Tehnici de optimizare liniara

Costurile de productie

Costurile factorilor de productie

Producerea si desfacerea marfurilor pe piata, precum si prestarea de servicii, necesita,

întotdeauna, un anumit consum de munca si mijloace de productie. Existenta productiei de
marfuri si actiunea, pe aceasta baza, a legilor obiective proprii economiei de piata, presupune
examinarea acestor cheltuieli în forma baneasca. Orice întreprinzator, înainte de a demara o
anumita activitate productiva, recurge la un calcul, relativ simplu, strâns legat de urmatoarea
întrebare: cât va costa produsul sau serviciul pe care intentioneaza sa-l ofere cumparatorilor?

Raspunsul la aceasta întrebare îl obtinem prin intermediul costului de productie.

Datorita complexelor si variatelor aspecte pe care le reflecta, costul de productie ocupa un loc
deosebit de important în sistemul categorial al economiei politice, putând fi privit, în acelasi
timp, ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activitatii economice. Fiind expresia baneasca a
factorilor de productie consumati cu prilejul producerii si desfacerii unor bunuri materiale si
servicii, acest indicator reflecta, prin structura, marimea si evolutia sa, gradul de eficienta a
activitatii unei firme. Din acest punct de vedere, costul de productie reprezinta una din formele
de manifestare a eficientei economice, care este indiscutabil legata de miscarea valorii si
preturilor.

Mijloacele de munca, obiectele muncii si munca omului, într-un cuvânt, principalii factori de
productie, participa în mod diferit la formarea valorii noului produs. Astfel, valoarea obiectelor
muncii, sub actiunea mijloacelor de munca mânuite de forta de munca, este în întregime
transferata, într-un singur ciclu de productie, în valoarea noului produs. Mijloacelor de munca în
schimb, li se transfera valoarea treptat în decursul mai multor cicluri de productie, pe masura ce
se uzeaza fizic si moral. Totodata, în procesul crearii bunurilor materiale apar o serie de
cheltuieli legate de utilizarea productiva a fortei de munca, reprezentate, în principal, prin salarii.

Functionarea fiecarei unitati economice în conditii de eficienta necesita o riguroasa masurare si

cunoastere a tuturor cheltuielilor ocazionate de producerea si desfacerea marfurilor, astfel încât,
recuperarea lor sa permita reluarea procesului de productie. Din aceasta cauza, în ansamblul
veniturilor obtinute de o firma ca urmare a vânzarii produselor sale, aceasta parte de valoare care
reflecta consumul unor factori de productie, manifesta tendinta de autonomizare sub forma
costului. Acesta este definit de literatura de specialitate ca fiind expresia baneasca a cheltuielilor
pe care firmele producatoare le efectueaza, prin alocarea si consumarea de factori de productie,
pentru producerea si desfacerea marfurilor si serviciilor lor. Trebuie mentionat totusi ca, notiunea
de cost de productie nu se identifica în toate cazurile cu notiunea de cheltuieli. De regula,
cheltuiala este generata de o plata, adica de utilizarea disponibilitatilor banesti, fie pentru
constituirea stocurilor de valori materiale, fie pentru onorarea obligatiilor de orice fel. Numai în
cazurile în care valorile materiale achizitionate se consuma productiv în acelasi moment, s-ar
putea spune ca cheltuiala se cuprinde în întregime în costul de productie. Oricum, în practica
economica se foloseste expresia “cheltuieli de productie” cu sensul de cost de productie.

1
Tehnici de optimizare liniara

Din cele aratate mai sus, rezulta ca ne aflam în fata unei categorii valorice care executa un circuit
propriu si îndeplineste anumite functii economice. Fara îndoiala, cea mai importanta dintre
acestea ramâne compensarea valorica a resurselor necesare reproducerii conditiilor materiale si
personale ale productiei.

Cu toate acestea, recuperarea numai a costului, prin vânzarea marfii, asigura conditiile reluarii
doar pe scara simpla a procesului de productie. Mai mult decât atât, daca pretul la care se vinde
marfa se situeaza sub nivelul costului, el nu va oferi nici posibilitatea reproductiei simple. De
aceea, prin raportarea diferitelor rezultate la costuri, firma poate cunoaste eficienta folosirii
fiecarei unitati monetare cheltuite, având posibilitatea descoperirii rezervelor de care dispune si
sporirea, pe aceasta cale, a capacitatii ei de concurenta.

Pentru a asigura conditiile reluarii productiei pe scara largita, firma producatoare trebuie sa
vânda marfurile sale la preturi egale cu o valoare situata peste nivelul costului de productie. De
aici rezulta ca, întotdeauna, costul de productie trebuie sa fie mai mic din punct de vedere
cantitativ decât valoarea marfurilor recunoscuta pe piata de cumparatori. În caz contrar,
producatorul nu îsi va putea continua activitatea, neputând lucra în pierdere.

Totodata, în cadrul raportului cost-valoare, trebuie luat în considerare si faptul ca, în conditii de
concurenta, valoarea pe unitatea de produs este aceeasi, în timp ce costul difera de la o unitate
economica la alta, în functie de conditiile de productie de care dispun (tehnologie, organizare
interna, nivelul productivitatii muncii s.a.).

Dupa cum se stie, în practica, exista mai multe posibilitati tehnice pentru obtinerea unui anumit
volum de productie, dar la costuri diferite. Firma va alege întotdeauna tehnica de productie care
va conduce la minimizarea costului. Din aceste motive, costul de productie constituie unul din
criteriile de baza în alegerea tehnicilor (sau tehnologiilor) eficiente alternative, deci în
fundamentarea diferitelor variante de investitii. Problema capata dimensiuni considerabile mai
ales intr-o economie lipsita de resurse, unde costul de productie ne apare ca o masura alternativa,
ca un parametru economic prin intermediul caruia pot fi alese diferite alternative de productie.
Acesta este motivul pentru care, în economie, se foloseste adesea conceptul de cost alternativ sau
cost de oportunitate. Din aceasta perspectiva, costul de productie este privit ca: cheltuieli minime
la care se reuseste obtinerea unui anumit volum de output, date fiind preturile la care sunt
achizitionati factorii de productie. Din aceste cheltuieli se desprind costurile reale adica tocmai
costurile alternative minime acceptate pentru a produce o marfa oarecare cu resursele de care
dispunem la un moment dat. De pilda, costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui
autoturism este egal cu costul altor marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de otel,
sticla, cauciuc, munca, masini, utilaje etc. Sau, costul alternativ minim acceptat pentru
producerea unui televizor va fi egal cu costul altor marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi
cantitate de mase plastice, sticla speciala, metale neferoase, aparatura de masura si control
s.a.m.d.

De obicei, calcului costurilor alternative se efectueaza de catre cei ce se ocupa de managementul

întreprinderii. Din aceasta cauza, exista unele deosebiri între nivelul costurilor alternative asa
cum rezulta ele din calculele managerilor si costurile economice oglindite în contabilitate.
Diferentele provin din faptul ca economistii manageri sunt înclinati sa includa în costurile

2
Tehnici de optimizare liniara

alternative unele elemente de cheltuiala pe care, în mod obisnuit, contabilii nu se evidentiaza. Un

exemplu concludent în aceasta privinta îl constituie includerea în costurile alternative a
dividendelor platite actionarilor. Contabilii considera pe buna dreptate ca dividendele sunt platite
din veniturile firmei si ca atare nu trebuie incluse în costurile efective. Asa de explica faptul de
ce în multe lucrari de profil costurile reflectate în contabilitate mai sunt numite si “costuri
explicite”, în timp ce costurile alternative mai sunt cunoscute si sub denumirea de “costuri
implicite”.

Indiferent de modalitatea de calcul, cunoasterea acestor doua categorii de costuri prezinta o

importanta deosebita, ele fiind organic legate de conducerea unitatilor dupa principiile economiei
de piata. În acest sens, fiecare firma este direct interesata în cuantificarea consumurilor de factori
de productie si compararea în expresie a rezultatelor obtinute cu cheltuielilor efectuate, precum si
utilizarea resurselor de care dispun. Aceste aspecte capata o semnificatie deosebita în cazul în
care firma respectiva este angajata în relatii de comert exterior. Actiunea legilor pietei presupune
si în acest caz, compensarea echivalenta a costurilor de productie si realizarea unor schimburi
reciproc avantajoase. În plus, cunoasterea exacta a costurilor permite efectuarea de comparatii cu
nivelul cheltuielilor de productie din alte tari si urmarirea, în cadrul tranzactiilor respective, mai
întâi, recuperarea lor.

Tipologia costurilor

Utilizarea corecta a costurilor de productie în conducerea efectiva a firmelor producatoare nu

poate fi facuta fara cunoasterea structurii cheltuielilor care intra în componenta lor. În general,
structura costului de productie reflecta elementele componente ale acestuia, în marime absoluta,
precum si ponderea fiecaruia în totalul cheltuielilor. Astfel, producatorul este interesat sa
cunoasca nu numai costul total sau global (ansamblul cheltuielilor care corespund unui anumit
nivel al productiei), dar si modul cum fiecare element al costului oscileaza în functie de
cantitatea totala produsa. Din acest punct de vedere, cheltuielile efectuate de o anumita firma
pentru achizitionarea diferitilor factori de productie, necesari producerii unei anumite cantitati de
marfa, pot fi împartite în doua mari categorii si anume: costuri fixe si costuri variabile. Primele
sunt acelea care, de regula, nu-si modifica nivelul odata cu modificarea productiei. În aceasta
categorie de cheltuieli pot fi incluse amortizarile (cu conditia sa se practice sistemul amortizarii
liniare si nu progresive sau accelerate), salariile anumitor lucratori, asigurarile, cheltuielile legate
de încalzirea, aerisirea si iluminarea halelor de productie s.a. Cea de-a doua grupa se refera la
cheltuielilor care, la un nivel dat al productivitatii, se modifica proportional cu volumul
productiei, de pilda cele referitoare la materiile prime, energie, apa industriala, salarii directe
cuvenite muncitorilor, alte consumuri intermediare.

Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca, atât costurile fixe (CF), cât si costurile variabile
(CV) nu sunt absolut constante si nici nu se modifica întotdeauna direct proportional cu volumul
productiei. Denumirea de costuri fixe se justifica doar în conditiile în care avem în vedere
perioade mai scurte de timp, pentru ca, asa cum vom vedea, pe termen lung, orice întreprindere
îsi modifica tehnica de productie, procedeaza la introducerea progresului tehnic, achizitionând
noi masini si utilaje moderne a caror uzura se va oglindi diferit în costuri. Totodata, anumite
categorii de cheltuieli nu se modifica strict proportional cu volumul productiei. De exemplu,
uzura unui vehicul nu este întotdeauna direct proportionala cu viteza sa, dupa cum, din punct de

3
Tehnici de optimizare liniara

vedere financiar, orele suplimentare depuse peste durata obisnuita a serviciului sunt platite la
cote superioare celor normale.

Toate acestea ne determina sa apreciem ca, atât prima categorie de costuri, cât si cea de a doua,
pot fi apreciate ca fiind “conventional-constante” si “conventional-variabile”.

Privita în timp, structura costului de productie nu ramâne neschimbata, ponderea elementelor ce-l
alcatuiesc modificându-se sub influenta mai multor factori. Unii dinte acestia tin de preocuparile
întreprinderilor de a introduce progresul tehnic, de a ridica gradul de calificare al lucratorilor, de
îmbunatatirea a organizarii si conducerii productiei. Altii, par a fi independenti de calitatea
activitatii proprii cum ar fi modificarea preturilor materiilor prime, combustibilului si energiei,
diferite actiuni revendicative privind ridicarea nivelului general a salariilor, în fine, unele
modificari intervenite în regimul cotelor de asigurare, a taxelor si impozitelor etc. Exista apoi, o
anumita categorie de cheltuieli care, prin natura lor, tind sa ocupe o pondere tot mai mare în
structura costurilor de productie. Este vorba de cele efectuate în scopul protectiei mediului
înconjurator, al prevenirii sau înlaturarii poluarii apei, aerului si solului. În zilele noastre
recurgerea la unele tehnici si tehnologii nepoluante, menite sa reduca pericolul degradarii
mediului ambiant prin reciclarea deseurilor si reziduurilor industriale, a devenit o necesitate
stringenta , vitala, care nu mai poate fi lasata la libera alegere a întreprinderilor producatoare, ci
trebuie supravegheata la scara întregii societati. Semnalele economice pe care ni le transmit
costurile pot fi corecte numai daca ele vor reflecta si aceasta categorie de cheltuieli. Ele fac parte
din asa-numitele costuri sociale. Daca, de pilda, o întreprindere produce otel la costul de 100 de
dolari tona, dar, în acelasi timp, polueaza puternic zona geografica în care se afla amplasata,
costul de mai sus nu reflecta cheltuielile reale ale otelului produs. Numai întregul cost, social si
privat, va putea reflecta adevaratul profit, sau adevaratele pierderi. Exemple de acest fel pot fi
date cu sutele. Mai dam unul. Daca o întreprindere situata în domeniul forestier, planteaza anul
acesta o padure, costurile ei vor reflecta cheltuielile materiale si de munca necesare înfaptuirii
acestui obiectiv. Dar, societatea va beneficia, peste ani, de anumite avantaje pe care, deocamdata,
nu le putem cuantifica, reflectate într-o apa curata, un sol nepoluat s.a.m.d. Elementele de mai
sus vor putea fi procurate apoi de diversi beneficiari la costuri reale ce vor influenta pozitiv
productie si beneficiile lor.

În cele ce urmeaza vom considera, bineînteles din ratiuni didactice, ca atât costurile fixe, cât si
costurile variabile se comporta absolut normal, adica, primele ramân pe termen scurt constante,
indiferent de modificarile intervenite în volumul productiei, iar celelalte se afla într-o dependenta
stricta de aceasta.

Deci, putem scrie ca:

CV = f(Q)

Sa admitem ca într-o întreprindere înregistram urmatoarea situatie:

4
Tehnici de optimizare liniara

Tabel nr.1

Grafic, datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:

Graficul nr. 1

Din analiza Tabelului nr. 1 si a Graficului nr.1 se desprind câteva concluzii. În primul rând,
rezulta ca, datorita constantei lor în raport cu productie, costurile fixe se prezinta din punct de
vedere grafic ca o dreapta continua paralela cu axa abscisei. În al doilea rând, chiar atunci când
volumul productiei este egal cu zero, costurile fixe nu pot fi nule. Ele vor înregistra cel putin cota
de amortizare a capitalului fix aflat în stare de nefunctionare, dar supus procesului de uzura fizica
si morala. În al treilea rând, se observa ca, spre deosebire de costurile fixe, costurile variabile
sunt nule la un volum de productie egal cu zero. În sfârsit, în al patrulea rând, apare un concept
nou – acela de costuri totale (CT) egala cu suma celor doua categorii de costuri puse în evidenta
mai înainte. Prin urmare:

CT = CF + CV = CF + f(Q)

5
Tehnici de optimizare liniara

Având în vedere relatia de mai sus, se poate afirma ca, evolutia costurilor totale se gaseste,
întotdeauna, într-o relatie directa cu cresterea productiei. Desigur, ele pot creste în ritmuri egale,
mai mici sau mai mari decât volumul productiei. De pilda, în cazul exemplului nostru, este usor
de observat ca totalul costurilor nu creste în rate egale. Pe producator nu-l costa prea mult
trecerea de la fabricarea unui produc la doua produse sau chiar trei. Dar, din momentul în care
firma depaseste limita a patru produse, atât costurile variabile, cât si cele totale încep sa creasca
vertiginos. Cum se explica acest lucru?

Unul dintre motive ar consta în faptul ca firma are o capacitate de productie suficienta pentru
producerea a patru, maxim cinci produse pe saptamâna. Depasirea acestui volum de productie
implica modificari costisitoare de utilaje, marirea numarului de angajati, sau rezolvarea altor
probleme speciale, ceea ce conduce la cresterea mult mai rapida a cheltuielilor decât a productiei.
În acelasi timp, nu-i mai putin adevarat ca aceasta progresivitate a costului total depinde si de
actiunea legii productivitatii marginale a factorilor de productie. Aceasta este definita în
economia politica sub forma unui raport dintre cresterea productiei obtinute si cresterea
factorului de productie, în conditiile în care volumul tuturor celorlalti factori ramâne constant.
Asadar, productivitatea marginala a unui factor “X” va fi egala cu:

Prin urmare, indiferent de sectorul de activitate, productivitatea marginala a unui factor va începe
sa scada de la un anumit punct, daca toti ceilalti factori de productie ramân constanti. Î felul
acesta, se ajunge la asa-numitul echilibru economic a implicarii factorilor de productie de catre
managerii întreprinderii. Orice combinare a acestor factori va depinde de productivitatea lor
marginala.

Fireste, pornind de la acest principiu, se va recurge, în primul rând, la achizitionarea acelui factor
care, tinând cont de pretul sau pe piata, va oferi cea mai mare productivitate. Cu alte cuvinte,
producatorul va distribui factorii de productie pe care îi are la dispozitie în asa fel încât ultimul
dolar cheltuit pe un anumit factor sa ofere aceeasi productivitate ca ultimul dolar cheltuit pe un
alt factor de productie. Obtinem, astfel, un punct de echilibru în care productivitatile marginale
ale tuturor factorilor de productie se echilibreaza. În cazul nostru, acest punct corespunde unei
productii egala cu patru produse pe saptamâna. Dincolo de acest volum de productie este
necesara o noua redistribuire a factorilor productivi, o noua combinatie care sa preîntâmpine
scaderea productivitatii marginale si cresterea costurilor totale. Având în vedere aceasta
constatare, se poate spune ca orice întreprindere dispune de o anumita capacitate optima de
productie, dincolo de care costurile totale cresc în ritmuri mult mai înalte decât output-ul.

De un real folos în aprecierea acestei situatii se dovedeste a fi conceptul de cost marginal (CM).
Ce se întelege prin cost marginal? De la început trebuie sa subliniem ca literatura economica a
retinut doua semnificatii ale acestuia. Într-o prima aproximare, el desemneaza nivelul cel mai
ridicat al cheltuielilor efectuate de unele unitati din industria extractiva sau din agricultura care
îsi desfasoara activitatea în conditiile de productie mai putin favorabile datorita mediului natural,
dar ale caror produse sunt absolut necesare pe piata. În acest caz, costul marginal sau extremal
foloseste ca punct de plecare în formarea preturilor de vânzare a marfurilor respective. Acest pret

6
Tehnici de optimizare liniara

trebuie sa asigure recuperarea costurilor efectuate si stimularea unitatilor în cauza sa produca în

continuare.

Potrivit celei de-a doua semnificatii care, de altfel, ne intereseaza în cazul de fata, costul
marginal reprezinta cheltuielile suplimentare necesare sporirii productiei cu o unitate. Deci,

unde, pentru ?Q = 1; CM = ?CT.

Folosindu-ne de datele care evidentiau costurile totale, rezulta ca vom înregistra urmatoarea
evolutie a costurilor marginale:

Tabel nr.2

Pe baza datelor de mai sus se poate constata ca trecerea de la fabricarea unui produs la doua
produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de 25 lei (110-85), iar de la doua
produse la trei produse 20 lei (130-110). Asadar, costul marginal al ultimei cantitati de marfa
produsa rezulta ca o diferenta între costul total al “n” unitati si “n-1” unitati.

Pentru o mai buna definire a costului marginal sa presupunem ca putem descompune cantitatea
produsa în parti suficient de mici. Costul unei asemenea parti fata de costul celei precedente este
tocmai costul diferentiale sau marginal. Deoarece costul marginal descinde din costurile totale,
ne intereseaza sa cunoastem ritmul în care acesta creste sau descreste. Din punct de vedere
matematic, acesta este pus în evidenta de derivata functiei care exprima costurile totale. Daca:

CT = CF + CV = CF + f(Q)

7
Tehnici de optimizare liniara

si

iar

atunci,

Cum costurile fixe sunt independente de volumul productiei, actionând ca o constanta, rezulta ca
si costurile marginale sunt independente de costurile fixe, depinzând numai de componenta
variabila a costurilor totale.

Trasarea grafica a curbei costului marginal ne arata ca ea atinge un punct minim în cazul unei
productii cuprinsa între 3 si 4 produse pe saptamâna (a se vedea graficul nr.2). Aceasta înseamna
ca faza de minim o înregistram atunci când:

Graficul nr. 2

Totusi, de ce costurile marginale marcheaza mai întâi o tendinta de scadere si apoi de crestere
accentuata? Raspunsul la aceasta întrebare îl vom gasi daca vom analiza un concept frecvent
utilizat în economia politica, si anume costul mediu pe unitatea de produs, sau mai pe scurt,

8
Tehnici de optimizare liniara

costul unitar. Ce trebuie sa întelegem prin acesta? Costul unitar reflecta cheltuielile necesare
pentru producerea unei singure unitati de produs, fiind egal cu costurile totale raportate la
cantitatea produsa, deci:

El poate fi stabilit cu exactitate numai: “a posteriori”, adica dupa ce a avut loc procesul de
productie. În acest sens, putem vorbi de un “cost efectiv” postcalculat. De regula însa, asa cum
am mai aratat din ratiuni de eficienta si în scopul fundamentarii diferitelor variante de investitii si
de combinare a factorilor de productie, se recurge la un antecalcul al costului pe unitate de
produs (costul alternativ). În mod similar, se calculeaza costul fix unitar si costul variabil unitar
(CFU si CVU) respectiv:

Grafic, curba costului fix unitar este descrescatoare, pentru ca acelasi volum de cheltuieli de
repartizeaza la o productie din ce în ce mai mare. Daca din punct de vedere matematic atunci :

respectiv, ; . Din aceasta cauza, functia CFU este o hiperbola echilaterala

ale carei asimptote sunt cele doua axe de coordonate (a se vedea graficul nr. 3).

În ceea ce priveste curba costurilor variabile unitare observam (din acelasi grafic) ca, mai întâi ea
este descrescatoare, pentru ca, mai apoi, de la un anumit nivel al productiei sa creasca rapid,
aproape direct proportional cu cheltuielile totale. Cu toate acestea, si ea atinge un punct minim.
Când are loc aceasta situatie? Minimul costurilor variabile unitare se va înregistra atunci când
derivata functiei f(Q)/Q va fi nula, adica:

Sa încercam acum o privire de ansamblu asupra exemplului cu care, speram, ne-am familiarizat
si sa calculam toate datele de mai sus prin intermediul tabelului nr. 3, ilustrate apoi în graficul nr.
3.

9
Tehnici de optimizare liniara

Tabelul nr. 3

Graficul nr. 3

Ce se constata? În primul rând, observam ca linia care marcheaza evolutia costurilor marginale
intersecteaza linia costurilor totale unitare în punctul sau minim, adica exact în locul în care
derivata acestora este nula . Ce semnificatie economica are acest fapt? Aceasta înseamna ca,
pentru orice nivel al productiei unde costul marginal este mai mic decât costul total pe unitatea
de produs, cresterea cu o unitate a productie va determina reducerea în continuare a costurilor
totale unitare. Dimpotriva, atunci când costul marginal este mai ridicat decât costul total pe

10
Tehnici de optimizare liniara

unitatea de produs, orice crestere a productiei conduce si la cresterea costului total unitar. De aici
se desprinde concluzia potrivit careia nivelul optim al productiei este dat de punctul de
intersectie al curbei costurilor marginale cu curba costurilor totale pe unitatea de produs (în cazul
nostru 40=40 pentru o productie Q=4). Dincolo de acest punct, atât costurile marginale, cât si
cele totale pe unitatea de produs, încep sa creasca, ceea ce înseamna ca productia devine
nerentabila. De aceea, acest punct mai poarta denumirea si de “costul minim al combinarii
(substituirii) factorilor de productie”. El reflecta cel mai mic cost la care poate fi creata o unitate
de produs si totodata cel mai mic pret la care pot fi procurati factorii de productie în conditiile
folosirii lor alternative.

În al doilea rând, atâta timp cât costurile marginale sunt mai mici decât costurile totale si
variabile pe unitatea de produs, deci curba costurilor marginale se situeaza, din punct de vedere
grafic, sub curbele celorlalte doua costuri, productie poate fi marita în conditii de rentabilitate.

În fine, în al treilea rând, punctul minim al costurilor marginale si totale pe unitatea de produs ne
indica limita inferioara pâna la care poate fi redus pretul de vânzare. În cazul în care pretul de
vânzare se situeaza sub acest punct, întreprinderea va înregistra pierderi si, daca nu-si va
modifica optica manageriala, se va vedea nevoita sa dea faliment. Daca, dimpotriva, pretul de
vânzare se va situa la cote superioare punctului minim al costurilor marginale si totale pe
unitatea de produs, atunci întreprinderea nu numai ca-si va recupera cheltuielile, dar va încasa si
profit. Asa cum rezulta din graficul nr. 4 si din graficul nr. 5, întreprinderea îsi va spori productia
pâna în punctul în care costul marginal va egala nivelul pretului la care se vinde marfa respectiva
pe piata. Daca, de pilda, pretul de vânzare a unei unitati de produs este de 11 dolari, costul
marginal de 7,5 dolari si costul unitar de 8 dolari, întreprinderea îsi va spori volumul productiei
pâna când costul marginal va ajunge la 10 dolari. Procedeaza asa pentru a câstiga mai mult.
Dincolo de acest punct va înregistra pierderi.

a) Situatia în care întreprinderea înregistreaza

b) Situatie în care întreprinderea este rentabila
pierderi
Graficul nr.5
Graficul nr. 4

Prin urmare, costurile marginale prezinta o foarte mare importanta în semnalarea limitelor
minime si maxime ale productiei.

11
Tehnici de optimizare liniara

Graficul nr. 6

Asa cum rezulta si din graficul de mai sus, pentru producator reteaua de preturi PP1 si P2P3 se
prezinta din punct de vedere grafic ca linia ce desemneaza o cerere cu o elasticitate infinita. Este
limpede ca în cazul în care pretul creste de la PP1 la P2P3 punctul de echilibru al întreprinderii,
reprezentat de întâlnirea curbei costului marginal cu linia pretului, se va deplasa spre dreapta,
marindu-si astfel, productia de la q1 la q2. Acest fapt confirma înca o data teza dupa care oferta
globala sporeste când pretul creste si se diminueaza atunci când pretul scade. Desigur, acest
rationament este valabil considerând constante preturile altor bunuri, deci si a factorilor de
productie. Altminteri, va trebui sa tinem cont de oscilatiile ce intervin în curba costurilor
marginale si de noile puncte de echilibru ce deriva de aici. Trebuie sa avem în vedere si faptul ca,
pe termen lung, costurile unitare sunt descrescatoare datorita utilizarii unor tehnologii de
productie superioare din punct de vedere calitativ.

Evolutia costurilor de productie

În economie, timpul este considerat ca una din variabilele extrem de importante. De aceea, în
abordarea problemelor economice, este absolut necesar sa fie clarificata semnificatia ce i se
atribuie perioadei de timp în fiecare caz în parte.

În general, atunci când avem în vedere costurile de productie, prin “termen scurt” întelegem
perioada de timp de-a lungul careia unele cheltuieli ramân fixe, independent de felul în care
evolueaza cantitatea de bunuri produse. În mode analog, prin “termen lung” se are în vedere
perioada de timp, suficient de mare, în care toate costurile variaza odata cu schimbarea
volumului productiei. Fireste, daca analizam aceasta situatie în termeni calendaristici, o perioada
scurta de timp pentru o anumita firma s-ar putea dovedi a fi mult mai lunga pentru o alta
întreprindere. Totul depinde de viteza cu care diferitele costuri fixe se transforma în costuri
variabile. De pilda, daca luam în calcul luna viitoare, ea poate fi considerata ca o anticipare pe
termen scurt. În acest interval de timp este putin probabil sa se modifice cotele de asigurare sau
salariile managerilor, contractele fiind încheiate anterior si pe o perioada mai lunga de timp. Dar,
în perspectiva inclusiv aceste salarii se modifica, dupa cum pot interveni schimbari importante si
în tehnica de productie, deci în cotele de amortizare. Întrebarea care se pune în aceasta situatie
este urmatoare: care va fi linia de expansiune a întreprinderii si unde se va situa marimea sa
optima în fiecare interval de timp?

12
Tehnici de optimizare liniara

Practica economica a pus în evidenta faptul ca, de regula, întreprinderile cu un volum mare al
productiei au, în principiu, posibilitatea sa obtina si cele mai mici costuri unitare. La o analiza
mai atenta a faptelor nu putem sa nu observa, ca acest lucru este de obicei valabil pentru acele
firme al caror specific productiv presupune o productie pe scara mare de exemplu: productia de
automobile, unele rafinarii, otelarii s.a. Cu toate acestea, nu-i mai putin adevarat ca sunt si
întreprinderi mai mici, sau de marime medie, care pot concura cu succes din punct de vedere al
costurilor unitatile foarte mari. Atunci, ce criteriu putem adopta în calcule pentru optimizarea
capacitatilor de productie?

Unul dintre criteriile de baza, unanim acceptate, îl constituie tocmai costul pe unitate de produs.
Alaturi de acesta, analiza economica retine, desigur, si alte criterii de care nu ne propunem sa ne
ocupam aici.

Sa presupunem, în acest sens, ca avem cinci variante de proiect, fiecare corespunzând unei
marimi date a capacitatii de productie si, bineînteles, unui anumit cost pe unitatea de produs
(CU).

Graficul nr.7

Asa cum rezulta din graficul nr. 7, toate curbele costurilor unitare situate la stânga de punctul
optim (y4), unde se înregistreaza cel mai mic cost unitar pe unitatea de produs, ne indica o
capacitate de productie inferioara pentru a fi avantajoasa întreprinderii, în afara de cazul când
aceasta nu se limiteaza sa lucreze pentru o piata mult prea mica. Se întelege, daca cererea de pe
piata se va micsora, pentru întreprindere nu este economic sa mentina o capacitate de productie
egala cu y4, ci una mai mica. Invers, încercarea ei de a produce mai mult, adica trecerea de la y4
la y5, în conditiile pastrarii factorilor de productie initiali, fara nici un fel de reorganizare si
modernizare a lor, s-ar solda cu costuri unitare mai mari (CU5) si cu implicatii negative asupra
profitului.

13
Tehnici de optimizare liniara

Graficul nr.8

Pentru simplificare, sa admitem ca o întreprindere poate sa aleaga între trei instalatii de marimi
diferite: mica, medie si mare. Potrivit graficului nr. 8, instalatia de capacitate mica implica un
cost mediu pe unitate de produs CM1, cea medie CM2, iar cea mare dimensiuni CM3. Daca
întreprinderea îsi programeaza un nivel al productiei care sa nu depaseasca y1 ea va alege în mod
cert instalatia de mica dimensiune. Daca, în schimb, îsi propune sa produca si sa vânda un nivel
de output cuprins între y1 si y2 ea va opta cu siguranta pentru instalatia de dimensiuni medii. În
fine, pentru o productie superioara lui y2 ea se va decide sa adopte o capacitate de mari
dimensiuni. Data fiind evolutia costurilor medii pe unitatea de produs, pentru întreprindere este
rentabil sa adopte o capacitate de dimensiuni medii, deoarece, în acest caz, se înregistreaza un
cost inferior celorlalte doua situatii. Întrucât este vorba doar de trei variante de capacitati de
productie care se pot derula si adopta pe intervale scurt de timp, costurile medii pe unitatea de
produs CM1, CM2, CM3 ne apar în calitatea de costuri pe termen scurt. Daca le privim, în
schimb, în perspectiva timpului, când am opera nu cu trei variante de proiect, ci cu “n” variante,
atunci curba costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung (CML) va uni toate punctele
de minim ale tuturor curbelor pe termen scurt, având forma unui U alungit. Fiecarui nivel al
productiei îi va corespunde, asa cum se poate vedea si din graficul nr. 9, o anumita capacitate, de
o anumita dimensiune.

14
Tehnici de optimizare liniara

Graficul nr. 9

Pâna la un anumit nivel al productiei egal cu “yn” costurile unitare pe termen lung scad pe
masura ce cresc dimensiunile întreprinderii. Dincolo de acest punct, costul unitar începe sa
creasca odata cu marirea dimensiunilor întreprinderii. Înseamna ca, de la acest punct, anumiti
factori influenteaza în mod negativ utilizarea capitalului (a factorilor de productie, nepermitând
reducerea costurilor pe unitatea de produs). Despre ce factori poate fi vorba?

Dar, înainte de a ne referi la acesti factori, sa mai luam un exemplu pentru a întelege evolutia
costurilor de productie pe termen scurt si pe termen lung.

Sa consideram costurile fixe (CF) ca fiind date pentru un antreprenor oarecare. Aceste costuri
fixe corespund fireste, unei capacitati de productie instalata deja (masini, utilaje etc.). în mod
normal, cu cât capacitatea de productie va fi mai mare, cu atât costurile fixe vor fi si ele mai
mari. Sa notam aceasta capacitate de productie cu “K”. Este evident ca, pe termen scurt,
problema care se pune pentru antreprenor consta în obtinerea unei productii cât mai mari de pe
urma capacitatii de care dispune. Însa, calculele pe care si le face antreprenorul nu se pot rezuma
numai la perioade scurte de timp. El este pus în situatie de lua decizii si pe termen lung. În
vederea dezvoltarii capacitatilor de productie va achizitiona noi masini si utilaje, îsi va reutila si
moderniza întreprinderea, într-un cuvânt, va investi. Cresterea capacitatilor de productie va
antrena cheltuieli suplimentare care se vor reflecta în modificarea volumului amortizarii. În felul
acesta costurile fixe (CF) vor trece în categoria costurilor variabile, devenind o functie
crescatoare legata de evolutia capacitatii de productie (K). Deci,

CF = f(K)

În acest caz, vechea relatie care definea costul total de productie ca fiind egal cu :

CT = f(Q) + CF

Poate fi exprimata acum astfel:

15
Tehnici de optimizare liniara

CT = f(Q) + f(K)

Pentru toate valorile lui K (K0, K1, K2) îi corespunde o functie de forma :

CT = f(Q) + CF0

CT = f(Q) + CF1, …,

Sa încercam o reprezentare grafica a datelor de mai sus. Consideram, ca de obicei, pe abscisa,

cantitatea de productie obtinuta (Q) si pe ordonata costurile totale. Vom realiza în felul acesta o
serie de curbe a costurilor totale pe perioade scurte în functie de modificarea volumului
productiei si a costurilor fixe (CF) corespunzatoare unor capacitati de productie date (K0, K1,
K2)

Graficul nr. 10

Sa admitem ca antreprenorul îsi va modifica în asa fel capacitatile de productie, încât sa obtina o
anumita cantitate de marfuri (Q) care va fi ceruta pe piata, potrivit calculelor de marketing, pe
termen mai lung. O multime de posibilitati i se ofera, recurgând, bineînteles, la diferite categorii
de utilaje mai perfectionate, dar, în acelasi timp si mai scumpe. În aceasta situatie, antreprenorul
se va stradui sa calculeze costul total al acestei productii pentru fiecare capacitate de productie
susceptibila a fi utilizata. În final, el va alege tipul de instalatii pentru care costul total va fi
minim. Dupa cum rezulta din graficul nr. 10, daca antreprenorul va angaja o productie egala cu
q0 el va constata ca acesteia îi corespunde un cost total cu p0q0 în conditiile în care alege
capacitatea de productie K0, apoi, pentru un cost total egal cu po`qo va trebui sa aleaga
capacitatea de productie K1, pentru un cost total po``qo va alege capacitatea de productie K2
s.a.m.d. Daca îsi propune sa vânda o cantitate egala cu qo el se va opri asupra capacitatii de
productie Ko pentru ca aceasta îi ofera costul total cel mai mic. Pentru un volum al productiei
egal cu q1 va trebui sa-si largeasca întreprinderea pâna la capacitatea de K1, pentru q2 pâna la
capacitatea egala cu K2 etc. Sa unim acum punctele P0, P1, P2 în care costurile totale sunt

16
Tehnici de optimizare liniara

minime. ceea ce rezulta este tocmai curba costurilor totale pe termen lung. Ea uneste curbele
costurilor totale pe termen scurt si este expresia grafica a functiei costului total pe termen lung.
Din punct de vedere economic, functia costului total pe termen lung indica antreprenorului costul
de productie minim pe care trebuie sa-l suport pentru fiecare volum al productiei. Altfel spus,
fiecare volum al productiei se realizeaza cu o capacitate de marime optima.

Sa revenim acum la factorii care pot influenta costurile totale e termen scurt si lung.

De la început, trebuie sa ne delimitam doua notiuni frecvent utilizate în economie. Este vorba de
ceea ce numim “tendinta” si “oscilatie”. În fond, atunci când vorbim de evolutia costurilor totale,
ne gândim la tendinta lor. Tendinta de evolutie a unui fenomen economic este miscarea care se
impune pe o durata mai mare de timp, traiectoria care se înscrie ca dominanta în evolutia
fenomenului, în ciuda a numeroase oscilatii periodice. Tendintele implica întotdeauna forte
contrarii si, de aceea, într-o etapa, un fenomen poate evolua potrivit unei anumite directii, în alta
etapa în directie opusa. Asadar, termenul de tendinta este adecvat folosit atunci când tratam
evolutia de durata a unui fenomen economic. Evolutiile pe intervale relativ mici nu sunt tendinte,
ci simple oscilatii temporare. Ultimele pot fi opuse pe anumite intervale de timp miscarilor pe
termene mai lungi, fara a le suprima însa.

Ajunsi aici mai trebuie sa facem înca o precizare de ordin metodologic. În definitiv, în cadrul
problemei pe care o urmarim ne intereseaza doua aspecte majore si anume: sa vedem cum
evolueaza nivelul diferitelor categorii de costuri pe unitatea de produs si modul cum se modifica
ponderea unor grupe de cheltuieli în structura totala a costurilor.

În legatura cu primul aspect, ne confruntam cu doua categorii de factori. Unii care imprima o
tendinta de crestere a costurilor pe unitatea de produs si altii care conduc a scaderea lor. Printre
factorii care maresc costul pe unitatea de produs putem aminti: cresterea preturilor la care sunt
achizitionati unii factori de productie, nefolosirea unei parti din capacitatile de productie
construite, scaderea productivitatii muncii, o serie de greseli în managementul întreprinderii,
slaba valorificare a materiilor prime si cresterea consumurilor specifice s.a.

Cresterea preturilor la unii factori de productie poate sa intervina ca urmare a cresterii cererii si
scaderii ofertei. Într-o economie frecvent confruntata cu lipsa de materii prime, actionând în
conditii de penurie, presiunea cererii asupra ofertei este mare si, în consecinta, preturile factorilor
de productie manifesta tendinta de crestere. Cererea poate sa creasca din cel putin doua motive:
fie ca dorim sporirea volumului productiei în vederea satisfacerii unei cereri mai mari de marfuri,
fie din cauza ca, producând unele produse de înalta calitate, suntem nevoiti sa recurgem la
utilizarea unei forte de munca foarte instruita, sau la masini, utilaje, instalatii mai sofisticate din
punct de vedere tehnic. Cresterea volumului productiei atrage dupa sine marirea cererii pentru
factori de productie. Daca oferta acestora ramâne constanta, atunci presiunea pe care o exercita
cererea asupra lor conduce inevitabil la ridicarea preturilor si la cresterea costului pe unitatea de
produs (bineînteles, considerând ceilalti factori nemodificati). Sa admitem, de pilda, ca forta de
munca va trebui platita la un moment dat cu 5 dolari pe ora în loc de 4 dolari cât fusese retribuita
anterior. În acest caz, scumpirea acestui factor de productie va imprima costului (ceilalti factori
ramânând neschimbati) o alta configuratie, asa cum rezulta din graficul alaturat.

17
Tehnici de optimizare liniara

Graficul nr. 11

Nefolosirea unei parti din capacitatile de productie va influenta nivelul prin intermediul cotelor
de amortizare. Dupa cum am vazut, chiar în conditii de nefunctionare, masinile si utilajele
instalate trebuie amortizate, deoarece ele sufera, pe masura trecerii timpului, uzura fizica si
morala. Aceasta uzura nu poate fi reflectata decât prin intermediul amortizarii care se include
inevitabil în costuri.

Fara îndoiala, factorul cu cea mai mare influenta asupra nivelului costurilor pe unitatea de produs
este productivitatea muncii. Scaderea acesteia atrage dupa sine micsorarea volumului productiei.
În aceasta situatie, un volum mare de cheltuieli se va repartiza pe un numar mai mic de produse,
marind, în felul acesta, costul unitar.

Greselile de management sunt, de fapt, erori în conducerea întreprinderii. Ele pot fi foarte
numeroase si cu consecinte diferite. De cele mai multe ori au ca sursa aprecierea gresita a cererii
si ofertei, insuficienta fundamentare a unor decizii economice, combinarea eronata a factorilor de
productie, lipsa de operativitate si flexibilitate în programarea productiei, neluarea în seama a
unor riscuri care pot sa apara pe parcursul derularii productiei si realizarii marfurilor, întârzierea
vânzarilor etc.

Eliminarea tuturor deficientelor semnalate mai sus imprima costului de productie calcula pe
unitatea de produs o tendinta de scadere, centrul de greutate constituindu-l, totusi, cresterea
productivitatii muncii.

În ceea ce priveste cel de-al doilea aspect si anume cel legat de ponderea pe care o ocupa diferite
categorii de cheltuieli în structura costurilor, va trebui sa observam mai întâi ca, în mare, avem
de-a face cu doua mari grupe: prima se refera la ceea ce numim în economie “cheltuieli
materiale” (materii prime, materiale, energie, combustibil, apa industriala, amortizare), iar cea de
a doua la “cheltuielile cu munca vie”. Asupra acestor doua categorii mari de cheltuieli actioneaza
aproximativ aceeasi factori descrisi mai sus, care le imprima, dupa caz, fie o tendinta de crestere,
fie de scadere.

18
Tehnici de optimizare liniara

Referitor la ponderea cheltuielilor materiale, subliniem ca ea are, în general, tendinta de crestere,

dar poate sa si scada datorita unor cauze multiple. Slaba valorificare a materiilor prime si
materialelor, a energiei si combustibililor, nefolosirea capacitatilor de productie, scaderea
complexitatii muncii si a productivitatii conduc inevitabil la cresterea cheltuielilor materiale atât
pe termen scurt, cât si pe termen lung. Dimpotriva, folosirea intensiva a masinilor si utilajelor,
aparitia unor noi ramuri si subramuri industriale puternic ancorate în progresul tehnic
contemporan, extinderea sectorului tertiar cu multiplele sal influente asupra premiselor materiale
si umane ale productiei si serviciilor, atrag dupa sine o puternica tendinta de reducere a ponderii
cheltuielilor materiale în structura costurilor si marirea, pe aceasta cale a profiturilor.

19