Grigore Ureche

Grigore Ureche a fost primul cronicar moldovean a cărui operă s-a

păstrat până în zilele noastre. Anul nașterii sale este incert oscilându-
se între 1590 și 1595, însă cert este ca tatăl său a fost un boier înstărit
pe nume Nestor Ureche. Tatăl său a deținut funcții politice importante
la sfârșitul secolului al XVI-lea și a fost în repetate rânduri purtător
de solii la Poarta Otomană, dar și mare vornic al Țării de Jos pe
vremea domniei lui Eremia Movilă.
Grigore Ureche își petrece prima parte a vieții în Polonia, unde tatăl
său obținuse indigenatul. Acolo, la Colegiul iezuit din Lvov, studiază
"artele liberale", căpătând cunoștințe de latină și greacă. Cronicarul
de mai târziu a mai aprofundat la Școala Frăției Ortodoxe, istoria,
geografia, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața
politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
A scris cronica’’Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat
țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș
până la Aron-vodă’’ spre sfârșitul vieții, (se crede că ar fi muncit la ea
între anii 1642-1647). Izvoare folosite sunt următoarele: o cronică
polonă a lui Joachim Bielski; letopiseţele moldovene de anterioare
scrise în slavoneşte; un letopiseţ românesc, pierdut azi; amintirile
tatălui său Nestor și ale unor boieri mai bătrâni.
Mentalitatea Moldovei și a cronicarului este una tipică medievală şi
cu influențe ortodoxe: "Asa noroceste Dumnezeu pe cei mandri şi
falnici, ca sa sa arate lucrurile omenesti catu sant de fragede şi
neadevarate, ca Dumnezeu nu in multi, ce in putini arataputerea sa, ca
nimenea sa nu nadajduiasca in puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie
nadejdea, nici faracale razboiu sa faca, carora li-i Dumnezeu
impotriva", ceea ce umbrește puțin punctul de vedere strict istoric.
 Unul dintre motivele pentru care opera sa a rămas peste ani este
seriozitatea cu care Ureche a interpretat izvoarele: “... să rămâie
feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre ceale reale să se
ferească şi să să socotească, iar dupre ceale bune să urmeze şi să
înveţe şi să să îndireptează.” Un alt motiv specificat de asemenea în
operă este „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ adică un memoriu adus
timpului si istoriei.
De asemenea, Grigore Ureche cititor al lui Ioachim Bielski , dar şi al
istoricilor latini, îşi va da seama că actul redactării unei cronici
reprezintă o datorie patriotică, obligatorie pentru orice popor care vrea
să pașească pe treapta culturii. Istoria este necesară, scrie el,“ca să nu
se înneace a toate ţărîleanii trecuţi”şi oamenii“ să să aseamene fierălor
şi dobitoacelor celor mute şi fară minte”. Ureche n-a avut la îndemână
suficiente izvoare pentrua le confrunta, dar cu toate acestea, el n-a
reprodus. El este întâiul cronicar român care adoptă o viziune critică
faţă de izvoare.
În letopiseț se prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat
(1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a
consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai
importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte
deșarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără
controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii
boierimi.
Tot în Letopiseț Ureche reușește ca un excelent portretist să descrie
portretul atât fizic, cât și psihic al domnitorului Ștefan cel
Mare.Portretul făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare are rolul
de a emoţiona cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului
domnitor într-un mod cât mai somptuos. Cu toatecă Ureche nu a fost
contemporan cu voievodul, informaţiile acestuia fiind culese din
puţinele izvoare scrise din acea perioadă şi din tradiţiile şi legendele
existente, cronicarul este în măsurăsă facă chiar o caracterizare fizică a
acestuia ca fiind “om nu mare de statu”, trăsătura carecontrastează cu
caracterizarea morală a personajului istoric. În această a doua
observaţie sereflectă concepţia feudală faţă de domnii autocraţi. Este
bine cunoscută ignoranţa pe care o avea Ştefan cel Mare în faţa marii
boierimi; poate de aici porneşte nemulţumirea cronicarului,
nemulţumire care-l determine să-l numească pe erou “om a…i de
grabu varsatoriu de sangenevinovat.”
Opera lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ci numai în câteva
copii interpolate de Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte
Uricariul.
Grigore Ureche a murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul
Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea
Bistrița din Moldova.
Prin cronica sa Grigore Ureche a fost un deschizator de drumuri
pentru literatura noastra veche, alcatuita din texte religioase, din
legende apocrife, romane populare sicronografe, facand un gest capital
pentru viitoarele desfasurari, pentru starea despirit a intelectualitatii
romanesti din prima jumatate a secolului al XVII-lea.