You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica

Annals of University of Alba Iulia - Series Philology

Location: Romania
Author(s): Gabriela Gavril-Antonesei
Title: Jurnalul unui „patrician”
A „Patrician’s” Diary
Issue: 1/2013
Citation Gabriela Gavril-Antonesei. "Jurnalul unui „patrician” ". Annales Universitatis Apulensis.
style: Series Philologica 1:99-110.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=205523
CEEOL copyright 2017

STUDII DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

JURNALUL UNUI „PATRICIAN”

Dr. Gabriela GAVRIL-ANTONESEI

Institutul de Filologie Romanică, Universitatea Jagiellonă, Cracovia
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, România

Abstract: This study offers a reading of the Journal of Sándor Márai, a

Hungarian author less known by the Romanian public. The study focuses on a
paradox previously noted by other commentators and translators of his works:
although Márai’s work is almost entirely autobiographical (some of his prose
writings even employ the form of personal diary of letters), many details of the
author’s biography, particularly during his exile, are still unknown. At first, this
may seem like an aporia, but when we consider the entirety of his novels,
together with the Journal, we can see that the biography was almost always
transformed either in to fiction or into essays, teachings or poetry. The Journal
is only partly personal – its apparently random notes (dictated by personal
whims or the reality unfolding around him) constitute a form of “teachings” for
himself and others.
Key-words: Sándor Márai, Hungarian literature, Journal, personal
diary, rhetoric of sincerity, political context, communism

Jurnalul şi „însemnările excluse”

Monumentalul Jurnal al lui Sándor Márai acoperă mai bine de patruzeci
şi cinci de ani, din 1943 pînă în februarie 1989, cînd autorul maghiar se
sinucide. Scriitorul şi-a selectat atent fişele, a renunţat la nenumărate pasaje
resimţite prea indiscrete, cu sine şi cu alţii, la ceea ce părea exagerat, hazardat la
recitire, a ascuns sub iniţiale identitatea figurilor, a păstrat numai împărţirea
după ani a secvenţelor1. Rareori, spre sfîrşitul vieţii şi, se-nţelege, al
însemnărilor, mai sînt pomenite şi zilele. Făcînd aceste intervenţii, se va fi
gîndit, fără îndoială, la mediul cultural în care urmau să apară volumele, la
aşteptările cititorilor occidentali, puţin sau deloc familiarizaţi cu istoria şi
cultura Ungariei. Şlefuindu-şi în maniera moraliştilor francezi fragmentele, a
abandonat aşadar şubreda, incerta autenticitate a aşternerii meditaţiilor pe hîrtie
dintr-o suflare, supunerea strictă la calendar şi „sinceritatea”. Pasajele lăsate

1
Sándor Márai publică în Occident, începînd cu 1958, şase volume de însemnări. Abia după 1990
acestea vor apărea şi în Ungaria. Am folosit: Sándor Márai, Dziennik, traducere şi postfaţă de
Teresa Worowska, ed. Czytelnik, Warszawa, 2006. Trimiterile din text se referă la ediţia în limba
polonă, Dziennik.
99

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

deoparte la redactări s-au păstrat însă, iar editorul său canadian a început să le
publice, încă din 1991, sub titlul Ami a napóból kimaradt („Însemnări
excluse”), ca un fel de completare a Jurnalului. Din moment ce nu le-a distrus,
Márai a dorit, se pare, ca Jurnalul să fie tipărit cîndva în integralitatea sa.
Deşi, în puţinele exegeze dedicate pînă acum acestui autor redescoperit
în ultimul deceniu, însemnările încep să fie considerate o operă importantă, de
nu cumva capodopera vieţii sale, prin natura sa, prozatorul se dovedeşte a fi
foarte puţin „intimist” şi înclinat spre retragerea în „refugiul matricial” (ca să
împrumutăm sintagma lansată de B. Didier). Nu are o deosebită aplecare spre
sîrguincioasa cercetare şi neostenita certare a propriului duh, spre observarea şi
înregistrarea celor mai mărunte reacţii, a celor mai evanescente trăiri, spre
analiza senzaţiilor şi a stărilor imponderabile.
Constatarea aceasta ar avea de ce trezi nedumeriri, mai ales în cazul
unui prozator care a folosit din plin materialul autobiografic în două ample
romane, uneori într-un mod considerat în epocă prea transparent. Discreţia
vădită în Jurnal pare chiar surprinzătoare, dacă ne gîndim la disputele din 1934,
prilejuite de Egy polgár vallomausai1. Mulţi din „societatea înaltă” din Kassa, al
căror nume apărea neschimbat în roman, au protestat, au cerut confiscarea cărţii.
Ceea ce s-a şi întîmplat, iar autorul a fost obligat să plătească o amendă. La
vremea aceea, promitea: „Niciodată de acum înainte nu voi mai scrie nimic
autobiografic, voi încerca să fiu scriitor.”2 Şi totuşi va scrie o continuare în
acelaşi registru, o construcţie romanescă la fel de amplă, Föld, Föld!
Emlékezések3. Să nu ne facem iluzii însă că vom afla din Jurnal de ce nu şi-a
respectat promisiunea. Márai nu este (în fragmentele alese de el însuşi pentru
publicare) genul de scriitor care să-şi poftească cititorul în „atelier”, să-l lase în
culisele scrisului, să-l facă părtaş la căutările sale, să-i ofere variante, eboşe şi,
mai ales, autoexegeze şi dezbateri estetice.
Exegetul nu va afla în notaţiile din Jurnal decît vagi referiri la cărţile în
lucru şi la variantele lor, oricum insuficiente pentru a dezvolta o critică genetică.
Aproape nimic despre receptarea lor, despre atacurile din presa comunistă
maghiară. Notaţiile despre „partida de şah” cu editori din mai multe ţări, despre
neîntreruptul joc al persuasiunii şi al nervilor, despre descurajările autorului de
limbă maghiară în exil (absolut convins că nu va putea publica în Ungaria),
despre insomniile şi tulburările sale, despre problemele materiale, despre

1
Volumul a fost tradus în limba franceză sub titlul Les Confessions d'un bourgeois (Albin
Michel, 1993); în polonă, Wyznania patrycjusza (Czytelnik, Warszawa, 2002).
2
Apud. Ernő Zeltner, Sándor Márai. Ein Leben in Bildern, Piper Verlag, 2001, München, p. 107.
3
Romanul a fost tradus în limba engleză sub titlul Memoir of Hungary; în polonă, mai aproape de
titlul original, Ziemia! Ziemia! (Czytelnik, Warszawa, 2005). O propunere de titlu în limba
română ar putea fi Pămînt! Pămînt!.
100

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

STUDII DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

dilemele şi renunţările scriitorului, despre singurătatea sa au fost scoase şi ele

din ansamblul de fragmente1.
Mai mult chiar, ceea ce pare de necrezut dacă ne gîndim la nenumărate
destăinuiri ale modernilor, ale autorilor din aceeaşi perioadă, lipsesc din aceste
pagini egotismul artistic şi supradimensionarea propriei personalităţi – se ştie,
un nesecat izvor de exagerări, de deliruri narcisiste, de fanatisme şi de crize de
orgoliu. Disperările creatorului transpar prea puţin aici, sînt tratate cu detaşare
stoică, moştenită din familie şi întărită prin lecturi, aproape întotdeauna cu o
brumă de autoironie. Fie sînt evocate doar după ce şi-au pierdut din ardoare, s-
au stins, s-au consumat, s-au sublimat, fie înregistrările imediate au fost
transformate în prilejuri de analize şi de reflecţii mai generale privind natura
umană. Autorul este atît de parcimonios în a oferi detalii despre şantierul său
literar, este atît de zgîrcit în a-şi prezenta proiectele, interogaţiile chinuitoare
privind menirea scrisului sînt atît de rare, încît, dacă nu i-am cunoaşte
activitatea prodigioasă, am fi înclinaţi să credem că a fost doar un diletant care
s-a îndeletnicit cînd şi cînd cu literatura. Gombrowicz, de pildă, simţea nevoia
să-şi explice în repetate rînduri romanele, să polemizeze, să deconstruiască
exegezele ce i se păreau mai întotdeauna nepotrivite, să aducă precizări în
sprijinul viziunii sale estetice. Márai preferă fragmentele în tradiţia lui Seneca şi
Marcus Aurelius, a maximelor lui Goethe, lecturi care îl însoţesc toată viaţa şi-i
aduc deseori alinare.
Biograful are de ce să fie şi el nemulţumit: este aproape imposibil ca,
plecînd de la însemnările din Jurnal, să reconstitui cu acurateţe traiectoria vieţii
prozatorului. Multe întîmplări sînt trecute sub tăcere, altele sînt pomenite
extrem de concis, la altele se face doar aluzie. Nu va povesti nicăieri despre
ajutorul dat copiilor evrei sau, citim printre rînduri, despre implicarea sa în
ascunderea unor prieteni, în timpul deportărilor masive din Ungaria. Deducem
doar că a fost el însuşi, de mai multe ori, la un pas a fi trimis în lagăr, nu scrie
nimic nici despre moartea fiului său, la cîteva săptămîni de la naştere, nici
despre suferinţele sale fizice. Prudenţa îl sfătuieşte să nu-şi etaleze meritele în
salvarea unor cunoscuţi, să codifice anumite date sau să nu le înregistreze. În
timpul războiului, notaţiile puteau deveni oricînd un corp delict, iar conţinutul
lor fatal celor amintiţi acolo. Mai tîrziu, după instalarea comunismului,
însemnările ar fi putut însemna un pericol pentru familia şi prietenii rămaşi în
Ungaria. De aceea le protejează identitatea. Este discreţia virilă, întărită prin
educaţie, prin ucenicie la clasici, cea care îl împiedică să scrie prea mult despre

1
Dacă nu va reuşi să publice traducerea primului roman, va fi obligat să vîndă din bijuteriile
soţiei. O vreme, se pare, supravieţuieşte din banii obţinuţi din vînzarea unor blănuri. Cîteva
informaţii de felul acesta am putut culege din citatele din „notele eliminate” oferite de Teresa
Worowska în studiul său, Rosnące poczucie obcości (postfaţă la Ziemia! Ziemia!, ed. cit., pp. 467-
481)
101

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

sine? Cît de diferit este tonul din jurnalul complet de cel din opera fragmentară
publicată?
Ce fel de jurnal este, totuşi, cel predat tiparului chiar de prozatorul
maghiar? E un lucru bine ştiut că, în cazul însemnărilor destinate publicării (dar
numai în cazul lor?), autorii îşi prelucrează mai totdeauna însemnările, le triază,
păstrînd sau eliminînd datele, în funcţie de variantele de „retorică a sincerităţii”
(sau a „spontaneităţii”) alese. Scrierile acestea întrerupte pot afecta dezvăluirea
cvasi-totală, fără oprelişti a fantasmelor individuale, pot chiar mima dicteul
automat, grifonajul în transă, făcîndu-i cu ochiul cititorului (unul participativ,
luat drept martor şi complice la procesul de devoalare şi analiză). Sau,
dimpotrivă, pot insista pe nonfidelitatea inerentă transcrierii fluxului conştiinţei,
pe distanţa imposibil de anulat dintre momentul trăirii şi cel al înregistrării sale.
Scindarea între eul real şi cel scriptural rămîne. Cum limbajul, prin structurile
sale, funcţionează ca un „pat al lui Procust”, simultaneitatea existenţei este
transformată în consecutivitate, iar stările sufleteşti sau percepţiile sinestezice
nu vor trece în pagini decît descompuse, precum un fascicul de lumină prin
prisma transparentă. Dar, oricare dintre căi va fi preferată (sau o combinaţie
între ele), orice „pact de lectură” va fi declarat, încheiat, convingerea că nu
avem cum ieşi din paradoxul mincinosului este greu de răsturnat. Este însă ea
îndreptăţită în cazul Jurnalului lui Sándor Márai? Dacă, sub aparenţa modestă a
genului hibrid, bastard (fie şi „jurnal extern”, potrivit clasificării lui Le Rider
sau „extime”, cum propunea, polemic-jucăuş, Michel Tournier), se ascunde o
altfel de carte? Iar autobiograficul este, în fapt, transmutat în altceva, potrivit
unor modele livreşti?
Exegeţi şi traducători au subliniat ceea ce li s-a părut un paradox: deşi
opera lui Márai este aproape în totalitatea sa autobiografică (unele proze adoptă
chiar forma însemnărilor intime sau a epistolelor), multe fapte din biografia
scriitorului, mai ales din anii exilului, rămîn necunoscute1. La prima vedere, e
într-adevăr o aporie. Considerînd însă romanele în totalitatea lor şi Jurnalul,
sesizăm că biograficul a fost mai întotdeauna transfigurat, fie în proză, fie în
eseu, fie în carte de învăţătură, fie în poezie. Secvenţele lirice din însemnările
anilor 1943-1944 au fost prefăcute în cele 71 de poeme publicate după
încheierea războiului.
Îndepărtarea multor confesiuni şi comentarii, refacerea unor pasaje pot
fi puse pe seama intenţiei de a construi o imagine a eului sau înţelese ca o
strategie de înfăţişare în public. Dar, dacă ne întoarcem la Füves könyv2– micul
volum din 1943, dedicat lui Seneca, Marcus Aurelius, Epitect, Montaigne –,
atunci definesc mai curînd o altfel de scriere fragmentară, în spiritul vîrstei

1
Vezi Teresa Worowska, „Światek entropii”, postfaţă la Sándor Márai, Dziennik, ed. cit., p. 615;
Ernő Zeltner, op. cit., p. 11.
2
Am folosit versiunea în limba polonă a volumului; Księga zioł, traducere de Feliks Netz,
Czytelnik, Warszawa, 2006.
102

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

STUDII DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

clasice, cînd poemul, epistola, oraţia, epigraful erau forme de transmitere a

înţelepciunii. Un epigonism major (în sensul dat de Ştefan Aug. Doinaş
sintagmei), ca o mărturisire a fidelităţii faţă de clasici şi a înscrierii într-o
tradiţie a cărţilor de învăţătură se face simţit aici. În cuvîntul înainte, în tonul
filosofilor stoici, autorul îşi prezintă volumul drept un modest „ierbar”, un
îndreptar imperfect, cu posibile răspunsuri la întrebări simple – cum trebuie să
locuieşti, să mănînci, să bei, să fii bolnav, să te însănătoşeşti, să fii singur, să
trăieşti şi să scrii şi multe altele. Cuprinde gînduri şi cugetări despre lucrurile
elementare, despre cele omeneşti, iar nu pagini despre „idei şi eroi”. Iar autorul
acelor pagini „nu ştie adevărul absolut şi-adesea se-nşală-n detalii”. Departe,
aşadar, de el gîndul de a se înfăţişa înaintea cititorului ca un magistru! Este doar
un ucenic, are încă de învăţat „din cărţile scrise înaintea sa de înţelepţi şi de
iniţiaţi”, „din viaţă, atît cît reuşeşte să o observe şi s-o înţeleagă”, „din semnele
vieţii, dar şi din litere”. Se va afla, mai des decît şi-ar dori, în eroare; „pentru că
este om”.
Egy polgár vallomausai şi Föld, Föld! nu sînt doar autobiografii, deşi
mărcile ficţiunii ar putea trece neobservate datorită realismului practicat şi
structurii lor de „poveste a vieţii”, ce urmează un fir cronologic. Alcătuiesc
împreună un Bildungsroman şi o cronică a destrămării Imperiului, o istorie a
unei familii şi o saga a „adevăratei” Europe, am spune precum Mateiu
Caragiale, cu valorile sale, de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial şi de
instalarea Cortinei de Fier. Tot astfel, Jurnalul este doar în parte o scriere
personală – în însemnările aparent aleatorii, în virtutea capriciilor eului şi ale
cotidianului, dictate parcă de hazard, poate fi întrezărită o carte de învăţătură,
pentru sine şi ceilalţi.

Gazetarul şi diaristul
Cu excepţia perioadei de retragere voluntară din viaţa publică, Márai a
practicat mai tot timpul, deşi cu unele intermitenţe, gazetăria. A început la
Berlin să publice în reviste efemere, obscure, mai tîrziu a colaborat cu
foiletoane în „Frankfurter Zeitung”, iar în anii de exil va avea emisiuni la radio
„Europa Liberă” şi diverse apariţii în presa internaţională.
În Egy polgár vallomausai, în capitolele ce descriu „anii de formare”,
atmosfera boemă, strălucitoare a Berlinului, rătăcirile intelectual-culturale,
şcolare şi amoroase ale „personajului Sándor”, tînărul începe să scrie articole
pentru a ieşi din nenumăratele sale încurcături financiare. Şi pentru că este atras,
cum altfel?, de gloria de autor. Chiar dacă numele-i apare în vreo publicaţie de
limbă maghiară, zîmbeşte naratorul retrospectiv, în vreo foaie neştiută de
nimeni, de undeva din Siebenbürger (Transilvania). În mod cît se poate de
firesc, era foarte plin de sine pe atunci, scria „aşa respiră omul tînăr, din tot
pieptul”, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce presupune gazetăria, fără
să-şi dea seama măcar de impactul lui „Frankfurter Zeitung” sau de faptul că
destui ziarişti renumiţi şi-ar fi dorit să-şi găsească loc în coloanele publicaţiei.
103

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Peste ani, într-un grupaj de amintiri, referindu-se la aceeaşi perioadă, prozatorul

va oferi o versiune uşor diferită de cea din proză – „nu plăceam nimănui, nu-mi
plăcea nimeni”1.
În episodul parizian al Bildungsromanului, eroul va încerca să-şi
depăşească întrucîtva crizele de anxietate. Îl întîlnim în postura de reporter
agitat, dornic să nu-i scape nici un eveniment, nici o ştire. Face rondul
cafenelelor, să prindă zvonurile zilei, să ia pulsul oraşului, este nelipsit de la
vernisaje, aleargă pe la prieteni şi cunoştinţe, să culeagă noutăţi, adună decupaje
din ziare, asistă la execuţii publice şi urmăreşte premiere de teatru, petrece
ceasuri bune în sălile de tribunal, notîndu-şi pledoariile avocaţilor, declaraţiile
martorilor, dar şi mărturisirile inculpaţilor. Participă la diverse întruniri, străbate
dintr-un colţ în altul Parisul, în căutare de senzaţional, de poveşti incredibile sau
măcar de accidente şi păţanii vrednice de a fi comentate. Este încordat, stă la la
pîndă, „trebuie să se întîmple ceva”, vede, înregistrează, cataloghează.
Scrie grăbit articole, mici reportaje, „într-o sută, o sută cincizeci de
cuvinte pline de entuziasm”. Ideea că s-ar putea întîmpla ceva şi lui să-i scape îl
aduce într-o stare de surescitare. În toiul nopţii, aleargă-n Montparnasse, după
veşti noi. Este un reporter avid de realitate, în blocnotesul căruia sînt de aflat
mai curînd schiţe de articole, frînturi de dialoguri, mici fiziologii şi date despre
eroii şi figuranţii unor întîmplări tragice, groteşti sau numai insolite, iar nu
însemnări intime, menite să rămînă ascunse de ochii lumii. Autoportretul din
Bildungsroman cuprinde, fără îndoială, nenumărate date biografice, dar ar fi
eronat să presupunem că aceasta este chiar imaginea completă a scriitorului în
tinereţe.
În primăvara lui 1928, Márai se întoarce în Budapesta. În casa din
Krisztinaváros, scrie zilnic. Din Föld, Föld!, ar reieşi că nu compune altceva
decît texte de ziar, aproape în stare de transă, împins parcă de o „forţă
nevăzută”, pentru că maşina de scris „trebuie hrănită (...) cu sînge şi nervi”. S-ar
părea că ani de zile trăieşte în încordare, caută să prindă tot ceea ce se petrece,
lîngă el sau în cine ştie ce loc din lume, este stăpînit de un fel de bulimie a
informaţiei şi de nevoia de a o prelucra, de a o livra publicului. Se-adună mii de
articole.Trebuie să-şi ia „drogul zilnic”, scriind despre orice. „Ziaristul nu
suportă tăcerea, lucrează în el o toxină ciudată şi-i otrăveşte sistemul nervos.”
Lista volumelor publicate de Márai între anii 1918 şi 1947 – absolut
impresionantă – ar trebui să ne vindece însă de pornirea de a-i citi romanele ca
pe o strictă autobiografie.
Márai colaborează cu foiletoane şi tablete la ziarul de orientare liberală
„Újság”, publică articole, schiţe şi eseuri în „Képes Hét”, „Pesti Hirlop”,
„Tegnap és Ma” şi altele. În 1933, în calitate de corespondent acreditat la
Berlin, comentează extrem de critic ceea ce se întîmplă în Germania –
ascensiunea lui Hitler, delirantul „nou Messia”, puterea lui incredibilă de a

1
Apud. Ernő Zeltner, op. cit., p. 80.
104

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

STUDII DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

hipnotiza masele fanatizate, grotescul şi absurdul manifestaţiilor. Scrie despre

situaţia din Cehoslovacia şi Austria. Articolele sale lucide avertizează asupra
catastrofei iminente şi deplîng prăbuşirea morală şi spirituală a Europei1. Cu
siguranţă, experienţa de publicist l-a pregătit pentru romanele realiste, de mari
dimensiuni, în spiritul celor ale lui Thomas Mann.
Chiar dacă în titlul unor texte publicistice, chiar al unei rubrici, apare
termenul „jurnal”, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că, pînă în 1943, Márai a
avut tentative, fie şi eşuate, de a contura „bruioane ale eului”. Nu a ţinut
propriu-zis jurnal intim nici măcar în anii tinereţii tulburi, nici în crizele
prelungite de melancolie, nici la începutul perioadei pariziene, cînd se simte
respins de lumea franceză, incapabil să-i înţeleagă în profunzime modul de viaţă
şi subtilităţile. Cînd nu rătăceşte abulic pe străzi, inadaptatul îşi încearcă puterile
în literatură. În Egy polgár vallomausai, personajul alter-ego caută să surprindă
momentul cînd, pe neştiute, morbul literaturii a început să lucreze în el. Deşi nu-
i reuşeşte încă nimic excepţional, ci publică doar, din cînd în cînd, versuri şi
mici texte, tablete, deşi a abandonat cîteva piese de teatru, capătă încredinţarea
că va scrie literatură: „Şi într-o bună zi m-am trezit cu sentimentul că anul
petrecut la Frankfurt a cristalizat ceva în mine.”
Ficţionalizarea, interpretarea datelor biografice şi redimensionarea lor în
romane sînt de la sine înţelese, nu mai este cazul să insistăm asupra lor. Voi
semnala doar un fapt absolut interesant: dominaţia pe care-o exercită prozatorul
asupra exegeţilor şi biografilor săi de pînă acum. Căutînd să-i reconstituie
traiectoria existenţei, să înţeleagă şi să explice unele pasaje eliptice din Jurnal,
comentatorii cad în capcana reproducerii unor fragmente de roman, citite ca
simple, univoce documente, tentaţi să extragă de acolo informaţii sigure. Este
ceea ce se întîmplă şi în cartea lui Ernö Zeltner, deşi biograful îşi ia de la bun
început măsuri de prevedere, considerîndu-şi volumul un „mozaic” de amintiri,
de date şi de imagini.
O situaţie inedită, aşadar. Romanele funcţionează ca un soi de paratext
lămuritor pentru Jurnal, iar proza este resimţită ca fiind mai puţin ficţională
decît însemnările. Se cuvine însă să nu pierdem din vedere şi dimensiunea de
eseu cultural-politic a unor capitole din Föld, Föld! şi în acest context să plasăm
consideraţiile „personajului Sándor”. Astfel devine limpede că selectarea,
combinarea şi interpretarea faptelor autobiografice pot fi dictate şi de coerenţa
demonstraţiei eseistice.
Structural vorbind – cel puţin pînă în 1943 –, Márai este străin de
meticulozitatea funcţionărească a diariştilor din spiţa lui Pepys. Revine deseori,
în clipe de cumpănă, la jurnalul lui Goethe şi la Convorbirile cu Eckermann,
atras de clasicismul, olimpianismul autorului lui Faust şi de stăpînirea suverană
a materiei dovedite în scrisul său. Nu ştim deocamdată dacă a fost tentat să
încerce şi el un jurnal al destinului personal – văzut drept unul exemplar –, în

1
idem, pp. 93-128.
105

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

care să-şi urmărească pas cu pas evoluţia, înregistrînd fiecare moment, fiecare
etapă de formare.
În versiunea oferită tiparului, Jurnalul scriitorului ungur este o carte de
fragmente, iar nu un document al vieţii. Nu avem aşadar de-a face cu însemnări
(între care sînt inserate şi epistole) precum cele ale lui Titu Maiorescu,
bunăoară, unde sînt notate, extrem de conştiincios, crizele adolescenţei,
proiectele existenţiale, planurile literare, întîlnirile, realizările, luptele pentru
imagine şi micile victorii personale, punctele de atins în carieră, strategiile
politice, intervenţiile parlamentare, polemicile culturale etc.
Deşi mărturiseşte şi el a avea un caracter nevrotic, poate întrucîtva
„frileux”, precum al lui Joubert şi al altor hipersensibili, retragerea în
însemnările din carnete nu vine la Márai din crisparea la gîndul întîlnirii cu
cititorul real, din teama de expunere în public. Dimpotrivă, am spune; este
foarte cunoscut în Budapesta, un vorbitor strălucitor, un erou îndrăgit în
cafenelele unde, în anii ´30 ai secolului trecut, se-aduna „crema” literaturii
maghiare. În fotografiile din epocă, vedem un personaj de o eleganţă studiată,
uşor dandy, iar articolele sale ne conving că putea fi un polemist redutabil.

Tăcerea publică şi scrisul în fiecare zi

Márai nu recurge la însemnări din neputinţa de a construi o operă de
ficţiune (forţa aceasta nu-i lipsea defel), ci din imposibilitatea de a se mai
exprima liber în spaţiul public. Se hotărăşte să renunţe la gazetărie, să scrie
numai pentru sertar. În martie 1944, ziarul „Magyar Nemzet” anunţa că, în
semn de protest faţă de intrarea trupelor germane, scriitorul nu se va mai
manifesta public în timpul ocupaţiei. Cum va explica în Jurnal , atunci cînd
istoria nu mai lasă loc pentru scrisul liber, cînd se intră într-o nouă epocă de
barbarie, singura cale a scriitorului de a-şi împlini datoria morală este părăsirea
vieţii publice. Márai alege în mod conştient ceea ce el numeşte „emigraţia
interioară”, renunţă la onoruri şi la poziţia publică, scrie o vreme pentru sertar.
Camera plină cu cărţi devine astfel singura lui „patrie”, dar şi pe aceasta îi va fi
dat să o piardă.
Nu este lipsit de însemnătate să amintim şi faptul că, atunci cînd îşi
impune retragerea „în propria muncă”, izolarea în „tărîmul exotic” al
manuscriselor, prozatorul tocmai fusese primit în Academia Maghiară de
Ştiinţe. Un instantaneu din 1943, de la discursul său de recepţie, ni-l înfăţişează
vorbind (convingător, avem senzaţia) într-o sală barocă, probabil în mijlocul
celor mai influenţi intelectuali maghiari ai vremii. Devenise aşadar un scriitor
cu succes în epocă, nu mai era de mult anonimul reporter din vremea pariziană
sau comentatorul febril din primii ani, după revenirea la Pesta. Din poziţia de
atunci, declaraţia sa de retragere din presă a avut ecou, s-a „auzit” cu destulă
forţă, tulburînd poate mai mult decît orice ar fi putut scrie. „Cînd scriitorul tace
din propria-i voinţă – iar nu din lene sau din disperare”, punctează în Jurnal,
„atunci tăcerea lui nelinişteşte mai mult decît orice-a spus pînă atunci.” (p. 19)
106

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

STUDII DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

Cînd va înţelege – în urma atacurilor din foile comuniste care-l acuză că

„strică aerul” literaturii maghiare –, cînd se va convinge că a devenit imposibil
„să taci” în noua ordine, va pleca în exil, definitiv de această dată. Numai
„emigrînd” poate rămîne fidel spiritului Europei, ameninţat de fascism şi de
bolşevism deopotrivă, numai astfel îşi este sie însuşi credincios. Într-o
însemnare lapidară din 1944, citim: „În continuare, încă mă tem mai mult de
propria-mi conştiinţă decît de lume.” (p. 57) La prima vedere, afirmaţia sună
oarecum fals şi ca o autojustificare facilă. Nu e aproape inuman să se delecteze
cu Elogiul Nebuniei al lui Erasmus şi Causeries du lundi ale lui Sainte Beuve,
cînd, în jurul său, totul se descompune, se alterează? Pare un alibi pentru
propriul autism de scriitor chiar invocarea lui Erasmus care, acuzat cîndva de
laşitate, ar fi replicat cu indiferenţă – e scriitor, iar nu mercenar, are nevoie de
linişte! Dar dacă liniştea, calmul scriitorului sînt doar un rol, o mască?
Toate întrebările acestea şi încă altele, decurgînd din ele, au
îndreptăţirea lor. Calmul, echilibrul sînt cu greu obţinute, nici o secundă
depline. Presupunem că multe frămîntări n-au mai fost transcrise sau au rămas
în „notaţiile eliminate”. Márai şi-ar dori să privească totul cu detaşarea stoicilor,
să ajungă la virtutea autocontrolului, la ataraxia propovăduite de Zenon, Seneca
sau Marcus Aurelius. Dar încă n-a căpătat puterea de a se învoi cu suferinţa şi
moartea celor apropiaţi – „e o lecţie îngrozitoare, neumană”. Şi nici n-a aflat în
el însuşi „curajul de a trăi”, de a crede, precum Seneca în Epistolae ad Lucilium,
că răul nu are cum dura veşnic.
Aparent echilibratul, indiferentul scriitor poartă cu sine, pe durata
războiului, fiole cu morfină, nu numai pentru a-şi linişti depresiile şi durerile (în
Jurnal este doar strecurată undeva informaţia că, la 43 de ani, şi-a revenit după
o grea boală), ci şi pentru a avea otravă suficientă, „dacă totul devine prea
plictisitor şi fără sens”, dacă nu ar mai putea îndura. Cunoscîndu-i sfîrşitul, nu-l
putem bănui prea mult de poză, de mistificare.
În absenţa libertăţii, susţine prozatorul, scrisul public îşi pierde în mod
periculos sensul. Iar cînd însuşi spiritul Europei este atins, cînd modul european
de a exista este ameninţat, cînd elita, care-ar trebui să fie „coloana vertebrală” a
unui popor este ea însăşi „obosită de moarte”, datoria scriitorului este să tacă, să
vadă, să ţină minte, să depună mărturie despre cele întîmplate, să scrie ca şi cum
fiecare cuvînt ar fi ultimul care-i este lăsat. Şi, dacă va avea şansa să
supravieţuiască, să poată vorbi liber, atunci să ridice glasul. Şi asta pentru că, în
vremuri de război, de prăbuşire a valorilor, cînd nu mai există libertatea
individului şi a cuvîntului, scrisul public devine o „bolboroseală” înjositoare, o
trădare a propriilor date, o complicitate vinovată la crimă. „M-am născut să fiu
scriitor şi asta e tot: într-o zi, după cum se vede, trebuie să-ţi asumi acest rol fără
rest.”, mărturiseşte fără urmă de îndoială (p. 16) Dar ce înseamnă o asemenea de
asumare? Jurnalul său se naşte din tăcerea autoimpusă: „Taci şi lucrează cît se
mai poate”, va fi crezul său. Sau: „Taci şi taci. Învaţă de la sfîntul Benedict. Tot
mai surd, tot mai adînc, tot mai încăpăţînat.” (p. 90).
107

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Scrie mereu, aproape în orice condiţii, avînd încredinţarea că, în pragul

catastrofei, fiinţa este datoare, mai mult ca oricînd, să nu-şi trădeze esenţa. „Să
lucrezi pentru sertar, îndelung, ani întregi, să lucrezi nu pentru lucrul în sine,
nici măcar pentru europeanul bolnav, să lucrezi numai, precum cel care se
scufundă şi taie apa cu braţele, deşi ochii încep să i se înceţoşeze şi nu mai vede
malul...” (p. 61) Oricît de utopic, de lipsit de sens ar putea să pară, în faţa
maşinăriei de neoprit a războiului, într-o ţară ocupată, forţa conştiinţei
individuale, puterea bietului ins vin, crede Márai, din rutină, din disciplină, din
rigoare, din faptele mărunte, din toate acele virtuţi zilnice, ce trec în general
neobservate, din încăpăţînarea de a nu renunţa la normele civilizaţiei şi ale
culturii. „Citesc, lucrez, trăiesc după planul zilei, cît de bine pot” – notează –
„ca un nebun care crede în mania lui, chiar şi atunci cînd un cutremur dărîmă în
jurul lui lumea.” (p. 18) Are încredinţarea (de fapt, vrea să o aibă!) că „nebunul
acela” din el are dreptate. Aceasta se dovedeşte unica formă de rezistenţă în
acord cu structura şi conştiinţa sa, singura autentică pe care şi-o poate închipui.
Alte acţiuni ar fi mai spectaculoase poate, mai riscante, la prima vedere şi mai
eroice. Dar dacă, în cele din urmă, ele sînt un paravan ridicat cu abilitate, menit
să camufleze compromisuri şi cedări?
Cînd casa, oraşul sînt spulberate de bombe, scrierea în fiecare zi şi
lecturile din clasici pot să pară o totală inconştienţă sau o imensă laşitate. Pentru
autorul maghiar, însă, sînt aidoma unei rugăciuni laice, un ritual necesar pentru
păstrarea lucidităţii, a omeniei. „Taci şi îndură!”, îşi spune. Citeşte Platon şi
Goethe între alarme aeriene, chiar şi atunci cînd a-şi vedea prietenii şi
cunoscuţii deportaţi, ucişi, devine de nesuportat. Are servieta cu manuscrise
pregătită, pentru „orice eventualitate”. Între două bombardamente sau între
vizitele „eliberatorilor”, mai tîrziu, îşi găseşte răgazul de a face însemnări.
Trebuie să noteze repede, atunci şi nu mai tîrziu, pentru că nu este sigur dacă va
supravieţui sau dacă aceste file nu vor avea soarta celor aproape cinci mii de
volume distruse, prinse sub dărîmăturile casei.
„Şi în acest răstimp lucrez”, mărturiseşte, „zi după zi, după propriul
mod de lucru”, în vreme ce Budapesta este bombardată, gazetele sînt închise,
trenurile morţii se-ndreaptă spre lagăre. Chiar în „epicentrul seismului”,
scriitorul trebuie să-şi păstreze cît mai mult din modul de viaţă anterior, din
obişnuinţele sale, din disciplina strînsă şi corectitudinea învăţate. Este aici
hotărîrea „patricianului” de a nu ceda, tenacitatea sa de a nu abdica de la
valorile sale, de a nu abandona cultura care l-a format, de a nu accepta să se
barbarizeze. Literatura, muzica, arta i-au dat sens şi strălucire Europei, la a cărei
prăbuşire asistă acum. Doar luptîndu-se cu „demonii” – disperarea, indiferenţa,
sentimentul zădărniciei, frica, slăbiciunea fizică – le mai poate sluji.
Lesne i-ar fi fost să ocupe un loc la „Crîşma La Trădarea
Intelectualilor” – cum sarcastic scrie, aducîndu-ne în minte cartea lui Julien
Benda –, să intre în corul „progresiştilor”, să îngroaşe rîndurile convertiţilor la
noua religie, însă toată educaţia sa, toată istoria familei sale, memoria sa
108

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

STUDII DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

culturală îl împing spre munca în singurătate, spre anonimatul asumat.

Prozatorul are şi momente de derută, de delăsare, de îndoială, de slăbiciune. Cu
siguranţă, au fost mult mai multe decît sînt pomenite în Jurnal. Am greşi,
aşadar, dacă ni l-am imagina ca pe un supraom, o fiinţă mereu echilibrată,
mereu consecventă cu sine.
În pledoariile scriitorului pentru stăpînire de sine, pentru luciditate şi
independenţă de spirit, pentru ferirea de vanitate, recunoaştem deseori tonul şi
substanţa Cugetărilor lui Marcus Aurelius, trecute prin olimpianismul lui
Goethe. Citindu-le în paralel, apare deseori tentaţia de a schimba între ele
fragmente. Cele ale împăratului–filosof rămîn apropiate prin universalitatea lor,
în cele ale lui Márai transpare atitudinea „patriciană”, „latină” faţă de viaţă.
„Aristocratului îi ajunge pe deplin faptul de a fi cine este, iar despre succes,
dacă acesta ar apărea, ar spune: «Să-l pună Ludwik undeva la masă.»” (p. 228),
scrie cu umor amar, în 1955. Doar „democraţii”, continuă extrem de ironic,
suferă de „boala succesului”, doar ei sînt în perpetuă trepidaţie, se agită să-l
atingă repede şi cu orice chip.
Însemnările lui Sándor Márai alcătuiesc o „cronică de front” (intrarea
armatei germane pe teritoriul Ungariei, asediul Budapestei, cucerirea ei de către
trupele sovietice, ocupaţia), un jurnal personal, în care biograficul este obiectivat,
pe cît îi stă în putinţă autorului. Şi un eseu în frînturi despre om şi valori, despre
fragilitatea fiinţei, despre răul şi binele care zac în ea, împreună, uneori indistincte,
despre puterea gîndirii şi responsabilitatea intelectualului în astfel de vremuri.
Cugetările, sentenţele, scurtele note de lectură, citatele incluse în mici parabole
conturează şi un „jurnal filosofic”, marcat în chip evident de modelul stoicilor.
Bineînţeles, toate acestea se întrepătrund, se amestecă, iar separarea lor – rezultat al
analizei „în retortă” – este cumva înşelătoare. Fără a fi moralist peste măsură sau
tezist, prozatorul pare a rămîne fidel învăţăturii lui Epitect, se retrage în sine, fără a
se izola. Reuşeşte să treacă firesc de la viaţa de zi cu zi la glosări pe marginea
operelor clasice, să păşească dinspre trăirea individuală spre meditaţii prilejuite de
cărţile de înţelepciune, de la cele zărite pe stradă, de la faptul divers (tragic de cele
mai multe ori) la demontarea mecanismului de propagandă, la analiza ideologiilor şi
a utopiilor.
Observaţiile sale de natură sociologică, culturală în sens mai larg, sînt
făcute dintr-o perspectivă comparatistă înnăscută parcă, firească, am spune, la
descendentul unei familii cu ramificaţii în multe colţuri ale fostului Imperiu Austro-
Ungar. Poliglotul hrănit cu lecturi de estetică şi filosofie, rafinatul degustător de artă
observă realul, îl trece prin filtrul livresc, însă printr-unul al filosofiei care îl sfătuia
pe cel dornic s-atingă înţelepciunea să urmărească atent, să cunoască în amănunt
cele ce se întîmplă. Are o sensibilitate poetică la nuanţe, sesizează mişcări
imperceptibile pentru alţii, metamorfoze întîmplate în interstiţii. Auzul său poate
prinde rumori nedesluşite şi semitonuri. Fără a rămîne impasibil la „tentaţia
realului”, este în stare să se ridice de la aleatoriu, de la anodin la concept.
Urmaşul „patricienilor”, cu o formaţie în fond clasică (chiar dacă în
tinereţe a fost atras de avangardă), cultivă, în pofida temperamentului şi a
109

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

nevrozelor sale, „echilibrul între antiteze”. Prima şedere de cîţiva ani în oraşele
Europei l-a vindecat de iluziile tinereţii. Se dovedeşte greu de sedus de vreun
extremism sau altul, greu de cîştigat de vreo ideologie. Îşi exersează simţul de
observaţie şi răbdarea de a discerne între ce e nesemnificativ, fortuit şi ce e
esenţial, între „ceea ce depinde de noi” şi „ceea ce nu depinde de noi” (Epitect).
S-a dezbărat de entuziasmele facile, îşi temperează prin autoironie revoltele,
dovedeşte a fi un bun cunoscător al naturii umane, dispus să scruteze dincolo de
pitorescul de suprafaţă. Domoleşte exaltările prin analiză. Sau, cînd se-ntîmplă
ca ele să treacă netransfigurate în ceea ce scrie, nu va încredinţa acele pagini
tiparului. Din astfel de contradicţii între înclinaţiile unei fiinţe nevrotice şi
anxioase şi modelul stoic pe care vrea să-l urmeze se naşte, în parte, specificul
scrisului său.
***
Cine se apropie, aşadar, de fragmentele sale, închipuindu-şi că va
descoperi aici „foi de temperatură” ale vieţii private, picanterii domestice şi
istorioare fierbinţi de alcov, dezgoliri minuţioase ale obsesiilor şi nu numai,
descripţii indiscrete ale slăbiciunilor ori ale tarelor altora, etalări ale
fiziologicului şi zugrăviri de fantasme perverse, răfuieli cu potrivnici din lumea
literelor, cu apropiaţi sau cu unii dintre semeni, numai pentru că se-ntîmplă să-i
fie contemporani, spovedanii şi anateme, chiar retorica sincerităţii scrisului
nesupravegheat, cu discontinuităţile şi contradicţiile sale, va rămîne fără doar şi
poate sur sa soif. Însemnările scriitorului maghiar nu se pretează la o citire
voaieristă, nici la una grăbită să culeagă detalii şi frînturi „autentice”.

Bibliografie:

KÁNYÁDI, András (coord.), La Fortune littéraire de Sándor Márai, Éditions des

Syrtes, 2012.
MÁRAI, Sándor, Dziennik, traducere şi postfaţă de Teresa Worowska, Czytelnik,
Warszawa, 2006.
MÁRAI, Sándor, Księga zioł (Füves Könyv), trad. de Feliks Netz, Czytelnik,
Warszawa, 2006.
MARAI, Sándor, Les Confessions d’un bourgeois, trad. Georges Kassai, Zéno
Bianu, Éditions Albin Michel, 1993.
MARAI, Sándor, Les étrangers, trad. Catherine Fay, Éditions Albin Michel, 2012.
MÁRAI, Sándor, Memoir of Hungary, trad. Georges Szirtes, Central European
University Press, 1996.
MARAI, Sándor, Mémoires de Hongrie, trad. Zéno Bianu et Georges Kassai, Albin
Michel, 2004.
MÁRAI, Sándor, Wyznania patrycjusza (Egy polgár vallomásai), traducere de
Teresa Worowska Ed. Czytelnik, Warszawa, 2002.
ZELTNER, Ernő, Sándor Márai. Ein Leben in Bildern, Piper Verlag, München,
2001.

110

CEEOL copyright 2017