Piesa „Cântăreaţa Cheală” a fost jucată pentru prima dată în mai 1950 la Théâtre des

Noctambules (Franţa). După un număr mare de interpretări a devenit una dintre cele mai jucate
piese din Franţa, primind premiul Molière d'honneur.

Ion Brătianu-tatăl, care a construit armătura statului românesc modern și a urmărit, cu o putere vie
încă în copii lui, înstăpânirea românilor asupra statului și avuției din coprinsul lui, a fost un "bun
român".

"Buni români" toți aceștia trei, fără îndoială. Dar și români? Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim
de Solomon, săracul - deși poate cel mai patetic dintre toți. La el situația e clară: "bun român", adică:
bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e
nevoie să fii numaidecât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon, deși nu este exclus ca acesta
să fi murit în război, cu liniștea detașată și lipsită de retorism a celor cari cu conștiința împlinirii unei
datorii față de o realitate colectivă care îi înglobează și îi depășește.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaș este unul dintre ctitorii
conștiinței românești. S-ar putea pune oare la îndoială românismul lui? Și totuși, se poate. Eu nu
vreau să cercetez aici dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă că pot afirma
că nu e nevoie să fii român, ca să faci ce a făcu Micu.

Iată, mai anul trecut, ne-a cercetat aici în București un englez, colonelul Wedgewood. Wedgewood
este un englez de baștină. Neamul lui fabrică porțelanuri de vreo două sute de ani. Colonelul nostru
este însă...ziarist. Poate că puțini oameni au făcut pentru conștiința etnică și pentru naționalismul
evreu cât a realizat Wedgewood, acest stăruitor și îndărădnic militant al sionismului. Care este însă
situația lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un "bun evreu". Este el însă pentru asta și evreu?
Evident, nu!

...Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.

Mai rămâne cel al lui Ioan Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgewood este și aici hotărâtor. S-
ar putea totuși ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fii român. A voi să fii român nu înseamnă însă și a fi român.
A fi român însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței din care decurg, prin
însăși desfășurarea vieții, anumite forme. Un bob de grâu. dacă îl îngropi în pământ, la umezeală,
încolțește și dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de
însăși structura bobului de grâu. Așa se petrece și cu "românia" noastră. A fi român însemnează a
avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi. Voința
noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăși în chip normal
pe noi înșine decât încetând a mai fi noi înșine. Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul
nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în
adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se
schimbă: Ion Brătianu a fost "bun român", adică a avut cele mai bune intențiuni pentru poporul și
statul nostru - dar "român" nu a fost. După cum nu e grâu sămânța care sfârșește prin a purta un
spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi "buni
români". Es ist zu viel des Guten (n.r. Asta e prea mult, în limba germană în text). Noi ne-am
mulțumi numai cu răspunsul la o întrebare...mai modestă: Buni români puteți fi și, desigur, sunteți.
Sunteți însă și români? O vom lămuri tot noi.

Cuvântul, 30 octombrie 1930 (inclus în Roza vânturilor)

Nicolae Iorga spunea că: ,,Un patriot se recunoaște că respectă, iubește și caută să
adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”.

Printr-o serie de eseuri publicate in mai multe culegeri, Horia-Roman Patapievici

incearca sa raspunda la intrebarea „Cum poate fi cineva roman?”, fara a se referi
la continutul identitatii romanesti, ci numai la comportamentul ei.

Intrebarea „Cum poate fi cineva roman?” este cu atat mai mult plina de
curiozitate intrucat este pusa de un roman. Cioran judeca problema identitatii in
termeni de opozitie: vitalitate versus decadenta, destin implinit versus destin
ratat, reusita versus ratare. Identitatile tari (tarile occidentale) au un
comportament de succes: ele fac istorie. Identitatile decadente au un
comportament de esec: ele suporta istoria facuta de altii.

Tot Cioran spunea in 1990: „a fi roman e un blestem pe care mi-l asum astazi”-
identitatea romaneasca este o identitate second hand, de care nu ai cum sa nu te
rusinezi. Romanilor nu le iese nimic, nici macar dezastrele, iar cu
mediocriatatea noastra am contaminat chiar si minoritatile care au trait printre
noi. Ecuatia lui Cioran este: a fi roman este o forma de neimplinire, in raport
cu identitatile tari ale Occidentului. Romanii trebuie sa adopte identitatea tare
a Occidentului prin politica. Intr-un fel sau altul, indiferent ca e vorba de
legionari, comunisti sau democrati singura politica admisibila este „punerea
natiunii sub teasc”, abandonarea identitatii considerate slabanoaga si adoptarea
identitatii considerate a fi puternica, victorioasa.

In volumul de eseuri „Cerul văzut prin lentila”, Patapievici sustinea ca pana la

1990 a trait cu poporul sau intr-o armonie deplina; avea despre roman parerea pe
care o avusesera despre romanitate marile figuri ale culturii interbelice. In
esenta, credea ca a fi roman este o substanta. Sa fii roman era echivalent cu a
fi ales. Inainte de 1990, Patapievici se declara mistic unit cu poporul sau, si
asta nu dintr-o ratiune sentimental-deliranta, ci dintr-un motiv elementar: se
reprezenta in el, simtea, era capabil sa il reprezinte deopotriva. Dupa 1990,
intrebarea care si-o pune este: se alterase oare poporul roman in cei cincizeci
de ani de traversare a desertului comunist sau, daca a ramas neschimbat, el nu se
recunoscuse de fapt niciodata in valorile lumii interbelice, in care el continua
sa creada?

Chestiunea e cum de s-a ajuns ca parti din acelasi popor sa aiba instincte atat
de deosebite? Esentialul nu sta in disputa legata de persoana vreunui politician
al zilei. Aceasta este veritabila rana din trupul poporului nostru: parti din
trupul comun jura pe mituri de intemeiere diferite. Patapievici sustine ca
religiosul este partea cea mai profunda din om. Omul de care diferi prin Dumnezeu
este omul de care diferi prin origine. Originile diferite conduc la popoare
diferite. Reformulat, acesta este traumatismul romanesc: dupa desertul comunist,
Dej si Ceausescu au lasat in urma doua popoare diferite...

Patapievici sustine ca toata aceasta discutie ne-a aratat ca intrebarea „cum

poate fi cineva roman” nu se refera la catalogul felurilor de a fi roman, ci se
refera la conditiile de posibilitate ale faptului de a fi roman. Este vorba de
modernitate, pe de o parte, si de faptul ca nu noi, romanii, am inventat-o!
Pentru omul modernitatii, veritabilul om modern, identitatea a devenit o problema
constienta. Modernitatea exista, e triumfatoare, cucereste toata lumea, dar noi
ne aflam constant, inevitabil la una din periferiile ei. Oricare ar fi etapa de
asimilare a modernizarii, noi ne aflam mereu cu un pas in urma ei.
Astazi, viteza de modernizare este atat de mare, incat chiar si societatile care
se afla in centrul procesului de inventare a celei mai recente modernitati
prezinta fenomenul despicarii...