ascund pe cele mai
mari. Toate aceste uneltiri ale diavolului, cauta pe orice cale sa duca la pierzare sufletele oamenilor slabi in
credinta.

Duhovnicul nu este decat un martor inaintea lui Dumnezeu si un organ prin care Duhul Sfant lucreaza taina iertarii
pacatelor. Duhovnicul talcuieste si aplica legea lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului omenesc. " Daca
duhovnicul constata pe cineva ca nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie " . Daca nu ar face asa
ar insemna ca duhovnicul nu slujeste pe Dumnezeu cu credinta, cu inima curata si devotata. Pocainta este una din
cele sapte Taine pe care o lucreaza Duhul Sfant in chip nevazut prin slujba vazuta a duhovnicului. Cand te
spovedesti nu cumva sa-ti pleci urechea la glasul diavolului care iti sopteste in minte, zicand : " Oare ce va zice
duhovnicul cand va auzi astfel de pacate ? " Uneori diavolul ii sopteste credinciosului prin oamenii cei rai si barfitori
cum ca duhovnicul ar spune altora pacatele de la spovedanie. La aceasta sa-si aduca aminte fiecare de bogatul ce
si-a marturisit pacatele sale in mijlocul Bisericii cu glas tare inaintea tuturor celor de fata si, in timp ce si le
marturisea, ingerul Domnului ii stergea pacatele lui cele marturisite in fata tuturor, cum spune Sfantul Ioan Scararul
in Cuvantul 4 din Filocalia, vol. IX. Sa se stie si aceasta, ca duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga
Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Asadar, in
cele spuse pana aici este clar ca nici duhovnicul, afara de pricinile aratate mai sus, nu se poate schimba, nici
canonul dat de un duhovnic nu-l poate dezlega altul, cat timp duhovnicul lui traieste. Iar daca cineva se sminteste
de vreo slabiciune a duhovnicului sau si nu mai are evlavie la el, atunci, daca are motiv bine intemeiat, se poate
duce la alt duhovnic, insa numai cu binecuvantarea duhovnicului dintai. La nou duhovnic este dator sa faca o
spovedanie generala din copilarie, ca acela sa-l poatacunoaste bine si astfel sa-i randuiasca un canon potrivit, spre
indreptarea lui.

113. In ce conditii se spovedesc si se impartasesc copii ? Dar cei batrani si greu bolnavi ?
Copiii mici pana la sase-sapte ani, daca sunt botezati, se impartasesc fara spovedanie, la 30 sau 40 zile.
Spovedania lor incepe de la varsta de 7 ani. Cei batrani si bolnavi este bine sa se impartaseasca la fel, la trei-patru
saptamani, daca nu au vreo oprire de la Sfanta Impartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii
Parinti randuiesc sa se impartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotari duhovnicul lor.

114. Cum se cuvine a se spovedi si a se impartasi calugarii, dupa randuiala Sfintilor Parinti ? Cat de des se pot
impartasi monahii, schimonahii si calugarii bolnavi ?

Tot ce am spus pana acum despre aceasta sfanta taina este valabil si pentru calugari. Monahii si schimonahii sunt
datori a se impartasi cu Trupul si Sangele Domnului mai des decat mirenii, insa cu pregatirea cuvenita, dupa
Sfintele Canoane, si cu dezlegarea duhovnicului lor. Calugarii se pot impartasi cel mai des odatape luna, sau, cum
spune Sfantul Ioan Gura de Aur, in Cuvantul 53 din Impartire de grau, la cele douasprezece praznice imparatesti.
Schimonahii, indeosebi cei bolnavi, si batranii se pot impartasi cel mai des odata pe saptamana, dupa traditia
noastra manastireasca. Aceasta ne invata si povatuirile din Liturghier, zicand : " Preoti de popor sa invete pe
credinciosii lor ca, in cuget curat, parte barbateasca si femeiasca sa se impartaseasca de va fi cu putinta, la
praznicele cele imparatesti de peste an, iar de nu macar in cele patru posturi de peste an, sa se pregateasca de
impartasirea cu Sfintele Taine, insa cu cuvenita pregatire si cu invoirea duhovnicului lor sa faca aceasta " .

115. Cum trebuie sa se pregateasca clericii, preotii si diaconii pentru Sfanta Liturghie ?

Despre toate acestea scrie pe larg in povatuirile Sfintei Liturghii din Liturghier. In general, clericul de mir este dator
sa respecte urmatoarele : Sa se spovedeasca la duhovnicul sau inainte cu o zi de Sfanta Liturghie; sa aiba
dezlegare de la duhovnic pentru savarsirea celor sfinte; sa tina curatenie inainte si dupa Sfanta Impartasanie
cateva zile; sa fie impacat cu enoriasii sai si cu toti oamenii; sa-si citeasca din timp toate rugaciunile randuite
pentru Sfanta Impartasanie; sa faca in ajunul fiecarei sarbatori Vecernia si Utrenia la biserica; sa savarseasca orice
slujba, mai ales Sfanta Liturghie, fara graba si cu toata evlavia; sa-si pregateasca din timp prescuri si vin natural
pentru cele sfinte; sa-si pregateasca temeinic in cursul saptamanii predica duminicala sau a sarbatorii, prin care
este dator sa-si hraneasca duhovniceste enoriasii sai.

116. Care este rolul si importanta predicii in biserica ?

Fiecare preot este dator sa catehizeze " cu timp si fara timp " pe credinciosii sai, caci " credinta vine prin auz, iar
auzul prin vestirea cuvantului lui Dumnezeu " ( Romani 17, 10 ) . Altfel, poporul piere din lipsa de cunostinta a
cuvantului dumnezeiesc, iar preotul va da infricosat raspuns la judecata. Auzi ce spune Dumnezeu prin gura
proorocului : " Fiindca ai lepadat cunostinta si Eu te voi lepada sa nu mai fii preot, caci ai uitat legea Domnului tau "
( Osea 4, 6 ) . Catehezele si predicile, in general, trebuie sa se faca pe temeiul Sfintei Scripturi si dupa invataturile
Sfintilor Parinti. Sa fie bine gandite, simtite, traite de preot, ca sa poata convinge si pe credinciosi. Predicile, sa fie
calde, mangaietoare, pe intelesul tuturor, presarate cu istorioare practice usor de tinut minte. Sa iasa din inima, ca
sa mearga la inima. O mare importanta au, mai ales acum cand s-au inmultit sectele, predicile catehetice cu tema,
ca sa stie poporul dreapta credinta ortodoxa si sa se poata feri de cursele sectarilor.

117. In cate feluri este dator a predica preotul ?

Preotul este dator a predica in trei feluri si anume : cu cuvantul, cu scrisul si cu viata, dupa invatatura Sfantului Ioan
Gura de Aur. Cu gura este dator sa invete pe credinciosi cuvantul Domnului, dogmele, canoanele si invataturile
Sfintilor Parinti. Cu scrisul sau cu mana este dator sa scrie cele ce a invatat din Sfanta Scriptura si de la Sfintii
Parinti. Iar cu viata este dator sa predice prin trairea sa personala, dupa putere, despre cele ce invata, aducandu-si
aminte de cuvantul Domnului care zice : " Cela ce va face si va invata, acela mare se va chema intru Imparatia
Cerurilor ( Matei 5,16 ) . Cea mai puternica este predica prin viata preotului.

118. Se poste mantui cineva fara duhovnic si fara spovedanie ?

Nu. Nimeni nu se poate mantui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea
de la duhovnic, dupa cuvantul Domnului care zice : " Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si
carora le veti tine, tinute vor fi " ( Ioan 20, 23 ) . Si in alt loc : " Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer si
oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer " ( Matei 18, 18 ) . Deci, cum va intra cineva in imparatia
cerurilor, nefiind dezlegat pe pamant de pacatele sale ? Ca aceasta putere s-a dat numai celor alesi, adica
apostolilor, episcopilor si preotilor, iar nu mirenilor. Toti trebuie sa avem duhovnicii nostri si sa ne spovedim regulat,
chiar si aceia carora li se pare ca nu au pacate. Asa ne invata Sfantul Apostol si evanghelist Ioan : " De vom zice
ca pacat nu avem, ne inselam pe noi insine si adevarul nu este cu noi. De vom marturisi pacatele noastre,
credincios si drept este Dumnezeu ca sa ne ierte noua pacatele noastre si sa ne curateasca pe noi de toata
nedreptatea " ( I Ioan 1, 8-9 ) . Iar Sfantul Simeon Tesaloniceanul arata, zicand : " Toti trebuie sa ne pocaim, si
mireni si calugari si preti si arhierei. Toti sa ne pocaim ( spovedim ) , ca sa ne mantuim " ( Tratat asupra tuturor
dogmelor, cap. 251, Despre Taina Pocaintei ) . Fara spovedanie, nimeni nu se poate mantui, deoarece " toti multe
gresim " ( Iacob 3, 2 ) . Tot omul este zamislit si nascut in pacate ( Facere 8, 21; Psalm 50, 6; Matei 7, 1l; Romani
3, 11 ) . Sfanta Scriptura ne arata ca " pacatul aduce moarte " ( Iacob 1, 15 ) si ca " nimic necurat nu va intra in
Imparatia lui Dumnezeu " .

Deci sa tinem minte ca " pacatul este calcarea Legii lui Dumnezeu si este uraciune si necuratie inaintea Lui " si ca
mania Domnului vine asupra celor rai si pacatosi care mor nespovediti si fara pocainta. Pacatosii, prin spovedanie
si pocainta, intorc mania cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mantuirea sufletelor lor.

119. Duhovnicul poate opri de la lucrarea celor sfinte pe un cleric ? Ce trebuie sa faca duhovnicul in aceasta
situatie ?

Cele mai mari pacate facute de clerici, adica lepadarea de credinta ortodoxa, uciderea, desfranarea, profanarea
celor sfinte ( ierosilia, sacrilegiul ) etc., trebuie sa fie spovedite numai la arhierei, precum si alte pacate grele care
nu le pricepe duhovnicul, facandu-se toate cu sfatul arhiereului, pentru ca lucrarea duhovniciei este mai ales a
arhiereului. Duhovnicul nu poate opri de la savarsirea celor sfinte pe vreun diacon sau preot, pentru orice pacat, ci
trebuie sa-l trimita la episcopul locului sau la Sfantul Sinod, dupa regula Bisericii noastre Ortodoxe.

120. Ce parere aveti despre acei clerici care dau prea des si fara cercetarea cuvenita Sfanta Impartasanie la
credinciosi ?

Preotii care dau Sfanta Impartasanie credinciosilor fara cercetarea cuvenita si fara canonisire sunt datori sa
citeasca cu atentie Povatuirile din Liturghier care privesc pregatirea sufleteasca si trupeasca a credinciosilor pentru
Sfanta Impartasanie. Preotii sunt datori sa cunoasca bine Sfintele Canoane si practica Bisericii Ortodoxe, iar la
nevoie sa consulte pe episcopul locului, pe care sunt datori sa-l asculte toata viata.. Preotii trebuie sa citeasca
invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur despre felul cum trebuie data Sfanta Impartasanie. Iata ce zice el in Cuvantul
55 din cartea sa Impartire de grau " Nu mica munca zace asupra voastra, preotlor, daca stiind la cineva vreo
rautate ii vet ingadui sa se impaartaseasca de Masa aceasta. Sangele lui Hristos din mana voastra se va cere.
Macar vreun voievod de-ar fi, macar eparih, macar cel incoronat cu coroana, daca cu nevrednicie se apropie ( de
cele sfinte ) , opreste-l. Mai mare stapanire ai tu decat acela... ca decat cel indracit mai rau este cel ce a pacatuit si
se apropie. Ca acela, pentru ca este indracit, nu se munceste; iar acestia cand se apropie cu nevrednicie, la
munca vesnica se dau. Deci nu numai pe acestia sa-i oprim, ci in scurt pe toti care ii vom vedea ca se apropie cu
nevredrnicie. Nici unul sa nu ia ca Iuda, ca sa nu patimeasca ca Iuda " . Si iarasi zice : " Nu da sabie in loc de
hrana. Ci macar din nebunie de va veni acela sa se impartaseasca, opreste-l. Sa nu te temi. Teme-te de
Dumnezeu nu de om. Iar daca tu nu indraznesti sa-l opresti, ada-l la mine. Nu voi ingadui sa se faca acestea. De
suflet ma voi desparti mai inainte decat voi da Sange stapanesc cu nevrednicie. Si sangele meu tot il voi varsa, mai
inainte decat voi da Sange asa de infricosat celui caruia nu i se cuvine. Iar daca mult iscodind cineva nu a stiut pe
cel rau, nu este nici o vina " .

De aceea, duhovnicul trebuie sa fie cu mare grija la spovedanie, socotind bine pe cine trebuie sa opreasca si cui
sa-i dea cele sfinte cu vrednicie. Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin inselaciune sa primeasca Sfanta
Impartasanie, va intra satana in el ( Ioan 13, 27 ) , asemanandu-se lui Iuda. Daca cineva este pe patul de moarte si
nu mai poate vorbi i se poate da Sfanta Impartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om
credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se
spovedeste, plangand amar, asemenea talharului de pe cruce, poate fi impartasit. Iar daca cineva nici pe patul de
moarte nu vrea sa se impace cu aproapele, sau refuza cele sfinte, nu trebuie sa fie impartasit.

In ce priveste purtarea Sfintelor Taine de catre mireni, chiar cu voia preotului, iata ce spune Pravila Bisericeasca : "
Preotul care va da Sfanta Taina a lui Dumnezeu ( Impartasania ) , citetului celui destoinic, sau omului simplu sa o
poarte ei incoace si incolo pentru oarecare treburi, iar nu insusi preotul sa o poarte cu frica de Dumnezeu, unul ca
acela sa se pocaiasca trei ani " ( Pravila Bisericeasca de la Govora, 35 ) . Si iarasi : " Preotul care va impartasi pe
orice om, fie mic, fie mare, tanar sau batran, pana ce nu va lua stire despre dansul de la duhovnicul lui de este
destoinic sau nu, unul ca acesta sa se izgoneasca din preote, adica sa se pocaiasca cinci ani; iar daca din
neglijenta va impartasi, chiar de-ar fi cocon mic, sapte ani sa aiba pocanie " ( op. cit., 35 ) . " Nu este ingaduit a se
tine Sfintele Taine, in casa, mai ales in familie, sau a le purta la sine si din indelungarea de vreme sa se neglijeze
pastrarea lor, ci numai la biserica pe Sfanta Masa sa se pastreze cele sfinte; caci credinciosii cand trec pe langa
biserica se inchina lui Hristos. In vreme de nevoie, de persecutii, de foc, de cutremure sau cand se duc cele Sfinte
la bolnavi acasa, poate preotul sa ia cu sine cele sfinte, dar si atunci cu mare cinste si grija, pe cat posibil mergand
cu ele ca la vohodul cel mare, cu lumanarea aprinsa inainte, fara a cauta vreun castig lumesc " ( Sfantul Simeon
Tesaloniceanul, cap. 9 ) .
" Nu ce cuvine a liturghisi prin case particulare de catre episcopi sau preoti " ( Laodiceea, 58 ) . Deoarece al VI-lea
Sinod Ecumenic supune caterisirii pe preotii care slujesc si boteaza prin paraclise, care sunt in casele particulare,
fara invoirea episcopului, si noi hotaram aceasta. Caci pe cand Sfanta Biserica Ortodoxa indrepteaza cuvantul
adevarului si pastreaza adevarul si invata moralitatea vietuirii, apoi este urat si necuvios intru ascultare si anarhie (
clericii ) furisandu-se prin case, sa rupa buna randuiala si sa o umple de multa tulburare si sminteala. Pentru
aceasta prezentul sinod, de acord cu Sinodul Ecumenic al VI-lea, canonul 31, a hotarat sa fie lepadati din cler cei
ce liturghisesc prin paraclise, care sunt prin case, lepadarea din cler facandu-se de catre episcopul locului. Iar daca
unii dintre acestia patrund in case si vor indrazni sa liturghiseasca fara voia episcopului, aceia sa se cateriseasca,
iar mirenii care sunt partasi acestora sa se supuna afurisirii ( Ibidem l, 2,12 ) .

121. Spun Sfintii Parinti ca cel mai greu se mantuiesc clericii, adica arhiereii, preotii si duhovnicii. Ce ne puteti
spune in aceasta privinta ?

Sfintii si dumnezeiestii Parinti spun intr-adevar ca cu anevoie se vor mantui preotii, duhovnicii si toti pastorii de
suflete. Datoriile pastorilor de suflete sunt multe si grele, fata de sine, fata de familie, fata de clericii care depind de
ei si cu care colaboreaza in slujba Domnului, precum si fata de poporul incredintat lor spre a-l duce spre mantuire
si multi pastori se lasa inselati de lacomie, care este radacina tuturor pacatelor ( I Timotei 6, 10 ) , prin care
smintesc pe credinciosi si nedreptatesc pe colaboratorii lor, preoti, diaconi, cantareti etc. Toate veniturile bisericii
sunt o proprietate a lui Dumnezeu, iar preotul nu este decat un iconom al lor si este obligat sa le imparta cu
dreptate la toti cei ce au nevoie si merita impartasirea din ele. Cel ce este nedrept fata de colaboratorii sai se
pedepseste cu afurisirea din slujba sa si daca nu se indreapta se cateriseste, " ca unul ce a ucis pe fratele sau " (
Const. Apostolice, 9 ) .

Ce pot sa spun eu mai mult in aceasta privinta ? Fiecare preot duhovnic si pastor de suflete stie mai bine decat
mine ce are de facut. Deci, sa-i ajute Dumnezeu sa-si indeplineasca datoriile fata de Hristos, fata de familie, fata
de sine, fata de societatea in care traieste si mai ales fata de sufletele incredintate lui spre mantuire, spre a
dobandi cat mai multi pentru imparatia lui Dumnezeu.

122. Ce trebuie sa faca pastorii de suflet pentru a dobandi Imparatia lui Dumnezeu ?

Trei sunt lucrurile de capetenie pentru mantuirea sufletelor noastre : credinta dreapta in Dumnezeu, faptele cele
bune si smerenia. Adica, cand vom lucra cu poruncile lui Hristos sa zicem in inima noastra " ca slugi netrebnice
suntem fiindca nu am facut decat ceea ce, eram datori sa facem, dupa cum ne invata Domnul " ( Luca 17, 10 ) .

https://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/convorbiri5.htm
Parintele Cleopa

Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan

You might also like